PSIHOPATOLOGIA PROCESELOR MNEZICE

Memoria (funcţia mnezică) este definită ca ansamblul proceselor de întipărire (memorare),

conservare (păstrare) şi reactualizare (evocare). Prin aceste trei paliere funcţionale, memoria
constituie rezervorul şi laboratorul gândirii şi imaginaţiei, asigurând suportul forţei cognitive
a individului.

Memoria realizează reţinerea şi reactualizarea atât a imaginilor senzoriale, cât şi a

conţinuturilor ideative, manifestându-se – în funcţie de situaţie – predominant senzorial sau
predominant logic-abstract, ea asigurând astfel unitatea celor două modalităţi de
cunoaştere.

Memoria are implicaţii multiple, atât în senzorialitate, ideaţie şi afectivitate, cât şi în

conştiinţă sau personalitate. Participarea memoriei în desfăşurarea proceselor afective este
demonstrată de faptul că, pe lângă posibilitatea reactualizării ideilor, evenimentelor sau
situaţiilor, există şi posibilitatea reactualizării unor stări afective, a retrăirii unor emoţii,
sentimente, tensiuni afective, angoase sau fobii.

Memoria este stocată în arii largi în reţele neuronale din tot creierul, formându-se prin
facilitarea şi întărirea legăturilor sinaptice între anumite celule şi slăbirea sau eliminarea altor
legături. Între memorie şi reprezentare există o strânsă legătură, informaţia fiind stocată
acolo unde este reprezentată. Aşadar, când ne reamintim un obiect, se activează aceleaşi
reprezentări neuronale ca şi atunci când îl vedem.
 Din punct de vedere al dezvoltării ontogenetice a proceselor mnezice, distingem
următoarele etape:

• Primul an de viaţă: memoria are un caracter involuntar şi concret, copilul

putând reţine figurile persoanelor apropiate şi imaginea obiectelor folosite; el
recunoaşte vocea mamei şi a membrilor apropiaţi ai familiei; manifestarea unor
preferinţe ale copilului poate fi interpretată ca un exemplu de conservare
mnezică a unor aspecte din viaţa sa concret-senzorială; spre sfârşitul primului an
de viaţă, se dezvoltă procesul reproducerii, manifestat prin imitarea unor
cuvinte, gesturi sau atitudini.
• Prima copilărie (1 – 3 ani): se dezvoltă procesul reţinerii pentru scurte perioade,
estimate la câteva săptămâni pentru vârsta de 1 an şi la câteva luni pentru
vârsta de 3 ani; dezvoltarea memoriei este facilitată de apariţia limbajului;
memoria se prezită în strânsă corelaţie cu starea afectivă a copilului şi cu
semnificaţia situaţiilor pe care le traversează.
• Perioada preşcolarităţii (3 – 7 ani): activitatea ludică impune funcţiei mnezice un
caracter voluntar; jocul obligă pe copil nu numai să fixeze şi să reţină, ci să şi
recunoască şi mai ales să reproducă anumite aspecte impuse de exigenţa
situaţiei şi sarcinilor activităţii ludice; se dezvoltă efortul de a-şi aminti, fapt ce
realizează legaătura funcţiei mnezice cu procesele voliţionale, favorizându-se
integrarea mai activă a memoriei în ansamblul vieţii psihice a copilului; apar
premisele a ceea ce poate fi denumit memorire socială; cu toate acestea,
înaintea vârstei de 6 – 7 ani, dar şi ulterior, la şcolarul mic, memoria păstrează
încă un caracter concret-senzorial, fiind fragmentată, puţin selectivă, oprindu-se
asupra evenimentelor nesemnificative.
 Din această incursiune în ontogeneza proceselor mnezice putem să desprindem
câteva caracteristici:

• Deşi funcţia mnezică începe să se manifeste clinic în jurul vârstei de 6 luni, din prima
copilărie (perioada dinaintea vârstei de 3 ani) nu pot exista amintiri, ci doar reţinerea
unor imagini, deoarece copilul, deşi poate fixa unele impresii, nu are posibilitatea
unei istorii a evenimentelor trăite (de aceea, asupra perioadei primei copilării, nu pot
fi păstrate amintiri, ci numai reminiscenţe de imagini).
• Se poate considera că memorarea – şi mai ales forma voluntară a acesteia – este un
act de sinteză psihică; actul memorării impune acţiunea de participare activă, de
trăire, de construcţie a prezentului. P. Janet a arătat ca realizarea prezentului este
inseparabilă de constituirea evocării, introducând noţiunea de „potenţare a
prezentului” (prin urmare, prezentul ar consta în transformarea acţiunii în evocare,
în acelaşi moment în care o executăm). Astfel, actul de potenţare a prezentului
devine un act intelectual în care sunt implicate atât conduita actuală, cât şi procesul
evocării; potenţarea prezentului uneşte deci evocarea cu acţiunea. Ceea ce nu poate
fi trăit, actul la care subiectul nu a participat pe deplin conştient, nu va putea fi
evocat, ci doar repetat. Numai această intensă şi deplină participare care transformă
imaginea trăită într-o judecată asupra imaginii realizează legătura între memorie şi
gândire pe fundalul conştienţei şi conferă memoriei caracterul de proces cognitiv.
 Memoria este clasificată, în funcţie de stadiul de procesare în care se află informaţia, în:

 Memorie senzorială
 Memorie de scurtă durată
 Memorie de lungă durată

• Memoria senzorială este o combinaţie între percepţie şi memorie, reprezentând primul

stadiu al procesării informaţiei, cu o durată mai mică de o secundă; este stadiul în care
înregistrăm tot ce percepem în momentul „acum” (ca atunci când ne uităm câteva fracţiuni de
secundă la ecranul unui televizor şi, după ce închidem ochii, revedem imaginea pentru foarte
scurt timp). În funcţie de calea senzorială predominantă prin care percepem informaţia,
putem vorbi de memorie iconică (înregistrarea vizuală) şi memorie echoică (înregistrarea
auditivă).

• Memoria de scurtă durată (memoria de lucru) prezintă următoarele caracteristici:

 are rolul de a stoca temporar informaţia;
 are o capacitate limitată: 5 – 9 itemi, numere sau grupe;
 este fragilă – informaţia se poate pierde cu uşurinţă;
 are o durată foarte scurtă – aproximativ 20 de secunde;
 reţinerea informaţiei se face prin repetiţie;
 în general encodarea se face acustic şi mai puţin vizual;
 se testează cu testul digit span (numărul de cifre reţinute);
 sunt implicate ariile cerebrale prefrontale.
• Memoria de lungă durată prezintă următoarele caracteristici:
 presupune permanentizarea informaţiei din memoria de scurtă durată, prin
intermediul consolidării (proces care implică participarea atenţiei şi presupune
repetare şi asociere de idei);
 are o capacitate mare;
 are o durată mare – de la zile la ani şi zeci de ani;
 encodarea se face în primul rând semantic, dar şi acustic şi prin imagerie;
 este stabilă, dar de natură să suporte modificări;
 se testează prin amintirea la distanţă, testarea informaţiilor personale şi despre
evenimente publice;
 sunt implicate structurile limbice.

Memoria de lungă durată prezintă două subtipuri importante:

1. memoria declarativă (explicită): presupune informaţiile legate de oameni, locuri şi

lucruri, obţinute în urma comparării, evaluării, inferenţei şi prelucrării cognitive şi poate fi
apelată deliberat. Ea poate fi împărţită în:
 memorie episodică: este compusă din episoade specifice din viaţa individului, având
ataşate coordonate clare de timp (exemplu: vacanţa din clasa a III-a în care am fost
prima dată la mare).
 memorie semantică: implică informaţii care şi-au pierdut coordonata temporală;
presupune întreaga colecţie de informaţii generale pe care o avem, baza noastră de
date, fără să mai putem preciza momentul în care le-am achiziţionat. Este memoria
faptelor şi evenimentelor (exemplu: fapte istorice, numere de telefon, date de
naştere, teorii, rezultate).
2. memoria nondeclarativă (implicită) cuprinde:
 memoria Priming: sau memoria de amorsaj, termen care se foloseşte pentru a
descrie fenomenul de facilitare a detecţiei unui stimul perceptiv pe baza experienţei
noastre anterioare. Apariţia unui stimul concordant cu aşteptările noastre este
percepută mai rapid, deoarece aşteptările pe care le-am avut au amorsat
reprezentarea lui în memorie, facilitând recunoaşterea. Exemplu: subiectului i se
citeşte o listă de cuvinte în care apare şi cuvântul „pantof”; mai târziu, i se solicită să
spună cuvinte care încep cu grupul de litere „pan”; el va avea o probabilitate mai
mare de a spune cuvântul „pantof” datorită amorsării din prima parte a
experimentului, decât dacă nu ar fi citit cuvântul înainte.
 memoria procedurală: este memoria abilităţilor şi procedurilor motorii (abilitatea de
a înota, de a conduce maşina, de a merge pe bicicletă, de a înnoda un şiret, etc.).
Este o memorie prin excelenţă motorie, dar are şi o componentă cognitivă intuitivă şi
perceptuală. Se referă la cum (de exemplu, cum să mergi pe bicicletă), spre
deosebire de memoria declarativă, care se referă la ce (ce înseamnă mersul pe
bicicletă).
 memoria prin învăţare condiţionată: prin condiţionare clasică se dobândeşte o serie
de cunoştinţe stocate în memoria implicită, detectabile în comportamentul
subiectului, dar care nu pot fi evidenţiate prin reamintire intenţionată.
 memoria prin învăţare neasociativă se poate realiza prin două procese:
o adaptarea la stimul (obişnuinţa): scăderea progresivă a amplitudinii răspunsului
după aplicarea repetată a aceluiaşi stimul;
o sensibilizarea la stimul (facilitarea): creşterea răspunsului comportamental /
neuropsihic rezultată din asocierea unui stimul nociv cu unul neutru.
 SISTEMATIZAREA CLINICĂ A TULBURĂRILOR MNEZICE

Tulburările funcţiei mnezice (dismneziile) sunt clasificate în tulburări cantitative şi

tulburări calitative. Această clasificare este făcută doar în scop didactic, deoarece,
pentru a fi perturbată calitativ, memoria presupune să fi suferit deja tulburări
cantitative, iar în practica curentă formele sunt în majoritatea cazurilor intricate.

DISMNEZII CANTITATIVE

1. Hipermneziile: se caracterizează printr-o exagerare a evocărilor, care apar

multiple, tumultoase şi cu o marcată tendinţă involuntară, realizând astfel o
îndepărtare a subiectului de prezent.

Hipermneziile (în special cele oneiroide) ilustrează un deficit grav al funcţiei sociale
a memoriei deoarece:
 Se şterge linia de demarcaţie dintre trecut şi prezent, trecutul nemaifiind
recunoscut ca atare, ci trăit ca prezent sub o derulare halucinatorie.
 Nu există nicio selecţie, nu se mai exercită niciun fel de triaj în evocarea
amintirilor, fiind prezentate pe acelaşi plan şi cu aceeaşi amplitudine atât
evenimentele esenţiale, cât şi cele banale.
 Hipermneziile se întâlnesc atât în situaţii normale, cât şi patologice:
• la normali: evocările sunt legate de evenimente deosebite, cu caracter plăcut sau
neplăcut din viaţa subiectului, dar trăite intens (succes sau insucces deosebit, cataclism,
evenimente deosebite);
• în afecţiuni psihice: paranoia, schizofrenia paranoidă, unele oligofrenii („idioţii savanţi”),
nevroze obsesionale, nevroze isterice, sindromul hipermnezic emoţional paroxistic tardiv,
toxicomanii, epilepsie (ca aură sau ca echivalenţă). Mai pot să apară la persoane aflate în
condiţii speciale (de exemplu detenţie) sau pot fi consecutive stărilor febrile, intoxicaţiei
uşoare cu eter, cloroform, barbiturice.

Forme particulare ale hipermneziilor:

• Mentismul reprezintă o derulare involuntară şi caleidoscopică a unor amintiri şi idei,
desfăşurată în mod incoercibil şi tumultos.
• Viziunea retrospectivă este forma supremă a hipermneziei, subiectul retrăind în câteva
momente principalele evenimente din întreaga sa viaţă. Se întâlneşte în: situaţii de
pericol existenţial iminent, paroxisme anxioase de mare intensitate, stări confuzionale
halucinatorii, crize de epilepsie temporală.
2. Hipomneziile constau în evocări lente şi dificile, sărace şi trunchiate, în ciuda
efortului depus de către subiect pentru redarea faptelor sau evenimentelor.
Ele sunt legate mai mult de deficitul prosexic, decât de deteriorarea funcţiei
mnezice.

Se întâlnesc atât în condiţii normale, cât şi patologice:

• la normali: legate de evenimente neglijate sau insuficient fixate, preluate în
stări de oboseală sau surmenaj.
• în afecţiuni psihice: în nevroze prin deficit prosexic, în oligofrenie, prin
insuficienta dezvoltare cognitivă, în stări predemenţiale.

Forme particulare ale hipomneziilor:

• Lapsusul: dificultate de evocare, pasageră, cu aspect lacunar de element al
frazei.
• Anecforia: uşoară stare de tulburare a funcţiei mnezice în care subiectul, cu
ajutorul anturajului, evocă anumite evenimente care păreau uitate. Observaţie:
unii autori o clasifică în cadrul alomneziilor.
3. Amneziile constau în prăbuşirea funcţiei mnezice, cu imposibilitatea evocării
sau fixării faptelor şi evenimentelor.

În funcţie de debutul evenimentului, amneziile se clasifică în:

• Amnezii anterograde (de fixare): se caracterizează prin imposibilitatea fixării
imaginilor şi evenimentelor de după debutul bolii, în timp ce amintirile fixate
înainte de apariţia bolii sunt relativ bine conservate, putând fi redate cu
relativă precizie şi fidelitate. Memoria evenimentelor îndepărtate (a trecutului)
este bine păstrată, în timp ce memoria imediată (a prezentului) este alterată.
Se întâlnesc în: stări nevrotice şi reacţii psihogene, sindromul Korsakov
(alcoolic, traumatic, infecţios), stări de confuzie mintală, psihoză maniaco-
depresivă, presbiofrenie.
• Amnezii retrograde (de evocare) se caracterizează prin imposibilitatea evocării
imaginilor şi evenimentelor anterioare bolii, dar cu conservarea posibilităţii de
fixare a evenimentelor posterioare. Spre deosebire de amneziile anterograde,
aici stocajul este cel alterat, în timp ce fixarea este relativ nealterată – memoria
evenimentelor îndepărtate (a trecutului) este alterată, în timp ce memoria
imediată (a prezentului) este păstrată.
 J. Delay a comparat în mod sugestiv memoria cu un caiet: „Uneori câteva pagini au rămas
albe – aceasta este amnezia lacunară”... „pasaje care se referă la anumite evenimente
sau anumite persoane care s-au şters astfel încât au devenit nelizibile – aceasta este
amnezia electivă”... „alteori au fost rupte ultimele pagini şi continuă să fie rupte de la
sfârşit spre început – aceasta este amnezia retrogradă”.

• Amneziile retrograde localizate (lacunare): apar în urma absenţei sau fixării superficiale a
unui moment sau eveniment, ceea ce va face ulterior imposibilă evocarea; în viaţa
individului apare un hiatus mnezic, de obicei într-un moment de obnubilare profundă sau
de suprimare a conştienţei. Se instalează în urma unor stări confuzionale (indiferent de
etiologie), traumatisme cranio-cerebrale, echivalenţe epileptice sau stări crepusculare,
stări de beţie patologică sau la persoane normale în condiţii de beţie profundă.

• Amneziile lacunare elective: sunt întotdeauna psihogene, cu încărcătură afectivă; unele

amintiri sunt „uitate” inconştient, pentru că sunt de obicei dezagreabile, dar uitarea este
reversibilă la fel de rapid ca şi instalarea ei. Amintirile nu sunt distruse, ci doar acoperite
cu engramarea voalată a altor fapte, putând fi conştientizate într-o evocare involuntară
sau prin mijloace de investigaţie psihologică. De obicei, amneziile lacunare elective se
referă la un aspect singular al evenimentelor trăite într-o manieră afectiv-negativă
(situaţii, nume proprii, formule chimice, limbi străine), fapt pentru care mai poartă şi
denumirea de amnezii tematice. Uneori, amneziile elective pot fi globale, subiectul uitând
întreg trecutul, inclusiv identitatea sa, fenomen ce poate apărea periodic (memorie
alternativă), dar care este mai puţin întâlnit în practica clinică a zilelor noastre.

• Amneziile retrograde progresive (retro-anterograde) constau într-o alterare generală a

funcţiei mnezice, care cuprinde atât memoria trecutului (evocarea), cât şi memoria
prezentului (fixarea) – în acest caz, amnezia se extinde fără a mai ţine cont de momentul
de referinţă (debutul bolii).
În general, este acceptat faptul că disoluţia funcţiilor psihice nu este niciodată atât de
profundă încât să împiedice procesul de fixare. De asemenea, s-a observat că amintirile
cele mai recente se pierd primele, apoi amnezia progresează spre trecut, cu conservarea
de obicei a amintirilor din copilărie şi tinereţe (legea regresiunii memoriei sau legea
Ribot). Conform lui Ribot, „destrucţia mnezică merge progresiv de la complex la simplu,
de la inconstant la constant, de la neobişnuit la automatizat; întâi dispar evenimentele
recente, apoi faptele mai vechi, mai târziu afectele, ultimele dispar habitudinile simple şi
profund înrădăcinate” (Ribot, 1882). Totodată, Ribot arată că limbajul raţional este uitat
înaintea celui emoţional, exclamaţiile, injuriile, interjecţiile fiind mai bine reţinute decât
restul cuvintelor şi mai puţin bine reţinute decât expresiile mimico-pantomimice, care
dispar în cazuri deosebit de grave (deci ordinea deteriorării limbajului este inversă faţă de
ordinea de construcţie a lui, de evoluţia sa sub aspect ontogenetic şi social-istoric).

Delay argumentează legea lui Ribot prin încărcătura afectivă a trecutului imediat, care
necesită pentru redare o tensiune psihică suficient de mare. În acest trecut apropiat este
dificil de operat, întrucât evenimentele sale sunt implicate în multiple aspecte relaţionale
pe care timpul relativ scurt nu le-a descurcat şi sistematizat. În schimb, amintirile mai
îndepărtate sunt mai bine ordonate şi mai logic sistematizate, separate nu numai de
cunoştinţele prezentului (în care subiectul se descurcă tot mai greu), ci şi de consecinţele
prezentului (pentru omul vârstnic tot mai anxiogene). În felul acesta, cu cât evenimentele
trecutului sunt mai îndepărtate, cu atât ele sunt mai puţin angajate în prezent şi cu atât
tensiunea afectivă necesară redării lor este mai mică. În plus, cu cât evenimentele sunt
mai îndepărtate, cu atât ele au fost mai frecvent evocate, astfel încât evocarea lor actuală
a devenit o obişnuinţă şi o repetare incomparabil mai simplu de realizat decât trecutul
mai apropiat, mai complex şi mai puţin automatizat.
Există şi cazuri în care amnezia merge de la complex la simplu (conform legii
disoluţiei memoriei sau legea lui Delay). Un astfel de caz se întâlneşte în
instalarea afaziei Wernicke. Spre deosebire de stările de involuţie senilă şi stările
demenţiale, în care amnezia cuprinde cu precădere trecutul imediat, respectând
într-o oarecare măsură trecutul îndepărtat, în afazia Wernicke amnezia are tot
un caracter progresiv, dar de la complex spre simplu, de la cognitiv spre afectiv
şi de aici mai departe la senzorial-motor: mai întâi se diminuează până la
dispariţie achiziţiile cognitive, apoi sărăceşte bogăţia vieţii afective, forţa ei de
modulare şi nuanţare şi în sfârşit se reduce dramatic variabilitatea mimico-
pantomimică. La rândul lor, cuvintele sunt uitate într-o ordine progresivă: iniţial
nume proprii, apoi nume comune, apoi adjective, apoi verbe, ca şi cum acestea
ar fi integrate în structuri suprapuse, atinse progresiv de leziune. Modelul
destructurării mnezice nu urmează o ierarhie anatomică (întrucât, indiferent de
localizarea leziunii cerebrale şi de etiologie, această ordine a dispariţiei
cuvintelor se păstrează), ci una psihologică, care ilustrează foarte bine legea
disoluţiei memoriei.
 DISMNEZII CALITATIVE (PARAMNEZII)

Paramneziile (termen introdus de Kraepelin) se caracterizează prin evocări deteriorate

ale evenimentelor recente sau îndepărtate, fără legătură cu realitatea obiectivă trăită de
subiect, fie sub aspect cronologic, fie sub aspectul realităţii. Ele au ca trăsătură comună o
alterare a noţiunii de „timp trăit”: sentimentul că prezentul şi trecutul nostru ne aparţin
se estompează sau se prezintă în contratimp.

Spre deosebire de tulburările cantitative, în care subiectul evidenţiază doar deficitul

mnezic, în tulburările calitative subiectul încearcă să compenseze deficitul mnezic prin
aranjarea evenimentelor fie în altă ordine cronologică, fie schimbând poziţia sa faţă de
evenimentul evocat.

Paramneziile se grupează în:

 Iluzii mnezice
 Alomnezii
 Iluzii mnezice (tulburări ale sintezei mnezice imediate): cuprind evocări eronate ale
trăirilor subiectului, neîncadrate corect în timp şi spaţiu, sau care, deşi trăite, nu sunt
recunoscute de subiect ca proprii. Aici includem:

• Falsa recunoaştere: descrisă de Wigan sub numele de „dublă conştiinţă”, ea constă

în faptul că bolnavul este convins că recunoaşte ceea ce de fapt nu cunoaşte. În
strânsă legătură cu tulburările senzorialităţii, falsa recunoaştere este considerată o
„iluzie a memoriei” sau o „halucinaţie a prezentului” (J. Delay), rod al jocului dintre
prezent şi trecut, dintre percepţie şi reprezentare. Falsa recunoaştere poate fi difuză
sau generală, creând impresia de „deja văzut”, „deja auzit”, „deja istorisit”, „deja
trăit”. Sentimentul poate fi limitat la o singură persoană, obiect sau stare a
conştiinţei. Mult mai rar se întâlneşte iluzia de nerecunoaştere: subiectul crede că el
cunoaşte persoane pe care nu le-a văzut şi nu este sigur că le cunoaşte pe cele deja
văzute. În stadiul avansat, „de la a recunoaşte totul, peste tot şi permanent, el
ajunge să nu mai recunoască nimic, nicăieri, niciodată” (Delay).
• „Iluzia sosiilor”: descrisă de Capgras în 1924, este o falsă nerecunoaştere, constând
în faptul că bolnavul consideră ca sosie o persoană pe care o cunoaşte în mod sigur.
Se întâlneşte în surmenaj, obnubilare, faza maniacală a tulburării maniaco-depresive,
stări maniacale în preinvolutiv şi involutiv, schizofrenii, deliruri cronice, sindromul
Korsakov.
• Falsa nerecunoaştere: opusă falsei recunoaşteri, se exprimă prin faptul că
bolnavul nu recunoaşte (sau, în cazuri mai uşoare, nu este sigur că recunoaşte)
persoane pe care le-a cunoscut. El are impresia de „niciodată văzut”, „niciodată
auzit”, „niciodată istorisit”, „niciodată trăit”. Falsa nerecunoaştere este mai
puţin frecvent întâlnită decât antonimul ei, fiind prezentă în psihastenii.

• Paramneziile de reduplicare: reprezintă iluzia mnezică în care o persoană sau o

situaţie nouă este percepută ca fiind identică cu o altă persoană sau situaţie
trăită sau întâlnită anterior. De exemplu, bolnavul descris de Pick (cel care a
vorbit pentru prima dată de aceste paramnezii), susţinea că a mai fost tratat
într-o clinică identică, de un medic care semăna întrutotul cu cel de acum.
Paramneziile de reduplicare sunt destul de rare şi se întâlnesc mai ales în
demenţele presenile.
 Alomnezii (tulburări ale rememorării trecutului): cuprind falsificări mnezice
retrospective, fie sub aspectul situării în cronologie, fie sub aspectul situării în real.
Subiectul reconstruieşte evenimente sub un aspect delirant, deşi aceste evenimente sunt
deseori prezentate ca anterioare tulburării sale, de care nu este întotdeauna conştient.
Aici includem:

• Pseudoreminiscenţele: reprezintă falsificare mnezică sub aspectul situării în cronologie,

în care subiectul trăieşte în prezent evenimentele reale din trecut. Se întâlneşte în
sindromul Korsakov.
• Ecmnezia: reprezintă falsificarea mnezică sub aspectul situării în cronologie, inversă
precedentei, în care subiectul se întoarce în trecut şi retrăieşte activ evenimentele reale,
dar situate în trecut. Bolnavul retrăieşte activ în prezent scene, episoade întregi ale
trecutului, ca şi cum ele s-ar desfăşura în prezent. Trecutul se confundă cu prezentul, este
luat drept prezent, realizând o halucinaţie a trecutului. Se întâlnesc în stări de senilitate,
în demenţe şi uneori în stări de tulburare a conştiinţei.
• Viziunile panoramice ale trecutului sunt asemănătoare ecmneziilor: memoria unui
subiect în criză uncinată, sau aflat într-un pericol vital, este invadată de amintiri care îi
dau iluzia că retrăieşte instantaneu întreaga existenţă. Se întâlnesc în demenţa senilă,
confuzia mintală, epilepsia temporală, isterie.
• Anecforia: constă în reapariţia pe planul conştiinţei a unor fapte şi evenimente trăite, dar
până în momentul respectiv uitate. Ea poate fi realizată când faptele şi evenimentele
respective sunt sugerate de anumite situaţii, în cursul unei şedinţe psihoterapeutice sau
prin stimulare psihofarmacologică.
• Criptomnezia: este un fenomen mnezic ce apare pe fondul unei deteriorări cognitive
marcate şi constă în slăbirea sau anularea forţei discriminatorii între evenimentele şi
situaţiile trăite şi cele auzite, citite sau provenite din experienţa onirică a individului.
Bolnavul nu este capabil să diferenţieze evenimentele trăite de cele din vis, citite sau
auzite. Astfel, el îşi atribuie materiale mnezice (citite sau auzite), prezentând operele sau
creaţiile ca fiind producţie proprie (plagiat involuntar). Criptomnezia trebuie deosebită de
plagiatul voluntar, în care este vorba de o acţiune conştientă întreprinsă pentru atingerea
unui anumit scop. Se întâlneşte în: schizofrenie, deliruri sistematizate (paranoice sau
parafrenice), demenţe traumatice şi în stadiile evolutive ale demenţelor senile şi
vasculare.
• Înstrăinarea amintirilor: este fenomenul opus criptomneziei, în care bolnavul pierde
conştiinţa propriei istorii, considerând că evenimentele real trăite nu-i aparţin, fiind
numai relatate de alte persoane sau provenind din lecturile ori visele sale.
• Confabulaţiile: se manifestă prin reproducerea unor evenimente imaginare în care
bolnavii fabulează asupra trecutului lor, având convingerea că îl evocă. Dar indiferent de
amplitudinea şi variabilitatea sa, confabulaţia nu reprezintă o evocare a trecutului trăit,
deoarece în desfăşurarea ei nu intervine acţiunea corectivă a exigenţelor logice,
cronologice şi nici a rigorilor sociale; ea nu realizează un răspuns ordonat, adaptat şi
obiectiv, ci un catharsis verbal spontan, în care se amestecă indistinct fragmente de
amintiri, de vis şi produse ale imaginaţiei bolanvului. Confabulaţiile au drept scop
suplinirea deteriorării mnezice, când bolnavul, având conştiinţa parţială a acestei
deteriorări, face eforturi de a-şi suplini lacunele, confabulaţiile intercalându-se printre
evenimentele reale. În funcţie de gradul de deteriorare sau nedezvoltare a personalităţii,
confabulaţiile pot fi ierarhizate în: confabulaţii de perplexitate, de jenă, de încurcătură,
mnezice, fantastice, onirice. Ele trebuie deosebite de „micile schimbări de ordine
cronologică” sau de „micile adaosuri ori omisiuni” ale copilului sau adultului normal în
situaţii când doreşte să altereze adevărul, prin caracterul net intenţional şi absenţa
deficitului mnezic. Se întâlnesc în sindromul Korsakov, confuzia mintală, oligofrenie şi în
accesul maniacal (confabulaţii cu caracter ludic).
 IPOTEZE ASUPRA PATOGENIEI DISMNEZIILOR

Neurofiziologia clasică şi modernă, bazată pe observaţii experimentale şi clinice, a

constatat că există anumite regiuni din creier care sunt responsabile de buna
funcţionare a proceselor mnezice:

• Lobul temporal şi în special hipocampul: au fost primele regiuni cerebrale ale căror
leziuni s-a observat că determină tulburări mnezice. Korsakov este primul autor
care a descris leziuni bilaterale în hipocamp (în sindromul ce-i poartă numele şi
care este ilustrat în primul rând prin amnezia de fixare). Alţi cercetători, cu ocazia
unor leziuni sau extirpări ale unor porţiuni din lobul temporal, au constatat
dismnezii de intensitate variabilă şi în special amnezii anterograde.
• Corpii mamilari: au devenit obiect de cercetare în urma constatării atrofiei
acestora în amnezii.
• Lobul frontal: s-a observat că leziunile bilaterale ale lobilor frontali au ca o
consecinţă importantă amnezia de fixare. Aceste leziuni frontale nu ar duce însă în
mod univoc la dismnezie, ci aceasta ar fi consecinţa firească a disprosexiei şi
hipobuliei, care se situează pe primul plan al simptomatologiei psihopatologice a
lobului frontal.
• Cortexul parietal: leziunile acestuia, prin fenomenologia afazo-agnozo-apraxică,
realizează ca un simptom secundar amnezii categoriale, caracterizate prin
dificultăţi de achiziţie şi de învăţare a unor date noi sau a unor situaţii mai
complicate.
În opoziţie cu tendinţa de a stabili structuri anatomice specifice responsabile de fixarea
mnezică, R. Lorente de Nó a presupus existenţa unor circuite neuronale reverberante
(hipocampo-mamilo-talamo-cingulate) care, formând lanţuri relativ închise, pot stoca,
într-o manieră dinamică, informaţiile mnezice. Este posibil ca activitatea neuronală a
acestor circuite să fie de intensitate variabilă şi chiar intermitentă, întrucât ea poate fi
reluată după unele stări în care electrogeneza cerebrală este aproape abolită (comă,
narcoză, etc.).

În afara studiilor anatomo-clinice, cercetările histologice au evidenţiat în scoarţa

cerebrală anumiţi corpusculi sferici (vacuole interfibrilare) amplasaţi la distanţe relativ
constante şi în legătură cu un număr relativ constant de fibre nervoase. Fiecare astfel de
corpuscul, împreună cu fibrele nervoase adiacente, ar reprezenta o unitate funcţională
capabilă de a intra în acţiune după un stereotip funcţional anterior, chiar şi la punerea în
funcţiune a unei singure fibre nervoase.

Neurochimia şi-a adus contribuţia la elucidarea mecanismelor mnezice prin studiul ADN şi
ARN, substanţe care au un rol indiscutabil asupra potenţialului mnezic. Astfel, s-a
demonstrat că există un paralelism între creşterea concentraţiei de ARN din creier şi
creşterea volumului memoriei şi a potenţialului mnezic, iar la unii bolnavi psihici s-a
observat scăderea cantităţii de ARN şi a substanţelor proteice înrudite.

Cercetări mai noi estimează cantitatea de ARN la valori de aproximativ 10 ori mai mari în
celulele gliale decât în neuroni, fapt ce ne determină să considerăm că potenţialul mnezic
este în legătură nu numai cu numărul de neuroni sau cu cantitatea de ARN, ci şi cu
raporturile funcţionale dintre nevroglie şi neuroni.
 Examenul clinic al bolnavului cu tulburări mnezice
• Investigaţia psihologică a bolnavului cu tulburări mnezice trebuie să stabilească în
prealabil corecta desfăşurare a funcţiei prosexice, deoarece, fără o bună conservare a
atenţiei, fără un efort prosexic şi voliţional din partea celui investigat, funcţia mnezică nu
poate fi în mod corect apreciată. Datorită faptului că între funcţia mnezică şi cea
prosexică există o strânsă legătură, este dificil să distingem între ceea ce aparţine
deficienţei de atenţie şi ceea ce constituie tulburarea mnezică propriu-zisă. Acest fapt
este cu atât mai evident la bolnavii psihotici, la care amneziile pot fi profunde sau, din
contră, absente: în perioadele accesuale, hipopresexia accentuată limitează posibilităţile
de fixare şi înregistrare a faptelor şi evenimentelor, ceea ce se traduce în plan clinic
printr-o puternică hipomnezie asupra acestor etape de evoluţie a bolii. Din aceleaşi
motive, majoritatea clinicienilor consideră că orice tulburare mnezică semnalată nu
trebuie luată în considerare decât dacă este integrată într-un sindrom psihopatologic, iar
orice amnezie izolată, în afara altor simptome clinice, ridică suspiciuni asupra unei
eventuale simulări.
• În afara încercărilor de simulare a unei amnezii (în special elective sau lacunare), întâlnite
în numeroase cazuri medico-judiciare, bolnavii psihici prezintă deseori tendinţe
disimulatorii asupra tulburărilor mnezice. De exemplu, în sindromul Korsakov, bolnavul
organizează şi remaniază episoade disparat trăite, fapte auzite sau imaginate, într-o
tendinţă disimulatorie având ca scop umplerea zonelor de vid mnezic care apar în urma
amneziei de fixare. Astfel de fenomene disimulatorii compensatorii se regăsesc şi în
etilismul cronic, traumatisme cranio-cerebrale, encefalopatii toxice sau infecţioase, stări
de involuţie senilă. Dificultatea de evocare este suplinită prin apelul la noţiuni şi
cunoştinţe similare, la fapte şi aspecte marginale, aproximative sau pur imaginative.
• În practica clinică, estimarea gradului dismneziei trebuie să ţină seama şi de acţiunea
hipoprosexică şi implicit hipomnezică a tratamentului neuroleptic, mai ales în cazul unor
tratamente îndelungate sau a neurolepticelor retard, care îşi exercită acţiunea timp de
 HIPNOPEDIA
Preocupările asupra memorării în somn datează de la începutul secolului trecut, dar ele au
avut parte de un mai mare interes odată cu descoperirea magnetofonului cu declanşare şi
oprire automată şi cu necesitatea învăţării rapide a limbilor străine.

Noţiunea de hipnopedie a fost lansată de către scriitorul englez Aldous Huxley, care a fost
intens preocupat de problemele memorării în somn.

Primele cercetări efectuate înaintea celui de al doilea război mondial, în special de către
autori americani, au preconizat posibilitatea reproducerii la trezire a unor date înregistrate
în timpul somnului. Dar aceste experimente aveau un caracter empiric, nefiind bazate pe o
metodologie ştiinţifică riguroasă şi nici pe mijloace obiective de control a stării de somn şi a
profunzimii somnului şi de aceea rezultatele lor nu au fost considerate fiabile.

Odată cu apariţia encefalografiei, s-au putut întreprinde cercetări sistematice, prin

înregistrarea biocurenţilor cerebrali în timpul somnului, stabilindu-se astfel nu numai
prezenţa somnului, dar şi gradul profunzimii sale, în funcţie de care ar fi susceptibilă
învăţarea. Astfel, s-a considerat că nu constituie somn autentic decât acela ilustrat prin
prezenţa ritmului alfa (specific primei faze a somnului) şi a cărui întrerupere (pe EEG) să nu
depăşească 30 de secunde.

În condiţiile acestei rigori experimentale, concluziile asupra posibilităţii de memorare în

somn au fost contrate celor din studiile iniţiale: persoanele care au primit întrebări în
timpul somnului nu au putut oferi la trezire date mai precise asupra lor decât persoanele
din lotul de control, ceea ce a dus la concluzia că memoria în somn nu este posibilă.
Ulterior, s-a constatat că această imposibilitate a învăţării corespundea stadiilor 2, 3 şi 4
ale somnului, în timp ce datele prezentate în stadiul 1 puteau fi reţinute şi evocate la
trezire într-o mică proporţie. Aceste date au fost confirmate si de cercetători precum
Kulikov şi Sviadosci, care au considerat că hipnopedia este posibilă şi este condiţionată de
doi factori:
 Un anumit grad de sugestibilitate şi interes pentru problemă din partea subiecţilor.
 O anumită pregătire a acestora prin mijloace de autosugestie sau antrenament
autogen.

Aceste mijloace sugestive ar contribui la menţinerea a ceea ce Sviadosci (folosind

cercetările lui Pavlov asupra somnului) denumeşte „somn cu focar de veghe”, pe baza
căruia anumite date prezentate în timpul somnului ar putea fi recepţionate şi reproduse
ulterior în stare de veghe.

Faptul că reproducerea datelor prezentate în timpul somnului este posibilă doar într-o
mică măsură şi doar pentru stadiul 1 al somnului nu poate constitui însă un argument
conform căruia datele respective nu au acţionat asupra subiectului. Aici trebuie să ţinem
cont de distincţia dintre reproducere şi recunoaştere, iar aceasta din urmă poate fi
realizată în hipnopedie. Astfel, prezentându-se subiecţilor în timpul somnului anumite
cuvinte, la trezire acestea puteau fi recunoscute într-o proporţie mult mai mare decât
alte cuvinte întâmplătoare care nu au fost prezentate în timpul somnului. Acest aspect
prezintă o mare importanţă atât din punct de vedere al învăţării (în special al limbilor
străine), cât şi din punct de vedere psihoterapeutic. Astfel, deşi datele prezentate în
timpul somnului nu pot fi reproduse (sau pot fi reproduse în mică măsură), ele acţionează
asupra psihicului, putând fi ulterior recunoscute, într-o măsură variabilă. Se poate
considera că hipnopedia, chiar dacă nu poate fi realizată, poate fi, în mod evident,
favorizată.
În concluzie, se poate sublinia faptul că datele actuale experimentale şi de observaţie
clinică atestă posibilitatea influenţării psihicului în timpul somnului, oferind astfel
ocazia reţinerii şi învăţării unor date care, deşi nu pot fi reproduse la trezire, sunt mai
uşor recunoscute şi integrate.

Datorită faptului că luciditatea conştienţei joacă un rol primordial în procesele de

memorare şi învăţare, importanţa practică a hipnopediei constă în organizarea
momentelor învăţării în raport cu perioadele de somn. Astfel, cercetările au arătat că
învăţarea unor date într-o perioadă urmată de somn este mai eficientă şi mai
durabilă decât învăţarea într-o perioadă urmată de activitate – aceasta datorită
faptului că activitatea care urmează învăţării exercită o interferenţă asupra datelor
fixate anterior prin aşa numita inhibiţie retroactivă. Cu alte cuvinte, este mai
eficientă şi mai statornică învăţarea urmată de somn, decât învăţarea urmată de o
altă activitate, care ar juca rolul unei interferenţe negative, retroactive.

În acelaşi timp, se constată că învăţarea efectuată într-o perioadă consecutivă

somnului este mai temeinică decât învăţarea efectuată după o altă activitate. În
această situaţie, datele şi evenimentele activităţii anterioare, prin influenţa lor
remanentă (denumită şi inhibiţie proactivă) ar exercita o influenţă negativă asupra
datelor perioadei următoare de învăţare. În consecinţă, perioada de învăţare nu
trebuie precedată de o altă activitate ale cărei evenimente, prin persistenţa lor
mnezică, ar împiedica fixarea optimă şi durabilă a datelor perioadei de învăţare.