„Dintre toate calităţile,

despre culoare este cel mai dificil de vorbit”

Aristotel

„Culoarea nu constituie un mijloc de reprezentare, de descriere a lumii, de evocare a unor

aspecte concrete ci e menită să impună o anumită stare de spirit. Culoarea se detaşează de obiect şi
simbolizează stări aflate la limita dintre organic şi anorganic, sau între psihic şi fizic, ori aspiraţii
ideale. Prezenţa culorii răspunde unei exigenţe organice adânci”. (Petroveanu, Mihail)
 În pictură, culoarea posedă următoarele funcţii: simbolică, locală, impresivă.
1.Funcţia simbolică diferă de la o zonă geografică la alta şi de la o perioadă la alta (exemplu: negrul
poate simboliza doliul dar şi bucuria)
2.Culoarea locală sau tonul local este culoarea reală a unui obiect, nemodificată de lumină sau de
reflexele cromatice ale celorlalte obiecte învecinate. Este folosită de pictorii ce consideră că
cromatica modelului este atât de frumoasă încât caută să o redea întocmai, dar mai ales de cei ce
realizează desene pentru biologie, unde asemănarea cu corespondentul real trebuie să fie perfectă.
3.Funcţia impresivă sau psihosenzorială este principala funcţie a culorii în artele plastice. Culoarea
trebuie să fie un mijloc prin care să se creeze o realitate inedită, conform viziunii pictorului, astfel
exprimă cel mai bine sentimentele estetice ale artistului, exprimă cel mai relevant eul său artistic. Se
consideră că, cele mai impresive efecte sunt cele obţinute prin efectul caloric, de greutate, spaţial-
volumetric, dinamic. Obţinerea acestor efecte depinde şi de calitatea pigmentului, mărimea şi forma
petelor de culoare, poziţia şi locul ocupat de acestea în compoziţie, delimitarea strictă şi precisă ce
are efect de exactitate, de stabilitate sau evanescentă (expansivitatea, spontaneitatea marginilor
acesteia). Dacă la primele două funcţii ale culorii emoţia este de natură extraartistică, deoarece
cunoştem dinainte semnificaţia culorilor şi abia apoi simţim emoţia, în cazul funcţiei impresive,
emoţia este autentică deoarece porneşte din interiorul nostru, culoarea creându-ne emoţii, sentimente,
idei, atitudini, ne incită şi ne determină să emitem judecăţi.
Într-un tablou, indiferent de funcţia pe care o atribuie artistul culorii, funcţia psihosenzorială este
oricum prezentă. Însă, atunci când pictorul doreşte să ne transmită un mesaj prin culoare, în mod
intenţionat, efectul acesteia este net superior.
Transmiterea mesajului prin tonul local sau prin culori simbolice nu necesită cunoştinţe speciale din
partea privitorului deoarece este evidentă, însă, în cazul funcţiei impresive, artistul plastic trebuie să
aibă simţ cromatic deosebit şi mai ales cunoştinţe despre culoare, iar publicul, de asemenea, pentru a
putea fi capabil să descifreze şi să înţeleagă mesajul operei.
 Se afirmă că omul primitiv a pictat din necesităţi magice, poate chiar estetice, folosind
produse naturale pe care le avea la îndemână: albul de cretă, galbenul şi roşu de pământ, negrul
de cărbune.
Pictura rupestra – Lascaux (Franta) ro.wikipedia.org
Peștera din Lascaux ro.wikipedia.org
Altamira Spania ro.wikipedia.org
 Egiptenii au folosit culori simple care au dăinuit până în zilele noastre: albul de var şi de
cretă, ocrul natural, ocrul ars, cinabru, pământ verde, albastru lazulit şi negrul de cărbune
(violetul lipsea), aplicându-le, fixându-le pe un grund de cretă cu ajutorul unei gume şi
acoperindu-le cu un stat fin de ceară ce avea rolul de a le păstra prospeţimea şi de a le proteja de
contactul cu aerul, de deteriorare.
povestea-artei.blogspot.ro
Reprezentarile astronomicero.wikipedia.org
 Pictorii greci, din secolul patru înainte de Hristos şi bizantinii aveau doar patru culori pe
care le combinau: ocru roşu, ocru-galben, negrul şi albul de cretă, dar acestea erau cele mai bune
calitativ din câte se cunoşteau la acea vreme şi cu ajutorul lor erau capabili să redea „până şi
carnaţia personajelor”.
Prințul cu flori de Crin, Palatul din Cnossos(frescă) ro.wikipedia.org
Hristos Pantocrator, Una dinre cele mai celebre icoane din Hagia Sophia- mozaic d sec. al XII-lea. ro.wikipedia.org
 Odată cu extinderea imperiului lor, romanii, au adunat din teritoriile cucerite tot felul de
materiale colorante: minim, laccă de purpură, ceruză, indigo, sepia, ş.a.
Dar, numărul mare de materiale nu a condiţionează calitatea operelor. De accea, Pliniu nota:
„Eram mai bogaţi în artă când eram mai săraci în materiale”.
Naples, National Archaeological Museum, Alexander, Mosaic, ro.wikipedia.org
Mozaic antic din Pompeii, ilustrând bătălia de la Issos ro.wikipedia.org
www.hetel.ro

Fresca din Villa Fannius Synistor Boscoreale Despre muzică

Mozaic roman cu Ulise, din Cartagina. Acum în Muzeul Bardo din Tunisia ro.wikipedia.org
 Italienii Renaşterii foloseau tot un număr redus de culori. Leonardo da Vinci, în „Tratatul
despre pictură” menţiona şase culori: albul, albastrul, galbenul, verdele, roşul şi negrul, la
acestea adăugându-se brunul şi carminul (cârmâzul), în total opt culori, menţionând că „mai
multe nu se găsesc în natură”. Dar, cu aceste culori „orice pictor putea născoci oricând culori
noi”.
Rafael - Schimbarea la față (1518-1520) , Muzeul Vaticanului, Roma ro.wikipedia.org
Rafael - Madonna Sistina (1513) - Gemäldegalerie, Dresda ro.wikipedia.org
Leonardo Da Vinci, Doamna cu hermină, ro.wikipedia.org Leonardo Da Vinci, Frumoasa fierăriță, ro.wikipedia.org
 După Renaştere, numărul de culori a crescut astfel încât în Franţa, Diderot în „Scrieri
despre artă” enumera 18-20 de culori cu care un pictor îşi compunea de obicei paleta.
Se spune că Delacroix folosea până la 22 de culori, David, Ingres, Gericault 14-17
culori, nu aveau oranj, verde, violet, pe aceastea le obţineau prin combinări.
Tonitza, Grigorescu, Luchian, Ressu, Petraşcu, utilizau 10-12 culori. Însă, nu mulţimea
culorilor era importantă, ci rezultatul obţinut. N.Tonitza concluziona: „Arta coloristului de
rasă nu stă în marea varietate de culori pe care le aşterne pe pânză, ci în muzicalitatea
cromatică ce ştie să şi-o stabilească pe panoul lui, cu ajutorul unui minimum de substanţe
colorate”.
Femei din Alger, E. Delacroix, Louvre, Paris, ro.wikipedia.org
Ofiţer de vânători din garda imperială, Th. Gericault, 1812 - Muzeul Louvre, Paris ro.wikipedia.org Cuirasier rănit, 1814 Th. Gericault - Muzeul Louvre, Paris ro.wikipedia.org
Fetiţa pădurarului (1924) , Nicolae Tonitza, ro.wikipedia.org Noapte buna, Nicolae Tonitza, modernism.ro
Dupa ploaie, Ștefan Luchian,clasate.cimec.ro
Petraşcu, Gheorghe. Flori în glastră clasate.cimec.ro Petraşcu, Gheorghe , artapeintelesultuturor.blogspot.ro
 Pigmenții pot fi naturali sau sintetici, anorganici sau organici. Caracteristicile lor sunt: puterea de
colorare, granulația și flocularea.
„Puterea de colorare (engleză staining) a pigmenților se referă la posibilitatea de a-i dilua sau scoate
după aplicare. Unii pot fi scoși prin umezire și tamponare apoi cu pensula sau cu cârpa, însă rezultatul
nu depinde numai de pigment, ci și de hârtie. Un pigment măcinat mărunt aplicat pe o hârtie puțin
încleiată este mult mai greu de scos. Pentru a reduce timpul de măcinare unii fabricanți adaugă aditivi
de dispersare, care însă măresc puterea de colorare și închid culorile.
Granulația se referă la faptul că particulele de pigment sunt sau nu vizibile în urma aplicării în tușe
mari cu multă apă. Exemple de granulație apar la pigmenții verde veronese, albastru ceruleum și
violet de cobalt.
Flocularea se referă la aglomerarea particulelor, efect caracteristic pigmentului ultramarin.
Efectele date de granulație și floculare sunt unice pentru acuarele și pot fi exploatate de artiști, însă
tendința comercială este spre culori fără textură, omogene.” (ro.wikipedia.org)
La începutul secolului al XVIII lea au început să apară tot felul de materiale colorante, foarte
strălucitoare dar lipsite de trăinicie, datorită faptului că erau contrafăcute. Prin urmare, pictorii evitau
orice nou produs de care s-ar fi putut folosi fără teamă. Astfel, de exemplu, se spune că „din cauza
galbenului de crom, care are unele defecte, se fereau şi de oxidul verde de crom, care este una dintre
cele mai bune materiale colorante.” (Săndulescu Verna)
 Astăzi, datorită progreselor chimiei, varietatea, saturația și rezistența pigmenților este mai
mare ca niciodată. Datorită faptului că există, în mod logic, o cerere mică de pigmenți spre a fi
utilizați în scopuri artistice, în comparație cu uzul industrial, nu se produc pigmenți speciali pentru
pictură, ci se folosesc cei produși pentru tipografii, industria automobilelor, vopsirea materialelor
textile, a lemnului și a metalelor, zugrăveli, colorarea betoanelor, a ceramicii, a maselor plastice,
precum și coloranți alimentari, coloranți folosiți în medicină sau în industria cosmeticelor. Fabricarea
culorilor pentru pictură reducându-se doar la la măcinarea fină a pigmenților, amestecarea acestora cu
lianți, aditivi și solvenți și împachetarea lor.
 Pictorii buni, în toate timpurile, s-au străduit să folosească culori cât mai
potrivite şi mai bine alese. Ei nu dispuneau de atâtea materii colorante ca în zilele noastre,
dar cunoşteau foarte bine calităţile şi defectele celor pe care le foloseau. Unele dintre acestea
şi le pregăteau singuri. Pigmenții utilizați în pictură nu rămân permanent aceiași.
Cauzele schimbării lor sunt: acțiunea luminii, a atmosferei, acțiunea mediului și acțiunea
pigmenților înșiși unul față de altul. Astfel, lumina soarelui, oxigenul din atmosferă, aerul
poluat, căldura, umiditatea, agenții utilizați pentru uscarea rapidă a culorilor, afectează
culorile, conduc la deteriorarea, descompunerea pigmenților. În plus, pigmenții solubili se
amestecă unii cu alții, „războindu-se între ei pe pânză” (Săndulescu Verna), datorită
reacțiilor chimice care au loc între aceștia.
Bibliografie:
-Petroveanu, Mihail, George Bacovia, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969
-Pirnog Ion, Ghid metodic de educație plastică. De la grădiniță la liceu, Editura
Compania, 2007
-Săndulescu ,Verna, Materiale şi tehnica picturii, Timişoara, Editura Marineasa, 2007,

-ro.wikipedia.org, Pigment.
-webartacademy.com, Pigments