ELEMENTE DE TERMODINAMICA BIOLOGICA Termodinamica studiaza relatiile ntre caldura (Q) si lucru mecanic (L), n sens mai larg,

este stiinta care studiaza transformarile reciproce ale diferitelor forme de energie n sistemele naturale si n cele construite de om. Termodinamica biologica se ocupa cu studiul transformarilor de energie n sistemele biologice. Sisteme termodinamice Sistem - ansamblu de componente aflate n interactiune, delimitat de mediul extern care l nconjoara. Sistem termodinamic - sistem macroscopic alcatuit dintr-un numar foarte mare de particule (atomi si molecule), aflate n interactiune energetica att ntre ele ct si cu mediul exterior. Clasificarea sistemelor termodinamice: - deschise schimba cu exteriorul att energie ct si substanta - nchise schimba cu exteriorul numai energie - izolate nu au nici un fel de schimburi cu exteriorul, de care sunt separate prin pereti adiabatici. Starea sistemului termodinamic - este reprezentata de totalitatea parametrilor sai de stare (marimi fizice masurabile) la un moment dat. Parametrii de stare sunt de doua feluri: - intensivi au n orice punct al sistemului valori definite, care nu depind de dimensiuni (presiunea, concentratia, temperatura); - extensivi depind de dimensiunile sistemului si de cantitatea de substanta existenta n sistem (volumul, masa, numarul de moli). Starea de echilibru termodinamic - este caracterizata de urmatoarele proprietati: - parametrii de stare sunt constanti n timp; - dezordinea este maxima (entropia termodinamica este maxima); - schimburile de energie si substanta, att ntre componentele sistemului, ct si cu mediul nconjurator nceteaza; - producerea de entropie nceteaza.

Starea stationara se caracterizeaza prin urmatoarele: - parametrii locali sunt constanti n timp; - parametrii intensivi nu sunt constanti n spatiu; - schimburile de substanta si energie ntre componentele sistemului si cu mediul extern nu nceteaza; - producerea de entropie este minima, fara a fi egala cu zero. Procese termodinamice - treceri ale sistemului termodinamic de la o stare la alta stare prin modificarea n timp a parametrilor termodinamici. Ele pot fi : - reversibile sunt procese cvasistatice; n orice moment sistemul este n echilibru termodinamic. Daca se schimba semnul parametrilor termodinamici, sistemul evolueaza de la starea finala spre starea initiala pe acelasi drum; - ireversibile sunt, n general, procese necvasistatice. Revenirea la starea initiala (daca este posibila) se face pe alt drum si pe seama unei interventii active din exterior (nu poate decurge de la sine). - ciclice starea finala si starea initiala ale sistemului sunt identice; aceste procese pot fi ireversibile PRINCIPIUL I AL TERMODINAMICII . ntre 1842 si 1850 o serie de cercetatori (J.R. Mayer, J. Joule, H. Helmholtz) au descoperit echivalenta dintre lucru mecanic si energie si au determinat echivalentul mecanic al caloriei. Principiul I al termodinamicii sau principiul conservarii energiei, postuleaza existenta unui parametru caracteristic oricarui sistem, numit energie interna (U) a sistemului, parametru care exprima capacitatea totala a sistemului de a efectua actiuni de orice tip si are o valoare bine determinata n fiecare stare a sistemului. Conform unei alte formulari a principiului I, variatia energiei interne a unui sistem la trecerea dintr-o stare n alta (DU) este egala cu suma algebrica dintre cantitatea de caldura (Q) si toate formele de travaliu (mecanic, chimic, osmotic, electric etc) schimbate de acest sistem cu exteriorul. DU = Q + suma Li APLICAREA PRINCIPIULUI I AL TERMODINAMICII N BIOLOGIE

Sistemele biologice sunt sisteme termodinamice deschise, iar procesele biologice sunt procese termodinamice ireversibile. Organismele vii sunt sisteme a caror energie interna poate sa creasca sau sau sa scada n functie de diferite conditii (vrsta, starea fiziologica etc.). Pentru a aplica corect principiul I n cazul organismelor, trebuie sa se tina seama de faptul fundamental ca ele sunt sisteme deschise care iau si degaja n exterior energie, astfel nct problema conservarii energiei se pune numai pentru sistemul format din organismul respectiv mpreuna cu mediul sau nconjurator. Bilantul energetic al organismului Aplicnd principiul I n cazul unui organism, se poate formula urmatorul bilant energetic: energia preluata din mediu = travaliul mecanic efectuat + caldura degajata + energia depozitata n rezervele organismului. Testul clinic al intensitatii metabolismului bazal, prin care se stabileste valoarea de referinta la care sa fie raportat efectul diferitilor factori care influenteaza metabolismul energetic, este un exemplu de asemenea bilant n conditii simplificate. Subiectul este n repaus (nu efectueaza lucru mecanic) si nu a mncat 12 ore (nu preia energie din mediu). n acest caz, bilantul energetic se poate scrie: caldura degajata = energia depozitata = energia utilizata PRINCIPIUL al II-lea AL TERMODINAMICII (principiul cresterii entropiei) Principiul al II-lea al termodinamicii generalizeaza constatarea practica a imposibilitatii ca o masina termica sa transforme integral o cantitate de caldura n lucru mecanic (perpetuum mobile de speta a II-a), randamentul de transformare fiind ntotdeauna subunitar. Principiul II postuleaz: existena unui parametru S numit entropie, caracteristic pentru fiecare stare a sistemului. Entropia este un parametru de stare care masoara gradul de dezordine a unui sistem termodinamic. Spre deosebire de sistemele izolate, studiate in termodinamica clasic, organismele vii sunt sisteme deschise caracterizndu-se prin schimburi permanente de materie i energie cu mediul ncojurtor. Astfel, ele reuesc s se opun principiului 2 al temodinamicii, adic evoluiei spontane spre o stare echilbru caracterizat prin entropie (dezordine) maxim, i printr-o distribuie uniform a parametrilor macroscopici intensivi (presiune, temperatur,

poteniale chimice ale diferitelor specii de molecule, etc.). Aceast meninere a unei structuri ordonate, improbabile din punct de vedere termodinamic clasic, are loc la nivel local, molecular, prin aa-numitele procese cuplate (prin care entropia scade), n care energia furnizat prin hidroliza unor legturi macroergice este folosit pentru sinteza elementelor structurale ale materiei vii: aminoacizi, acizi nucleici, monozaharide, acizi grai, i a compuilor macromoleculari derivai: proteine, polizaharide, fosfolipide, etc. Existena unor zone de ordine n organismele vii presupune i existena unor bariere care s le delimiteze de mediul nconjurtor. Acestea sunt membranele biologice (membrana celular i membranele organitelor intracelulare). Studiul structurii i funciilor acestor membrane a cptat o amploare deosebit n ultimele decenii, constituind una din principalele ramuri ale biofizicii i biologiei moleculare, poate cea mai important. Membrane celulare Structura si functiile membranei celulare Membranele celulare sunt structuri planare cu grosimi moleculare cuprinse ntre 6 si 10 nm (1 nm = 10-9 m) care ndeplinesc cel putin doua functii dinamice esentiale: Prima functie a membranei celulare este de a mpiedica miscarea libera a particulelor ntre doua compartimente adiacente (lichidul interstitial si citoplasma), prin urmare membrana are rolul unei bariere fizice active. Lichidul interstitial si citoplasma sunt sisteme disperse avnd ca solvent apa, iar ca faze dispersate electroliti (ioni de Na, K, Cl, Ca, Mg), macromolecule (de ex. proteinele), organite intracelulare (de ex. mitocondriile) si molecule polare mici, n concentratii diferite. Lichidul interstitial si citoplasma au aceeasi osmolaritate de aproximativ 300 mOsM/l, fiind deci, lichide izotonice. Fiind semipermeabile si selective, membranele celulare ndeplinesc si o a doua functie foarte importanta si anume reglarea volumului si a compozitiei mediului intracelular. Aceasta reglare asigura mentinerea la valori constante a compozitiei si volumului intra- si extracelular, n ciuda fluctuatiilor din mediul extern. Structura membranei celulare a fost studiata prin microscopie electronica, difractie de raze X si recent, vizualizata cu ajutorul microscopiei de forta atomica.

Fig. 1 Structura membranei celulare conform modelului mozaicului fluid proteolipidic Principalii constituenti ai membranelor biologice sunt lipidele si proteinele, conform modelului mozaicului fluid proteolipidic (Fig. 1) al lui Nicholson si Singer elaborat n 1972: membrana este formata dintr-un bistrat lipidic, n care sunt inserate proteine si glicoproteine. Lipidele Sunt molecule insolubile n apa si usor solubile n solventi organici, constituind aproximativ 50% din masa membranelor celulelor animale, avnd o densitate de aproximativ 5 x 106 lipide / 1 um2 arie de membrana. Lipidele formeaza matricea pentru fixarea proteinelor, dar ndeplinesc si alte functii. Lipidele sunt fie amfifile, adica prezinta capat polar (extremitate polara care interactioneaza puternic cu apa) si una sau mai multe catene alifatice puternic hidrofobe (formate din doua lanturi de hidrocarburi numite si cozi hidrofobe) (Fig. 2).

Fig. 2 Moleculele lipidice sunt amfifile Aceasta conformatie influenteaza mpachetarea si miscarea respectivei molecule lipidice n planul lateral al membranei. Capetele polare ale moleculelor amfifile au radicali fosfat si sunt fie ionice fie neutre, acestea din urma au o distributie asimetrica a sarcinii electrice determinnd orientarea n cmpul electric sau magnetic. Cele mai importante clase de lipide ntlnite n constituirea bistratul lipidic sunt: fosfolipidele, glicolipidele si colesterolul. Fosfolipidele sunt derivati ai glicerolului (acool simplu) sau ai sfingosinei (alcool complex). Exista fosfolipide care contin colina: fosfatidilcolina, sfingomielina sau care nu contin colina: fosfaditiletanolamina, fosfatidilserina, fosfatidilinositol etc. Una dintre cele doua cozi hidrofobe ale fosfolipidelor se prezinta sub forma unui lant drept de acizi grasi saturati, iar cealalta prezinta o mica bucla datorita unei legaturi duble cis nesaturate. Fosfolipidele sunt asimetric distribuite n bistrat, astfel, pe partea interstitiala a membranei se afla fosfaditilcolina si sfingomielina, iar pe partea citoplasmatica a membranei se afla fosfaditiletanolamina si fosfaditilserina care are si sarcina electrica negativa. Glicolipidele contin la capatul polar molecule de zahar (glucoza sau galactoza), ele fiind ntlnite exclusiv pe suprafata extracelulara a membranelor lipidice. Colesterolul se orienteaza n biomembrane cu gruparile hidroxil din structura inelara steroida n vecinatatea capetelor polare ale fosfolipidelor interactionnd si imobiliznd partial gruparile hidrocarbonate din cozile fosfolipidelor, avnd ca efect scaderea fluiditatii biomembranelor. Proteinele membranare Proteinele sunt macromolecule care constituie elemente esentiale pentru toate procesele biologice. Concentratia proteinelor membranare variaza ntre 20% (mielina, de exemplu) si 75% (n membrana mitocondriilor) sau chiar 80% (n membrana microorganismului Halobacterium halobium, continnd bacteriorodospina care este un pigment fotosensibil). Proteinele reprezinta elementul activ al membranei, fiind structuri organizate de baza n desfasurarea urmatoarelor procese biologice:

- fenomene de transport (canalele si transportorii care contribuie la transportul ionilor si al moleculelor mici sunt proteinele specifice) - cataliza enzimatica (enzimele, n majoritatea cazurilor, sunt structuri proteice, care maresc vitezele de reactie ale proceselor desfasurate in vivo de ordinul milioanelor) - miscarea coordonata (de exemplu, actina si miozina sunt structuri proteice specifice responsabile pentru existenta miscarii coordonate) - suport mecanic (colagenul este o proteina esentiala n structura pielii, a tesuturilor osoase si a tendoanelor) - imunoprotectie (anticorpii sunt de asemenea proteine extrem de specializate cu rol n recunoasterea organismelor straine) Varietatea lor este mult mai mare dect a lipidelor fiind determinata de diversitatea functiilor lor. n functie de modul n care se insereaza n membrana, proteinele (Fig. 3) sunt: a) proteine intrinseci (integrale) care au urmatoarele caracteristici: - traverseaza membrana celulara o data (glicoforina) sau de mai multe ori (exemplu: proteinele transportoare, pompe ionice constituite din mai multe alfa helixuri)

Fig.3 Tipuri de proteine membranare - pot fi extrase prin tratare cu detergenti - sunt implicate n procesele de transport b) proteine extrinseci (periferice) - patrund n membrana pe o anumita distanta, pe una din cele doua fete, sau sunt atasate la suprafata membranei (receptorii membranari, proteine cu rol imunologic etc.) - pot fi ndepartate prin spalare ori prin tratare cu solutii cu tarie ionica scazuta

- sunt implicate n transmiterea informatiei n interiorul celulei Functiile membranei celulare n primul rnd, membrana asigura mentinerea caracteristicilor fizico-chimice diferite ale celor doua compartimente pe care le separa. Membrana reprezinta o zona de comunicare controlata ntre cele doua compartimente, n ambele sensuri prin: 1. Transport de substanta prin membrana intacta (molecule, ioni si apa) sau prin ruperea membranei urmata de refacerea acesteia datorita plasticitatii ei exceptionale. 2. Traducere si transfer de informatie adusa de diferiti stimuli (mecanici, electrici, electromagnetici, chimici, termici etc.) prin receptorii specifici pe care membrana i contine. 3. Implicare n functiile celulare datorita enzimelor si complexelor enzimatice pe care le contine: replicarea ADN, biosinteza proteinelor, bioenergetica celulara, raspuns hormonal. Transportul de substanta prin membrana se face prin macrotransport daca substanta transportata este n stare solida sau lichida (formele de macrotransport fiind fagocitoza si pinocitoza) si prin microtransport care poate fi pasiv sau activ. Macrotransportul n procesul de fagocitoza celula nglobeaza particule de substanta solida, nvaluindu-le anterior cu niste prelungiri citoplasmatice numite pseudopode, prelungiri care fuzioneaza apoi n spatele acestor particule. La protozoare (la amoebe de exemplu) fagocitoza este procesul prin care celula se hraneste. La celulele mai dezvoltate, acest mecanism serveste altor scopuri si anume: macrofagele si leucocitele nghit fragmente celulare si intrusi. Prin pinocitoza, lichidele, dispersate n picaturi fine, si macromoleculele sunt introduse n celula sau scoase din aceasta, dupa ce n prealabil au fost nvelite ntr-un bistrat lipidic devenind vezicule. Veziculele fuzioneaza cu membrane celulara si pot fi transportate dintr-o parte ntr-alta a membranei. Expulzarea continutului lichid al veziculei are loc ca efect al fortelor de tensiune superficiala Formele pinocitozei sunt:

- endocitoza - patrunderea in interiorul celulei a veziculei, urmata de expulzarea continutului acesteia. - transcitoza - vezicula traverseaza celula, fara a se sparge, are loc cu precadere n celulele endoteliului capilar, facilitnd trecerea proteinelor plasmatice din snge catre spatiul extravascular.

Fig. 4 Transcitoza

- exocitoza - expulzarea de catre celula a unei vezicule care, de exemplu, contine substante pe care celula este incapabila de a le utiliza. Fenomenele de exocitoza sunt frecvente n terminatiile nervoase si n celulele secretorii. Microtransportul Transportul pasiv Prin transport pasiv moleculele si ionii se deplaseaza n sensul gradientului electrochimic sau de presiune fara consum de energie metabolica, sistemul avnd tendinta de a ajunge la echilibru termodinamic. Gradientul electrochimic este o forta termodinamica producatoare de flux si reprezinta rezultatul unor procese desfasurate cu consum energetic. Exista trei tipuri de transport pasiv: difuzia simpla, difuzia facilitata si difuzia prin canale si pori. Difuzia simpla se produce prin dizolvarea speciei moleculare transportate n membrana. Numai moleculele mici nepolare, moleculele hidrofobe si gazele pot traversa membrana prin difuzie simpla. Difuzia facilitata Moleculele hidrofile mari, cum sunt multi factori nutritivi necesari celulei, precum si unii ioni traverseaza membrana prin difuzie facilitata, utiliznd molecule transportoare existente n membrana sau introduse artificial n aceasta. Asemenea molecule transportoare au o anumita specificitate, recunoscnd specia

moleculara sau ionica pe care o transporta. Exista transportori pentru glucoza, colina, pentru diferiti ioni (ionofori).

Fig. 5 Exemplu de difuzie facilitata: difuzia facilitata a gucozei (dupa Baldwin & Lienhard, Trends Biochem. Sci. 6:210, 1981) Transportorii sunt proteine att de specializate nct pot deosebi speciile levogire de cele dextrogire. Fiind vorba despre o forma de transport pasiv, sensul de actiune al transportorilor n difuzia facilitata este sensul gradientului electrochimic. Molecula transportoare, cu rol enzimatic, se poate gasi n doua stari conformationale. n Fig. 5 este figurat transportul facilitat al moleculei de glucoza. Se poate observa cum molecula de glucoza, numita substrat n aecasta situatie, se leaga pe una din fetele membranei ntr-un anumit loc de legare numit situs. Se produce n urma legarii o modificare conformationala si situsul de legare este expus partii opuse, simultan cu scaderea afinitatii transportorului pentru glucoza si eliberarea acestei molecule de partea cealalta a membranei. Prin eliberare se revine la conformatia initiala si ciclul se repeta. Difuzia prin canale ionice Substantele ionizate nefiind liposolubile, difuzia lor prin membrana se poate face prin structuri proteice specializate care strabat membrana pe toata grosimea ei si creeaza cai de trecere pentru ioni, formnd canale sau pori. Notiunea de por este folosita pentru structurile neselective, facnd o discriminare doar pe baza diametrului particulei. Cu precadere, prin pori trece apa, caz n care acestia se numesc porine. Ionii au n jurul lor o zona de hidratare, din care cauza au diametrul prea mare pentru pori.

Canalele ionice sunt proteine specializate care strabat membrana lipidica celulara, permitnd astfel trecerea substantelor neliposolubile. Prin canale ionii pot sa treaca n ambele sensuri, dar transportul are loc n sensul gradientului electrochimic. Spre deosebire de pori, canalele ionice sunt structuri selective. Eficacitatea transportului prin canale este foarte mare, printr-un singur canal putnd trece 106-108 ioni/s. n Fig. 6 este reprezentata schematic structura unui canal ionic. Filtrul recunoaste un anumit tip de ion si l lasa sa treaca n vestibulul. Senzorul primeste informatia din exterior, fie din partea unei molecule receptoare, fie direct de la un semnal electric (acesta este cazul canalului din Fig. 6), si, daca informatia este corespunzatoare, comanda deschiderea portii permitnd ionului sa intre sau sa iasa din celula, mpins de potentialul sau electro-chimic. Canalul poate fi nchis sau deschis printr-o modificare conformationala a proteinei canal comandata printr-un mecanism specific electric, chimic sau prin alte mecanisme. Fiecare tip de canal poate fi blocat specific de anumite toxine: tetrodotoxina inhiba functionarea canalului de Na+ din membrana axonala, tetraetilamoniul blocheaza canalul de K+). Blocantii specifici permit studierea proprietatilor canalelor sau identificarea proteinelor canal.

Fig. 6 Reprezentarea schematica a canalului membranar Exista substante care formeaza n jurul ionului o structura hidrofoba, permitndu-i acestuia difuzia prin bistrat. O astfel de substanta care, inclusa n membrana celulara, permite translocarea ionilor de pe o fata pe cealalta se numeste ionofor. Ionoforii pot forma canale prin membrana sau pot actiona ca niste molecule transportoare. De exemplu, valinomicina (Fig. 7) este un ionofor care poate ncorpora ionii de K+, fortndu-i sa paraseasca prin membrana celula bacteriana, provocnd moartea acesteia, actionnd astfel ca un antibiotic.

Fig. 7 Valinomicina este un ionofor care face ca ionii de K+ sa iasa din celula bacteriana, provocndu-i moartea Din studiul comparativ al transportului pasiv prin difuzie facilitata si al transportului prin canale rezulta urmatoarele: - moleculele transportoare au o specificitate mai mare pentru moleculele sau ionii transportati dect canalele, moleculele transportoare putnd distinge ntre diferitii izomeri ai unei molecule - moleculele transportoare au o viteza mult mai mica de lucru dect a canalelor ionice, permitnd trecerea doar a 1000 de ioni pe secunda, acest lucru fiind compensat de numarul lor foarte mare - transportorii pot participa si la transportul activ - canalele au o foarte mare viteza de lucru, pna la 10 milioane de ioni pe secunda motiv pentru care canalele sunt caile preferate pentru transportul ionilor atunci cnd sunt necesare variatii bruste ale compozitiei si concentratiei ionice (n excitatia celulara, de exemplu).

Fig. 8 Comportamentul diferitelor tipuri de molecule n apropierea membranei lipidice

n concluzie, membrana celulara poate fi traversata prin transport pasiv de moleculele mici hidrofobe prin difuzie simpla, de ioni prin canale si difuzie facilitata si de moleculele hidrofile mari prin difuzie facilitata (Fig. 8).

Fig. 9 Difuzia apei printr-un por Transportul apei care intervine esential n toate procesele biologice se realizeaza att prin difuzie simpla si osmoza ct si prin canale - pori aposi (Fig. 9), permeabilitatea membranei pentru apa fiind foarte mare. Mecanismele de transport al apei sunt foarte complexe si incomplet elucidate, un rol foarte important avndu-l diferenta de presiune osmotica. Transportul activ Este o forma de transport care necesita consum de energie metabolica (a unei reactii chimice, de exemplu). Se realizeaza n sensul invers gradientului de potential electrochimic. Se disting doua forme de transport activ: transportul activ primar si transportul activ secundar. Transportul activ primar se realizeaza folosind proteine integrale numite pompe ionice membranare. In urma transportului activ se stabileste gradientul de concentratie n sensul caruia se desfasoara transportul pasiv. Pompa leaga ionul pe o parte a membranei ntr-o anumita zona activa numita situs de legare si, datorita unor modificari conformationale care intervin n urma legarii ionului, l transfera pe cealalta parte unde l elibereaza. Pompa foloseste, de obicei, hidroliza ATP n ADP si P. Exemplul cel mai cunoscut este ATP-aza Na+/K+ care transloca 3 ioni de Na + din interiorul celulei, unde concentratia acestuia este mica, spre mediul extracelular si 2 ioni de K+ din exteriorul celulei n interiorul acesteia (Fig. 10).

Fig. 10 Pompa Na/K Deoarece rezultatul unui ciclu este un transfer net de sarcina pozitiva n exteriorul celulei, spunem ca pompa este electrogenica. De asemenea, pompa de Na+/K+ asigura prin functionarea ei osmolaritatea egala pe ambele fete ale membranei.

Exista si alte pompe n membrana celulara, cum ar fi: - pompa de H+, K+ din mucoasa gastrica (din membrana plasmatica a celulelor parietale) (Fig. 11), tot o ATP-aza a carei structura este asemanatoare cu cea a Na-K-ATP-azei.

Fig. 11 ATP-aza H+/K+ din mucoasa gastrica - pompa de Ca++ din reticulul sarcoplasmic si din membrana plasmatica

Transportul activ secundar Prin transport activ secundar speciile transportate patrund ntr-un compartiment (extracelular sau intracelular) mpotriva gradientului lor electrochimic, asociindu-se cu molecule care se deplaseaza n sensul gradientului de concentratie. Specia transportata ct si molecula care efectueaza transport pasiv se leaga de aceeasi molecula transportoare. Transportul activ secundar utilizeaza transportorii ntlniti la difuzia facilitata, acestia putnd lega substratele transportate n aceeasi stare conformationala sau n stari conformationale diferite (Fig. 12). Daca ambele specii moleculare transportate se leaga de aceeasi parte a proteinei, transportul poarta denumirea de simport sau co-transport, iar transportorul si poate modifica starea conformationala doar dupa ce ambele substrate au ajuns n situsurile de legare. Cazul n care speciile transportate se leaga pe cele doua parti ale transportorului, care se va afla astfel n stari conformationale diferite, se numeste antiport sau contra-transport.

Fig. 12 Comparatie ntre formele de transport activ: primar si secundar ntlnim simport la patrunderea glucozei n celulele mucoasei intestinale; ea se asociaza cu Na+ care intra pasiv. Ionii de Na+ sunt eliminati activ prin transport primar, prin ATP-aza de Na+/K+, iar glucoza ramne. Si n acest caz, avem de-a face cu un transport electrogenic deoarece rezultatul net consta n transportul unei sarcini pozitive dintr-o parte a membranei n cealalta.

Fig. 13 Simportul glucoza Na+ din celulele mucoasei intestinale Un exemplu de antiport este cel de 3Na+/Ca2+ (Fig. 14), de la nivelul muschiului cardiac, care asigura o concentratie scazuta a ionilor de calciu n interiorul celulei. Energia pe care o foloseste antiportul este furnizata de transportul activ al ionilor de sodiu din mediul extracelular catre interiorul celulei.

Fig. 14 Antiportul de 3Na+/Ca2+ mentine scazuta concentratia ionilor de calciu n interiorul celulelor