Ionel Teodoreanu La Medeleni Vol.

1 - Hotarul nestatornic

Partea întîi I POTEMKIN ŞI KAMI-MURA Doi ţărani salutară cu o arhaică solemnitate pe viitorul stăpîn al moşiei. Mişcarea vastelor pălării învălui pe Dănuţ cu epicul vînt al gloriei. Se opri în mijlocul şoselei ca un gladiator aclamat în arenă cu călcîiul pe trupul biruitului, avînd drept scut zmeul, drept lance sfoara al cărei fuior îl strîngea în pumnul răpezit îndărăt. ― D-apoi nu te doboară, boierule, namila asta? întrebă unul din ţărani. ― Pe mine?! Dănuţ tocmai isprăvise clasele primare. Era licean în vacanţă. ― Mai bine hai de i-om da boierului o mînă de-ajutor să-l suie, se amestecă în vorbă celălalt ţăran, apropiindu-se de zmeu. ― Da mare-i! se minună el. Cît o fereastră boierească! Dănuţ se simţi mîndru că zmeul e al lui şi umilit că e mai mare decît el. Instinctiv ― cum ocoleşte o femeie măruntă vecinătatea celor înalte ― se îndepărtă grav, măsurînd şoseaua cu pasul. Zmeul rămase arestat între cei doi ţărani. ― Opreşte, boierule, că nu bate vîntul dintr-acolo; întoarce-tenapoi, porunci sfătos unul dintre ei. Dănuţ se codi o clipă, cercetă zările, se încruntă cu demnitate, ca frămîntat de socoteli adînci, de răspunderi... şi se supuse. În goana mare trecu pe lîngă zmeul atent, şi fugi, şi fugi depănînd sfoara între degete. În urma lui mosorul se zbătea ca un guzgan epileptic. ― Daţi-i drumul! răcni el de departe, smucind sfoara din răsputeri. Zmeul căzu în cap, Dănuţ pe spate. Între timp, unul cîte unul, apoi pîlcuri-pîlcuri, copilaşii satului îngrădiră, desculţi şi naivi, evenimentul de pe şosea. ― Lasă, boierule, că ţi-l muştruluiesc eu, îl linişti unul din ţărani, ştergîndu-i straiele de colb cu bătăi delicate, ca pe un patrafir. ― Vezi! Vezi! Dacă nu i-aţi întins coada, suspină întretăiat Dănuţ, abia stăpînindu-şi lacrimile. ― Ia să vezi, boierule, numai să-l iei cu binişoru, ş-ăl vezi că

porneşte! Aşa-i şi calu nărăvaş!... Ia te uită mata!... Ş-ăl tragi... ş-ăl încerci, ş-ăl mai laşi slobod... şi iar tragi hăţu... Ian auzi! Melodică mînie de violoncele, zbîrnîitoarea vîjîia în salturile, tresăltările şi înconvoierile-ncordate ale zmeului însufleţit de viaţa vînturilor străvezii. Cozile se alintau feminin în larg, dezmierdînd puterea vînturilor. ― Hooo-pa!... Dănuţ întinse braţele pe jumătate, într-ajutor celui de sus, c-un gol în piept şi, înfiorat, îşi feri capul. Cu o pornire de balet, fetiţele se mlădiară lin; băieţii se-ncordară, gata să se avînte. Ca un delfin pe valul mării zmeul se dăduse peste cap... şi mîrîind se înţepenise iar la loc, piept în piept cu-ntreg văzduhul... În urmă ondulară cozile, păstrîndu-şi graţia de stele căzătoare. ― Hăi-hăi! chiuiră copiii. Dănuţ clipi, zîmbind. Sfoara curgea repede spre cer. Zmeul se înălţă deasupra satului, mai sus decît dealurile, decît soarele, decît rîndunelele. Copiii îl căutau cu mîna streaşină la ochi, cu degetul celeilalte întins. ― Uite-l, măi! izbucni un băieţel. ― Taci, măi! se răsti la el altul. ― Ci, măi? Ci? ― Sss! se-ncruntară ceilalţi. În tăcerea din nou limpezită, cerul torcea înnăbuşit. Dănuţ pipăi sfoara ca pe tăişul unei săbii, cu vîrful vîrfului degetelor. ― Apucă zdravăn, boierule, că ţin şi eu... Dănuţ se înghesui în ţăran, apucă sfoara şi, pătruns de adîncimea bulboanei de sus, îşi trase o mînă de pe sfoară. Dibuind cu ea îndărăt, apucă braţul omului. Mîna de pe braţ strîngea din răsputeri; cea de pe sfoară, uşurel. ― Ţine bine, boierule, nu-ţi fie frică!... Pune amîndouă mînile, voiniceşte! Cu o pornire duşmănoasă, Dănuţ se opinti şi trase, încreţindu-şi faţa. Cerul nu se desfundă... În mînile lui, atletică, sfoara vibra, umplîndu-i muşchii de bărbăţie... Ochii îi străluciră îmbătaţi. ― De-acum poţi pleca. ― Rămîi sănătos, boierule! glumi cu seriozitate ţăranul, prefăcînduse că pleacă. Sfoara-i izbucni din mînă. ― Stai! Stai! Nu mă lăsa! Scapă-mă! ţipă Dănuţ, îmbrîncit, tîrît, răscolit de panica unui înec în văzduh. ― Iaca aici-s! Din urmă răsună un trap jucăuş... ― Vă pofteşte coniţa de grabă la curte. ― De ce? se răsti Dănuţ către omul de pe bihuncă. ― Mergem la gară, boierule, că-i vremea! răspunse omul, abia stăpînind calul.

― Feriţi, măăi! chiuiră copiii, zbughind din calea calului speriat. Colbul se luă la trîntă cu şoseaua... Hora copiilor încercui îndeaproape pe Dănuţ. ― Ce ne facem? întrebă el mîhnit, cu toată nădejdea în ţăran... Îl dăm jos? ― Mai lasă-l bădie!... Nu-l da jos, boierule! se rugară în cor copiii, cînd la ţăran, cînd la Dănuţ. ― Eu zic să-l ducem în ogradă şi să-l legăm. ― Sigur! Sigur! jubilă Dănuţ, mai-mai să sară de gîtul mîntuitorului. În frunte cu Dănuţ, alaiul mărunţilor călăuzi pînă la poarta ogrăzii pasul înalt al zmeului... Ograda se umplu de zarvă: cînii hămăiau, slugile răsăreau din toate părţile. ― Hai, Dănuţ, hai că vine trenul, îl îndemnă din trăsură, gata de plecare, doamna Deleanu, cu mînile pe urechi. ― Stai, mamă, nu vezi că am treabă! răspunse Dănuţ, trăgînd de sfoara zmeului priponit, ca spre încercare. ― Gata, boierule! De-acuma nu mai scapă, că doar îl ţine un stejar! ― Ai isprăvit, Dănuţ? ― Bine, da` cine-l păzeşte? se îngrijoră el. ― Noi! Noi! protestă poarta înflorită cu copii. ― Ba eu! hotărî apăsat un băieţaş mai răsărit, îngroşîndu-şi glasul. Înfruntînd dulăii, intră în ogradă şi se înfipse lîngă stejarul încolăcit de sfoara zmeului. ― Cum îţi zice ţie? îl cercetă bănuitor Dănuţ. ― A Marandei, să trăiţi, răsună marţial răspunsul. ― Şi mai cum, băietele? întrebă cu blîndeţă doamna Deleanu, scoborînd pe scara trăsurii. ― Gheorghiţă, sărut mîna! ― Şi nu ţi-i teamă c-or să te mănînce cînii? ― Ehei!... ― Măi Gheorghiţă, să nu te mişti de-aici! porunci Dănuţ. ― Ecoutes, mon petit, il faut lui parler gentiment, pas de cette maniere; tiens, donnes-lui des bonbons. (1) ― Na... poftim, retuşă Dănuţ subt privirea doamnei Deleanu. Şi, brusc, îi întinse cutiuţa cu bomboane violete, oferindu-i orăşeneşte. Gheorghiţă şovăi, dar îndemnul cucoanei îl hotărî. Înşfăcă repede cutiuţa. Dănuţ rămase cu capacul, indignat şi nedumerit. Doamna Deleanu începu să rîdă. ― Lasă, Dănuţ, dă-i şi capacul... Poftim şi dumitale pentr-un rachiu, şi-ţi mulţumesc. ― Să trăiască boierul şi să crească mare! se ploconi ţăranul. Trăsura porni. Urcîndu-se în genunchi pe pernă, cu bărbia sprijinită de poclit, Dănuţ privi îndelung, cu melancolică invidie, pe din ce în ce micşoratul Gheorghiţă. La fel priveau copiii, căţăraţi de-a lungul porţii, pe străjerul stejarului cu zmeul.

. Vai! În ce hal eşti! Costumul elegant de marinar. şi parcă nu-i venea să creadă. mîna şefului se repezi spre mîna înmănuşată a doamnei Deleanu. ― Vine regulat. Dănuţ se lăsă tras îndărăt... ― Dănuţ! Dănuţ! Cu resemnare satisfăcută. îmbrăcat abia de dimineaţă. Cu o înclinare eroică de om gras. la îmbinarea aripelor gulerului. gaura blestemată a celeilalte mîneci. Şeful gării.... dă-i bomboane (fr. Doamna Deleanu se aşeză pe bancă. îşi încrucişă braţele pe piept şi începu să privească cerul ca un flăcău îndrăgostit.. Gheorghiţă a Marandei dezmierdă sfoara întinsă şi sonoră ca o strună. se aşeză la pămînt sprijinindu-se de trunchi. răzbind prin tunelul de alpaca albastră.Rămas stăpîn. . nu aşa. vă rog! Ştiţi.. cam pe-o ureche. afară. coniţă. domnule Şteflea. În sfîrşit. Pe peron aşteptau un buchet de gîşte legate. Sandalele fumegau la fiecare mişcare de colbăite ce erau. pudic. imediat! gîfîi şeful... ― Hai. răsărind cu o condicuţă subţioară şi cu chipiul roş deasupra pletelor batistei. sărută mănuşa. ― Vine? ― Vine. funda albastră reînflori cu ancora pe faţă. dimineaţa de vară între doi castani. 1 Ascultă. ― Vai de mine! Scuzaţi. ― Ia să te văd. Îşi ridică voaleta. ― Numai o mireasă-i lipseşte! se minună duios şeful gării. pe nevăzute. ca o problemă de arhitectură. Dănuţ se simţi reconstruit. Ştia că banda aceea e tainicul funicular cu care urcă şi coboară cuvintele de prin văzduh. Dănuţ se simţi înfrigurat.). o traistă vărgată şi. nu te deranja.. îşi scoase mănuşile. domnule Şteflea? ― Vai de mine.. încercase naufragiul şoselei. ― . căldurile. şi nesocotind bunătăţile din pumnul închis. Odăiţa scundă bîzîia ca un 10 mai al muştelor.. Dănuţ. micuţul meu. avîndu-l pe Dănuţ în faţă. decoltînd fruntea în întregime. descoperind gleznele mai albe decît pulpele.. ca salvat de la sinucidere. cu surtucul pe jumătate îmbrăcat. blondă. Aducîndu-şi aminte de batistă. Zărise la orizontul vertiginos al şinelor un punct negru. iar şosetele atîrnau buzate. ţine.. cu pumnul îndărăt. Dănuţ. Nu-şi lua ochii de la looping-the-loop-ul lent al benzii de hîrtie ciuruită de pe rotiţa telegrafului. şi-o luă de pe cap.. ca într-o magazie cu jucării misterioase.. panglicile fluturară marin. boxa în zadar.Te rog. Cochetă impertinenţă ― poruncită de năsucul cîrn copilăreşte ― bereta albă se înclină spre ceafă. trebuie să-i vorbeşti frumos.

în haine de soie-ecrue. apăru la fereastra vagonului... cu boruri rotunde şi panglică neagră. Bun. atîrnîndu-i de gît. veselă.. ― Marfă.. şi sărutîndu-i obrajii.. să interpeleze. Olguţa-i sărută mîna şi se repezi la vizitiu : ― Moş Gheorhge! Moş Gheorghe! Am venit! În urma Olguţei se coborîră bagajele ― trecute pe geam lui Ion ― apoi domnul Deleanu.... cu mişcări liniştite şi ochi mari de îndrăgostită.. ― Pfuuu! izbucni Olguţa. zîmbind subt pălăria lor. bravo! Grozav îs de bine dispus! se lumină de-a binelea domnul Deleanu. în locul fluturelui după care au azvîrlit-o. clipind şi strîngînd mai tare mîna doamnei Deleanu. La uşa vagonului fluturară pletele întunecate ale Olguţei. Dănuţ se bosumflase. ― Mai bine mulţumeşte domnului. nimeni nu-l lua în seamă. mîinile domnului Deleanu scuturau mănuşele spre cei de pe peron. privind şi respirînd vacanţa. Îngrozitor de supărată pe gară. marfă. maşina trecu înainte.. nu-i a dumneavoastră? ― Ba da! o revendică Olguţa cu tărie. a treia.. cu ochelari de aur pe vîrful nasului. Poftim! Ce ţi-ai mai uitat? o cercetă.. nimeni nu se uita la el! Închise ochii şi se făcu nevăzut! ― Mamă. unde mi-i pălăria? gîfîi Olguţa. gata să glumească. Şopti ceva la urechea Monicăi. ― Vai.duşmănos ca o gaură de revolver încărcat. cu panamaua pe ceafă. Nici nu se oprise trenul. luînd-o în braţe. ― Mă rog. În treacăt. marfă. ― Da. descifra Dănuţ în gura mare. mamă! Nu-l vezi?! Papa! Papa! La fereastra unui compartiment. familiară. Gestul bucuriei... cum sărea şi dimineaţa din pat pe covoraş. frecîndu-şi mînile ca după un proces cîştigat. Un cap de bunic. Monica. . îi alunecă pe spate. dînd cu ochii de Dănuţ.. a rămas în compartiment o pălărie de domnişoară. Monica? o întîmpină doamna Deleanu. Olguţa! vrei să mă îmbolnăveşti? ţipă doamna Deleanu. Olguţa. copii. sosind în goana mare de la cai.. ― Ei... a treia.... ― Uite-l pe tata. Mai aşteptară. Totu-i în regulă! Ei. prinsă cu elastic pe sub bărbie. pe care copiii vînători de fluturi le găsesc prin iarba crîngurilor. de-a dreptul de pe ultima treaptă.. ― Îţi pare bine că ai venit la noi. alergînd spre ea. că Olguţa şi sărise de pe scară. chefliu. după el. Doamna Deleanu surîse părului descoperit: era auriu cum sînt numai pletele de soare. al enervării şi al spălatului pe mîni era acelaşi la domnul Deleanu. Pălăria de pai. n-am uitat vreun bagaj?. privind şinele nervoase. a treia. măsurînd-o din cap pînă-n picioare. doamna Deleanu.

răzbită de insultă.. ― Buftea. Dănuţ măsură pieziş pe sora lui şi. ― Respectili mele. luînd-o de braţ. voi sînteţi nişte fete! le aruncă el cu glasul înecat de indignare. de la fereastra trenului pornit. Între timp.. cu zîmbete-n mustăţi şi-n ochi. da cu mine nu vine nimeni? ― Eu. mă rog! îi potoli doamna Deleanu.. ― Ba eu! îl înlătură Olguţa. despărţind la timp pe Dănuţ de pumnul şi piciorul Olguţei. ― Nu-i adevărat! bătu din picior Olguţa.. ― Eu am spus întîi! ― Ce-are a face! ― Ba are! ― Nu vorbesc cu tine. şi de serviabile salutări. Da nu-i dau voie lui ― îl fulgeră cu degetul ― să mă insulte! ― Numai foc îi duduiţa noastră.. stărui încruntat Olguţa. Dănuţ le ajunse din urmă. stîrnind astfel o nouă poreclă pe buzele Olguţei. o pălmui din două părţi..― Pfuuu! pufniră amîndouă. A ghiten Weig. Cele două săptămîni de vacanţă la ţară îi rotunjiseră obrajii. ― Vus tis di land?. cioc-poc! apostrofă Olguţa pe Dănuţ. Olguţa. ― Atunci.. voi haideţi cu mine în bihunca.. Aşa-i. interveni domnul Deleanu. Cine merge cu mine în bihuncă? ― Eu! se pripi Dănuţ. alungînd de pe obrajii ei paloarea examenelor. tante Alice. se oferi Monica. coani Iorgu! răsună un glas de la fereastra vagonului următor. cu mînile care ţinuseră sfoara zmeului. cătră omul care-ncărca geamandanele în căruţă. ― Lasă. o împăcă Monica. Care negustor din Iaşi nu fusese sau nu era clientul lui conu Iorgu Deleanu! ― Copii! Copii! Ia. ― Pace vouă! le porunci rîzînd domnul Deleanu. ― Nici nu mai încape vorbă. nu vorbi c-un rău crescut. ― Bine. Tu eşti băiat. domnul cel bătrîn. ferestrele vagonului de-a doua se umplură de capete semite. cioc-poc. La auzul jargonului ireproşabil. împreună cu doamna Deleanu. . ca ferestrele unei cafenele de pe Ştefan cel Mare. şopti moş Gheorghe. ― Voi.. Porniră înainte. ― El să meargă în trăsură. Deşteptat din posomorală şi uitare. Monica? ― Ba şi eu! protestă Olguţa. ― Bravoo! Galant cavaler! se amestecă. Singura noastră fetiţă e Monica.. doamna Deleanu se urcase în trăsură. ― Am să-ţi arăt eu ţie! gesticulă Olguţa. Buftea poloboc.

.. îi şopti moş Gheorghe. Rochia neagră. Neastîmpărul şi mînia clocoteau în sufletul lui Dănuţ. Dănuţ dădu pinteni roţilor bihuncii. Picioarele Monicăi nu ajungeau pînă la podeaua trăsurii. Olguţa se însemnă.― Duduiţă..... mînă cît poţi. de parcă toate pozele Scufiţei Roşii din cărţile de basme porniseră însufleţite.. Un nod amar i se urcă în gît. în urma trăsurii. dă.. dar repede-şi luă o figură de mucenică. Locul era ocupat de Monica!.. Atîta obidă se abătu asupra lui. ― Ai ajuns cu vreun proces pe-acolo? ― Chiar pîn-acolo nu. ..... urcîndu-se pe capră. încălecat pe bihunca. ce culoare îţi place ţie mai mult? Ochii fetiţei priviră grav pe doamna Deleanu. pe care copilăria ei o îmbrăcase acum pentru ultima oară. pentru moartea bunicii. ― Du-te cu bihunca! Mie nu-mi trebuie!. Lasă. Dănuţ se muiase: trăsura nu se mai vedea. atîrnau. lasă! se prefăcu ea că suspină.. ce atîta grabă? Doar nu eşti preşedinte la Casaţie! ― Să dea Dumnezeu s-ajungă! dori din adîncul inimii domnul Şteflea. papa. ― Hai. amintindu-şi cum se urcase Olguţa pe capră... şi iar se lăsau. ― Stai. Numai vîrfurile degetelor se ridicau uneori.. Numai la Curtea de apel.. iute. hai cu moşu pe capră. şi îndată-şi duse cu spaimă superstiţioasă mîna la gură. alături de mama lui: să poată plînge şi să fie consolat.. nu şi le legăna.. şi iar tresăreau răsfirîndu-se. lăsînd albe paginile.. Şi mînile Monicăi pluteau liniştite pe genunchii împreunaţi.. Monica avea abia zece ani şi purtase de trei ori haina de doliu. eu îs persecutată: ştiu eu! Şi smulgînd biciul din teaca lui. te rog. frate. cînd luminate.. moş Gheorghe? ― Vă salut cu respect. fiindcă de acum înainte nu mai avea pe nimeni. încît subt pleoapele închise închipuirea-i dădu buzna în trăsură. Totuşi.. Să nu cumva să ne ajungă! Auzi. se spovedi el modest. i-o făcuse doamna Deleanu. că ne răstoarnă! ― Moş Gheorghe.. . ca omul! ― O mînă de-ajutor? ― Dac-aţi vrea! îndrăzni el..Fiindcă de-a dreapta şi de-a stînga drumului se legănau lanuri de culoarea soarelui.. rumenind cîmpiile.... şfichiui caii.. cînd umbrite ― fiindcă pe-alocuri salungau atîţia maci. în geamandanul ei de pe scăunaş.. Mmdă!.. coane Iorgule! ― Hei! ce mai faci.. "Ce bine-i stă în negru!" gîndi doamna Deleanu. ― Stai binişor. ― Monica. deopotrivă şi-n copitele calului rămas pe loc. domnule Şteflea? Tot voinic?! Tot vesel?! ― Vă mulţumesc! Cu slujba. Nici nu bătea cu vîrful ghetelor sîrguitor lustruite toaca. duduiţă. zvîcni Olguţa cu neastîmpăr între picioarele lui. ― Ei! Om vorbi altădată.

.. clătină din cap moşneagul. ţi-am adus un pac di titiun. lacrimi mari îi alunecară de-a lungul feţei. ― Bată-te norocul să te bată! ― N-ai titiun? îl cercetă Olguţa.. şoseaua viscolea-ndărăt. îşi plecă genele negre pe ochii de miere brună.. toate le ştie!.. n-am vrut să te supăr! Îi luă capul mîhnit pe genunchi. dacă Făt-Frumos ar . ― Pui mic. bătînd în tact cu inima lui.. Olguţa n-avea bunici. îmbrăcînd cu-albastrul cerului unde era bunica blondul holdelor unde-ncepea vacanţa. moş Gheorghe! îl dojeni ea cu seriozitate. înfipse în pletele întunecate ale fetiţei roşul luceafăr al dedeochiului. pentru durerile copiilor şi-ale îndrăgostiţilor.Prinzînd privirea îndreptată asupra rochiţei de doliu. Cum să tragă? Palmele lui negre şi bătătorite învăluiau. Ş-apoi. n-am să mai fac!. pumnişorii albi încleştaţi pe hăţuri. ― Da acuma de ce nu tragi? Moşneagul ridică din umeri. începu Olguţa cu sfială. scotoci cu cealaltă în buzunarul de la piept.. Dănuţ închise ochii. dar zmeul s-apropia ca gîndul şi Făt-Frumos simţea în spate. Îmi place albastrul. duduiţa moşului? ― Cine?!. tremurară zburlite. murmurîndu-i descîntecul cu vorbe dulci. ― Cumpără moşu`! ― Moş Gheorghe. ca două coji de nucă miezurile fragede. Cuprinzînd c-o mînă hăţurile încrustate cu mînile Olguţei. ― Iartă-mă tante Alice. ". imitîndu-l. Eu... moş Gheorghe? ― Duduiţa moşului. şi nu uitase! Pacul era o cutie de tablă.. Ba trag eu.Se făcuse noaptea neagră ca iadul. pui mic. Subt roţile bihuncei.. c-un fior în spate.. scoase o garofiţă sălbatecă şi. ― Da caii cine să-i mîie.. şopti Monica. şi păstrată în dulăpiorul ei un an întreg. binişor. Ochii mici se micşorară sclipitori. pînă-n inima pămîntului. de cu toamnă. Fugea calul lui Făt-Frumos ca vîntul." Dănuţ deschise ochii. musteţile-mproşcate-a neastîmpăr. Lumina soarelui adînc se dăruia pămîntului. cu tutun de lux cumpărată de Olguţa din banii ei.. Mînuţile ei strînseră rochiţa ca pe o păpuşă primejduită. cînd am vreme! Toate cu rînduiala lor. Dănuţ n-auzea decît tictacul mat al copitelor.. ― Nu mai tragi din lulea.. Chipul vioi şi ghiduş al moşneagului se încruntă de înduioşare. Se prefăcuse el în zmeu.. ocrotitoare. dar simţise numai spaima lui Făt-Frumos!. cînd zmeul se năpusti năprasnic în urma fugarilor. întorcînd spre el coada ochilor negri ca două capete de rîndunici ieşite din cuib. Vezi că m-am ţinut de cuvînt. De astă-vară făgăduise Olguţa moşului un pac di titiun.. Obrajii i se împurpurară. Cîmpiile zvoneau de rîsetele glasurilor mici.

Olguţa ceruse moşului o turbincă la fel cu a lui Ivan. moş Gheorghe! Olguţa se înroşise de necaz.. Zîmbind copilăreşte. dar nu i-ar fi trecut prin minte că nu mîna el calul... ― Ce-i? ― Opriţi. în adîncul lor. Închizînd ochii Dănuţ o omorîse. Şi nimeni nu ştia că numai el o are. ca un somn cu visuri. ― Hoăăă! căscă el zgomotos. şi. O dezmierdase chiar. Iar te grăbeşti? Măi.. Odată se mîniase pe mama lui. şi-n orice. Dănuţ îşi pipăise fruntea. ― Ţine hăţul. opriţi. boierule. Dănuţ simţi deodată vîntul şi soarele în părul lui... ― Dac-aş fi Sîn-Petru.fi tăiat capul zmeului. Ion sări după ea. în care încăpea tot iadul şi tot pămîntul... Mai tîrziu. domnul Deleanu îi înfundă panamaua în capul lui Dănuţ. Dănuţ se iuţea după Olguţa. chiar peste tata şi mama. în ochi.. de la spate. lăsîndu-l fără cap. pe Olguţa ori copil de casă. a căzut pălăria conaşului. şi Ion. se ascundea ceva. ― Papa. călare pe bihuncă. Să fi vrut el. cum închidea ochii era mai mare peste toţi. putea fi oricînd. la lumina lumînării. în rostogolul roţilor. nici doctorul care-l ştia pe de rost înlăuntru şi-n afară. Domnul Deleanu ţinea hăţurile. Pe mama o făcea împărăteasă. suferise. nu erau decît Dănuţ prefăcut în ei toţi. Ioane. duduiţa moşului! ― Dă-mi-o. Cînd le povestise moş Gheorghe povestea lui Ivan Turbincă.. matale ţi-aş da-o..... Dănuţ se putea preface-n oricine. care-l ţinea pe Dănuţ să nu cadă. Mult se bucurase Dănuţ. fiindcă-l luase de urechi şi-l pusese la colţ. cine-ar mai fi urmărit-o pe Olguţa?. cu ochii închişi.... ca un cuier ocupat. c-un zîmbet pentru el.. care-şi răsucea ţigara. N-avea decît să-nchidă ochii. Subt pleoapele lui Dănuţ. privind-o în înecul ciudat al oglinzii. cînd închide ochii. Dănuţ tăcuse. Şi cum să-l fi mînat! Şi bihunca şi calul şi hăţurile. întinzînd braţele alene. Dănuţ porni din nou la drum. de acolo de unde vin lacrimile.. alarmat de presimţirea unui nou popas. pe tata ori general. moş Gheorghe! ― De unde s-o iau? ― Dă-mi-o. în tictacul mat al copitelor. ori mare sfetnic. cu ochii femeilor neînţelese de bărbaţii lor. o înviase la loc. Uite şi pentru tine. ca pe un dar. măi! Stai să-nvîrt o ţigară. Acolo era turbinca lui Ivan. oriunde. fiindcă nimeni ― nici Olguţa ― n-avea turbincă. ori o trimetea la bucătărie. cu fruntea încordată. şi se uită la tatăl lui. . nu pornim? întrebă Dănuţ. căci dacă murea mama cine l-ar fi iertat! Nimeni nu bănuia tainele lui Dănuţ.. Fluturîndu-şi panglicele. Cu dinţii strînşi. grăbit. cît rău n-ar fi putut face! Noroc că era milos! Dănuţ era mîndru cu spaimă de puterile ascunse-n el. Dănuţ ridică panamaua. posomorît... bereta se rostogolea pe jos.

respirînd adînc. Pîlpîiau fluturaşi albaştri. Putea să răsară...Sînziene.. ― Acele ce-s. moş Gheorghe. ― Monica! Avem zahăr de gheaţă! strigă Olguţa.. ― Aşa! au broaşte-n burtă. tante Alice. Scoate-ţi pălăria. ― Caii. Caii dădeau din cap blajin. urcînd la pas suişul. să mănînce copiii zahăr. moş Gheorghe?! întrebă Olguţa făcînd întocmai.. ― Tante Alice. sfîntul Petre surîzînd... ― Tante Alice! ― Ce-i Monica? ― Nimic. Moş Gheorghe scoase din buzunar o punguliţă de hîrtie. Monica dezmierdă mîna doamnei Deleanu. ― Ce ai acolo. ― Ce are moşu?? ― Roşcove! porunci Olguţa. Drumul de foşnete şi de miresme ducea spre cerul apropiat ― cu părul auriu. acolo unde drumul se împreună cu albastrul. să te rumenească soarele. în haină albă. au băut multă apă.. zîmbi Monica. ― Iaca. protestă Olguţa. ― Mi-i foame. la asta nu m-am gîndit. Uguiau nevăzuţi în jurul trăsurii. are moşul ceva! ― Ia să văd! îl rugă Olguţa cu glas scăzut. şi ele în vacanţă. tropăind pe capră... se întristă moşneagul. Romaniţele rîdeau în soare. Monica? ― Nu.... îmi pare că vrei să-ţi dai leafa pe mîna dentiştilor! îl dojeni în şagă doamna Deleanu. ― Cine face-aşa. dulci hulubi. tante Alice? ― Sînziene! ― Şi acelea? ― Sîngele-voinicului! ― Şi acelea? ― Condurul-doamnei! ― . Parcă matale nu-ţi . ţinînd într-o mînă inelul cu cheile cele grele care deschid porţile cerului. ― Ia nişte zahăr de gheaţă.. ― Lasă. ― Ei.... cu mînile împreunate ― pe Monica.. cu obrajii palizi.. tante Alice! ― Pui mic!. la uscat. uite romaniţe! recunoscu Monica florile călcate în picioare prin ograda şcolilor. Rîndunelele-şi lăsaseră în iarbă. Tăcură.― Uu-uu! uu-uu! uu-uu!. rochiţele umede de rouă. oftă el melancolic. duduiţa moşului.. ― Vrei să-mi spui ceva.. murmură Monica silabele tremurătoare de soare ca un vers uitat de albine pe buzele copiilor. moş Gheorghe? se frămîntă Olguţa.. De cînd aştepta moş Gheorghe vorba asta! ― Sss! şopti el la urechea Olguţei. cuconiţă. cu cozile pe spate. E frumos.

. cum nu! ― Şi mîncăm. ca odinioară. Era mult de-atunci. şovăi răspunsul. ca să zîmbească inima boierilor de ţipetele jupîniţelor. ştia şi Olguţa de la el.dădeam tot aşa cînd erai mică!. caii de la trăsură nechezară războinic. Şi opt copite bătură toba luptelor. cuconiţă! Cum o vrea duduiţa! Olguţa sfărîmă ceţoasele diamante înşirate pe sfoară.Dacă mi-i da dinţii la loc oi mînca şi eu. Monica îngenunchie pe perne. în trăsură. ronţăia încetişor. ştii. şi pe cei de la bihuncă.. întrecerea începu vioaie. ― Hii-hiii!. Olguţa nu-l uitase: cu de-a sila îi vîrîse în gură o bucată de zahăr. privi.. chiui Olguţa.. moş Gheorghe o furişase în buzunar. Hai să le facem compot. ca pe un dar de preţ. înghimpîndu-se în colţurile sloiului vanilat. caii lungiră trapul.. ― ... se temu Monica. la cofetărie n-au roşcove! Auzi. Şi ea. cu sare şi chiper! ronţăi Olguţa. Aşa era. Olguţa se răsuci. Un nechezat vesti din urmă apropierea bihuncei. Moş Gheorghe îşi mai aducea aminte. şi iar începea. cumpărăm şi roşcove de la crîşmă.. ― Moş Gheorghe. ― S-apropie? ― Parcă da. Totuşi. moş Gheorghe! N-ai să mănînci roşcove?.. Monica! o îndemnă Olguţa. privind aiurea. luînd biciul din mîna lui moş Gheorghe. moş Gheorghe? ― Aud eu! ― Şi cumpărăm? ― Cumpărăm. ― Uită-te-napoi. Moş Gheorghe îşi smulgea musteţile zîmbind.. gîndindu-se la vacanţele de odinioară.. sugea şi înghiţea. ― Lasă s-ajungem! Îţi pregăteşte moşu.. şi pe cei de la trăsură. biciul şuieră o vorbă de şarpe.. . ― S-apropie? tună Olguţa. Moş Gheorghe zîmbi numai... ― Moş Gheorghe! Nu mă lăsa! Ne-ajung! Mult iubea moş Gheorghe caii. ridicînd capul pe deasupra poclitului... cu mare băgare de samă. şi cînd surugii învîrteau harapnice intrînd cu oiştea-naintaşilor la porţi.. Monica. fluturînd cozile lungi. moş Gheorghe? ― Dă. ― S-apropie? ― Parcă.. scuturînd coamele grele. sfărma. se încruntă şi puse mîna pe bici. ― Moş Gheorghe. cînd boierii erau năprasnici la mînie şi la veselie. şoricelul moşului! ― Vai. ca în plină vijelie. Doamna Deleanu sugea neîndemînatec.. grozav mi-i de poftă de un castravete crud. Doamna Deleanu zîmbi. Începu praznicul: Olguţa... în gura mare. N-am mai mîncat de cînd! Ştii. ― Dar acuma îmi mai dai. pe capră. cum ştie el.

zbuciumîndu-i pe loc.. ― Grăbiţi. toate trăsurile mergeau spre cimitir. bihunca răsări în rînd cu trăsura. ca întîmpinată de un gînd rău. trăsura oprită! În mintea ei de copil necăjit. culese o dată cu sulfina şi cu albăstrelele din păr. Ielele străvezii ale arşiţei umpleau zările de jocuri fără trupuri. ― Uite. Cu trupul lung şi zvelt de libelulă. Ajutorată de Monica.. de îngeri trişti şi blînzi. mireasma sulfinei îi învălui. o potoli doamna Deleanu. sclipeau steluţe aromate. Monica? ― Mai e mult pînă acasă? ― Acuşi ajungem! ― Vai! . ştergîndu-i cu batista focul obrajilor năduşiţi. ― Da.. ca o piatră ucigătoare din urmă. să se urce în stînga. şi pe obraji culori de cîmp. copii! Ho-ho. ― Tante Alice! Trăsura n-are număr! ― Sigur că n-are! Trăsurile de casă n-au număr.. ― Nu mai pot! Mor de sete! răsuflă Olguţa răsturnînd în trăsură braţul de sulfină smulsă voiniceşte. Dănuţ. respirînd cu convingere duhoarea de tutun mîinilor şi a suflării lui Ion de la spate. ― Moş Gheorghe.. le aruncă Olguţa. Hăinuţa neagră. ― Tante Alice! ― Ce-i. copii! Grăbiţi: mi-i o foame grozavă! Şi-o sete! le vorbi din goană domnul Deleanu. toate trăsurile oprite aşteptau pornirea convoiului. În soare. Şi deodată. Monica se opri deodată. încordîndu-şi coada ochiului. Multă vreme. opreşte! hotărî în şoaptă Olguţa. da! Fugiţi dumneavoastră cît vreţi! Noi nu omorîm caii. se uita drept înainte. aducînd în braţe mănunchiul verde plin de galbene scîntei. Astfel arăta Olguţei dispreţul lui şi totodată putea să-i şi zărească înfrîngerea prelungă. albine credincioase urmăriră colibioara de sulfină. Ocolind trăsura pe dindărăt. Cei din trăsură se ridicaseră în picioare. ca o melancolie de fîn cosit în toamna soarelui de sus.. răsfirînd şuviţele. Olguţa răsucea biciul. ― Ho-ho. urmărind fumul bihuncei pe şosea. Caii porniră... gata s-o întreacă. bucuroasă.. ― Lasă că pornim îndată. Caii opriţi gîfîiau din greu. îngîndurată.― Da-da ! se-nspăimîntă Monica. ― N-ai număr! şopti Monica trăsurii şi-o bătu cu mînuţa... mărinimia milei. tante Alice! răsări şi Monica.. doamna Deleanu orîndui în poclit mănunchiurile de sulfină. suflările lor alergau încă. "Ce bine-i să fii bărbat!" gîndi Dănuţ respirînd cu nesaţ aroma de tutun desprinsă din haina tatălui său. băieţi! Bihunca se ducea dusă ca o săniuţă cu roţi prin pulberi. fulguind uşor pe capetele din trăsură. senin.

Risipa albă a caselor ogrăzii. Dacă ar fi intrat bunica în odaia fetiţelor şi-ar fi pus ochelarii şi. cu chip şi trup enorm de eunuc ― broboadă albă şi pestelcă albă. şi-ar . caii se opriră la scară. rîzînd în hopurile pîntecului şi-n căscatul ştirb al gurii. cu gura închisă. după ce-şi sclipise în oglinda ovală a şifonierei de mahon. ― Moş Gheorghe.― Îţi pare rău. ar fi văzut că pic de colb nu-i nicăieri. ― Aici-i baba! Da bine c-aţi venit odată. să vadă noua locuinţă a Monicăi. Intrase Anica în goană desculţă. Deun marinar! De-un amiral avînd pe buze zîmbetul aceluia care primi spada înfrîntului Napoleon.. Sforăind. ― Bat cînii! ― Ei! Cînii! Sus.. Unde eşti. zorelele multicolore căscau fraged. pe un scaun cu două perne dedesubt. tante Alice! Sigur că-i părea bine! Şi totuşi. ― Mi-i foame! ţipă Olguţa cu mînie. Monica? ― Nuuu. lăsînd pe scaun geamandanul uşurel al Monicăi şi ieşise trîntind uşa. ― Aha! mormăi Olguţa. smucind de hamuri. babo? La glasul ei. În freamătul de viţă verde al pridvorului.. ― Lasă. parcă ar fi vrut să nu se mai coboare niciodată din trăsura fără număr şi cu sulfină în poclit: trăsura vacanţei. În odăiţa fetiţelor nu era nimeni. răsări ca o luminoasă mănăstire fără turle şi călugări în ochii Monicăi. pre-făcînd căldura care moleşea caisele livezii în răcorită boare. cercetînd cerul cu mîna adusă deasupra ochilor.. bătu-i-ar norocii să-i bată! Un cerşaf ud prins cu ţinte de colţurile ferestrei deschise se bomba lin şi iar venea la loc. cu braţele deschise cuprinzînd ograda toată ― coborî pe scări bucătăreasa. ce s-aude? întrebă Olguţa. fără să-şi întindă coatele pe masă.. mînca frumos cum o învăţase bunica: cu şerveţelul agăţat de pieptarul rochiţei. moş Gheorghe! ― Bată-l să-l bată! Zmăul lui conaşu Dănuţ.. fără să atingă cu degetul nici şifoniera. că-ţi face moşu unu mai frumos! ― Nu-mi trebuie! Caii se opriră şi. nici cele două dulăpioare de lîngă paturile de nuc. ţinîndu-se dreaptă. Monica. că-mi ard puii pe frigare.. trecură pragul porţii la trap. aşezată în sofragerie la masă. Acum geamandanul cu iniţialele bunicei era singur.. În el aşteptau portretul bunicei şi o păpuşă îmbrăcată în negru. surîsul de ţigancă tînără. nici muşte. cu cea din mijloc largă şi adîncă şi stăpînă peste toate. pe subt vîjîitul zmeului străjuit de un stejar şi de un marinar mărunt.

Domnul Deleanu îşi iubea profesia "ca pe-o amantă" ― aşa spusese într-o pledoarie la Casaţie. Dănuţ! Iar ţii coatele pe masă!. Scăpărînd o privire cruntă înspre Monica şi Olguţa. De la o vreme băgă de samă.. domnul Deleanu rămase în cămaşă de soie-ecrue. încetişor. cu zmeul. Teroarea comparaţiilor cu Monica dăinuia de un an: de cînd Monica şi Olguţa preparau împreună. se suci. spre deznădejdea bucătăresei.. O ţinti şi el drept în ochi. şi dezvelind un colţ ar fi văzut că aşternutu-i de olandă şi că spălătoreasa-i vrednică.. şi s-ar fi aplecat cu multă trudă asupra paturilor neted învelite. lui Dănuţ. şi s-ar fi dus. mînicile alunecară în jos. şi dacă ar mai fi deschis şi şifoniera şi-ar fi văzut păpuşile care aşteptau emoţia fetiţelor premiate la examenul de clasa treia primară şi-ar fi luat bunica ochelarii de pe nas. ― Lasă-l te rog să mănînce mai întăi!.. acuma eşti licean! Eşti băiat mare! Poţi judeca. să-i amintească măcar din dulap... ar fi simţit mirosul de podele ceruite îmbinîndu-se cu aroma de răcoare păstrată doar în tihna caselor bătrîne unde iernează mere şi gutăi şi ar fi clătinat din cap cu bunătate şi cu duioşie. ar fi făcut o cruce la icoana Preacuratei din părete. Şi din nou se dezrobi. Ridicîndu-şi braţele în sus. ar fi ieşit. Păstrase şi roba cu gîndul că Dănuţ va îmbrăca-o într-o zi ca să pledeze. de vremurile vechi. ― De ce te uiţi la mine? ― Eu? se miră candid Olguţa.. şi că-n dulapul rufelor mai e sulfină şi lavandă ― şi-ar fi acoperit ea cu evlavie colţul descoperit. le scutură.. şi vor reintroduce-o. clasele primare. Poate că pînă atunci vor pricepe "cretinii" ― cretinii erau toţi aceia care contraziceau părerile profesionale ale domnului Deleanu ― că roba dă aripi cuvîntului. cu aceeaşi profesoară. afară.. ca să deştepte pe un consilier adormit ― şi dorea ca şi Dănuţ să gîndească şi să poată spune la fel. Olguţa nu-l slăbea din ochi.. . nu mai pot. Asta mai mergea! Dar pe Monica n-o putea mistui... Scoţîndu-şi surtucul de soie-ecrue. Te faci avocat ca şi tata? Doamna Deleanu ridică din umeri. ― Copii.fi oftat cu uşurare. Dănuţ se înroşi. fiindcă Monica putea să intre. cu guler jos şi moale. Păstrase mişcarea aceasta de mult. ― Ei. Dănuţ.. rostind cuvîntul ilegal cu pasiune şi aroganţă. de pe atunci cînd avocaţii pledau îmbrăcaţi în robă.. în odaia fetiţelor nu mai era nimeni. Cine-o mai descoperise şi pe Monica! Olguţa! Fireşte! Ea aducea şi puii de mîţă părăsiţi pe subt garduri. o alta deasupra încăperii ― şi-ncetişor.... Dacă Olguţa ar fi fost băiat!.. De nu. Clipi. Uzurpatoarea! Aliata Olguţei! Blonda!. Ochii Olguţei îl iscodeau pe subt gene. Şi-i mai mică decît tine! Olguţa îşi retrase coatele zîmbind. Uite-te la Monica ce frumos mănîncă. daţi-mi voie să-mi scot haina. ştergîndu-şi-i. Dănuţ demult aştepta prilejul s-o tragă de cozi cum trebuie! "Lasă!" înghiţi el în gînd.

― Te-aşteaptă. măi băiete! îl consolă domnul Deleanu.― Da. zvîrlind şervetul.. Bine! Foarte bine!.. În sofragerie se făcuse o tăcere solemnă.. ca să o poată înghiţi.. Dînd din umeri se resemnă şi doamna Deleanu să rîdă. Spune şi mata. Dănuţ se duse. ― Să vă fie de bine. căscînd cu poftă. doamna Deleanu. ― De ce. ― Şi tu să te linişteşti! ― Eu nu fac nimic!.. Atunci poftim la colţ. ― Ia. Bucuria jocului cu zmeul în plin soare se umplu de amărăciunea somnului silit. ― Pfuu! se bucură Olguţa cu şervetul la gură. cealaltă jumătate rămase în farfuria cu caise graţiate de la moarte. Monica? Monica dădu din cap cu putere.. Eu mă duc să mă culc! ― Dănuţ. mă rog ! Domnul Deleanu îşi trecu zadarnic şervetul peste faţă. ― Vrei să-l iert. unde te duci? Ce. Şi mulţumeşte Monicăi! Da.. . Se ridică de la masă.. tu! replică el. ― Acum mănîncă-ţi caisele. şi porni spre uşă.. Ia poftim înapoi! ― Nu vreau! îngînă Dănuţ cu jumătate glas... Cu sîmburele în ea şi cu o viespe proaspăt aterizată... "Lua-l-ar dracu de somn!" blestemă Dănuţ în gînd pe Molohul dupăamiezelor copilăreşti. toţi îi zăriră rîsul. Doamna Deleanu zîmbi cu bunătate întîlnind ochii speriaţi şi umezi ai Monicăi aţintiţi asupra ei. ― Dănuţ. Auzi. mamă? ― Fiindcă aşa trebuie! ― Hai cu tata şi te culcă. Eram să mă-nec! răsuflă Olguţa.. uitîndu-se la Monica. du-te şi tu la culcare. ― Eu nu mă uit la tine! Eu mă uit la Monica! argumentă Olguţa.. ― Ei. Dănuţ? încheie. şi?! N-am voie să mă uit? ― Bine! Vom vedea! ― Ba ia te rog să te astîmperi! îl urechi din ochi doamna Deleanu. ― Poftim la masă. mamă? ― Ba te-ai uitat! îşi ieşi din fire Dănuţ. da! ― Merci! tremurară sarcastic buzele lui Dănuţ. scurt şi energic.. hotărît să facă scandal. schimbînd timpul şi împungînd cu degetul.. violent. gîrbov. ai isprăvit? Ne-am ridicat de la masă?.. şi aşteptă să-i treacă nodul din gît. lăsînd o mînă moartă în mînile Monicăi. Dănuţ despică în dinţi o jumătate de caisă şi aşteptă. ― Nu vrei la masă?!... Rîsul se răspîndi ca o horă batjocoritoare în jurul posomorălii lui Dănuţ. ― Şi zmeul de afară? scînci Dănuţ.

cu cheia în broasca din partea cealaltă. funde de mătasă. trudea mîncînd caise. hai-hai. lătăreţ. Profira îşi întoarse faţa turtită de pansea albă spre Olguţa. ― Nu cumva i-ai cerut mamei ce ţi-am spus? se alarmă deodată Olguţa. începu să scrie pe hîrtia elegantă.. luată de Profira din cutia de scrisori ― mare. strîngîndu-şi obrajii cu pumnii. Monica? ― Da. Aplecîndu-se asupra mesei. Adă-mi chiar acuma un foarfece. Odaia lui Dănuţ se învecina primejdios cu odaia fetiţelor. în care atîrnau pălării de pai. ― Haidem să-ţi arăt odaia voastră. Olguţa. absorbită şi atentă ca şi cum ar fi învăţat o poezie pe de rost. Îţi mulţumesc. ― Ai adus? ― Am adus... Aşteptă. ― Vin îndată. păturindu-şi şervetul şi scuturîndu-şi fărâmăturile de pe rochiţă. Punctul de fruntarie era uşa închisă.. ― Şi ce-a spus mama? ― A spus să caut la dumneaei în odaie. ― Ba chiar aşa! ― Vai. cu capul plecat în farfurie. o reţea cu mingi multicolore şi două paltonaşe pepita. un cerc tricolor. mulţumesc! răspunse Monica. ― Amarnic diavol! exclamă admirativ Profira..― Ai isprăvit. ― Şi tu... ― Nu te priveşte! Aşa vreau eu! În aşteptarea Profirei. cu ochii înneguraţi de Salomee. Profira! Şi vrei să am încredere în tine ― De ce. ― La ce. se uită lung la Profira.. Olguţa îşi sprijini bărbia de marginea mesei. ― Bun! Ieşi hotărîtă. Ascultă bine.. tante Alice. Încredinţîndu-se că nu se-ntorcea nimeni în sofragerie. uite. Faţa dinspre odaia fetiţelor purta un cuier. îşi lăţi coatele. şi medită preocupat. Olguţa trase cu urechea. ― Profira. Olguţa zîmbi. apăsat ― scoţînd limba la fiecare cotitură de literă.. întovărăşind substantivele cu cîte o ciocăneală în masă. Faţa dinspre odaia lui Dănuţ era împodobită în partea de sus cu o .. cu foarfece de parcă despicat în mînă. duduie? Iaca am adus. se rugă ea. un creion şi o bucăţică de hîrtie! gesticulă Olguţa cu degetul arătător. ― Aşaa! Bun!. isprăveşte. ― Să ştii că te-aştept în odaie. muşcînd dintr-o caisă. Olguţa. numai patru caise mai am. Olguţa! Să nu cumva să te prind peafară! ― Dacă spun că vin! ― Bine-bine! Rămînînd singură. duduie? căută să se dumirească femeia. şi eu am căutat şi am adus. scuturînd un şervet..

încrucişate în X şi o şuierătoare prinsă cu un şnur roşu. împodobind totodată chipiul cu ciudate ţesături de aur. nu eu. decoraţia ― o fundă de la o jartieră de-a doamnei Deleanu ― cusută nemuritor de Profira pe pieptul amiralului japonez. Doamna Deleanu reconstruise chipiul.. Şi-n afară de asta. Pe atunci era la modă războiul ruso-japonez (1). chipiul amiralului rus subt pumnul lui Dănuţ se destupase. botezată Potemkin. ― Ruşii. poreclită Kami-Mura. despărţite de o sabie atîrnată vertical ca o coloană vertebrală a războiului.. să spuie papa. încheiase Olguţa cu fruntea sus. erau răstignite două uniforme: una de amiral japonez. să te baţi cu mine. Olguţa îşi avansase chipiul la gradul de pesteamiral şi inaugurase evenimentul destupînd la rîndul ei ― ceva mai calm şi mai metodic decît Dănuţ ― chipiul amiralului japonez. alcătuită astfel: o puşcă Eureka ― culcată pe ţinta ei de carton alb cu cercuri roşii în jurul centrului albastru ― în tovărăşia beţişoarelor isprăvite cu un tampon de gumă lipicioasă. două săbii de tinichea cu tecile pistruite de rugină şi scofîlcite de duelurile cu Olguţa. ― Nu-i adevărat! ― Să spuie papa.panoplie de postav de biliard. De aceea. domnul Deleanu citise .. cu şapcă şi fără pantaloni. nu cu ruşii. La masa dată în cinstea ambilor amirali. Olguţa lipise la loc arhipelagul de carton. Mai jos de panoplie. Şi dacă vrei să te baţi. Olguţa proteguia pe ruşi. aşa-s japonezii. ― Da tu nu eşti Potemkin? o sfidase Dănuţ. ― Dă. ― Cum? ― Fetele nu fac armată.. e imposibil". (1) Războiul ruso-japonez a avut loc în anii 1904―1905 şi s-a sfîrşit cu victoria japonezilor. iar Dănuţ îl avansase generos la gradul de peste-peste-amiral: "ceea ce. iacătă jurnalele. ― Să-ţi spun eu: is galbeni de frică. da-s nişte fricoşi. nici nu puteam să fiu. Olguţa! Ce să-ţi fac! Ruşii au mîncat bătaie. ― Eu? Nici n-am fost. Iată şi epilogul războiului ruso-japonez în casa Deleanu: ― Acuma ce mai spui? Ai mîncat bătaie! o anunţase Dănuţ pe Olguţa.. cu gumă arabică şi cususe trainic fundul cu sfoară. japonezii tăi au avut noroc. Eu îs fată. alta de amiral rus.. fusese smulsă cu stofă cu tot şi era păstrată prudent în buzunarul amiralului rămas decorat cu "steaua căptuşelii". ― Minţi! ― Mint? Atunci de ce-s galbeni? ― Cum de ce? Fiindcă-s galbeni. Toţi au gălbenare! ţipase Olguţa pentru urechile întregii Japonii. În schimb. cu şuier bîlbîit şi gust acrişor. Dănuţ pe japonezi. spunea Olguţa. îmbrăcat în uniformă de amiral japonez.

Cu toată cenzura mamii. sufragerie Şi prin locuri mai sihastre. În ce hal fără de hal Ţi-e chipiul. nici vasal. Dar chipiul e-ntr-un hal Supra-supranatural. Vezi proverbul cu căruţa! Buturuga nu-i la ruşi. Au mai stat ei şi la colţ ― Aveau şi părinţi duşmanii! Ripostând: colţ pentru colţ. Fiindcă n-a fost niciodată Autentic amiral. Potemkin! Dar e peste-amiral Kami-Mura-i mai puţin! Peste-peste-amiral Kami-Mura-i avansat. Envoi (1)I Kami-Mura legendar. Şi că deci nu poate fi Biruită. Ura! Ura! S-au luptat cît s-au luptat ― Umplînd casa de clemstre ― Prin salon. Şi Dănuţ a cîştigat.următorul comunicat: Potemkin şi Kami-Mura Au pornit dîrji la răzbel Foc şi pară şi oţel. Envoi II Japonezi stăpînitori . nu băiat. Ocoleşte-o pe Olguţa. Kami-Mura a învins. Dar Olguţa a pretins Că e fată.

cu vietăţi de celuloid găunos.... ― Acum să-mi spui.. tanle Alice! Cuprinzînd-o în braţe.. ― Ei. Dănuţ amuţi. cumpărată de la "Magasin univeisei" din Bucureşti de moşu Puiu: un singur vas. doamna Deleanu o ridică sus. ― Lasă-lasă! dădu el din cap.). încît molozul se prăbuşi pe umeri. o smulse din cui şi o trînti pe jos. ― Ai adormit? Dănuţ izbi cu pumnul în pernă şi se întinse pe rug. lung şi gros cît o franzelă.... în care pat vrei să dormi? . În vîrful picioarelor îşi atîrnă puşca la loc. La ce bun? Toţi veţi pieri În curînd de gălbenare. Odăiţa lui Dănuţ avea şi flota! Flota de lighean lucrată de moş Gheorghe din coji mari de nucă: chibrituri drept catarg. Merci. Monica. Dănuţ o desprinse. ― Vezi tu ceva acolo? ― Da. Pe uşă rămase un monoclu aburit. buzele lui Dănuţ drept vînt şi ale Olguţei drept ciclon.... tunuri. ca o fişă de telefon. Şi flota de iaz. tante Alice! Zărise deasupra şifonierei o tablă de-argint acoperită cu sulfină. 1 Dedicaţie (fr..... Culese cununa. rămînînd lipită de uşă. cu elice. ― De asta învăţ eu. măturînd foile desprinse subt dulap. Eii!. Îţi place? Mîna Monicăi îi strînse mîna mai tare. atîrnată deasupra patului. Flota de băltoace: corăbioare debile încărcate ca arca lui Noe. Asta e odaia voastră. Se scutură.Pe îndepărtata mare. glasul doamnei Deleanu.. cu mişcarea biblică a lui Samson. Pac! pocni săgeata. foiţe de hîrtie ceruită drept vîntrele. steag. ― Uite. sus... Desprinzînd puşca de pe ţintă. Chipiul peste-amiralului rus tresări rămînînd cu o gropiţă întunecată în fund. îmbrîncind-o cu piciorul. v-oi arăta eu vouă! clătină el pumnii spre uşa fetiţelor.. pac!.. ― Ce bine miroase. Dănuţ trînti uşa cu atîta putere... Pac!.. paralizaţi pe punte. o înarmă cu săgeata gumată şi trase. Dînd cu ochii de ultima cunună de premiant întîi. de dincolo de uşă. ca să mă persecute! Lasă. clătinîndu-şi buclele castanii... pac!.. şi atîrnă restul gloriei în cuierul ei. coşuri şi marinari de tinichea. da ce-i scandalul acesta? Ce faci acolo Dănuţ? Nu dormi?? îl întîmpină.

puişor! E o amintire de la părinţii tăi. Ce cruciuliţă frumoasă! Alături de cheiţa nichelată atîrna o cruce de aramă pe care ardea relieful unei chinuite răstigniri. Da astfel de lucruri nu se dau.. Uite: rafturile de sus sînt ale tale... cu cheiţa nichelată. Monica! Ţi-am pus pe măsuţa de noapte portretul bunicei... ― Nu-nu.... uite. Tante Alice. că vine ea singură. n-ai găsit o păpuşă în geamandan? ― Ba da! zîmbi doamna Deleanu... Şi cu de-a sila strecură lănţucul în mîna doamnei Deleanu. scos de pe piept. ― Ce-i. Monica?. ― Oare Olguţa de ce nu mai vine? Ia du-te şi vezi tu.. tante Alice! intră alarmată Monica.. ca pe Olguţa şi Dănuţ... de subt pieptarul rochiţei. cu capul ridicat. cu sprîncenele ridicate. Uşa ietacului ei şi uşa odăii fetiţelor. se cutremură Monica. ― Lucrurile ţi le-am aşezat în şifonieră.. e bine aşa. o împăcă ea dezmierdîndu-i părul. ― Ş-acuma... Unde-i cheia? ― Poftim.. tante Alice! îi oferi Monica..― Olguţa pe care şi l-a ales.. sau pe cel dinspre uşă? ― Mi-i totuna. ― . O ai de la mama? ― Nu ştiu. ― Bine. şi pînă să deschidă geamandanul dibui mult în jurul broaştei. tante Alice! stărui ea.... în preajma energiei lacrimilor. ― N-o găsesc... ia-o! o rugă fetiţa. Eu ţio păstrez numai.. . scoţîndu-şi lănţucul.. ― Tante Alice. capătul lănţucului de argint din jurul gîtului. tante Alice. îi răspunse cu linişte şi gravitate Monica.. tante Alice? ― Foarte mult. alege-ţi-l tu pe care-l vrei... Monica? ― .. Trebuie să fie la moş Gheorghe! Uite. Monica.. ― Îţi place. ― Ştiu! şopti Monica. cu obrajii încinşi. Dacă vrei să-l atîrni în părete. mi-a dat-o bunica... Vreau eu să ţi-o dau. Doamna Deleanu clipi. ― Lasă. Pe cel dinspre fereastră. îţi dau eu o altă ramă. tante Alice? ― Las-o pe Olguţa. tante Alice.. ― Ţie pot să ţi-o dau.. atunci ţi-l aleg eu pe cel dinspre fereastră. o dezmierdă doamna Deleanu..Îţi mulţumesc.. erau despărţite de tăcerea unui vast antret. ― Da asta ce-i....Te rog. hai să desfacem bagajul. privind în pămînt. ― Şi tante Alice te iubeşte pe tine mult de tot. aşezate faţă-n faţă. Aşa o am pe Olguţa mai aproape de urechea mea! zîmbi doamna Deleanu. ― O iubeşti aşa de mult pe tante Alice? ― Da. Am culcat-o..

― Mamă. nu umbla cu fleacuri! Aşa se răspunde? ― . Dezbracă-te. Şi cu botinele murdare în pat! Vai! Vai! Vai! ― Nu mai pot! ― Unde-ai fost? ― La moş Gheorghe.Şi din penumbra raftului.. Închizînd ochii.. aşa se intră într-o casă de oameni?.. Monica. legănîndu-se molatec în tresăltările arcurilor scîrţîitoare.Foarfecele l-am pus la loc. sfidînd. Începu să-şi contemple poziţia de scrimă în oglindă. ― Eu mă duc. după ce-au săvîrşit singuri fapta. ― Da` Olguţa? se opri fetiţa cu braţele întinse. plecînd bărbia. prin spărtura mereu lărgită de înflorirea lui roză şi ghiduşă. Răpegior. simţind fericirea vinovaţilor care-şi găsesc din senin un complice la răspundere.. Ciorapii Olguţei zburară violent. Alunecînd.. tante Alice! Pot singură.. Simţind privirea doamnei Deleanu. Dănuţ deschise turbinca lui Ivan... Monica? ― Nu merci. sărind de pe pat jos. ― Bine.. ― Mie. Olguţa? o întrebă doamna Deleanu.. mi s-a rupt ciorapul! se bucură Olguţa. rochiţa Monicăi descoperi un trup de băieţel mlădiu. ― Văd şi mă bucur. mărturisirea începută în gînd. răpegior. culcă-te odată!... ― Nu spun?! Am fost la moş Gheorghe! ― Olguţa. uşa pocni şi bufni la loc. ― Sigur. ― Şi ce-ai mai făcut. Cu braţele aduse la spate pe deasupra grumazilor. Sigur! mata mi l-ai dat! se ilumină Olguţa. .. Monica îşi deschise nasturii rochiţei. Olguţa! Hai scoate-l! ― Să-ţi ajut.. Cine ţi l-a dat? ― Chiar mata!. ― Olguţa. Monica!. La revedere. ― Drac împeliţat. ― Foarfecele!!.. de Olguţa. tante Alice? nu-şi crezu ochilor Monica.... cu o gheată în mînă. Uite şi o şifonieră cu rochii pentru păpuşile tale.. privindu-i deodată ochii cu luare-aminte.. vină-ţi în fire!. se acoperi din nou. luă în braţe un pătuţ în care dormeau două păpuşi cu pălăriile în cap. prin vorbe. Lasă ciorapul în pace. iar ai făcut o poznă! ― Spune drept. cu mîna stîngă. Ia hai şi te dezbracă mai bine.. Olguţa! ― Am făcut ce trebuia să fac! vorbi Olguţa sacadat...... Olguţa. care dormeau de un an.. cambrîndu-şi degetul cel mare de la picior. ― Eu!! Olguţa. încheie Olguţa.. ― Ce-i? Ce-i? Olguţa se aruncase de sus. ce bine-i în pantaloni! se făli Olguţa. repezită îndărăt. cu piept naiv. ― Şi ea are la fel! Clanţa descărcă un foc de puşcă. ― Mamă... Monica. în pat.

Dănuţ e paşă sau sultan: n-are a face! Capul e înfăşurat într-un turban de subt care răsar două musteţi ca două iatagane şi o păreche de ochi fioroşi. Colţii sînt împrumutaţi de la un strigoi!. ce facem? ― Nu dormim?! ― De ce să dormim? ― Aşa vrea tante Alice... ― Monica? ― Ce? ― Nimic... Olguţa îşi ridică picioarele în sus. ucide pe sultan şi pe harapi ― turbanele fug ― şi scapă de la moarte pe Olguţa şi pe Monica. Harapul ridica securea.... Aşa! Bine!... Harapii o înşfacă pe Olguţa. în fruntea unei oşti.. şi porneşte.Sultanul stă pe un tron de aur... bătîndu-şi tălpile goale cu palmele. El le ia pe şea şi porneşte. ― Nici eu. încît Dănuţ deschise ochii şi se răsuci pe-o coastă. Toţi se închină sultanului. Din odaia fetiţelor s-auzea glasul Olguţei.. N-are pe nimeni s-o apere decît pe fratele ei Dănuţ. ― Monica.. Monica? ― Nu. Fă şi tu aşa.. două arăpoaice cu dinţii ca frişca pe crema de cafea... Olguţa e spoliată.. O sută de mii de harapnice s-abat asupra calului... De-a dreapta şi de-a stînga. . Sultanul ridică un deget. Doi colţi lungi ies prin gură rînjind. ― Nu mai încerca.. Olguţa căscă a pustiu. ― De ce? ― Ştiu eu!.. ― Auzi Monica? ― Ce s-aud? ― Mă bat la tălpi.. Olguţa şi Monica îngenunchează şi-i sărută mînile... Sultanul Dănuţ era aşa de înspăimîntător.... În fundul turbincei lui Ivan era somnul. negri şi buzaţi. cu părul des şi creţ ca icrele negre. Răsare un armăsar care tresaltă şi rînjeşte. Nimeni nu vorbeşte. flutură mari evantalii colorate.. ca Mihai Viteazul.. şi! Parcă tu dormi! ― Eu încerc! se scuză Monica... Dănuţ închise ochii cu mînie! . Sultanul face un semn. ― Tu dormi. stau drepţi ş-aşteaptă cu mîna pe securi.. ― Ei. Monica muşcă dintr-o caisă. Nu-i pasă! Lasă că-i arată el sultanul!. Parcă ne ştie cineva! Mama doarme... Olguţa dă din picioare şi se strîmbă la sultan....... vine Dănuţ.. Şi-ntr-adevăr. La picioarele tronului se-nşiră mii de turbane aplecate pînă la pămînt... Numai doi harapi goi. Harapii înnoadă cozile Monicăi de coada armăsarului. Începu să colinde cu privirea plafonul alb..

... eu nu mai dorm! Sărind jos din pat. ― Ce ai tu cu Dănuţ? ― Eu?. ― Eu nu spun! se revoltă Monica.. ― Eu ştiu foarte bine! ― Şi-ţi place? ― Sigur.. ― Spune. Nimica! El are cu mine.. nu aşa! dădu din cap Olguţa. visă Monica. meditînd. peste rochiţa Monicăi.. m-aş plimba pe plafon cu capul în jos. Îi plăceau bunicei. ― Monica. închizînd portiţa sobei. ― Eu aş vrea să fiu mare. tu ai vrea să fii muscă? ― Muscă? ― Da. ― Monica! ţipă ea deodată. ― Mai întîi să te juri că nu spui... ― Ascultă. Monica... Da` nu-s bune la bătaie. Ce-ai face tu dac-ai fi mare? ― .. Dacă nu-l apăra mama. ― Da. Şi l-aş răsturna pe Buftea din trăsură. mişcînd piciorul în aer. cred!.Nu ştiu! se încurcă Monica. ― Eu m-aş face vizitiu. de ce nu-ţi tai cozile? ― De ce să le tai?. ea mi le-mpletea. ― Ei... Olguţa oftă. Te-a bătut. ca moş Gheorghe!.. ― Monica. Tăcură. Nu-i dau eu voie! Olguţa se ridică într-un cot. ― Adevărat! consimţi Monica.numărînd zgrumţurii varufui. azi-dimineaţă! ― Nu mă ţin!. se grăbi Olguţa s-o ajungă... muscă! Eu grozav aş vrea...... Monica. tu ai muşchi? ― Nu ştiu! ― Eu am! Uite: cînd strîng piciorul!.Nu. începu să ţupăie pe podele... Monica... ― Nimic! răspunse iute Olguţa. asta nu se face! ― M-a bătut? se răsti Olguţa întrebător. Olguţa?? ― Tu nu ştii?? ― Nu. ― Da. ― Monica. ― Şi eu. Ştii. Vrei să-ţi arăt? ― Nu. ― Ce-i? sări speriată.. Te apucă de ele! ― De ce să mă bat? ― Nu poţi şti! ― Şi cu cine să mă bat? ― Cu Buftea... aşezîndu-se pe patul Monicăi.. inspectînd odaia..... . îi arătam eu lui! ― Tu ştii să te baţi.. Se aşeză pe scaun.. am să-ţi spun un secret. cu intonaţia prezumată a lui Cristofor Columb în faţa Americei. ai dreptate! reveni Olguţa.

ocolind-o pe Monica... Ai isprăvit? ― Stai... Hai să-ţi spun... ― . ― Fă-ţi cruce.. vezi? Bravo!.. ― Da n-ai să spui?. repetă Monica în silă.şi dac-oi spune. ― Nu! Asta nu! se apără Olguţa. ― ... O duse de mînă pînă la gura sobei.. ― Nu! se îmblînzi Monica...... Monica zări privirea Olguţei. ― Bine! Olguţa se ridică de pe pat. Ridică-te şi vino cu mine. formulă Olguţa mai departe.. ― Ei. bătînd tactul cu degetul arătător. ― . ― Că n-am să spun la nimeni. Monica! ― Bine.. ― . aşa nu-i bine.ceea ce are să-mi spuie Olguţa.Amin. oftă Monica. ― Acum spune: amin! ― . Monica: fă-mi mie plăcere! Haide.să spargă capul păpuşei mele Monica.. Începu să se plimbe prin odaie.să-mi moară păpuşa.. ― . ― . indignată. mă jur. ― Spui..şi dac-oi spune.. ridicînd din umeri.... ― Am făcut. ― ..... Da` de ce nu mă crezi? ― Atunci te rog. ― Pe portretul bunicei? întrebă ea cu ochii mari. ― .. se aşeză pe marginea patului. ― Te-ai supărat. . ― Te juri? ― Nu mă jur.. ― . jură-te!. Mai spune după mine!.... Spune încă o dată!. acum să-ţi spun secretul! Tăcu zîmbind..să spargă capul păpuşei mele Monica... Şi dac-oi spune. Pe ce te juri? Făcînd ocolul odăii.. Într-un tîrziu.să-mi moară păpuşa. Şi dac-oi spune.ceea ce are să-mi spuie Olguţa... Începu ea repede.. eu nu spun. încercă Olguţa să smulgă suprema făgăduială.că n-am să spun la nimeni.... ― .. Dar trebuie să juri. ― Stai! se încruntă Olguţa.. Olguţa? ― Spun! Aşteaptă.. ― Ei.. ochii Olguţei se opriră o clipă deasupra măsuţei de noapte. ― Mă jur pe păpuşa mea Monica...― Nu te supăra! Te cred... ― Nu te juri?! ― Nu......... se încăpăţînă Monica. Monica? o dezmierdă Olguţa.îi dau voie Olguţei. repetă Monica. Atunci jură-te pe păpuşa ta.îi dau voie Olguţei.. spui? ― .. repetă Monica dînd din cap. Te rog.

Umblă încet! Profira păşea desculţă ca şi cînd ar fi avut cizme: podelele duduiau. ca şi boala îl făceau pe Dănuţ invulnerabil şi răsfăţat de părinţi. îi dădu voie Olguţa. Monica? ― Nu poţi să dormi pe-aşa călduri! hotărî Olguţa. ― Aţi dormit bine? le-ntrebă doamna Deleanu. Fiindcă umblau în vîrfuri. ― Tic-tac. ― Să-l scol?. răsucind linguriţa în dulceaţă.... Monica! gesticulă Olguţa c-un deget spadasin... ― Doarme. înainte de-a fi băgat de samă.. care dormea dus. ― Mata ai insomnii? ― Ce-i asta "insomnii". Pleoapele lui pe care le privea cu ochii închişi.. care aducea pe tabla chiseaua cu dulceaţă de trandafir. şovăi doamna Deleanu....― Vai! Olguţa! ― Deschide şi uită-te. tic-tac. se urcă lin. sau fiindcă lampa fila de mult. cu întortocheate crizanteme portocalii. cumpănind primejduirea somnului de noapte cu binefacerile somnului de după masă. o porecliseră. însoţit de mîna doamnei Deleanu pînă la cerul copt de soare... evaziv. Monica se înroşi. dojenite de un "ţţ" bine cunoscut lui Dănuţ.. Mai bine spune drept de ce n-ai dormit? ― Eu n-am insomnii! El are insomnii! aruncă Olguţa noul cuvînt în uşa lui Dănuţ.. De aceea lui Dănuţ îi plăcea să fie bolnav şi să ţie ochii închişi .. cu capete de hîrtie albă. Copiii. Storul cu resort nu ţîşni cum avea obicei cînd îl smuncea Dănuţ. Doamna Deleanu făcea .. între frunzele mărului domnesc de la geam.. îndreptăţindu-se cu braţele aruncate în sus.. ghetele scîrţîiră.... Bătuse jumătatea lui cinci. c-un gest larg. şedeau două gavanoase de dulceaţă. ― Ăsta era secretul?! În umbra răcoroasă a sobei. Să nu cumva să spui. mamă dragă! mărturisi Olguţa. De pildă.. ― Dacă-i cald. fără zgomot de clanţă. Uşa se deschise blînd. Somnul. bang. vorbi pendula din părete. împodobeau haina de mătasă cenuşie a somnului abia isprăvit. nesocotind porunca de tăcere. ― Nu te-a lăsat să dormi.ţţ" (încreţind nasul şi scuturînd capul cu o mişcare vioaie) cînd era enervată din pricini mărunte ori din pricini mai grave şi trebuia să se stăpînească.. plecă ochii la pămînt. mamă? suspectă Olguţa cuvîntul şi politeţa formulei şi zîmbetul însoţitor. Dănuţ îşi stăpîni un zîmbet de superioritate. ― Ce? Poate nu-ţi place!. "Sfînta lui Sfîntul Ilie".. fiindcă nu intra aţa în urechile acului. sau cînd un musafir fără creştere mînca brînza cu cuţitul.. intrînd pe uşă urmată de Profira.. tic-tac. ― Asta nu-i pentru tine.. mai demult. scuturate din lumină.

.după ce se deştepta.. despărţitoare la mijloc. adusă plutitor deasupra paharului cu apă care o oglindea. încîntată c-a întrecut-o pe Monica. Olguţa se plecase docil subt mînile Monicăi.. ridicată-n vîrfuri. Vezi. bombăni Olguţa trîntindu-se din nou pe pat. păstrînd o clipă în palmele ei capul pieptănat corect. Nu-i dau voie să umble în lucrurile mele!. Monica îşi încheia la spate nasturii rochiţei de doliu. ". Doamna Deleanu se aşeză oftînd pe marginea patului.. ― Nu vreau nimic! Nu primesc!. Îşi pălmui părul cu amîndouă mîinile în dreapta şi-n stînga unei cărări alese pe nevăzute. Monica îi strînse părul la tîmple cu şuviţele alipite.. Eu nu-s copil!. da nu-s! se înfurie Olguţa trîntind perna. Îşi încheie grabnic centura de lac. Monica! I-am găsit. îl ridică. nu ţi-ai pus ciorapii. somnorosule! îl îmbie doamna Deleanu.. culegîndu-i buclele de pe frunte. Uite-i..... Doamna Deleanu cuprinse cu braţul capul lui Dănuţ. ― Gata! răsuflă ea. aşezîndu-i coirapii la căpătîi... Ia repede... Eu nu mă mişc din pat pînă ce numi dă ciorapii mei!... Ciorapii zvîrliţi de Olguţa atîrnau peste pălării. Ha-ha!. curată la faţă. deschizînd ochii de-a binelea.. Isprăvind.. ― Nu i-ai pus pe scaun? ― I-am pus.. Genele lui Dănuţ tremurau.... Privindu-se-n oglindă peste umăr. Olguţa.... ― Hai scoală. intră dulce în gura căscată şi ieşi anevoie dintre buzele închise asupră-i. Olguţa? ― Îndată. aici-s"! ţipă gîndul lui Dănuţ.. şi sub pernă. nu mi-ai văzut ciorapii? întrebă Olguţa. Dănuţ se întinse şi căscă sincer. Cu-cu.. Merci. să nu curgă! Linguriţa plină. Hai. Olguţa? o întrebă Monica îndreptîndu-i cărarea. ― Monica. ca pe o enormă boabă de cafea Ceylon prăjită din cale-afară... ascuns în trupul cald şi fericit ca într-un pod în care atîrnă lenea strugurilor copţi. Cum?. Dănuţ primea calm răsplata somnului. ― Deschide gura mare!... ― Îţi dau eu o păreche de ciorapi. Prezenţa ei parfumă altfel căldura venită din livadă. ţupăind. Bluza de mătasă înflori cu roş de mac neastîmpărul văratec al Olguţei. Olguţa se privi în . ― Eşti gata. între bluză şi-ntre rochiţa ecossaise.. ajutîndu-i ca unui convalescent neîntremat să bea apă din pahar.Se uită la mine.. ― Poate i-a luat Profira să-i cîrpească! ― Am să-i arăt eu ei. scoasă din fire. îţi vin? o îndemnă întrebător Monica. ― Ia uită-te! E bine? ― De ce nu te piepteni în oglindă.. leneşule!. ― Stai. căutînd. începu să clipească. în cuierul uşii...

Dănuţ era aici. Olguta.. Dănuţ ajunsese să preţuiască mai mult sîmbăta de cît duminica. Duminica. pironită de un gînd... Olguţa! ― Lasă-le-aşa! Haidem! În faţa uşii se răsuci pe loc.. cu mînile slobode. Şi aştepta.. ― Ia să vedem care din noi e mai înaltă? ― Ce bine-ţi stă cu bluză roşie! Eşti frumoasă. Zmeul era acolo. încetini pasul. Olguţa. ― Tu eşti mai înaltă!.. era vacanţa cea mare a săptămînii. Dar pe cînd bucuria duminicii era întotdeauna întristată de apropierea treptată a celei mai urîte zile din săptămînă ― luni... ― Ce-nseamnă asta "laş".oglindă. oftă Monica.. atingîndu-l cu umbrele lor. Dănuţ străbătu casa în goană. mi-ai făgăduit? ― Da. ― Bine. întocmai ca şi săptămîna. Sîmbătă era ajunul ei. Trecură pe lîngă Dănuţ. Fiecare bucurie avea pentru Dănuţ.. Da eu îs mai voinică! se consolă Olguţa. şi se aşeză pe treptele pridvorului calde de soare. lăţindu-şi umerii. ― Şi ce pot să fac eu? ― Ba poţi! ― Eu?! ― Sigur! apăsă Olguţa. ― Atunci. să ştii că azi are să se-ntîmple ceva! ― Nu ştiu! ridică din umeri Monica. Monica. De duminică parcă se temea. rugă pe Monica să-i ţie restul şi. Înainte de a se juca. "Ştie!" gîndi Olguţa văzîndu-l pe Dănuţ aşezat pe scări. zi neagră în calendar după ziua roşie ― bucuria sîmbetei era ocrotită de apropierea unei duminici care-o despărţea de luni. ― Îţi spun eu! o asigură Olguţa. da ce are să se-ntîmple? ― Ceva! se încruntă enigmatic Olguţa. coborî treptele.. "Laş!" murmură Olguţa pentru sine cuvîntul laş curînd învăţat într-o poezie patriotică şi tălmăcit de tatăl ei. ― Sigur. papa? . ― Ce pot eu? ― Tu trebuie să ţii cu mine. ― Ridică-ţi şosetele. Monica o urmă cu tartinele în mînă. potrivindu-şi cu degetul elasticul pălăriei pe subt bărbie. Dănuţ întoarse capul într-altă parte. Muşcă o îmbucătură bună din tartina cu unt. în timpul şcolii. ― De ce? ― Fiindcă tu eşti prietena mea. Dănuţ se bucura că are să se joace. după ce trînti uşa antretului din faţă. Îi erau mînile flămînde: de cînd aşteptau ele sfoara zmeului! Totuşi. o sîmbătă şi o duminică. privind-o în ochi. ― Ascultă.. gata să fugă. bombîndu-şi pieptul în oglindă... nemaiîndrăznind să muşte din a ei.

Buftea! Olguţa Deleanu" Sufletul lui Dănuţ căzu. de stejar. dar că acolo nu trebuie să fie.. ceva: a! nu sauzea zbîrnîitoarea zmeului. papa.. ― Aha! se pregăti Olguţa.. Aici-s! înfruntă ea începutul începutului. Monica. ― Dănuţ. ― Duduie Olguţă. Dănuţ!. Se aşeză ostenit de durere la rădăcinile stejarului.. ― Mai lasă zmeul. Şi în sfîrşit se lămurise Olguţa că un copil nu poate să fie laş decît între copii.. N-ai tu încredere în mama? Dănuţ aştepta un miracol.. n-avem ce căuta aici. ― Te-ai lovit. Pe măsura ce sendepărta de locul zmeului.Bine. ― Spune că vin. Abia atunci îşi dădu seama că lipsea ceva. ― . ― Hai cu mama.. n-auzi? Doamna Deleanu coborî scările. ca de pragul unei temniţe. Dănuţ ceti biletul înfipt în sfoara care atîrna. Dănuţ? De ce stai aşa? ― A! Ăsta era foarfecele Olgutei! Pe doamna Deleanu anumite lacrimi o întristau adînc. Uite. vă pofteşte coniţa în casă. Se împiedecă de scară. cu mînile pe sîni. tăiat ca şi sfoara zmeului. A poruncit ..― Cum să-ţi spun eu ţie?. Dănuţ îşi ducea tot mai des mînile la ochi. şi s-ar fi supărat şi papa! ― N-am înţeles. Subt cerul fără Dumnezeu şi fără zmeu. ― Asta-i altceva! începuse să rîdă domnul Deleanu. Un început de nelinişte îl cuprinse pe Dănuţ după ce trecură fetiţele. duduie! dădu ea cu spaimă din cap.... turbinca lui Ivan era plină de lacrimi.. ― Duduie Olguţă! Duduie Olguţă! dădu alarma în livadă un glas ascuţit.. Hai şi mănîncă ceva. Dănuţ. ― Ai fi fost obraznică. papa? ― De ce? ― . Cu inima în hopuri se repezi înspre stejar.. îi strigă din capul scărilor doamna Deleanu. De data aceasta... tăiată.. cînd îmi trăgea mama cu papucul unde ştii tu? îi replicase Olguţa privindu-l pe subt sprîncene. începu Anica gîfîind de alergătură... Răutatea Olguţei o revoltă.. ― Haidem.. orb şi zguduit de suspine. "Asta pentru palmele de la gară.. ― Nu se poate. Mai spune-o dată. dacă cineva îţi dă o palmă şi tu nui răspunzi eşti laş! ― Va să zică eu eram laşă. Lacrimele de acum ale lui Dănuţ erau dintr-a-celea. Doamna Deleanu îl luă de după gît înspre casă. papa.Şi dacă aş fi dat şi eu? îndrăznise Olguţa cu oarecare codeală şi fără convingere.

.. ― Olguţa. ― Iaca mă duc!. eu. ― Dacă-i aşa. interveni domnul Deleanu.Dar trebuie să aibă şi un judecător! stărui cu înţeles ştiut domnul Deleanu. îşi îndeplini Anica însărcinarea cu glas scăzut şi ochi cît mai de căprioară.. Dănuţ şedea în picioare îndărătul fotoliului de pai împletit. Descoperindu-l pe Dănuţ îndărătul baricadei se încruntă scuturîndu-şi pletele.. ― O aştept. Olguţa urcă singură treptele pridvorului. şi să stai cuviincios. Ştii. Domnul Deleanu. ― Pfuu! Doamna Deleanu dojeni din ochi pe părintele vinovatei şi.coniţa să veniţi îndată. ― Atunci să taci din gură.. ― A spus duduia că vine îndată.. Ţigareta de chilimbar cu ţigara neîncepută pîndea de pe masă clipa cînd.. ca un erou. judec-o! ― Nu! se apără el. Da să veniţi.. în care fierbea judecătoreşte mînia mamei lui. Du-te şi spune că vin! comandă Olguţa. privea în sus. Tribunalul vindictei părinteşti îşi inaugura şedinţele în pridvor. coborîndu-i cu deznădejde. Spune ce ai de spus? reîncepu doamna Deleanu. ― Văd. Ţţ!.. ― Alice. Domnul Deleanu era avocat într-atîta. răsturnat în fotoliu. picior peste picior. la adăpostul plin de cîntece.. Olguţa aşteptă pînă ce pierdu din ochi tulpanul roş al Anicăi. mai ales pe Olguţa.. ştie ea ce-o aşteaptă! vorbi uscat doamna Deleanu. cum îi spunea el uneori. Monica după ea. ― Ştiu. că de nu ― Anica plecă ruşinată ochii în pămînt ― să vă aduc pe sus! ― Să pofteşti!. o va chema la el să-i întregească mulţumirea fără chip şi fără glas.. încrucişîndu-şi braţele. eu mă duc. duduie Olguţa! se milogi Anica. adresîndu-se Olguţei. ― Am venit. Eu am dreptate. ― Acuma haidem! Olguţa păşea. de umbră şi de soare al viţei. las-o şi pe ea să se apere! ― N-are nevoie! Are destui avocaţi! ― .. înainte. ridică umerii cu revoltă. ― Eu tac.. ― Ba te poftesc să stai. asupra acestui substantiv abstract. nu mă scoate din sărite! . încît nici pe copii nu-i putea judeca.. gîndindu-se cu nerăbdare şi curiozitate la pledoaria Olguţei. ― Ştiu de ce m-aţi chemat.. Cu inima grea ca o lacată de biserică pustie. ― Poftim. orgolios de Olguţa.. ca o mucenică.. ― Crezi?! ― Sînt sigură.

. împlîntînd pe ultima roşul răzvrătirii.― Eu tac. strănutînd.. Domnul Deleanu aprinse ţigara. şi imediat! ― Dacă-i aşa. ― Olguţa. ― Da! Tu. ― Eu?! ― Tu. spune tu ce ţi-a făcut? ― Eu am iertat-o! îngînă posomorît şi răguşit Dănuţ. gata să-şi ia revanşa. ― . Buftea! ― Să-mi dea zmeul.. Mîne dimineaţă să vii să-mi spui faţă de Dănuţ cine are dreptate ― dacă vrei să-ţi mai dau voie să te joci şi să capeţi bomboane. ― Te muţi?! ― Mă mut. Monica? ― Asta-i adevărat. ― Ba tu minţi! ― Nu-i adevărat! ― Ba da! ― Tu m-ai insultat! ― Şi tu m-ai lovit! zvîcni Olguţa. Eu!? sui glasul Olguţei treptele eşafodului... ― Asta nu. Domnul Deleanu făcu o pauză savantă. trebuie s-o asculţi pe mama.. ― Să stau pînă mîne dimineaţă în odaie!. ― Ia-l! zîmbi Olguţa mefistofelic. ― Şi unde.. Olguţa se încruntă. ― Am ascultat destul. Ai să te duci la tine în odaie ― unde ai să stai toată ziua ― şi ai să scrii de sută de ori "Eu am dreptate" şi de două sute de ori "Eu n-am dreptate". ― Vedeţi? triumfă Olguţa. ― . Rostogoli un colac de fum aromat spre Olguţa.. Olguţa intră în casă.. Aşa-i. ― Minţi! se revoltă Dănuţ. eu mă mut. arătîndu-i cerul. ― De ce m-ai făcut "Buftea"? ― Fiindcă eşti.. El nu mă persecută fiindcă am dreptate şi fiindcă nu-s băiat. mamă! scînci Dănuţ. ― Sigur! Toţi pe mine! ― Olguţa! ― Eu am dreptate! ― Foarte bine. Am văzut şi eu..Dănut. Lasă-mă pe mine. El m-a lovit întîi. . mă rog? ― La moş Gheorghe. dînd răgaz propoziţiei să capete o valoare neatîrnată...cînd te roagă tata.. cu capul sus. sări Olguţa. Olguţa pierduse procesul cu brio. Eu am dreptate.. Dănuţ! îl acoperi doamna Deleanu. Iertare nu primesc.. la gară.

începu domnul Deleanu.. glacial. ― Ce-i? ― M-am împiedicat! gîfîi Olguţa.. Dănuţ... precipitat şi violent.. Se îndreptă spre salonaş. cu mîna pe clanţa din afară. ― Ce vrei? ― Am venit să cer hîrtie. îţi cumpără mama un zmeu mai mare.. fără mînie. Şi se grăbi să dezmierde capul înfrîntului Dănuţ. Ietacul era gol. ― Nu! răspunse Olguţa.. ― Lasă. Olguţa ieşi din odaia ei. Dădu buzna în odaie. corect. fără enervare. răsfirîndu-şi musteţile.. ― . ― Aşa e! oftă doamna Deleanu. ― Bine face tante Alice. ― Păcat că nu se mai poate! oftă nostalgic domnul Deleanu. ― Şi pe tine ar trebui să te pun la colţ! zîmbi ea blînd. Făcînduşi vînt. sugătoare. dezmierdă fruntea impertinent bombată a capului culcat pe speteaza fotoliului... peniţă. Buf. Spune drept. ale cărei oglinzi erau podelele ― şi se întoarse îndărăt. pocniră mînile ei în uşa salonaşului.. plină de mînie. cerneală. mai-mai s-o trîntească. reluîndu-şi demnitatea. . Se îndreptă spre uşa din faţă. Uite. Doamna Deleanu se ridică de pe fotoliu... şi un transparent! mai născoci Olguţa. Se uită crunt la podele ― cu gîndul la Anica. Un picior îi lunecă pe podeaua bine ceruită. îşi dădu drumul pe gheţuşul roşcat.. pornind spre uşă.. Dănuţ luă cu acreală mînuţa timidă a suplinitoarei zmeului şi o smuci spre livadă.. dacă Olguţa nu-i un drac. Îngeresc! zîmbi ei cu ochii Olguţei. Bătu din nou cu pumnul în uşă. Acuma ia-o pe Monica de mînă şi jucaţi-vămpreună... ― Pot să intru? Bătu din nou.Nu pot să intru? apostrofă ea clanţa piezişă.. chiar acum scriu la "universel".. condei. ― Te-ai lovit? sări degrabă doamna Deleanu. aprobă în şoaptă Monica. de două ori. ― Am venit să. gata să facă la fel. scuturînd scrumul ţigării. încheietura îndurerată. Alice. fără şovăire. călcînd apăsat pe covorul moale. abia stăpînind o lucire de tainică mîndrie. cu noua suflare... Bătu cu degetul îndoit în uşa ietacului doamnei Deleanu. ― Aha! se dumeri Olguţa. ― Au! Începu să-şi sugă. închizînd uşa cu zgomot.― Aşa strici tu copiii! ― Alice. Din treacăt.

o umplu cu suflarea ei şi o pocni de frunte: Poc. cu o atitudine de picolo nemulţumit cu bacşişul căpătat. nu pot să deschid uşa! Trîntindu-şi cartea pe birou. ― Hîrtie. Fruntea Olguţei se-ncărcă. ― Uf!. şi-l suflă spre viţa pridvorului.. văzînd-o că tot nu pleacă. Olguţa întinse mîna spre calamara de cristal.... îndepărtînd şuviţele alunecate. Olguţa. papa.. o prefăcu în punguliţă.. cu foile răscolite. se oferi galant domnul Deleanu. Asta-i "claps" îi explică doamna Deleanu. ― M-a pedepsit. doamna Deleanu servi de portar măriei-sale Pedepsita. ţinînd cu mîna foile cărţii cetită pînă la mijloc. ― Haidem în birou.. spune! ― "Aluminium". ― Pentru ce. ― Şi de două sute de ori că n-ai dreptate! adăugă doamna Deleanu. ― Lasă c-o iau eu.. N-am hîrtie! răspunse scurt doamna Deleanu.aluminium"! Acum lasă-mă!. întorcîndu-şi cartea pe dos. papa! Nu ştii? Punînd calamara pe masă. triumfă Olguţa. Olguţa culese cu solicitudine scrumul din capătul ţigării.. ― Şi-un transparent.. Olguţa o culese din zbor.― Pentru ce? o întrebă distrat doamna Deleanu. Olguţa luă ziarul subt braţ. ― Atunci să nu scriu? ― Ba te poftesc!. dragu tatii? se interesă domnul Deleanu... să-ţi dau coli. şi vezi să n-o scapi pe jos!.. cîte vrei! ― Mamă. Ce mai vrei.. Olguţa îşi trecu mîna pe frunte.... Ce-ţi place? Hai.. ca pe o servietă. în palmă. începu să caute cu mişcări de pianistă prin rafturile înguste.. ― Ca să scriu de o sută de ori că am dreptate... ― Poftim . Ia-ţi şi calamara. doamna Deleanu tresări. ― Mai dă-mi una! pretinse Olguţa întinzînd mîna mai departe. închizînd cutia cu hîrtia de scrisori. papa. ― Papa. ― Iar te ţii de drăcii.. La zgomotul fetiţii.şi o peniţă nouă. păstrînd peniţa "claps". ― Merci. Olguţa? îşi ieşi din fire doamna Deleanu. m-a trimes mama să-mi dai coli. Scoţînd o plumieră de lac japonez. şi porni îndatoritoare . ― Şi-un transparent.. Du-te imediat la tata şi spune-i să-ţi dea coli. ― Nu pot scrie cu "claps"! ― Te rog lasă-mă!. îndoindu-şi ziarul. O flacără bombată se desprinse dintr-un bujor roş. ― Poftim încă una. Uite un condei frumos. Doamna Deleanu deschise săltarul birouaşului de lemn de trandafir. ― .

.. ― De ce rîzi. Merci. ― Uite. aşa cum îşi aduce-acasă un bărbat rnohorît soţia descoperită necredincioasă.. ― Ba să stai! .. Dănuţ? ― De ce nu-mi răspunzi? ― Nu vrei să vorbeşti cu mine? ― Nu. nu poţi avea şi tu. copii. Îi oferi cutia plină de verdele primăvăratec al bomboanelor de mintă. asta din partea mamei. grăbind pasul. Dănuţ! ― Nu. papa! Dănuţ intră în livadă. ― Ştiu eu! ― Olguţa..... ― Atunci mă duc. papa? îl iscodi Olguţa. ― Ştii ce? Hai să ne luăm la-ntrecere. Cînd are mama dreptate.. Olguţa. Mergeau repede ca subt ameninţarea unei ploi torenţiale cînd n-ai umbrelă.. ― Şi astea din partea mea ― serveşte-te. lasă pe oamenii mari să ştie. ― Nu.. ― Unde mergem. Îi întinse un cont întreg de hîrtie albă şi un transparent pătat de cerneală. ― . la Monica.. ― Atunci hai să stăm pe iarbă. Dănuţ? ― Nu-i treaba ta! "E supărat. Adică. ― Bine. ― M-am gîndit la ceva!. şi-nlăuntru plin de bunătăţi pentru. tu eşti supărat pe mine? ― Nu! De ce? ― Atunci am avut dreptate. dar nu ştia cum să înceapă.. ― Cum vrei! ― Aşa vreau! ― Eşti supărat pe mine.. du-te şi scrie ce-a spus mama. Asta îl revoltă! ― De ce mergi aşa încet? Nu poţi să mergi mai repede? se stropşi el. Dănuţ ştia că trebuie să se răzbune. dacă am dreptate! se apără Olguţa. sfărîmînd în dinţi bomboana. Parcă începuse să-i mai treacă mînia. Monica îl urma privind pe sus... cu mîna Monicăi ferecată în pumnul lui.. Biroul de stejar. cu condiţia s-o asculţi pe mama şi să n-o superi. Zarea se răsturnase roşie ca un coş de cireşe pe cer şi pe obraji. ― Papa. ― Lasă.. Monica iuţi pasul după el. Olguţa!..după domnul Deleanu. papa.. săracu! îl compătimi Monica. ca şi sufletul domnului Deleanu. Tu joacă-te!. era acoperit cu cărţi de drept.

Lasă... Înainte de-a-şi da sama de ce iau scăpat cozile din mîini. ― Da! bufni Dănuţ. o cufundă umezită în cerneală. ". ― Au! Monica-i dădu drumul. ― Să nu mai vorbeşti cu mine.. Olguţa luă cu degetele din gură ultima bomboană de mintă şi o aşeză pe sugătoare.Te-ai supărat? începu Dănuţ dezarmat.. O altă Monică o apăra pe cea dinainte.Că n-am bătut-o!" ― De ce m-a făcut pîrîtor? ţipă el ciudos bătînd din picior. ce-nseamnă asta? ― Înseamnă! ― Eşti un rău-crescut! ― Vra să zică mă insulţi?... văzînd-o că plînge. "Mai bine ne-am fi jucat amîndoi de-a caii. fiindcă în livadă. ochii i se înnegriră subt sprîncenele încordate.. În loc să ţin cu Olguţa. la început plină. Monica îşi strînse dinţii. Amurgul era roşu. o sfida el mai de departe. şi ce greu era de-acum înainte să le mai aibă în mîni. simţi o arsură la deget.. Du-te-acasă şi spune că te-am bătut. ― Cum? Nu-mi dai voie să mă duc? ― Nu-ţi dau. Sublinie titlul cu-atîta energie. numai caisele mai erau blonde. Trase din nou de cozi cu stîngăcie... după Monica... ca şi cum expresul care le umpluse ar fi . ― Muşti? o ameninţă el cu pumnii. scutură condeiul pe sugătoare... Simţi o înţepătură la deget: dinţişorii Monicăi lăsaseră o cununiţă urzicătoare. ― Dănuţ.. neştiind cum să bată pe cineva care vorbeşte în loc să lovească şi să ţipe. se prefăcu la sfîrşit în două şine subţiri.. Dănuţ făcu un pas îndărăt. O pierdu din ochi. Apoi boteză între buze noua peniţă "aluminium" cu gust de aguridă. ― Nu mă bat c-o fată!.. În faţa ochilor şi-a mîinilor Monicăi.. alb la faţă. că-ţi arăt eu! Cu o mişcare vijelioasă o apucă de cozi şi smuci.. Am fost un prost"... şi scrise titlul pedepsei: "Olguţa are dreptate". Aşa îmi trebuie! suspină Monica ştergîndu-şi ochii cu mîneca. ― ... oftă el descoperind ce hăţuri minunate puteau fi cozile Monicăi.. încît linia. Lasă cam să-i arăt eu! Blondă! apostrofă Dănuţ o caisă coaptă. ― Şi zgîrii. cum ai pîrît-o pe Olguţa. ― Vrei să mă baţi? gîfîi ea.― Cu sila? ― Da. ― Eu nu pîrăsc. Dănuţ privi îndelung cozile blonde tresărind pe spatele aplecat al Monicăi. mi-a fost milă.

Mişcarea îi plăcea. şi altele. contrazisă de cele două sute de negaţii care-şi aşteptau rîndul în ciubăraşul negru al călimării de cristal.. ― Cine?! Tu?! ― Da. privind podelele. ― Monica.deraiat.. "Olguţa n-are dreptate de o sută de ori Însă Buftea n-are dreptate de loc. Mirosea a cerneală. ia uită-te ce-am scris! ― Olguţa. După a zecea afirmaţie. Subt ele altele. a celor o sută de afirmaţii." Privi cu mîndrie sinteza bine caligrafiată şi corect scrisă. începu Monica. degetele pocniră lovind vioi podul palmelor.. Subt fiecare cuvînt al ultimei afirmaţii însemnă cu vîrful peniţei cîte două ghilemeţe drepte. ― Nu cred! scutură ea capul.. scăzu şi scrise: "Olguţa n-are dreptate de o sută de ori". Monica intră în odaie. deschizîndu-le. însoţeau virajurile negre ale peniţei.. din ce în ce mai răsărită dintre buze. Cu încetul hîrtia se umlpu pînă jos de un joc de ţînţari sinelii. Virajurile roşii ale limbii. Olguţa se încruntă. ca pe un plenipotenţiar mut. eu. Condeiul se ridică în aer. eu te-am trădat. C-un "oac" de castaniete.. Olguţa privi cu milă pe reprezentanta celor două sute de negaţii. iar îşi suci nasul. şi de-acolo coborî inspirat asupra unei coli intacte: "Olguţa nare dreptate de două sute de ori".. "Olguţa are dreptate de o sută de ori. Iar lăsa condeiul. închizîndu-le. Olguţa nu era mulţumită." Olguţa respiră.. . Începu să facă gimnastică suedeză cu degetele... Luă din nou condeiul. Olguţa le contemplă cu satisfacţie. Vra să zică nimicise o sută de negaţii. scriind "n-are" într-un cuvînt. din ce în ce mai repezi.. Uşa se deschise încetişor. Olguţa lăsă condeiul şi începu să-şi sucească nasul. Luă şi bomboana de mintă punînd-o în gură.. cu mîna la gură. uitînd să-şi scoată pălăria. privind epitaful pedepsei.... Bine! dacă-i aşa. Subt ele trase o linie. Mai muie o dată condeiul în cerneală şi începu să caligrafieze afirmaţia. orizontal. închizîndu-le. Bun! Dar tot mai rămîneau o sută. şi altele. deschizîndu-le. Făcuse într-adins o greşeală de ortografie.. Bomboana de mintă explodă în dinţi. Parcă scărpina coala.

.... Olguţa.. ― Da nu vreau!. Eu nu mai vorbesc cu Dănuţ. ― Da vreau eu! ― De ce.. îţi promit că de-acum înainte sînt numai prietena ta... Ai dreptate. ştie! suspină Monica. ― Da.. şi eu scriu că am dreptate. ― Ce? Nu-ţi place? ― Nu zic că nu!.. lasă-mă să-ncep. Aşa am vrut eu să scriu! ―Tante Alice a văzut? ― Aşa vreau eu! se împotrivi Olguţa....Monica oftă. ― Ştii ce? ― . Eu ţi-am făcut: vezi! Am jurat pentru tine. Tu eşti prietena mea.Nu. ― Foarte bine! aprobă Olguţa. fă-mi şi mie o plăcere.. El ştie că ţii cu mine! o încredinţa ea confidenţial. ― Da. Numai să nu te bată. ―De ce? ― Aşa. ― Şi ţi-a spus ceva? ― . N-ai văzut ce-am scris?! ― Cum? ai şi scris?! ― Uită-te! ― Aa! Numai atîta ai scris! se linişti Monica. Olguţa? ― Fiindcă n-am ce face!. ― Ţi-a spus el? ― . ştiu eu! ― Sigur. ― Nuu! Nu m-ai trădat! tăgădui Olguţa Ai ţinut cu mine cînd te-am întrebat.. ― Şi eu ce să fac? începu să consimtă Olguţa.Am mers. Tu scrii "Olguţa n-are dreptate" de două sute de ori. ― Da. ― Tu uită-te! ― Asta nu! ― Atunci pune sugătoarea! ― Tţ! ― Fă şi tu ceva! Hai. Ai voie să mergi cu el în livadă! ridică ea cu indiferenţă umerii. ― Am fost cu Dănuţ în livadă.Nu.... ― Ce-aţi făcut atunci? ― . Da scriu eu pentru tine... Olguţa. .. schimbînd tonul. ― Bine! acceptă Olguţa. ― Şi te-a bătut? ― Nu. ― Olguţa.? ― Scriu şi eu cu tine! ― Nu vreau..

o batistă. Eşti băiat mare!. Începu el săşi vorbească.. Îl ispiti deodată o împăcare pornită de la el... Nu-şi dădu voie. dă-mi.. ― Vezi... ce-avem la masă? întrebă Dănuţ pe doamna Deleanu. Dănuţ. "Cînd eşti băiat mare". Se aplecă peste umărul Monicăi.― Hai să-ncepem. te rog. mahmur de singurătate.. ― Vai.. Ia o carte şi ceteşte.. ― Monica..... De ce n-ai batistă? . şi s-a făcut suta mea. ― La Olguţa?! ― Bine. ― Mamă.. n-am condei! se tîngui Olguţa. controlînd. ― Şi tante Alice? ― Nu controlează.... Poftim batista mea.. mai rău decît sălbatecii!. intrînd în salon. ― Scrie la-nceput numărul cincizeci. ― Mamă.. ― Atunci cum ştii cît ai scris? ― Ţin minte. ― Ascultă Monica. Olguţa! Lasă-mă pe mine! ― Fă cum vrei! oftă Olguţa. ― Du-te şi tu. Eu te-aştept! Începu să cutreiere odaia în lung şi-n lat. ― Ce carte să iau? ― Dănuţ!.. Scrie mare de tot "cincizeci".. Din pricina Olguţei şi-a Monicăi trebuia să-ndure pînă la masă pedeapsa unei sonate de Beethoven. închise portiţa la loc. ― Vai... "Ce rău e să fii băiat mare"... din ce în ce mai repede. Ascultă muzică dacă nu vrei să ceteşti.. tu pui numere la-nceput? ― Nu pun.. acordă o scurtă audienţă gavanoaselor... să-mi spui cînd îi ajunge la douăzeci. lăsînd-o pe Monica să-i ia condeiul. ― Ţi-e foame.. Da n-am ce face! ― De ce nu te joci cu Monica? ― S-a dus la Olguţa. ― Aha! ― Vrei să pun? ― Nu. ― De ce? ― Ai să vezi! . Poposi lîngă sobă. Aşa. Mai ai de scris douăzeci de rînduri. Dănuţ? ― Ştiu eu?.. Olguţa! ― Fă cum spun . deschise portiţa.. ― Aşa! Douăzeci? ― Da... căscă Dănuţ răsturnîndu-se pe divan.

silind-o pe Monica să numeroteze cu cîte-un "cincizeci" persuaziv fiecare rînd al cincisprezecelea. Tu ce-ai să faci fără păpuşă? ― Nu!... ― Ai găsit? ― Da. sorbind din ochi funda roşie. duduie?!. clipa cînd nimeni nu îndrăzneşte să aprindă lumînările subt ochii zilei care vede încă.. ― Ce? ― Nimic.. hotărî el. Să veniţi la masă. "ai părinţi" urmă în gînd Olguţa.. Afară s-aprindea clipa de argint a cerului pe înserate.. Ai isprăvit? ― Am isprăvit.. Asta nu-i frumos. Sonata lunii începu să cînte-n el pentru amintirile de mai tîrziu. Caută-mi o panglică. Olguţa măsluise şi negaţiunile. înflorind din vîrful degetelor funda sulului cu pedeapsa. îţi dau ţie păpuşa mea. ― Coniţa! ― Pe cine? ― Pe dumneavoastră.. Olguţa? întrebă Monica.. Monica. ― Lasă.. tare eşti şireată! ― Aşa-i cînd. după oarecare codeală jenată. Eu am două păpuşi!. se impacientă Olguţa. ― Ascultă. ― Vă pofteşte la masă. duduie! ― Cum ţi-a spus? ― Spune. ― Isprăveşte... Dănuţ ghemui batista mamei lui în buzunar..... le vorbi din uşă Anica. n-am să-i dau voie nevestii mele să cînte la pian".. cum ţi-a spus? ― Cum să-mi spună. melancolia umbrelor fără de soare şi de lună. Monica. Şi fiindcă n-o mai asculta. ― De ce. du-te tu singură. că nu mai am mult. Da mie nu-mi trebuie păpuşă. ş-atunci are să uite să mai controleze! ― Vai. Olguţa. "Cînd oi fi mare. începu Olguţa agitată..? ― Fiindcă eu nu ştiu să fac funde. ... Olguţa făcu sul colile. ― Mama are să vadă că funda-i bine făcută şi-are să fie mulţumită. mi-a spus ! ― Monica. cum mi-ai făcut pentru premii. ― . Eu nu mă duc. ― Pentru că ţi-am scris asta? dispreţui Monica colile acoperite de parada amăgitoare a literilor. remarcînd lipsa domnului Deleanu. ― Acum fă o fundă frumoasă.. ştii.. Olguţa! Ce-are să spună tante Alice! ― Lasă. peste batista lui. ― Cine? o luă în primire Olguţa. aşa spun eu.Sonata reîncepu...

― Pentru ce, Olguţa? ― Fiindcă nu m-a poftit pe mine; şi eu am făcut pedeapsa. ― Iar începi, Olguţa? ― Te rog! Eu fac ce trebuie... Du-te şi spune că eu nu vin la masă, fiindcă nu m-a poftit, scandă ea cu mîna şi cu piciorul. ― Şi ce-ai să faci? ― Am s-aştept să mă poftească. ― Tante Alice, m-a rugat Olguţa să te-ntreb dacă poate să vină îa masă? ― Sigur că da... Anica du-te şi o pofteşte. "Al dracului îs fetele!" se mîndri Anica, alergînd din nou îndărăt. Domnul Deleanu îşi întoarse faţa din lumină, zîmbind; recunoscuse retuşarea. Luau masa în pridvor. Ca pentru un început de chef, nevăzuţi, greierii îşi acordau subţire scripcele; broaştele îşi dregeau glasul... ― Am venit. Olguţa întinse sulul ca un pretext pentru fundă. ― Bravo, Olguţa! o lăudă înduplecată doamna Deleanu. Olguţa zîmbi modest şi blazat. ― Ei, acuma, fiindcă eşti o fată cuminte, să ne spui frumos şi drept cine-a avut dreptate: tu sau Dănuţ? Olguţa privi adînc pe domnul Deleanu. ― Mata, mamă dragă. ― La masă, copii, că se răceşte supa! izbucni gălăgios domnul Deleanu de teama unui nou proces. ― Spune drept, Olguţa. Îţi pare rău de ce-ai făcut? o întrebă doamna Deleanu cu polonicul de supă în mînă ― Îmi pare rău... după zmeu, oftă Olguţa. În jurul lămpii cu glob roz, începură să cotească fluturii ca nişte delicate vehicule la ultimul rond aj unei şosele... Faţa de pansea albă cu trup gigantic a Pachiţei visa, ascultînd muzica lingurilor de supă. Mînile ei încrucişate odihneau orizontal pe pîntece. ― Dănuţ, nu sorbi supa. Iar! ― Dănuţ, de ce nu te-nveţi să mănînci frumos!... Monica, arată-i, te rog, cum se mănîncă supa. Cu rumen în obraji, ca o logodnică sărutată în faţa părinţilor, Monica aplecă vîrful lingurii spre buze, insinuînd supa, lin, fără murmur. ― Acum fă şi tu la fel. ― Miauuu... Modulaţia de foame a pisicilor se mlădie veridică în noaptea de vară. ― Cîţţ! se stropşi doamna Deleanu spre întunericul de subt masă, dînd cu piciorul. O pisică nevinovată suferi în locul Olguţei. Domnul Deleanu îşi

şterse cu şervetul un zîrnbet înstelat de supă. Începură să se adune oaspeţii nepoftiţi ai meselor de-afară. Veni, mai întăi, Ali: pointer-ul lăptos, roşcat şi jovial. Se aşeză lîngă doamna Deleanu, privind-o cu deferenţă hemesită. Era plin de ticuri sau de purici. Clipea: nările-i tremurau, mereu mobile; strănuta; îşi sucea gîtul ca cei care poartă gulere strangulatoare; îşi culca tîmplele cînd pe-o parte, cînd pe alta; hăpăia muşte şi le înghiţea ca şi cum ar fi avut amigdalită; îşi freca dinapoiul pe jos, botul i se sfădea cu coada; coada cu podelele; podelele cu picioarele... ― Marş, Ali! Se dădu lîngă Dănuţ, tot scuturîndu-se, tot gudurîndu-se, plin de vorbe dulci, dar vorbind prea tare: Uu-iuuu, hau-hau! Din farfuriile schimbate se înălţă mirosul fripturii... Chemaţi de el, dulăii din ogradă ― cu ochi de haiduc şi sfieli de căprioară ― răsăriră întunecaţi pe scări... şi nu îndrăzniră... Subt garda picioarelor mesenilor, pisicile se strînseră mai tare, mute, c-un fior de frig de-a lungul spinării. ― Patapum, stîng! Patapum, drept! Patapum, stîng! Patapum drept! comandă Olguţa ― în picioare pe scaun ― nemaiţinînd samă de nimic. C-o ureche neagră pe ochi şi una răsfrîntă pe ceafă, castanie; cu bot crocodilian; pieptos; cu picioarele strîmbe; cu mers legănat şi chilos de atlet în frac, basset-ul Patapum, ghiduşul ghiduşilor şi "bucuria Olguţei", îşi făcuse apariţia. În timpul zilei nu-l putea descoperi nimeni. Se ascundea ca o tragediană răscoaptă de lumina soarelui. Veni de-a dreptul la Olguţa, conştient parcă de ilaritatea care-l întîmpină. Se opri la picioarele scaunului, aplecîndu-şi capul într-o parte, ca cineva care spune: "Aud?" ― Patapum, drepţi! Patapum făcu un sluj ostăşesc. ― Patapum, bum! Patapum căzu drept pe spate. ― Patapum, sus! Patapum învie dînd din coadă. ― Patapum, hap! Cu o strîmbătură acră, ca la unt de ricină, Patapum înghiţi musca oferită. ― Bravo, Patapum! Patapum făcu o piruetă, şi înflori sluj, cu jumătate din friptura Olguţei în dinţii ilari. Monica rîdea cu hohote. Îi căzură lacrimi pe friptura surprinsă. Doamna Deleanu rîdea cu ochii la Monica; domnul Deleanu, cu ochii la Olguţa; Olguţa, în braţe cu Patapum; şi lampa roză, tuturora. Demn, Dănuţ întinse o bucată de friptură lui Ali: singurul rest de seriozitate cu care mai putea vorbi ― şi care-l asculta.

― Ali! ţipă ascuţit Olguţa, sărind de pe scaun cu mînile pe urechi. Din braţele ei, expulzat, Patapum se rostogoli pînă subt botul lui Ali, care, de sus, aruncă o privire dezgustată bătrînului nemernic. Acoperindu-şi pletele cu mîinile, Olguţa îşi ascunse capul, violent, în braţele doamnei Deleanu. ― Ce-i, Olguţa? Ce s-a întîmplat?... Hai, spune, Olguţa! ― Ai amuţit, Olguţa? Tu!! ― S-a dus! ţipă Olguţa înnăduşit în rochia doamnei Deleanu. ― Cine? ― Liliacul! ţipă ea scuturîndu-şi fiorii în braţele mamei ei. Un mieunat strident străpunse tăcerea. ― Unde-i? ― ...Uf! S-a dus. Doamna Deleanu închise ochii, cutremurîndu-se. Strigoiul moale al pletelor zburase afară, frîngînd un trăsnet negru pe tremurul luceafărului. ― Hai, Olguţa. S-a dus... Sigur că s-a dus. ― Nu cred. ― Olguţa, lasă copilăriile! ― Papa, s-a dus? întrebă Olguţa, trăgînd cu coada ochiului. ― Da, da! S-a dus. Olguţa sări drept în sus, cu ochii ţintă în ochii lui Dănuţ. ― Eram sigură că rîzi! Nu-ţi dau voie să rîzi de mine! Eu nu mă tem de nimeni. ― Numai de lilieci! şopti suav Dănuţ, încordîndu-şi picioarele subt masă. ― Bravo, Dănuţ! aprobă domnul Deieanu. Chipul dinafară al lui Dănuţ nici nu clinti, de teamă să nu-l descopere ceilalţi pe cel dinlăuntru. Olguţa sencruntă o clipă numai şi pufni de rîs. ― Ai dreptate!... Ce bine că s-a dus!... Papa, de ce mă tem eu de lilieci? ― Întreab-o pe mama. ― Mamă, tu ştii de ce mă tem de lilieci? ― De unde vrei să ştiu? ridică ea din umeri privind pieziş pe domnul Deleanu. ― Atunci de ce m-a trimis papa la tine? ― Întreabă-l! ― Eu ştiu, dădu din cap cu tîlc, Olguţa. ― De ce, mă rog? ― Să spun? ― Spune. ― Fiindcă şi tu te temi de lilieci! ― Olguţa, nu fi obraznică! ― Şi eu mă tem de lilieci! se spovedi Monica încă palidă. ― Sigur. Tu eşti prietena mea.

. ― Mamă. Îi creştea inima auzind-o pe Olguţa polemizînd într-o limbă pe care abia o învăţase. înghiţi şi se supuse. mai grea: nu-i aşa frate? 3 Te doare capul. ce faci tu în această clipă? E prea simplu mamă! Pune-mi altă întrebare. propuse Olguţa. Pe-al Olguţei îl păturise Monica. strînge-ţi şervetul. comment dit-on en français (4): lasă-mă-n pace? ― Laisse-le tranquille. hai să vorbim franţuzeşte. Vorbim. tu n'as pas raison! (8) apără doamna Deleanu pe Dănuţ.. aşa că ochii lui Dănuţ întîlniră o dezamăgire ― şi pe deasupra ochii Olguţei. ― Olguţa. ― Olguţa.. maman! Poses moi une autre question.. Dis vrai! Şi c'est oui. ― Olguţa. stăpînindu-şi un zîmbet. să nu te mai deranjez! 4 Ascultă.. sois plus aimable!(6) ― Mais puisque je dis la vérité. gîndi c-un fel de respect Dănuţ.. călcate pe coadă.. ― Ça c'est trop simple. cu vorba. mamă! 8 Olguţa. Dănuţ se concentra asupra şervetului. il ne comprends pas! (5) dispreţui Olguţa pe Dănuţ. Olguţa. cum se spune în franceză. Răzbunarea Olguţei începea.. Dănuţ clipi. cu accent corect şi dezinvoltură. ― De ce. Spune drept! Dacă da. ― Mamă.. que je ne te dérange plus... pe care nimeni nu-l ştia că se temuse. mon frère? (2) ― Est-ce que tu as mal à la tête. aruncînd o privire spre Dănuţ. decît pisicile de subt masă.. luîndu-şi inima în dinţi.. fii mai amabilă! 7 Dar totuşi. Dănuţ. ― Dănuţ. Dănuţ. maman. fraţioare?. eu pot să mă scol? întrebă Dănuţ.. ― Voyons. au moins!. şi mai mult din auzite.? Stai cu noi. cu tonul şi cu mişcarea buzelor. mon frère?. cel puţin spune asta în franceză!. primenindu-şi obrajii cu altă roşeaţă. ― Cum nu? consimţi surprinsă. micuţule. Dănuţ. tu n-ai dreptate! 1 2 ― Qu'il le prouve! (1) gesticulă Olguţa. împreună.Ce temperament de avocat!" regretă el. maman! (7) Domnul Deleanu îşi muşcă buza. eu spun adevărul. la pîndă. plus difficile: n'est-ce pas. dis cela en français. 5 Lasă-l în pace mamă. Vra să zică Olguţa nu uitase spiritul făcut pe socoteala ei!. cu toţii. . (3) ― Dă-mi pace! mormăi Dănuţ. que fais-tu en ce moment? (1) începu doamna Deleanu..."Ce proastă-i Monica". mon petit.. nu înţelege! 6 Olguţa. dar cu plăcere. doamna Deleanu. .

. şi o fulgeră pe Olguţa în franţuzeşte. smulse din tăcerea lui înnourată o expresie auzită de la domnul Deleanu.... Nici vînt şi nici murmur de frunze nu era. şi să ne privim tot mai rar în oglindă. cu amfora răcoarei pe umărul ei gol de lună plină. căci de pe zări desprinse. ― Hai. cum fac avocaţii! (Patapum a devenit nume propriu din expresie interjecţională. ― Ce putem face? ― Nimic! Să-i creştem pe ei... Adunîndu-şi puterile.. Se întoarse îndărăt în pridvor. ― Ca mîine-poimîne casa rămîne goală... dar altfel. Alice? ― . În antret era întuneric. Monica!. Dănuţ! ― Puneţi-l şi tu. Se jena. Alice. Cu accent de violă... .. ― Je m'en fiche! (3) ― Alors. Patapum. tot pe scară. ― Patapum.. Lui Dănuţ i se urcă sîngele la cap.. ― Allons. Dănuţ porni. ca şi de recitarea poeziilor în salonul cu musafiri.. Copiii cresc mari. reponds(2) îl somă doamna Deleanu. răspunde... intrase în tabăra duşmanilor. Se pornise parcă o mişcare undeva pe cer sau pe pămînt. ― Da. ca şi noi. du-te la culcare! 5 Patapum.. adevărata noapte. comment font Ies avocats? (5) ― Hau-hau! ― Cest bien. Să dovedească! Hai. ― Olguţa şi Monica. Tăcură.. cum fac magistraţii? 1 2 ― La ce te gîndeşti. trecînd cu Monica de mînă pe lîngă Dănuţ... mon petit.. broaştele-amuţiră. la rîndul ei. buhaiul de baltă se tîngui aşa de simplu şi de trist! Şi broaştele-ncepură iar. ― Oglinzile de-acum înainte sînt numai pentru ei.Dănuţ ştia franţuzeşte cît şi Olguţa.La nimic. Şi Patapum ştie franţuzeşte! vorbi tare Olguţa. Şi din tăcerea lor de inimi zbuciumate.. comment font les magistrats?(6) Patapum închise ochii şi căzu narcotizat. O clipă. dar ştiau să muşte. micuţul meu. Şi tu.. şi se aşeză pe scări între cînii ciobăneşti care nu ştiau franţuzeşte. se apropia încet. noi mai bătrîni.) 6 E bine!. 3 Nu-mi pasă! 4 Hai. care s-ar putea traduce: hodoronc-tronc. va te coucher! (4) încheie aspru doamna Deleanu. puneţi-vă paltoanele.. N-avea însă curajul să vorbească. să nu răceşti.. Monica. îşi strînse dinţii şi tăcu patriotic în noaptea românească. Îmbătrînim.. Dănuţ. care s-au oprit delaolaltă.... Patapum. între cîini..

. al Fiului şi-al Sfîntului Duh. Monica. ― Atunci cum? ― El nu-i prost. ― Hai şi eu atunci! Îngenunchind pe pat... tu ai vrea să fii Maica Domnului? ― . Şi cu glas tare: ― Dănuţ nu ştie franţuzeşte? ― Cum să nu ştie?! îl apară jignită Olguţa. ― Hai să ne batem cu perne!. desprinzîndu-şi faţa din cerul bunicei. ― Cum? Dănuţ îi prost? se mira Monica. Olguţa! zîmbi fetiţa. Începu să-şi scoată hainele. în loc să doarmă afară. "Ce bine-i să fii însurat". proşti!. duh. călcînd desculţă în apa lunii. frica de noapte şi singurătate. Olguţa? o întrebă Monica.― Monica. sculîndu-se zgomotos de pe pat. amin.. scuturîndu-şi trupul în căderea albă a cămeşei de noapte. ferindu-se. fiindcă ştiind.. îl privea gata să vie. ca cineva strigat pe nume. tată.. ― Tu nu te-nchini.. Eu mă-nchin. nenumită. ţi-a plăcut ce i-am făcut? "Săracu Dănut !" gîndi Monica.în numele Tatălui. ― După ce ne batem cu perne! ― Nu... Monica se rugă în gînd cu ochii închişi "Tatăl nostru cel din ceruri".. revăzîndu-l din nou singur pe scară între cîini.. Se opri ca să îndrepte icoana strîmbată de inaugurarea bătăii cu perne. aruncîndu-i un puişor.. Din odaia Olguţei răsunară moi bufnituri de perne şi rîsete de două glasuri. Olguţa? o întrebă... Tu ai spus că băieţii îs proşti. cu . ― Sigur. îi dovedi Olguţa.. în pridvor.. încolăcit pe covor ca un continent de purici. cu glas tare.. prinzîndu-i nasturele în cheutoarea guleraşului. în picioare. Olguţa. Şi se gîndi deodată cu nedumerire că întro zi chiar el.. Ce-ai spus. Îşi ridică ochii în oglindă şi privi sus. ― Atunci de ce nu vrea să vorbească? ― Aşa-s băieţii. ― Monica. Monica.. dacă m-asculţi! ― Acum ce facem?! ― Ne batem cu perne.Da. fiu.. La drept vorbind nici lui Dănuţ nu-i prea venea-ndămînă să ştie ce ştia... amin. ― Hai să mă dezbrac... Dănuţ. cu mişcările factice ale actorilor cînd reproduc pe scenă gesturile mici de toate zilele.. va fi mare. încheie-mă la gît. Dar nimeni nu trebuia să ştie nici ce ştia Dănuţ.. ― Am spus eu asta? ― . Da aşa-s băieţii! ― Olguţa. tu nu-ţi pui papucii? ― Nuu! Aşa-i bine! Scoate-i şi tu! Aşa-i că-i altfel cu picioarele goale? ― Ce frumos e. se îmbărbăta Dănuţ. ― Vezi... Dănuţ ştia de ce dormea Ali pe covor în odaia lui.. Num. nici că Ali sforăia în odaia lui..

. Oare învaţă pe de rost? Nu se poate!. şi-al mamei! Ciudat!. Olguţa e a mamei. un uriaş....El e copilul tatei. Şi Dănuţ unde va fi?.... şi capul ar gîndi deoparte ― cum? poate să gîndească aşa! Şi trupul fără cap. şi totodată. îl va înghiţi pe Dănuţ. şi Dănuţ al tatei. .. Unu plus unu face doi. Nu-i totuna!. Dănuţ zîmbi... şi acuma nu mai este decît tatăl lui Dănuţ. "Oare şi tata a fost mic?.. Da unde-i celălalt?... Nu se poate!. ca în faţa morţii şi-a mormântului.. Tata are musteţi!... Atuncea unde-i celălalt? "Oare nu-s eu?" Dănuţ clipi ameţit... Cum poate oare să vorbească tata un ceas în şir fără să cetească?. "Olguţa are să aibă copii''... da motanii nu fac pui.. şi cu Dănuţ în ei va face pe ceilalţi să creadă că-i însuşi Dănuţ?. Ciudat!.... Şi tata ar putea să-şi puie rochie! Închipuindu-şi-l în rochie. Dacă l-ar tăia pe tata în două.. Mama are rochie!.. Aşa crede Olguţa.... capul uriaşului e însuşi capul lui Dănuţ? Ciudat!.. "Eu îs băiat!" se linişti el......capul dat pe ceafă..... frate cu Dănuţ şi cu Olguţa.. ca un ou mic de lemn într-un ou mare.. Şi cum se fac copiii?.. inima.... Parcă nu-i venea să creadă!...... o pedepsi Dănuţ. da nu-i adevărat!. Fiindcă şi ea e a tatei şi a mamei....... Sigur c-a fost.... locul unde va fi capul unui Dănuţ. Asta-i altceva!. Atunci tata l-a făcut pe Dănuţ?.. şi al mamei?.. numai pisicile fac!... Oare şi Dănuţ va fi avocat?.... plămînii... Are păr lung?.. Dănuţ nu va mai fi nicăieri. s-ar gîndi şi el!... Atunci de ce Dănuţ e copilul şi ai tatei... Mama e femeie.......... Tata e foarte deştept. Să fii unul singur şi să fii copilul a doi oameni!.Olguţa!. şi mama e femeie... Oare Dănuţ îi prost?.... Dănuţ a învăţat la şcoală tot ce-i în trupul tatei. S-a dus sau e în el?.. Ca şi cum ai ţinea capul între mîini... .. "Oare eu am să fac copii?" Dănuţ se privi cu spaimă în oglindă. .... unde-i ceasul tatei. În trup e scheletul... Adică va veni un străin. Olguţa e sora lui!. dar Olguţa e foarte deşteaptă..... Cum asta? Şi mic şi mare?. Numai poeziile se pot învăţa pe de rost!..... Asta-i sigur! A învăţat la aritmetică.." Vra să zică a fost odată un copil de-o vrîstă cu Dănuţ. De ce e mama femeie?..... dac-ar mai fi. ca şi cum s-ar fi amăgit pe sine ca pe altcineva mai mic decît el şi mai neştiutor.. l-ar găsi pe celălalt? Sigur că nu!. Şi Olguţa e foarte deşteaptă.. Bine.... Fiindcă uriaşul va fi tot Dănuţ. ― Nu vreau! se împotrivi Dănuţ.. De ce?. Nu-i vine să creadă!. capul lui Dan de peste mulţi ani.... Cu ea nu se poate pune.Tata e avocat.. Foarte ciudat!.. Cum poate să facă o femeie un băiat!. Dănuţ se teme de Olguţa. .. Capul lui Dănuţ îi ajunge pînă la buzunarul de la jiletcă.. Nu spune mama că Dănuţ e băiatul ei? Oare mama spune minciuni?... El e premiant întîi. de asta poate vorbi un ceas!.. Nu-i aşa! Dănuţ va fi în el.

.. una pe cealaltă.... Fiindcă nu le putea pedepsi. făcea rondul de noapte.. Marş. Ba da! Putea să le muşte!.. Atunci?.. Dacă i-ar fi spus: . Nu. De ce?. Ali! Ali deschise ochi de cuvios călugăr descoperit de stareţă la maici şi ondulă spre uşă...... pe tăcute.. Dănuţ se privi deodată în oglindă. El nu poate vorbi ca Olguţa.. Asta-i altceva! Dănuţ ştie că nu-i prost fiindcă el are turbinca lui Ivan. mamă!. De ce nu mai asculta?... ― Ce caută dumnealui aici? ― A venit singur... De ce n-o dai afară pe mama? ― Olguţa. ca toţi cei care-l fac. El poruncea şi el asculta.. Ce păcat!. bine ! Asta mai lipsea!. Dacă-ar asculta Olguţa ce gîndeşte Dănuţ!. şi mîna se întindea.. ― Şi-acuma culcă-te........ mamă... Da tu ce cauţi aici?? ― N-aveam chibrituri...Vra să zică el. lasă-l în pace! ― Mamă. aşa cum trebuia să asculte Dănuţ pe mama şi pe tata.... Aşa-i! Mîinile care nu vor să-l zgîrie sînt mîinile lui!.. Ai auzit? ― Am auzit. De ce nu l-ai dat afară? ― . ― Eu vorbesc cu mama! Asta-i casa mamei. mamă! ― Cred. Dănuţ! Da asta ce mai e? înmărmuri doamna Deleanu. El vorbea sau altcineva?. ― Ce-i asta.. Nici aşa! Nici una n-ar fi vrut să-l zgîrie. ar fi răspuns Olguţa". prin crăpătura uşii care dădea în antret. Spunea mîinii: "Întinde-te"... Cu Olguţa poate vorbi numai. El putea face cu el orice!.. Fiindcă n-avea cum s-o silească. Îşi pipăi mînile.... ...Zgîrie-l pe Dănuţ".. Capul Olguţei răsărise atent. ― Umbli cu picioarele goale? Olguţa! ― Nu-mi găsesc papucii! Am să-i arăt eu Anicăi! ― Ba te poftesc să te culci! ― Ce cauţi la mine în odaie? se oţărî Dănuţ..... era stăpînul lui: tot Dănuţ.. Dănuţ. l-ai dat afară pe Ali? ...Am uitat. ― Noroc că mi-am adus eu aminte!... Dănuţ? În loc să dormi te uiţi în oglindă? Ia.. ― Te-ai spălat pe dinţi? ― M-am spălat. Făcu mişcări cu degetele. Dar nici dinţii nu vroiau să-l muşte pe Dănuţ!. mă rog! Doamna Deleanu... Ia să văd....... în chimono.. Dănuţ ― Dănuţ! Pentru ce-s făcute periile de unghii? "Pentru mata.Cum poate să fie Dănuţ prost. l-ar fi zgîriat?. Ba avea! Cu cealaltă mînă... Olguţa nu ştie că Dănuţ e deştept... chiar foarte deştept!. descoperindu-l pe Ali.. Oare şi degetele gîndesc?.... ― Mînile ţi-s curate?. cu braţul. gîndi Dănuţ.. cînd Dănuţ vede cum e Olguţa şi cum e el singur!.. ― Să vii mîne dimineaţă să-ţi tai unghiile. roşindu-se.

.. ― Spune.. tare-ţi şade bine în chimono! Doamna Deleanu întoarse capul spre fereastră. să-i zboare rîsul acolo de unde răsar fluturii. cînii fac ploşniţe? ― Ce? Ai găsit ploşniţe? se spăimîntă doamna Deleanu.. ." Şi-un alt gînd. şi ieşi lăsîndu-l pe Dănuţ cu lumina lunii.. cresc.. mamă dragă? ― Te rog. ― Deschide uşa.. ― Cine-i acolo? ― Eu. ― Cine. fratele tău.. şi cu ceva care nu intrase încă în odaie.. Olguţa! ― Mamă.. eu? ― Eu.începu un gînd să povestească în gura mare. ― Nu cred! ― Dacă-ţi spun! ― Şi ce vrei? ― Să-ţi spun ceva. Olguţa porni spre uşa dintre odaia lor şi a lui Dănuţ. dinţii şi unghiile cresc.― De asta ai venit!.. dar poate plecase şi venise la loc.. mută. tot dialogul cu Olguţa şi cu mama: "Eşti un prost! Eşti un prost! Eşti un prost! Du-te şi-o bate pe Olguţa! Nu ţi-i ruşine să te facă de rîs! Să te facă de rîs.. Dănuţ! Îl sărută pe frunte. prin lumina lunii.. Se smulse de pe pernă şi repede întoarse capul: nu era nimeni la spate. Olguţa lăsă lingura în gavanos. se ridică din mormînt strigoiul. Şi nici nu-l auzi cînd vine. În cimitir. dimpreună cu celălalt." Deschise ochii: spaima lunii umplea odaia.. asurzitor. Monica se vîrî în pat.În cimitir. stinse lumînarea.. Hai la culcare! Repede.. ca un papagal.... E galbăn la faţă. şoptea ca şerpii: . ". în cimitir.... lasă-l pe Dănuţ să doarmă! ― Eu nu-l las? EI nu mă lasă pe mine! ― Olguţa! ― Iaca mă duc.. şi strigoiul vine fără să-l auzi... ascuţită ca umbra unui zbor de liliac... de unde răsunau bocăniturile.Strigoii caută sînge de om tînăr. spaima.. gavanosul îl vîrî în sobă. ai să mă-nnebuneşti! ― De ce. tăcută. Hotărîtă.... Mamă dragă.. Îşi făcu semnul crucii. Dar inima lui Dănuţ auzea venind.. Se făcu palid în paloarea lunii.. ― Noapte bună. ochii negri ard.De fată tînără!" ţipă alt gînd de-al lui Dănuţ.. ― Pentru ce? . ― Nuu! Da-ntreb aşa! ― Olguţa." ". Se culcase fără să spuie rugăciunea.

. pentru a doua oară. de ce să nu-i dai? ― Ce vreţi să-mi daţi? se nelinişti Dănuţ. ― Poţi să-mi spui! Nu mă supăr. răsună tare şi grăbită vocea lui Dănuţ. Dănuţ. . Olguţa.. ― Atunci nu-ţi mai spun. din greşeală. spune tu că dormim. ― Da juri? interveni Olguţa. ― Spun pe onoarea mea. Olguţa. jur! ― Zi după mine: Mă jur. ― Vrei să te-mpaci? ― Da. Dănuţ respiră. nelăsîndu-l pe Dănuţ să încalce hotarul. ― Şi ce-mi dai dacă deschid? ― Spune tu. voi nu dormiţi? întrebă din capătul antretului doamna Deleanu. Olguţa. Olguţa desprinse puşca. din grabă. Se sărutară entuziasmaţi: Dănuţ în vînt.. şi cu tine vreau să mă împac. ― De ce să nu deschid? ― Deschide Olguţa. Monica-l sărută pe nas. ― Dă-i şi lui. ― Ţi-o dau! ― Jură-te. ― Să-mi dai puşca ta. ― Tu zici să-i dau? ― Da. pe tine te crede. ― Deschide. Jur pe onoarea mea. vreau să mă împac. cercă s-o înduplece Monica. nu deschide! o îndemnă tainic Monica.. ― Copii. ― Cum vrei tu. înarmată cu puşca. ce vrei? Olguţa se-ncruntă. Hai să ne sărutăm. ― Olguţa. ― Spui drept? ― Spun drept. ― Spune: jur. ― Ce facem? se-ntrebă Olguţa. ― Atunci intră. ― Da n-am jurat? ― Pentru puşcă! ― Bine.― Ca să-ţi spun. ― Unde-i puşca? ― Ia-o. ― Monica. apăsă clanţa şi brusc deschizînd. ― Monica. ― Buftea! îl încercă ea. ― Ce bine-mi pare. ― Da tu ce vrei? ― Olguţa. răsări în prag. Olguţa răsuci cheia. Nu mai înţelegea nimic.

― ..fără de dulciuri.... ― . tante Alice.. ― Olguţa. doi cu plete brune ― poposiră în jurul unui gavanos cu dulceaţă.. Auzi.. ― Atunci o ţin pentru Monica. ― Amin! ― Bagă de seamă!.să am crampe.şi să mă puie doctorul la dietă. II CĂSUŢA ALBĂ ŞI ROCHIŢA ROŞIE Moş Ghoorghe. Monica? .. ― . ― .dacă oi spune cuiva. Ai s-o pui în patul păpuşelor.. din dulceaţa aceloraşi uriaşi ― jos.. Am dat-o.. cu pat curat înfăţat.. Olguţa! începu Dănuţ în şoaptă. ― Da? Foarte bine.... ferestre cît icoana cea mare a bisericii din sat. şi mîncare adusă de Anica de la masa boierilor. Căsuţa cea mai la o parte de sat ― nu tare ― şi cea mai apropiată de curte ― nu mult. ― .Olguţa....ce-are să-mi arate.şi să stau în pat toată vacanţa. asta-i blestem! se înfricoşa Monica.... ― . Zi după mine.fără de dulciuri..şi să mă puie doctorul la dietă..... Monica... în lungi cămeşi de noapte ― unul cu cozi blonde.încă nu. pe covor..... ― ....... subt privirea aceleeaşi bunice. oftă el amar.... se strîmbă binevoitor Dănuţ. ― Aşteaptă să găsesc!.― . trei copii desculţi.. cît poate cumpăni un cîne ciobănesc între turmă şi păstor ― era a lui moş . Şi toţi trei mîncau din aceeaşi lingură... ― ..dacă oi spune cuiva. avea locuinţă la curtea boierească: încăpere înaltă. ― .. ― Noapte bună. Hai.. Să ştii că te-aud.Albi pelerini ai căilor de lună pe covoare... ― .. Dar moş Gheorghe avea şi gospodăria lui.Olguţa. mai-marele grajdului. Olguţa! ― Mă jur. Olguţa? ― E puşcă de copil! Mie nu-mi trebuie! ― N-o primesc. ― . să am crampe.. ― De ce....... se îngrijora Dănuţ..... bine văruită. poftim puşca înapoi.ce-are să-mi arate. asta nu-i jurămînt. ― .. Şi-acum.şi să stau în pat toată vacanţa.. Ce-am spus? ― Să am crampe..... ― ..

Doamna Deleanu i-o făcuse de îndată. Doamna Deleanu iscodi în zădar ochii Olguţei. tante Alice. în gospodăria fără cîne a veteranului de la şaptezeci şi şapte. Ia-ţi beleaua de pe cap! Moş Gheorghe încreţea fruntea. Aş vrea numai să văd cum îi şade Monicăi cu rochia albastră.. Ochii nu destăinuiau mai mult decît vorbele. caii ţi-s aici.. Olguţa? ― Eu credeam că-i sărbătoare. ― Vreau. ce sărbătoare-i azi? ― Azi?. tu vrei să-ncerci rochiţa albastră? ― Sigur că vrea! comentă imperativ Olguţa roşeaţa Monicăi. În casa lui moş Gheorghe intra numai preotul la zile mari. ci ca o amintire de la bunica. că altfel spui minciuni şi mă supăr! . Monica îşi iubea rochiţa de doliu nu ca o datorie. casă?. Spune repede.Gheorghe. aici-s şi eu.. ― Fiindcă are inimă bună moşul. se întindea livada cu prunii şi vişinii care coboară primăvara din cerul albastru în straie mirositoare. mamă dragă! ― Mamă dragă.. cam pe deal. Nu-i nici o sărbătoare! Ce ţi-a venit. cuconiţă! Să-ţi ajute Cel-de-Sus. nu mai ai putere.. Pe atunci. dar Monica o încercase numai.. pesemne. încîntată că i se împlinea o vinovată dorinţă nu din vina ei. Moş Gheorghe n-avea cîne... îl dojenea. ― Ştie. ― Ce culoare ai vrea să fii tu?. vreo nuntă cînd era nevoie de-o casă mai încăpătoare. fiindcă ochii Olguţei. moş Gheorghe. eu bunătate. ― Ce-ţi trebuie. ― Monica. c-un zîmbet viclean în ochii micşoraţi. îngînă Monica porunca Olguţei.. De aceea. "La ce? Eu şăd la boieri. şi Olguţa oricînd vroia. Rochiţa albastră o aştepta pe Monica de la începutul vacanţei. ― Mamă dragă.. îşi tălmăceau sătenii prieteşugul cocostîrcului cu o casă mai mult nelocuită. Copii n-ai. însă. da să-mi dai numai boii şi plugul. mama Anica-― Dumnezeu s-o ierte. adică mai lămurit. Olguţa şi Monica se jucau de-a culorile: născocire de-a Olguţei. ― Ferească Dumnezeu. Să trimet oamenii să-ţi are. înainte de-a o vedea.. cine să vadă de el?" Dar în vîrful casei era un cuib de cocostîrc cu toaca de asfinţit a pliscului în el. ce vrei de la mine? ― Eu??? Nimic!.. Dănuţ. doamna Deleanu. şi Olguţa. Ştie el moşu! În dosul casei. mamă dragă! Grozav mă mai iubeşti! Spune mai bine. Nepoftită. asta nu înseamnă că nu venea des. făcătorii de rele nu intrau.. Olguţa nu venea. devale se lărgea ogorul în care iese grîul verii ca o înviere din biserică. ― Moş Gheorghe.. Într-o zi.

― Olguţa.. Zîmbi. Doamna Deleanu nu mai îndrăznea să i-o dea. ― Bine. . scos din încurcătură de culoarea cerului. eu am vrut. ― Şi de ce-ai vrea să fii albastru? ― Fiindcă-i frumos. papa. eu am mai văzut-o pe Monica în pantaloni! Pînă ce se îmbracă. Monica nu se încumeta s-o ceară. O singură uşă făcea excepţie de la acest tratament: uşa odăii lui Dănuţ. ― Atunci de ce te duci? ― Fiindcă. ― Daa?! ― Sigur! se înverşunase Dănuţ. ― Am venit să te văd. Roşul e mai frumos. unde te duci? ― Vreau să vorbesc cu papa.. Olguţa.. Dănuţ se zăpăcise. ― Cel mai frumos? ― Cel mai frumos. Monica urmă în ietac pe doamna Deleanu. Monica începuse să aştepte rochiţa de culoarea lui Dănuţ.. de glasul şi ochii Olguţei.Eu nu ştiu! ― Atunci şi tu spui ca şi mine. Cînd făcea vizite.. biruise Olguţa. Mamă dragă.Luat din scurt. se hotărîse el. Olguţa nu intra niciodată într-o odaie înainte de-a bate la uşă. pe neaşteptate. ― Spui minciuni. azi nu-i lucru curat cu tine! ― De ce? ― Bine. Olguţa bătu o toacă discretă în uşa biroului domnului Deleanu. ― Olguţa. Şi tare se temea Monica să n-o supere pe bunica ei!. Poate vrei ceva? ― Nuu... cel mai frumos..Vra să zică. papa! Am venit să te văd. Spune şi tu. Şi nici pe Olguţa n-ar fi vrut s-o trădeze. ― Nu-i adevărat. ― Ba albastrul e şi mai frumos. Olguţa intră o clipă după ele şi dădu să iasă. eu mă întorc. Olguţa.. stai jos. n-ai spus tu că vrei să vezi cum îi şade Monicăi cu rochiţa albastră? ― Ba da. dragu tatei. ― Intră... dar vroia să-l scoată pe Dănuţ ― şi pe care o deschidea pe tăcute cînd vroia să-l surprindă. şi lui Dănuţ îi plăcea albastrul. ― . şi noi avem dreptate.. Aşa.. foarte frumos.. de teamă să n-o mîhnească. Olguţa. Nici nu-i trecuse prin cap una ca asta! Ce-avea el cu culorile! ― Albastru. ― Foarte frumos? ― Foarte frumos. în care Olguţa bătea cu piciorul cînd nu vroia să intre. . Monica. ― Uite un scaun. De-atunci.

. dac-aş fi eu judecător.. Începură să rîdă amîndoi. tu n-ai pierde nici un proces. Domnul Deleanu înşurubă ţigara răsucită în ţigaretă.. De-aş avea clienţi ca tine aş cîştiga toate procesele.. ― Eh. ― De ce. ― Tu pierzi procese. Vrei tu să fumez? ― Da. papa. Olguţa? Tata n-are dreptate întotdeauna. de ce-i mai frumoasă o lulea decît o ţigaretă? ― Fiindcă-ţi place ţie.― Ca o clientă. ― Fiindcă şi mie îmi vine să rîd. ― Degeaba? ― Adică mai dau cîte una la vreun prieten. Ţie-ţi stă bine cînd fumezi. ― De ce. ― Şi ce faci cu ele? ― Le ţin şi eu degeaba.. ― Fuuu! Papa.. ― Şi luleaua o mai ai? ― Sigur. ― De ce mă întrebi? Parcă tu nu ştii! ― Ştiu. ferindu-şi faţa de ochii Olguţei... Olguţa? ― Aşa. tu mă iubeşti pe mine? ― Nuu! ― Ba da. ― Atunci de ce nu fumezi cu luleaua? ― M-am deprins cu ţigareta. ― Mie nu. da mă iubeşti mai mult decît pe prietenii tăi? ― Mai încape vorbă?! ― Atunci dă-mi şi mie o lulea. .. pildui cu voluptate domnul Deleanu. numai mama are! Domnul Deleanu privi spre fereastră. ― Vrei bomboane? ― Merci.... se întoarse la loc din cale-afară de serios. papa! Asta-i altceva! Da ţie nu-ţi place luleaua? ― Ba îmi place. ştiu! Da-mi place să mi-o spui tu. nu tragi în piept cum fac eu. ― . ― Papa. Pierd şi eu ca oricare altul! ― Papa. ― Papa. ― Cum vrei tu! ― Papa. Uitasem. Olguţa aprinse un chibrit oferindu-i cu băgare de seamă flacăra conică. Nu ştiu.. ― Da. şi nu fac bine! Cu luleaua numai pufăi. Papa. Olguţa. Am mai multe.. papa? ― Sigur. de ce nu fumezi tu? Fiindcă-s eu aici? ― Nu.Şi-l iubeşti tu pe tata? Olguţa se încruntă. papa! ― Dragu tatei. eu ştiu întotdeauna cînd rîzi tu...

― Uite. papa. papa? întrebă Olguţa. ― Alege-ţi una mare atunci! ― Asta-i bună. Atîrna în cuierul rochiilor.. cu rochiţa neagră. ci un anotimp. ― Olguţa. Dar părul Monicăi.― O lulea? ― Dacă mă iubeşti. însă Monica cea care intrase în ietac nu mai ieşise la loc. ― Bine.. A murit.. săracu! Ce om cumsecade!. Alege-ţi tu una pe placul tău. papa. ― Bună. Ştii. Olguţa îi privi fruntea. ― Atunci o iau pe asta. Azi fac o vizită lui moş Gheorghe." Monica pornise din salon îmbrăcată cu rochiţa neagră. Excelentă pipă. Olguţa.. cu inima strinsă. plecă ea capul.. de frumuseţă. Rochiţa se oprea deasupra genunchilor ― doamna Deleanu nu . Olguţa-şi trecu mîna pe frunte. de spumă de mare. De-acuma mă duc. papa! ― Şi ce vrei să faci tu c-o lulea? ― S-o am şi eu la mine. După ce plecă Olguţa. poate vine şi mama. şi deschise din nou saltarul cu lulele. Uite. Din ietac se întoarse ea în frunte. papa! Parcă-i mătasă!.. ― Lasă.. Aşa că Monica era îmbrăcată în rochiţă de olandă albastră. atîrna pe spate. Deschise un saltar ticsit cu felurite unelte de-ale fumatului. ― Ce păr frumos ai tu. şi se gîndi îndelung. aşa. Facem o plimbare cu docarul.. împletit în două cozi.. Şi ochii.. ― Papa... întovărăşindu-şi copilul peste pragul vremii... Biata Olguţa.. urmînd-o încetişor ― de bucurie stăpînită ― pe doamna Deleanu.. cu Monica... cum nu?! Asta. punând mîna pe cea mai mare. ― Ascultă. tare eşti tu deştept! Merci. Mie nu-mi trebuie. Tu nu ştii că tata-ţi dă orice? Olguţa îi dezmierdă fruntea şi părul.... Olguţa. Monica nu schimbase o rochiţă. el ne-a poftit. papa. departe.. domnul Deleanu îşi luă fruntea în mîni. mai ia-ţi o lulea: să ai şi tu una. asta o am şi eu de la un franţuz care acorda piane la Iaşi. Toate-s ale tale. Olguţa: asta-i frumoasă şi-i mică. hai şi tu cu tata la pădure. Îţi place? ― Îmi place. Numai bună pentru tine. o măsură pe Olguţa. "Cînd te gîndeşti că într-o zi Olguţa va fi mare. Merci. cu rochiţa albastră. decoltată cît trebuie ca să rămîie copil şi ca să aibă capul ― cu ochii şi gura ― tulpina gîtului întreagă. Domnul Deleanu îşi resfiră mustăţile. Da eu vreau una mare. şi părul îi luceau altfel. Îl iau şi pe Dănuţ.. zîmbind. Cînd cerul e albastru toate lacurile limpezi ar fi numai albastre dacă n-ar fi soarele atît de despletit. ― Merg altădată... Am să ţin minte. dragu tatii..

îmbrăcau. Olguţa! De ce vrei să se dezbrace? ― Eu nu vreau! Tocmai. ci numai pentru împodobirea unei vrîste ― fiindcă genunchii copiilor pot fi sinceri ca şi obrazul lor şi tot frumoşi rămîn şi vii.nu bufni.. ― De ce? ― Fiindcă eşti copil.. ― Olguţa. dulapurile nu erau ticsite cu hăinuţe strîmte sau cu rochiţe prea scurte. uită-te la mine ! ― Ce vrei? . alţi Dănuţi. nu-i păcat. Doamna Deleanu avea mult de lucru ca fiecare vrîstă să-şi aibă zestrea ei cochetă pentru toate anotimpurile anului. ― . mamă. sau rămîi aşa? ― Las-o-n pace. mamă dragă? ― Şi eu. Mamă dragă.. Şi Dănuţ era îmbrăcat la fel. pe o nouă dumbravă la începutul căreia trecuse umbra unei rochiţe negre. mamă dragă! ― Ia astîmpără-te! Uite-te mai bine la Monica..făcea hăinuţe pentru evoluţia copiilor. în case nevoiaşe. Totuşi. Lumina amiezei suflă cu aur în oglindă iconiţa dimineţilor de primăvară. ― Tante Alice. ţi-am mai spus o dată că nu-i! ― Cred. Dănuţ creştea repede. Monica nu era altă Olguţă. nu-i păcat? tresări teama în bucuria ei. ― Vezi. ia uită-te în oglindă. ― Îţi spun eu. ― Am venit! ― Nu trînti. o luă în primire Olguţa întorcînd-o spre ea. că azi îi sărbătoare. rochiţa albastră răsărise întîia. m-aş fi mirat. Hăinuţele şi rochiţele rămase pe loc în urma copiilor. Mamă dragă... da parcă ar fi!. Monica era ca şi-Olguţa. Foarte bine! îmi place !Grozav îmi place !. Şi dac-ar fi. mamă dragă! ― Ia te rog! Lasă-l pe tata să fie bine dispus cînd vrea... ridicînd storul unei ferestre din salon. dacă nu mă năuceşti. ― Monica. Tu trebuie să fii totdeauna.. tante Alice! Clanţa zvîcni. ― Pui mic. alte Olguţe. tu te dezbraci acuma. bine mai lucrezi tu! ― Slavă Domnului! Am auzit şi eu o laudă din gura ta! ― Azi sînt bine dispusă. tare te iubesc! ― Olguţa! ― Am spus o obrăznicie? Doamna Deleanu începu să rîdă. o pofti doamna Deleanu la vernisajul rochiţei.. Monica.. da azi sînt foarte bine dispusă! Şi tu.. ― Poate.. Monica plecă ochii în jos. ― Ia să te văd. nu pocni! Mamă dragă. l-ar lua tante Alice asupra ei...... ― Ce bună eşti. De aceea.

mă uit. Ai văzut în şifonieră rochia cea nouă.. Adică supa. ― Da. ştii tu: cum te uiţi cînd mergem la teatru. S-o-ncerc numai. nu-i păcat să am eu o rochiţă pătată? ― Păcat de rochiţă! ― Şi de mine nu? ― De ce ai pătat-o? ― Eu? ― Da cine? ― Ea singură.. ― Da. ― Atunci de ce nu mi-ai spus. aşa.. ― Olguţa! Olguţa! Spune-mi drept. ― De unde ştii? ― Ştiu eu. ― Taci. de ce eşti tu aşa de şireată? ― Taci. Tu nu ştiai că ţi-am făcut o rochie nouă... Mamă draga. răspund. ― Nu în ochi! Uită-te la mine. da nu ştiu! . de ce spui minciuni? ― Eu nu spun minciuni. şi? ― Şi nu vezi nimica? ― Ba văd că ţi-ai pătat rochiţa! Cînd ţi-ai pătat-o? ― Ai văzut?. mamă? ― Te rog. ― Tu ai vrut să te-mbraci cu rochia cea nouă.. te rog! Am înţeles. ― Olguţa! ― Vrei să mă pedepseşti. Mi-ai fi răspuns că azi nu-i sărbătoare şi c-am s-o pătez.. consimţi cu precauţiune Olguţa.... Te rog numai să-mi răspunzi drept la ce te-oi întreba. ― Taci. ― Şi vrei s-o îmbraci? ― Eu?. Numai să te uiţi. ― Atunci de ce spui c-ai văzut-o acuma? ― Sigur. ca un copil cuminte: "Mamă. aşa-i? ― Da.. ― Bine. ştiam. Inspectează-mă. ― Olguţa. Olguţa? ― Nu tac. Acuma am văzut că-i gata. ― Ei. Cînd mi-am pătat-o? Tu ştii. te rog frumos să-mi pui rochiţa cea nouă"? ― Fiindcă nu mi-ai fi pus-o.. cînd ai scos-o pe-a Monicăi. Da de ce să am o rochiţă pătată? Eu nu vreau să am o rochiţă pătată. ademeni Olguţa dialogul spre biruinţă. ca şi Monica... Ai dreptate. spune-mi ce vrei? ― Şi-mi dai? ― Spune ce? ― Eu nu cer nimic. ― Bine..― Eu? Nimic. ― Ba da. Monica? ― Nici eu!.

.... nu vorbi aşa urît! ― Du-te şi mă spune! ― Eu nu pîrăsc. ― Hm! ― Nu ţi-i prea cald.. mamă dragă! ― Hai să te-mbrac. ― Hm! Prin gaura broaştei o văzu din nou uitîndu-se în oglindă. Vra să zică Monica se uită în oglindă! Monica-cea-cuminte. Păcat! Da ! Păcat! ― Taci? ― N-ai dreptate. Tante Alice mi-a spus să mă uit... uşurel. Şi.. Dănuţ? îl întîmpină Monica. Monica se uita pe fereastră. ― Hee! Ştiu eu ce spun!. Dănuţ. ― Nu. Dănuţ! dădu din cap Monica. ― Bravo! Şi a patra oară. se uită în oglindă. Monica. ― Da te uiţi în oglindă! replică victorios Dănuţ.. intră în salon brusc. arătînd cu degetul oglinda goală. ca să i-o dovedească. Se uită şi Dănuţ.. ― Frumos! A treia oară la fel. gîndului obraznic.. ― Bine că ai tu! ― Dănuţ. ― M-am uitat. urmă în gînd.. ― Ţi-i frică! ― Nu mi-i frică.. Mai zi ceva! . Monicacea-ascultătoare.. şi pe obrajii tot mai roşi. gata să-i slujească în haine de împărăteasă..― Vezi. Monica. Olguţa! ― Poate că ştii mata. şi eu m-am uitat. Monica nu băgase de seamă. ― Nu ţi-i frică? sfida el. De ce să-mi fie frică? ― Atunci de ce nu sări la bătaie? ― Eu nu mă bat. "mi-i milă de tine fiindcă te persecută Olguţa".. rămînînd afară. Dănuţ? ― Fă-mi numai! ― Nu-ţi fac nimic. De ce-o mai îmbrăcase pe cea albastră?.. ― Treaba mea! Nu te-amesteca! ― Ţi-am făcut ceva. dar el era băiat! Vra să zică Monica. "Dar şi tu te uiţi pe borta cheii!" "Asta-i altceva!" răspunse Dănuţ cu vorbe mute.. Dănuţ . Dănuţ. Păcat de rochiţa cea neagră!. ― Fiindcă ai mînca bătaie? Monica oftă. ― Aha! Dănuţ închise uşa salonului.

stai liniştită. Eu refuz să merg. Olguţa era a doamnei Deleanu.. Se încrucişară în antret... ascultînd. ― Olguţa. vorbind aşa de mult şi de bine... sculptorii pentru statui... Olguţa privi compătimitoare pe Dănuţ. şi rochiţa ar fi trecut pe masa de operaţie! ― Vin' să te sărut. ― Fiindcă nu era nimeni.. Asta pe deasupra. mulţumind mai mult pentru vorbă decît pentru rochiţă.. ― Poţi să-mi mulţumeşti! ― Merci. fiindcă aşa vreau! "Bravo ţie. Dănuţ se îndreptă spre uşă.― Spune. de ce te-ai uitat? Ochii Monicăi se plecară mai tare şi inima-i bătu.. îndrăgostiţii pentru întîiul plic. ― Mai spune ceva. Îşi strînse batista cu severitate. înainte de-a şi le trimete la Salon. s-ar fi putut scutura ca o tufă de măcieşi suprem înfloriţi. Cu fruntea încordată şi cu ochii micşoraţi.. Olguţa nici nu clinti. ― Ai refuzat? nu-şi crezu urechilor Dănuţ. ― Cum. cu ochii închişi. ― Eu nu mă rog să mă ia ― ca tine. Bine. ― Du-te să te vadă şi tata. şi femeile coapte în oglindă. lasă! Crezi tu c-ai să mîi? Tata ţine hăţurile. ca şi cum rochiţa nouă.. aşteptînd o provocare. ― Lasă.. ce să ştiu? Că mergeţi la pădure cu docarul... fiindcă te-ascunzi. Eu am refuzat! replică sarcastic Olguţa. Ce mare fericire!. Cred şi eu! îmi întorci spatele! Aşa-i uşor să vorbeşti! Monica plîngea. Asta era răsplata.. înainte de-ai încredinţa destinul cutiei de scrisori. în acea clipă solemnă. înainte de-a-şi pune mantoul de bal... "Dănuţ e supărat pe mine!. Olguţa. Olguţo! o aclamară gîndurile lui Dănuţ.. Merg singur! Merg singur!. Mai zăbovi puţin în prag. ― Şi ce? Merg! izbucni Dănuţ. Mi-a spus el mie! Pune-ţi pofta-n cui! ― Aa! De asta ai refuzat! .." ― Sigur! dacă vrei tu aşa! vorbi el ceremonios. Un cusur numai. fiindcă te prefaci! Cum ar mai fi vrut Dănuţ să-l audă şi Olguţa. ― Du-te!. dacă-i aşa. mamă dragă! răsuflă Olguţa. Doamna Deleanu se dădu îndărăt doi paşi. Poate ascultă la uşă Olguţa. Nu mai avea ce face... Se despărţea de Monica aşa cum te desparţi de un succes fără aplauze: cu melancolie. ― Credeai că eu nu ştiu? ― Ce să ştii? se cutremură Dănuţ. antrenat de întîia victorie. pedepsindu-şi rochiţa să fie pătată de lacrămi." Mînia plînsului o înăspri. doamna Deleanu avea privirea pe careo au numai generalii tineri pentru oştile lor în preajma atacului.

. şi asta-i altceva! ― Şi pe tine nu te ia: sîc! ― Pe mine?!. Tu faci vizite azi. trecu prin tindă. îl smuci spre uşa biroului. în faţa uşii izgonitor închise. Cu Dumnezeu. Şi pentru ce? ― Asta-i treaba mea! ― Nu zic!. Ca dintr-o căţuie rustică. Luă strachina. Hei! atunci ar fi îmbrăcat moş Gheorghe hainele de mire şi numai ce-ar fi chiuit el de pe capră: "Hii- .. Miroase bine a nu ştiu ce!. Hai să-ţi arăt eu! Şi să nu mai spui sîc.. şi fiindcă în casa lui avea să vie "duduiţa moşului". copii? Mergem? ― Papa.." "Iacătă-le. ― Ce-i. Bre. duduiţa moşului?" "Ia." "Oare?" "Ba că da!" "Ba că nu'. Olguţa. O singură amărăciune avea moş Gheorghe: că nu va ajunge s-o vadă mireasă pe duduiţa moşului.. A spus şi moş Gheorghe. nişte pere busuioace de la Oţăleanca. ― Acuma du-te cu docarul.. moş Gheorghe?" "Ce s-ascund. Se gătise fiindcă era în casa lui. Unde le-ai ascuns.. Da eu vreau. hore care-i mai jucau în amintire uneori cînd bucuria nu-şi găsea astîmpăr nici tovarăş în trupul îmbătrînit. tămîia aprinsă de soarele verii umplu încăperea.. Apucîndu-l de mînă.. ― Atunci de ce nu mergi? ― Fiindcă nu vreau! ― Nu vrei?! zîmbi sceptic Dănuţ. ― Tuu? Vrea tata.... Eu ştiu să mîn. Dănuţ se văzu afară. şi o aşeză deasupra unei bîrne de sus. eu mînam. ― Lasă! Am să-ţi arăt eu ţie! Feţi-frumoşi din turbinca lui Ivan îşi pregătiră paloşele ca să retuşeze umilirea lui Dănuţ. moş Gheorghe.― Ba de loc! Dacă mergeam eu. că mata n-ajungi. glasurile lor ţineau tovărăşie singurătăţii moşului. bre! Da frumoasă mai eşti! ― Vezi! Dănuţ era în prag. şi cu Olguţa putea vorbi oricînd.. Acoperi cu o năframă strachina plină de pere busuioace culese una cîte una din vestita livadă a Oţălencii. moş Gheorghe! Cum le dăm noi gios? Sus. Te ia tata altădată. Moş Gheorghe se gătise ca pentru horele din tinereţă. ― Ce vrei? ― Să merg. "Hm !." Moş Gheorghe vorbea singur. spune tu dacă nu m-ai poftit la pădure şi eu am refuzat? ― Aşa-i..

.. ieşi afară şi se aşeză pe prispă cu ochii îndreptaţi spre poartă. şi-o bucurie mare: că după moartea lui. Şi numai ce s-ar fi întors duduiţa moşului spre mire şi i-ar fi spus: "Aista-i moş Gheorghe. tot într-ascuns. că-i scumpă şi frumoasă. ca pentru faţă boierească. ― Cît. ― Anica! Unde-i Anica? strigă doamna Deleanu.. moş Gheorghe? ― Măi. moş Gheorghe nu mai mîna caii la Iaşi.. că multî ai mai face! Sipetul braşovenesc ― dar de la boierul cel bătrîn ― era aproape plin.. băieţii moşului !" Şi-ar fi întins băieţii un trap drăcesc să-i crească inima duduiţei. de doi ani. ca cei care ştiu că în curînd vor ieşi pe ea. moş Gheorghe oftase după cai. păcat că nu faci tu pînză cu limba aiasta. ― Se poate. moş Gheorghe?! Dai caii pe mîna lui Ion?! ― Aşa-i.. De asta moş Gheorghe nu ştia că mătăsurile din fund se tăiaseră. măi. moş Gheorghe.. plătite fără tocmeală... Dar nu se dumirea nici Oţăleanca. făcînd foc în vatră pentru sipet. Două ierni. matasă. Iar.. Îşi potoli mustăţile. se întîmpla la fel. fimee. urcîndu-se la spatele docarului.. Moş Ggeorghe îşi pieptănă părul alb cu mînile. gospodină de frunte. oftase moş Gheorghe. Doamna Deleanu nu se dumirea. pentru vecie. văzîndu-l cu banii într-o mîna şi pălăria-ntr-alta. sărut mîna..hii. Docarul se opri în pragul porţii deschise de Ali care porni înainte cu limba scoasă. În fiecare toamnă. ― Dă!. privea. cuconiţă. moş Gheorghe? îl mustra doamna Deleanu. Nu cuteza el să umble în sipet cu mînile de la grajd. pînzeturi albe de tot soiul. moş Gheorghe? ― Are el moşu pentru cine! ― Pentru cine. că ştie duduiţa moşului să ţie hăţu!" Dar mai avea moş Gheorghe.. . Căci după moartea lui.. Din casa ei porneau spre casa lui moş Gheorghe valuri-valuri. El umplea. ― A-nii-caaa! răcni Ion. Da iaca-s bătrîn! Să mă găsească moartea la mine-acasă. ― Şi ce vrei să-ţi cumpăr. ― Pentru cine strîngi zestre. moş Gheorghe? ― Lucru ales. asupra plecării la oraş. Ştie el moşu." Şi moşu ar fi zîmbit pe capră îndreptîndu-şi spinarea: "Hei-hei! Şi pe tine are să te mîie. că-i bun şi ieftin. ageră la minte şi iscoditoare. şi-atît! Din pricina sipetului. ― Iar. ― Unde eşti. moş Gheorghe? Că doar fată de măritat n-ai? ― Să hie. Anica? vociferă Olguţa de pe scara pridvorului. ― Şi pentru ce. ― Ba. El m-o învăţat să mîn caii.

― Să mergem! se amestecă Anica.. ― Mă uit. cu-a lui moş Gheorghe. ca un fluture albastru ademenit de un mac. Monica încă mai departe.. Două priviri se încrucişară în poartă asupra celor două rochiţe colorate: privirea Anicăi. ― Ascultă bine. dar trupul Anicăi. Monica! ― Sărut mîna! Ochii Anicăi ascultară pe doamna Deleanu. arătînd că era mai aproape spre casa lui moş Gheorghe pe drum decît pe cîmp. Monica! ― Hai. Rochiţa albastră şi rochiţa roşie înfloriră drumul alb de-a lungul. ― De-acuma hai să ne culcăm. oprindu-se din fugă. ― Iacătă-mă-s. ― Şi eu îţi poruncesc să ştergi colburile în casă. aşa am să fac. cu ochii logodnicelor de pescari norvegieni... ― Ţie-ţi place să intri pe poartă? ― Da. De pe scări. Hai. cînd iată că rochiţa roşie se opri. Docarul porni. dindărătul Olguţei. de pe prispă. ca un vînat speriat de răcnetele gonacilor. Să le păzeşti de cîni pîn-acolo.― Unde-i Anica? se întrebă placid Profira. Ştia el din tinereţă că la poartă niciodată nu răsar rochiţe roşii.. oftă Monica. auzi? ― Da. de pe scări.. se pregăti să facă ceea ce poruncise duduiţa cu ochi de drac. coniţă! se alintă din şolduri şi grumaji Anica.. Cea albastră şovăi pe loc. Moş Gheorghe zîmbi. sărut mîna. Olguţa. Rochiţa albastră fîlfîia. Olguţa îl petrecu pînă ce colbul îl mistui de-a binelea. ţintuit pe scări. Ai să te duci cu duducele la moş Gheorghe. Rochiţa roşie lăsase drumul şi apucase pe cîmp. Moş Gheorghe porni într-un suflet spre livadă. ― Uită-te la mine. Aha! Se auzea glasul Olguţei. ironică. zîmbind. ― Da tu ce vrei? ― Să vă duc la moş Gheorghe! ― Să mă duci tu pe mine? ― Aşa a poruncit coniţă. ― Hai. de ce să nu-mi placă? ― Da de ce să-ţi placă! . Moş Gheorghe se tupilă în iarbă subt gardul nalt din fundul livezii şi aşteptă. coniţă! ţipă Anica năvălind din casă. căscă Profira. ― Amarnic are să se mînie! mormăi el.. zîmbind după rochiţa rumenă în soare. ― Du-te şi-o caută! se încruntă Olguţa. Şi deodată. rochiţa albastră alergă după cea roşie.

. moş Gheorghe? ― Iaca iau! ― Ei! Ai văzut? se încruntă Olguţa la Monica.. Lasă..... eu ţin tablaua. Nu se poate!! exclamă Olguţa.... fiindcă-mi stric rochia. ― Eii! Pe poartă. Olguţa! Dacă mergeam pe drum! ― Da! Sigur! Ca să ne umplem de colb!.. Tot bucătăreasa de . asta-i dulceaţă de nuci verzi. Olguţa? ― A astupat-o! ― . ş-ai să vezi!. ― Duduita moşului! Nu s-a supărat! mormăi încet moşneagul. Moş Gheorghe se posomorî. duduiţa moşului! Eu îs bătrîn.... duduiţă! Mata ia şi mănîncă şi te răcoreşte cu apă.― Ştiu eu! Aşa m-am deprins! ― Foarte rău! ― De ce. ― Foarte bună! Mulţumesc. ― Şi-acuma ce facem? ― Mergem pe dincolo. Monica. ― Eii!.Săracu moş Gheorghe! Dădeau porcii în livada lui! Sigur! Trebuia s-o astupe. să vă răcoriţi. ― Văd! ― Vezi! Mănîncă mai întîi. Olguţa! ― Da ştiu eu! ― De ce?! ― . Rochiţa roşie intră după cea albastră.. ― Nu se poate... ― Aa!. Vezi.. ― Aşa dulceaţă nu mai este! hotărî Olguţa tot cu ochii ia Monica. c-ai astupat borta! I-am arătat şi Monicăi pe unde intrau porcii! Ridicîndu-se de pe prispă. ― Atuncea cum facem? ― Lasă că ştiu eu. Olguţa? ― Fiindcă numai moşnegii intră pe poartă.. cum se cuvine la oaspeţi. Ce-mi trebuie mie! ― Vrei să mă supăr... ― Vezi tu. Intrăm şi noi pe unde putem! ― Bine-ai făcut. Da acuma nu vreau. c-o face moşu la loc!. Da de ce-a astupat-o? ― Nu ştiu.. ― Şi intrăm pe poartă. ― Şi tante Alice face foarte bună! ― Da! Parcă tu te pricepi! Ca asta nu face nimeni! Spun eu! Moş Gheorghe îşi trecu palma peste musteţi. ― Şi mata n-ai să iei? ― Mulţumesc. Da poftim în casă.... ― Ce-i. ― Lasă. zîmbi Monica.. moş Gheorghe..? ― Borta de la gard. moş Gheorghe le întîmpină gîfîind. moş Gheorghe. moş Gheorghe. Eu nu intru! ― Tu sari gardul? ― Sigur.

ca o garoafă în pioasă ferestruică a unei mănăstiri. Pe rochiţa roşie şi pe rochiţa albastră... duduiţă.. ― Sigur! Numai moş Gheorghe are aşa pere. Olguţa şi Monica se strînseră alături pe laviţă. Monica?! Citeşte dacă poţi. după vechiul obicei... . duduiţa moşului?! ― Nu spune. ce bine miroase! ― Sigur.. Aha!.. pofti Olguţa pe Monica. că tare-s zămoase! ― Şi bune-s! adăugă Monica. Aşa-i.. oftă încetişor moş Gheorghe. Monica nu le-a văzut!... ― Da. privind cu mîndrie lacrimile picurate pe prosopul aşternut peste rochiţă.. Miroase foarte bine... Numai moş Gheorghe poate.... ― Le-a ales el moşu!.. ― Tu poţi? ― Eii!. ― Acuma stai jos. ― Vezi tu.la curte îi făcea şi lui dulceaţă.. La Oţăleanca se coc numai! ― Ia să vă dea moşu un prosop. în braţele lui moş Gheorghe.. zîmbi moşneagul. să nu vă feşteliţi. ― Moş Gheorghe le are? ― Nu-ţi spun! ― Da tu spuneai că-s de la Oţăleanca ― Ce-are-a-face! se supără Olguţa... Biblia veche îşi desfăcu scoarţele afumate. La începutul celei următoare. că ştiu! ― Ce să spun?! ― De la Oţăleanca? ― Oţăleanca?! ― Sigur că-s de la Oţăleanca! Suită. deopotrivă. Monica . Olguţa întoarse o foaie cu băgare de seamă. Mirosul busuioacelor plutea firesc deasupra Bibliei şi a tăcerii.. ― Moş Gheorghe.. Păcat numai că-s a Oţălencei. ― Şi coapte! le preamări Olguţa. Asta se cheamă laviţă. ca şi moş Gheorghe. moş Gheorghe? ― Aşa-i! Ce nu ştie duduiţa moşului! ― Vezi. ― Olguţa. luînd cu evlavie bucoavnele rînduite pe masa de subt icoană.. Olguţa luă strachina de pe grindă.... Lui moş Gheorghe îi trebuia pentru carte ! ― Şi bunica tot aşa avea! ― Sigur. Moş Gheorghe se aşeză pe un scăunel rotund la picioarele fetiţelor. Unde-s moş Gheorghe? ― Ce să fie. muşcînd din pară cu batista dedesubt. Să vezi tu ce are moş Gheorghe! ― Ia nişte vechituri. ― Olguţa.. asta-i de la mine! se bucură Monica descoperind zălogul de mătase dintre foile deschise. întîia slovă ardea roşie într-un chenar negru. da nu-i arăţi cărţile?.

se posomorî moşneagul. cuprinzînd Biblia în palmele despărţite. fetiţele ascultau povestea. chirilice? ― Sigur. ― Moş Gheorghe. că-i foarte bine. sau uimit. te căutam.. ― Numai să-mi pun ochelarii. "Şi neaflîndu-l. îngrijiţi fiind. ― Moş Gheorghe. Olguţa.. tare-i bine la moş Gheorghe! ― Sigur. ― Şi la toţi le răspundea? ― Le răspundea. duduiţa moşului. ― Daa. a rămas pruncul Isus în Ierusalim. Şi după trei zile lau aflat în templu. Monica. l-au ucis... Vorbeau cu glas scăzut. la sărbătoarea Paştelor.. duduiţa moşului.. şopti Monica.» Şi a zis către dânşii: «Pentru ce mă căutaţi? Au nu aţi ştiut că mi se cade să fiu în cele ce sînt ale părintelui meu'!» Dar ei nu au înţeles graiul care le-a vorbit". Aieste-s chirilice. ― Sigur. ― Şi nu-i trăgea de barbă? ― Nu-i trăgea. după datina sărbătoarei şi sfîrşindu-se zilele. ― Şi bunica avea ochelari.. spune mai departe. ascultîndu-i şi întrebîndu-i. cînd s-au întors ei. ― Aşa-i că-i frumos moş Gheorghe? ― Da. răspunse tot în şoaptă. Moş Gheorghe. Arată-i. nu l-au pedepsit? ." ― Dragu lui copil! oftă moş Gheorghe cu ochii Olguţa.. Şi cînd el a fost de doisprezece ani. duduiţa moşului... ― Îi încurca. Moş Gheorghe îşi drese glasul. oftă şi. de ce ne-ai făcut asta? Iaca. Cu mînile încrucişate pe genunchi. îşi dădu capul îndărăt cu solemnitate. ca la gura sobei. Nu-i greu. S-ascultăm pe moş Gheorghe. ― Şi ei îl întrebau? ― Îl întrebau. ca şi moş Gheorghe! ― Olguţa... Şi-i încurca.― Chiar ştii. părintele tău şi eu.. ― Sigur. Şi se mirau toţi cei ce-l auzeau de priceperea şi de răspunsurile lui. ― Sigur... Foarte greu. moş Gheorghe. "Şi se duceau părinţii săi în fiecare an la Ierusalim. "Şi văzîndu-l. ― Da. ― Moş Gheorghe. dădu din cap Olguţa cu respect.. şi învăţaţii aveau bărbi lungi? ― Şi albe. s-au întors la Ierusalim. suindu-se el la Ierusalim. moş Gheorghe. chirilice. scuturîndu-şi cozile pe spate. ― Sigur. cum nu. şi a zis către el muma lui: «Fiule. căutîndu-l. zîmbi moş Gheorghe. fără ca Iosif şi muma lui să ştie". şi-i întreba şi el. şezînd în mijlocul învăţaţilor. s-aud şi eu cum citeşti! îl rugă Monica. moş Gheorghe? ― Ştie moşu. ― De asta l-au ucis.

Pe fiul lui Dumnezeu? se spăimîntă moş Gheorghe... avea să moară pe cruce: copilul Domnului. se indignă Olguţa.. ― Da ei nu ştiau. chiar aşa! se încruntă viclean. Da hai să vă arate moşu ceva în livadă. subt ochii lui.... Monica. moş Gheorghe? ― Eii!. moş Gheorghe? ― Fac miros urît.. ― Adevărat? ― Are moşu. ― Nu se poate! ― Ba da. Din bătălie. ― De la turci? ― Sigur. moş Gheorghe? se alarmă Olguţa.. moş Gheorghe! ― Iaca am lăsat-o!. Da fesu lui moş Gheorghe e chiar de la turci. ― Să-ţi dau pălăria. ― Adevărat. dac-aş fi eu fata matale. trei copii creşteau împreună înaintea lui Dumnezeu. ― Nu pune mîna pe pălărie. foc în pălărie? ― Foc. cu canaf negru.. ― Ai fost la Plevna. asupra fetiţelor. dar feriţi de oameni. Mor bieţii cai ― mai mare jalea ― şi oamenii. Îmi place mie.. Şi dintre ei numai unul. Ia mai bine să mergem în livadă. Fericirea îi umplea sufletul. În căsuţa moşului. moş Gheorghe. ― Moş Gheorghe.. văzîndu-l că întinde mîna spre pălăria ei. ― Vezi. Ducă-se pe pustii! ― Şi mata n-ai murit."Şi Isus creştea în înţelepciune şi în vrîstă şi în har înaintea lui Dumnezeu şi-a oamenilor. ― Moş Gheorghe. Monica!. săracii. săracu. De la Plevna îl am. şi dac-aş face obrăznicii...― Nuu. Dacă-ţi spun eu! Moş Gheorghe are şi decoraţii. m-ai bate? ― Ferească Dumnezeu! ― Vezi. ― Ba-i frumos. ― Cum să moară. Olguţa. moş Gheorghe? ― Adevărat. Olguţa! Tot aşa era: roş. ― Ştiu. Da de ce nu tragi din lulea. ― Eii! Acela era cumpărat de la Constanţa.. duduiţa moşului." Moş Gheorghe îşi ridică ochii de pe Biblie. ― Hai. da fesul nu l-ai arătat! ― Iacătă şi fesul turcului.. Aşa am avut şi eu. Monica. Ducă-se pe pustii!. Ce vrei să faci. Nu te supăra... . şi Monicăi. moş Gheorghe. Avea şi bunica de la bunicu. Da ce-i.. duduiţa moşului. duduiţă. Vrei să mă supăr? ― Iaca-s viu. moş Gheorghe. făcîndu-şi cruce. asta se cheamă fes.. Olguţa! Cum să nu ştiu!.... îi explică Olguţa. duduiţă.. ― Da ştia Dumnezeu! .. moş Gheorghe? ― Sigur c-a fost. ―Fie ş-aşa. ― Şi-i frumos la război.

zîmbi el departe.. moş Gheorghe. moş Gheorghe aşezase darul Olguţei: cutia cu bectimis. n-ai grijă. La loc de cinste. ― Vai. Îmbrăţişa picioarele Olguţei. moş Gheorghe.. acum ştiu de ce-ai astupat borta. alături de bucoavnele sfinte. cînd albastru. cădem! ― Nu te las eu! ― Olguţa! ― Monica! Monica închise ochii... Moş Gheorghe aprinse luleaua şi porni spre fundul livezii să destupe borta.. Monica! Uite scrînciobu! Scrînciob. ― Moş Gheorghe. o potoli moşneagul. vreau să merg călare.... da. da scrînciob n-avea. Olguţa-i aşteptă să plece.. cînd verde. c-un îngeraş albastru la picioarele unui drăcuşor roş. subt icoană. ― . cînd pămîntul. cînd iar sus.? ― Nu te preface. moş Gheorghe. ― Olguţa! ― Sstt! ― Olguţa! ― Ţi-i frică? ― Nu mi-i frică. Olguţa! ― N-ai frică. şi închise capacul la loc. Toate vioarele stridente ale scrînciobului mieunau aprig subt mînile ei. Deschizînd capacul.. Cînd ai să-mi arăţi şi mie? ― Nu mai e mult pîn-atunci. că ameţeşti.. o mai lustrui cu rochiţa cea nouă. strigă Olguţa bătînd cu piciorul în scrînciobul oprit. Cînd sus. Obrajii Olguţei ardeau. Rămînînd singură. Uite-l după nuc. Şi scrînciobul: scîrţ-scîrţ.. ajungîndu-i din urmă. Olguţa se suise în picioare pe banca zburătoare. cu mînile încleştate pe barele de lemn. Avea Oţăleanca pere busuioace. . Olguţa? Moş Gheorghe aruncă o privire spre lacata sipetului.. Monica vedea cînd cerul. ― Stai. Olguţa desfăcu hîrtia roşie şi sonoră. ― Nu-i descuiet. Monica! Hai să te dau în scrînciob! Merci. luă din fundul pălăriei luleaua învălită într-o sugătoare. ― Ţine-te de mine.. înfundă în aromatul aşternut luleaua.. ― Olguţa. Ai vrut să-mi faci o bucurie!. duduiţa moşului. Olguţa? ― Nu vezi. ― Moş Gheorghe. Monica. şi începu să caute prin odaie..― Mergem.. chiui Olguţa. ― Închide uşa. Ştiam eu că n-ai astupat borta din pricina porcilor! ― Ce spui tu. aducînd scrînciobul din cer în puterea braţelor.. duduiţa moşului.

― Ş-acuma să mă vedeţi pe mine. şi-n locul şcolii aş duce casa lui moş Gheorghe. un scrînciob de aici pînă la Iaşi. Monica. Îl fac statuie şi gata!. duduiţă? ― Dă-mi. ce tare-ţi bate inima! Ar fi putut scutura un mănunchi de bujori cu bătăile inimii.. Multă. L-aş lua pe moş Gheorghe şi dintr-o dată l-aş lăsa la Iaşi. ― Nu se poate. ― Nu mai pot! Uf! Nu mai pot! Moş Gheorghe." "Fără de bunica?. Acuşi trebuia să vie şi Dănuţ. moş Gheorghe... "Fără Dănuţ?. ― Ascultă. Mie-mi vine ameţeală. ― Vai. Eu aş vrea un scrînciob mare-maremare. Aşa crezi tu. că mă dau jos! ţipă Monica. Monica îşi închipui un scrînciob care ar duce-o în cer.. ― Rău te-ai înfierbîntat.. Culcată pe lăicerul întins de-a lungul prispei. nu acuma. duduiţa moşului.. Da eu mă dau în scrînciob. ― Vai de mine! Vrei să cazi la pat." Monica privi spre curtea boierească.. ― Tu eşti teribilă. da nu mai pot! răsuflă Monica.. moş Gheorghe. Scrînciobul pornise gol în cer. m-ai lăsat! Moş .... Iar încep! Hai şi mata. Moş Gheorghe.. îl pun împărat pe moş Gheorghe. Tăcură. da odihneşte-te oleacă. Ştii ce-aş face?. În sufletul Monicăi bucuria năvăli ca o roşeaţă pe obraji.. Olguţa! ― Ei! ― Da. de culoarea lor. Vocea Olguţei răsună energică.. nu mă lăsa! Moş Gheorghe intră în casă oftînd.. Olguţa zîmbea şi gîfîia cu capul pe genunchii Monicăi.. Şi peste ţara mea. să-mi aduci aminte... eu aş vrea un scrînciob din România pînă în America. ― Şi tu? ― Eu îs împărăteasă. pune mîna aici. moş Gheorghe... moş Gheorghe. ― Dă-mi apă.. ― Stai.. îi vesti Olguţa ridicîndu-se la loc în norii de asfinţit.. ― L-ai lua de aici? ― Cînd începe şcoala. urmărindu-şi gîndurile. la bunica. Şi după asta aş lua şcoala şi aş zvîrli-o în iaz. ― M-am odihnit. Tu ştii că în America e cel mai mare fluviu din lume?! Eu îl aduc în România.. ― Şi cu regele Carol ce faci? ― Nu ştiu..― Te-nvaţă el moşu. am să-ţi spun ceva. Monica. ― Uf! Tare-i bine. Mîna Monicăi fugi spre frunte. înviind din noaptea valurilor la lumina portului. ― Şi dacă-i mai mare decît România? ― Nu-i nimic..

în cămeşuică. ― Moş Gheorghe! ― Zău. un copilaş mărunt. ― Mai ai? ― Are moşu un paneraş. ― Măi. măi. ca doi tăuraşi în faţa muletei toreadorului. icnind numai. ţipa şi se văicăra ca un lăutar tocmit pentru bătaia celorlalţi. ― Acuşi v-arăt eu vouă! De ce vă bateţi? Amîndoi băieţaşii îndreptară o căutătură cruntă spre Olguţa. Ascuns după uşă. ― Moş Gheorghe. ― Şi ţie? . ce s-aude? ― Ia nişte copii. ― Să le mîncăm. dînd răgaz Olguţei să se mai potolească puţin. Am uitat cofa descoperită şi-au dat muştele în ea. privi şi se repezi la poartă. ― Aşa zic şi eu. Alături de ei însă. dă! ― Se bat. ― Bună-i şi apa. ― Şi tu. că-n casă nu-s. tot zăbovise. moş Gheorghe.Gheorghe. cei doi băieţi de ţăran se băteau cu destoinicie pe tăcute. moş Gheorghe! ― Ba zău ! ― Hai să te cred. ― Le-ai prins mata de-afară. Copii. ― Ia l-am găbjit! ― L-am trîntit oleacă! ― Cum îţi zice ţie? ― Ionică. duduiţa moşului. duduiţa moşului! ― Moş Gheorghe. ― Bune-s! ― Dulci-s! ― Mai bune decît apa. ― Ce-l baţi. ce ţipi? Cel mic amuţi. da voi n-aveţi gură ― cînd vă-ntreabă duduiţa? interveni moş Gheorghe. ― Toate le ştie duduiţa moşului. duduitelor. moş Gheorghe. O spurcat apa. Olguţa sări drept în picioare. că bune-s busuioacele cînd ţi-i sete de apă.. mi-i sete! ― Iaca şi moşu. duduiţa moşului. da cică au intrat muştele. tot aşteptase. ― Nu-i bună apa.. moş Gheorghe. nu ţi-i ruşine? Mai năltuţi decît Olguţa. ― Dacă îţi spune moşu. nu mă lăsa! ― Nişte busuioace. trecîndu-şi dosul palmei peste nas. moş Gheorghe? ― Ei! Se hîrjonesc ei aşa. S-o încăierat.

― Aha!. că pe tine te-am întrebat. ― Auzi măi. se încruntă şi vorbi apăsat. îngînîndu-l. ― Şi ce i-aţi făcut? ― Olguţa. Pătru să uită la Ionică. Se opriră cu toţii în faţa prispei. ― Fiindcă m-ai prădat de bunghi! ― De unde-aţi furat voi bunghi? se oţărî Olguţa. lămuri. Olguţa. ― Moş Gheorghe. voi vă jucaţi în bunghi în loc să faceţi treabă... Monica după ei. Cămeşuica celui mic. Cel mic începu să ţipe.. de mînă cu cel mic.― Pătru. Vra să zică. Amîndouă capetele se îndreptară spre moş Gheorghe. ― Parcă am făcut ceva! se înspăimîntară băieţii.... în treacăt. mormăi Pătru cu pumnii strînşi. să nu mai plîngi! Şi voi veniţi cu mine. îl ţinti Olguţa. ― Da tu di ci m-ai făcut jidan? izbucni Ionică. arătînd doi ochi albaştri şi un năsuc tare necăjit. priviri dîrze. moş Gheorghe zîmbea în mustăţile albe. răguşind deodată. ― Parcă numai eu! ― Spune de ce ai sărit la bătaie? ― Să spună el! ― Ba tu să spui. ― Cine-a sărit întîi la bătaie? ― Măi Pătru.. Băieţii plecară capetele. spune să-i şteargă nasul. ― Hai-hai! cînd spune duduiţa! Moş Gheorghe îi luă de după gît pe fiecare. Uite ce ochi frumoşi are. că m-o prădat! ― Scoate bunghii! Ionică întoarse capul înspre poartă. aşezată turceşte pe lăicer. ― Cîţi bunghi ai tu? ― Parcă-am numărat?! ― Măi Pătrule. ― Cîţi bunghi aveţi? ― Eu n-am. devenind batistă.. Pătru.. dă-i o pară. cu blîndeţă. şterge nasu lui frati-tău! ― Da di ci? ― Da di ci-i frati-tău? se îmbufnă Olguţa. descoperi o goliciune pîntecoasă. ― Tu să taci odată! Monica. aducîndu-i înăuntru. Acuma să vă judec pe voi.porcule".. acuma lasă-i cu mine. ― M-o făcut .. ― Măi broscoiule. gata s-o ia la fugă. Ionică-l măsură pe Pătru. Mai mult decît toţi. . ― El îi frati-meu. m-o prădat! se răsti Pătru la Ionică. ― Şi tu de ce plîngeai? se înturnă Olguţa cătră cel mărunt. împingîndu-i binişor spre Olguţa. codindu-se în faţa porţii şi-a poruncii. Moş Gheorghe îi slobozi. Moş Gheorghe întîlni ochii Olguţei şi plecă fruntea în pămînt. şopti Monica. tu ai sărit. tot mohorît. încrucişînd. da tu cîţi bunghi ai avut? ― El ştie.

― Vouă. ― Vra să zică moş Gheorghe v-a dat bunghii. Asta-i stăpîna ta. ― Ia! Olguţa se ridică în picioare. ― Şi voi aşa aţi făcut? ― Da cum? ― Da cum?. ― Hă. sau voi? Ia să văd.... legătura desfăcută. Ionică se scărpină după ceafă. ― Ca să ne giucăm noi! se bătură ei peste piept. măi . hhh! Hă. moş Gheorghe? Privit din trei părţi. Şi moş Gheorghe. vouă! Da de ce vi i-a dat?. hă. Degetul cel mare de la piciorul lui Pătru se ridică în sus. mai dă-i o pară. ― Vra să zică. săltă din umeri subţiindu-şi mijlocul încins cu brîu roş şi scoase o legăturică plină de noduri şi sunătoare de bumbi..... ci stai! ― M-ai prădat. fiindcă nu l-aţi ascultat. ― Vra să zică aţi tăcut. măi Ionică. ca un chimiraş copilăresc. ― Mai mulţi n-am! ― Dă-i încoace! Fruntea lui Ionică îmbătrîni. privindu-i de sus. Eu m-am bătut. Atunci bunghii tăi îi dau eu lui Ionică. în loc să vă jucaţi cu bunghii lui moş Gheorghe. pumnii lui Ionică se strîngeau mai tare fără folos pentru nodurile batistei şi cele din gît.. ― Monica. Ochii lui Ionică n-o slăbeau pe Monica.. Vra să zică v-aţi prădat şi v-aţi bătut.. ia deznoadă tu. ― Dă! oftă el cu ochii la Olguţa. Bine... Spune tu. voi vaţi prădat. Cu fiecare nod desfăcut. îl sfătui moş Gheorghe. acuma vorbesc eu. nedumerit.... ― N-o lăsa. ― Acuma să vă văd! Pătru oftă. ― Moş Gheorghe..... Călcîile goale ale lui Ionică sfredeleau pămîntul. în palmele alăturate..... Pătru se dădu mai la o parte. În ce clasă eşti tu. vă ia înapoi bunghii.. Acuma să vorbesc eu. Ionică oftă din greu.― Fă cum porunceşte duduiţa... dă-i două să tacă ― auzi tu? Monica întinse Olguţei. strigară într-un glas băieţii gata să se repeadă după Monica. cu bumbii tărcaţi. moş Gheorghe clipi... ― Ei. ― Monica. Aşa-i. Pătru? ― Parcă eu mai ştiu! ― Nu ştii. du-te-n casă şi împarte-i în două. hă. ― Nouă ni i-o dat. ― El m-o prădat! ― Îs bunghii mei! Zi măi..... se scuturară ei. hhh! începu din nou frăţiorul lui Pătru. moş Gheorghe.

.. întorcîndu-şi spatele şi scriind în aer cifrele. dă-i încoace. că mă supăr. a cui-s bunghii? ― . Începură în gura mare Pătru şi Ionică. ― Dacă n-am tablă şi plumb! se tîngui Pătru cu amărăciune. De-acuma plecaţi! Ce mai aşteptaţi? ― Hai. Olguţa? şopti uşurel. Băieţii se apropiară cu capul în pămînt. purtîndu-şi privirile cînd spre palma lui.. ― Monica. Bun. fiindcă numai eu ştiu... se oferi Ionică. în ce clasă eşti? ― Într-a patra. Acuma eu am să pun o întrebare: cine răspunde îndată. oftară ei amar. şi le întinse Olguţei. măi Ionică? ― Hhei! oftă el hurducat. ― Dă-i-o. Monica. se iuţi el cu răspunsul. capătă bunghii lui moş Gheorghe. Voi. ― Pătrule. ― Şi eu parcă nu-s! sări Pătru. Unu ori cinci face cinci. ― Tu ştii. arătîndu-i pumnii închişi. ― Unu ori trei face trei. o vesti Monica. Monica. Olguţa. Monica. Pătru şi Ionică rămaseră cu ochii mari şi gura căscată în faţa Olguţei. ― Ia întindeţi fiecare cîte-o mînă. ― Mă duc în sat. ai să te mai baţi? ― La ce? ― Da tu. nu ştiţi să faceţi o înmulţire. dă-mi şase pere. făcu un buchet din cozi. Olguţa! ― Parcă ei ştiu! Da-s proşti! Uite cum îşi bat capul.. ― Ia veniţi încoace. băieţi din clasa a patra. ― Vra să zică numai eu ştiu. ― Acuşi îs şi eu. Monica alese. măi! ― Hai! ― Măi Pătrule. ― Vai.. Hai.. ca şi mine. ― Vra să zică într-a patra. ― Ai mei. Ia spuneţi voi. Pumnul lui Pătru înghiţi bumbii. ― Vra să zică nu ştiţi. Ionică îi privi pe-ai săi cu mai mult "rămas bun!" decît "bine-ati venit". De ce nu v-a lăsat repetenţi? Băieţii o ascultau cu teamă şi supunere. şi să nu mai fii prost să-ţi pierzi bunghii ia . na două pere. ― Da tu? ― Nu ştiu. şi-aduc socoteala gata. ― Nici legătura nu mi-o dai? întrebă cu spaimă şi sfială Ionică. Monica. cînd spre pumnii lui Pătru. Cît face cinzeci şi trei înmulţit cu şaptezeci şi unu? Poftim. Moş Gheorghe dădu din cap minunat.Ionică. Aţi auzit? Băieţii se încordară ca pentru o întrecere la fugă.. ― Nici eu.. ― Gata.

. ― Să pui. ― Or să intre porcii în livadă! ― Să intre sănătoşi... ― Duduită. măi Ionică. Pune-te şi-o caută. ― Ştiu. Ce cauţi aici? ― Vă pof. moş Gheorghe. nu-i batista. vocifera Anica din casă. vezi c-ai uitat să-mi aduci aminte! ― Vezi!. că morcovul ţine umezeală. moş Gheorghe. Vino cu mine. Mînile Justiţiei de pe prispa casei lui moş Gheorghe primiră sărutul împricinaţilor... că ea v-o făcut dreptate. ― Monica. ― Uite-o. cum pune şi papa? ― Oi pune. mna! ― Sărutaţ-o. ― De-acum pleacă. felii de morcov în tutun. ― Atunci venim mîine. ― Iaca vă poftesc. De ce nu pui mata. ― Da. ― Caut-o. Din pragul curţii boiereşti. măi. Anica intră în casă după Olguţa. ― Duduitelor. zîmbi moş Gheorghe dînd drumul Anicăi. am dres gardu la loc! clipi cu înţeles moş Gheorghe. ― Duduie Olguţa. rochiţa roşie şi cea albastră făcură semn cătră moş Gheorghe. unde-s duduiele? ― Du-te şi le caută că asta-i treaba ta! În urma tuturor porni moş Gheorghe. dă-mi batista. măi urşilor! ― Sărut mîna! ― Săr. ― Aşa oi face. îţi dau eu patru pere busuioace cum n-ai mîncat tu niciodată. moş Gheorghe.. Pune-ţi bunghii la loc ― nu ţi-i iau înapoi ― şi mănîncă perele. ― Mi-am pierdut batista. vine Anica să vă cheme. moş Gheorghe. că mă supăr! ― Mulţumiţi duduiţei. Olguţa trînti uşa lăsîndo pe Anica înlăuntru. Şi să te astîmperi. ― MoşGheorghe. coborîndu-se de pe piedestal.. Pentru ce? ― Mi-au încleiat mînile. De-acuma are moşu scrînciob. ― Duduită.Ionică ― şi ţie.. Pune lacata.. îi explică ea serios. ― Ştiu. ― Cînd să-i dau drumul? se veseli moş Gheorghe. ― Iar Anica! ― Vă pof. . ― Cînd om ajunge-n poarta casei. zîmbi modest Olguţa. Se înserase limpede.. duduiţa moşului. da cînd mai veniţi la moşu? ― Cînd ni-i pofti.

le mai uita. la fel cu-acel care lucise deasupra ieslelor din Betleem.. numai racii se sorb aşa. Dănuţ tocmai începuse rugul zămos din mijlocul harbuzoaicei. Ochii Olguţei se micşorară de încordare. Răgetele boilor răsunau profunde şi enorme acoperind ţiuitul greierilor şi al cosaşilor.. tu auzi ceva? întrebă Olguţa pocnind în dinţi o prună brumărie. mimetic parcă.! Pe tine te aud mîncînd în fiecare zi. Monica oftă neutral. Satanic. Obrajii lui Dănuţ luară culoarea miezului de harbuz.. N-auziţi? se înverşună Olguţa. Păcat numai că n-a fost şi Dănuţ. ― Ce s-aud? ― Ascultă bine. Deasupra casei lui moş Gheorghe. . papa. frigîndu-se... Pe poarta caselor de ţară. ca la miopi.Luceafărul dintăi lucea curat şi zîmbitor. Monica? ― Foarte bine. Dănuţ. Vorbeam de altceva. penserat. Sprîncenile Olguţei se strîmbară în sus. Olguţa făcu semn cu piciorul pe subt masă Monicăi.. Moş Gheorghe întoarse capul îndărăt.? Toţi ascultară înspre uşă. Olguţa pocni o prună. Pe poarta casei lui moş Gheorghe intrase şi ieşise o poveste. cînd simţea ochii mamei lui privindu-l cu toată atenţia urechilor mesteca supa. n-auzi? ― . ― Ascultă.. îşi şterse buzele şi. ori înghiţea friptura. un înger sau un cocostîrc se închină. mam deprins. III HERR DIREKTOR ― Mamă.. sape sau securi. ca notele başilor bisericeşti. intră doar carele cu boi şi oamenii cu seceri.. Din care pricină. ― Cum aţi petrecut. ― Băă-băă. ― Ţţ! Îl aud pe Dănuţ sorbind harbuzul şi n-ar trebui să-l aud. ― Da! Tu îmi spargi urechile cu perjele tale şi nu-ţi spun nimica.. cum spune şi mama. ridică ochii spre Olguţa. cînd nu ştii să-i mănînci altfel. înecîndu-se. Sprîncenile reveniră la loc. mamă. ― Ce nu-mi dai pace să mănînc? ― Eu? Hm! Mama ţi-a făcut observaţie. tante Alice. fragilul murmur al sopranelor.. Doamna Deleanu îl obliga pe Dănuţ să aibă cîte-o altă surdină pentru fiecare fel de mîncare.. Topi între limbă şi cerul gurii geroasa îmbucătură. înghiţind de două ori. ―. fără s-o mai mestece. Dănuţ le mai încurca.

. ― Să ştiţi că vine Herr Direktor cu automobilul. nu vorbi urît.. nu ştiu ce fel. cine-i Herr Direktor? ― Un alt papa. Zărind inima harbuzoaicei neisprăvită de Dănuţ. dădu din cap energic şi zîmbi indulgent. Monica. Cine pune rămăşag cu mine? N-auziţi? Băă-băă!. E fratele tatei!. Cu Herr Direktor!... Olguţa începu să împlînte în ea scobitori. ― Şi eu. Eu îl iubesc. ai auzit ce-a spus papa? Să-l iubeşti pe Herr Direktor. papa... Ca cele şapte săgeţi din inima biblică a Mariei. scuturîndu-şi şervetul. ― Sînt sigură. ― . Şi tu să-i spui Herr Direktor.al vostru.. ― Păcat de harbuz! cercă Monica s-o înduplece.― Un bou ca toţi boii! se pronunţă sarcastic Dănuţ. ― Nici nu-l cunosc. Tu eşti prietena mea. Olguţa! Da ia spune-mi tu de unde ştii să deosebeşti sunetul unei trombe de mugetul vitelor? Că doar automobilele de la noi le poţi număra pe degete! ― Fiindcă mi-s antipatice. ca şi mama. Cum fac boii? Aşa fac? consultă ea deferentă pe Dănuţ. Olguţa se ridică solemn în picioare. Nu l-aş putea suferi!. ― E director de şcoală? ― Cum poţi să spui aşa ceva!. Eu glumesc. Nu ştiu cu cine seamănă! Cu papa nu seamănă de loc. Olguţa! ― Ce-are-aface! Îl cunosc eu.. eu ţin cu caii adevăraţi. Dănuţ se repezi afară cu şervetul la gît. papa? ― Nu... ceva cu electricitate şi cu nemţi. Ce ai tu.E directorul unei societăţi foarte mari. Tu ai ureche muzicală. urmat de doamna Deleanu şi Profira. ― Şi cu Grigore nu? Fiindcă-i automobilist? ― Ba da. cu harbuzul lui Dănuţ? ― M-a insultat! Mă răzbun. ― Olguţa.. ― Taci! ― Da papa. Olguţa! zîmbi domnul Deleanu. consimţi diplomatic. .. de ce-i spui tu Herr Direktor? E neamţ? ― Ţţ-ţî-ţî!. ca un primjurat cu verdictul. ― Rîzi de mine.. îi răspunse zîmbind domnul Deleanu din pragul uşii. ― Olguţa. ― Dănuţ... Olguţa. papa. Uitînd harbuzul şi insulta. Ţi-am mai spus... da lui îi place să-i spui aşa. De ce nu mă crezi tu pe mine? ― Ba te cred. Ai să-l vezi. cu şervetul în mînă. simbolicele scobitori îndurerau miezul harbuzului locţiitor al lui Dănuţ. ― Monica. Olguţa îl privi..... ― Şi seamănă cu moşu Iorgu? ― Nu..

duduind. ― Olguţa. ― Să nu se supere tante Alice! Alta urmă. Tropăi ca să-şi desmorţească picioarele. De aceea mai scuipă o dată. mugind. Fără poftă. ― Bine-ai venit. Isprăvindu-şi vindicta.. Cu sufletele înfrăţite în aceeaşi depărtată epocă geologică. cu ochii cînd la dihanie. ca orbii.. să văd şi eu automobilul. Olguţa o întregi cu un pocnet de prună.. încruntîndu-se. o roată în proţap. închis ermetic la gît şi la încheietura mînilor ― se coborî flegmatic pe portiţa de la spatele automobilului. jubiliar. ― Lasă că-l vezi. Iar vizitiul ― ptiu! ferească Sfîntul de-aşa creştin! ― în loc de ochi avea sticle negre. cască de doc. căscă. Sigur. bufnind. Olguţa mîncă miezul pe care Dănuţ îl curăţise de sîmburi şi Monica de scobitori. juca-naintea şi în urma goanei roşii. în loc de hăţuri. îşi . haidem afară. acoperit de colb. ― Săracu conu Costache. adunînd scobitorile în farfuria ei. cînd la biserică. ridicînd bancheta articulată. îmbrăcat din cap pînă-n picioare în armura automobiliştilor ― ochelari rotunzi de scafandru cu rame de cauciuc cărămiziu. şin loc de bici şi de "hii. masiv pe roţile burtoase ― molohul kilometrilor se opri războinic în faţa scărilor. Înghesuiţi în mamele lor.. iartă-mă ― suind la deal în goana mare. copiii tremurau să nu-i fure Ucigă-l-toaca şi scînceau. Cînii lătrau şi schelălăiau ca la urs... Toţi servitorii ieşiseră din casă. halat de doc. Moş Gheorghe mai văzuse la Iaşi nelegiuirea-cu-roţi. îşi puse monoclul în ochi. Dumnezeu să-l ierte! În ograda dumnealui să intre una ca asta!. În sfîrşit. dar cu entuziasm. Ţăranii îşi făceau cruce. vitele şi ţăranii priveau trăsura stacojie ― cine-o mai văzut! ― fără de cine ― Doamne. ― Olguţa. Mai e vreme. şi-n urmă împroşcînd un fum puturos ca cel din iad.. Herr Direktor. ca şi mine. Monica. Eu am isprăvit. Monica. Grigore! ― Guten Tag l. temerară. iscodind cu ochi de femeie. Lasă c-o-nvaţă moşu pe duduiţa să umble călare. se întinse. ca o jalbă. Vicleimul păsărilor înşirate pe şosea. boală!" un muget de bou în mînă. Monica plivi miezul străpuns. mi se pare că eşti şireată!. Herr Direktor! ― Moşu Puiu! moşu Puiu! vocifera Dănuţ cu şervetul în mînă. îmi dai voie să scot scobitorile? ― Cum vrei. ― Merci. cu burta plină de darabane bătute de toţi dracii. Noi avem ecou la Medeleni: de asta am auzit eu trompa..Altă scobitoare pătrunse mai adînc. îşi descoperi faţa lăsînd ochelarii să-i atîrne de gît.

Buftea-i gras. ― Dănuţ. ― Tot drac ai rămas! ― Nici nu mi-ai spus bună-ziua. acesta este fiul meu (germ. eşti sau nu feciorul meu? ― Tu eşti burlac. ― Kulek. Da .frecă mînele neatinse de colb şi de soare. Kulek. ― Am muşchi. dieser ist mein Sohn...) 4 Asta-i bine! (germ. Mecanicul berlinez. eu îs voinică. sărutîndu-l. ― Domnişoara? ― Monica.. Părea că toastează cu o cupă de şampanie. cu aerul unui amiral englez aclamat într-un mic port dunărean. Herr Direktor. Nu mă supăr! ― Uf! Da grea te-ai mai făcut! oftă el. coborînd scările. 1 Şi eu sînt tatăl lui! (germ.). Herr Direktor se însufleţise ţinîndu-l pe Dănuţ în braţe. expediat în ţară o dată cu automobilul. îl întregea. Era şi el confecţionat în fabrica de blonzi cu ochi albaştri şi obrajii de Gretchen ai Germaniei. aşa cum e Dănuţ băiatul tău. tu ai să mă compromiţi.2 ― Und ich bin sein Vater! 3 adăugă modest domnul Deleanu. tresăltînd delaolaltă cu trepidaţiile maşinii. punîndu-i mînile pe umeri.. şi se înclină zîmbind în faţa scărilor. ― Zău! ― Da. ― Ba mă cormpromiteţi voi pe mine! protestă doamna Deleanu. Herr Direktor. ― Bine v-am găsit! Căzuseră şi ochelarii negri de pe faţa şoferului ― din pricina Anicăi.. îl apostrofă Olguţa din pridvor.) 1 s Cuprins de giganticul hohot de rîs al băutorilor de bere.). Herr Direktor! ― Scuzele mele domnişoară! Urcînd treptele se aplecă în faţa Olguţei şi-i sărută mîna. ― Das ist guuut! 4 Bună ziua (germ. ― Monica? Doamna Deleanu îi făcu semn din ochi. Herr Kulek se bătea cu palmele peste genunchi. Anica plecă ochii ruşinată. ― Măi Grigore. ― Poţi să mă săruţi şi pe obraz. glumi domnul Deleanu. ― Monica e fetiţa noastră.. o numi doamna Deleanu. ridicînd-o. tată de carton ce eşti! ― Atunci mai am o nepoată? ― Te poţi mîndri! ― M-am curăţit! Mă pregătisem numai pentru doi nepoţi.

cuconaşule. Dănuţ? ceru voie Monica. ― Moş Puiu. apucînd mîna Olguţei. S-a spart ghina! ― Cuconaşule. . Bine-ai venit. ― Tu eşti servitor: duci geamandanul.. aducînd geamandanul. Trecu înainte. ― Sărut mîna. numai.frumoasă nepoată mai am! Monica: nu? ― Monica. ― Vrei să te-ajut. congestionat. babo! Mi-ai ieşit cu plin! Unu. Nici nu-i trecea prin minte Monicăi cît de temerară-i era propunerea! Dănuţ. doi. ― Hai la masă. ai mîncat? ― Aş! ― Haidem în sofragerie. perii hainele. ai la mine un bacşiş: ai făcut abatajul cel mare! Nouă. ― Daa! N-ai nici-o grijă! Îţi dă voie Anica! răspunse Olguţa.. trei.. aşa se vorbeşte?! se încruntă doamna Deleanu. roşie la faţă. m-ai nenorocit! S-a făcut bac. unde-l culcăm pe domnul neamţ? se interesă Anica. Măi Iorgule. torni apă. ― N-am vorbit cu tine. domnul neamţ! începu să cînte Olguţa. ― Te-ai supărat. ― Să trăieşti. Tot el îi peria hainele. Puteai să te anunţi. ― Îi dai voie lui moşu Puiu să te sărute? ― Sigur. ― Apă de spălat. v-am pregătit de spălat. şopti Monica intimidată. ― Domnul neamţ. strigă el cu ochii de vizionar ai jucătorilor de chemin-de-fer. ― Măi omule. Dănuţ. şchiopăta purtînd geamandanul greu. ca după un fapt de arme. socotindu-l şi pe Kulek. Eu îţi vorbesc. eu îţi torn apă de spălat.. Profira! Adică du-te-n casă.. aprobă Olguţa. Tu taci şi-asculţi. Dănuţ? Dănuţ se întorcea cu mînele goale pătruns de o gravă mîndrie. fără să răspundă Monicăi. ofensat totuşi. nu slujbă de slugă cum spunea Olguţa. începu să numere Herr Direktor pe cei din pridvor. ajungîndu-l în antret. ― Ai-ia-ia! Profiro. gîndea Dănuţ. urmat de supunerea ei întristată. stărui Dănuţ. cucoană! ― Aşa-i! Îţi uitasem tabieturile! Un ceas îţi ajunge să te speli? ― Cuconiţă. te-am fi aşteptat. să toarne apă de spălat pe buretele mare şi zburlit ca un cap de hotentot blond şi colonie în pumnii lui moşu Puiu. aşezînd pantalonii pe dungă. ― Imposibil! Daţi-mi apă. Iorgule. Asta era o demnitate bărbătească. ― Olguţa. Nişte sărmăluţe de piept de gîscă! susură galeş bucătăreasa răsărind în urma lui Dănuţ şi a Monicăi. ― Ce te-amesteci! Du-te cu Olguţa. avea dreptul sa ducă geamandanul greu. "Din invidie". Babo. ce neam de ghinionişti sîntem! ― Cui i-o spui?! ― Ieşi afară.. ca şi pe mine.

― Să trăieşti. încheia logic şi violent Olguţa. Doamna Deleanu pretindea că nu părea. necivilizate. chiar.. care se ştiu! ― Ta-ta-ta! Lasă părul să crească. ― Haidem odată la masă! ― La spălat. ― Nici eu. că am avut eu. cînd ti-i mărita ai să-ţi tunzi nevasta? îl întrebă Olguţa. pe care nu-l ascund. cum spune mama? ― Nici.. ― Calomnie! protestă Herr Direktor. ― Da eu vreau să mă însor. bătînd cu degetul în lemn toaca superstiţioşilor. capul rotund al lui Herr Direktor părea cărunt ca un bulgăre de sare.. cum spui tu. torenţial. deci nefaste. Cu osebirea că Dănuţ întrebuinţa numai colonia doamnei Deleanu. ― Atunci tunde-te. că baba face cît doi! ― Cît patru. Nici sub formă de musteţi nu îngăduia părul: "această pacoste pentru bărbaţi. Herr Direktor.. Proaspăt tuns. "Să nu fie de deochi!" (Germ. inestetice şi incomode pe deasupra. Umberufen! (1) adăugă el. ― Dovadă. am dres abatajul lui Herr Direktor.. Herr Direktor! ― Toate le face baba. Olguţa! Dar tot bac a rămas.. ― Herr Direktor. mamă? Vreau eu să mă însor Cine nu-mi dă voie? ― Eu. Dănuţ! ― Să nu uiţi să verşi căldarea! insinuă Olguţa la urechea lui Dănuţ. Atunci să te vedem! ― Prefer să fiu calomniat! Pentru Herr Direktor. de la trei centimetri în sus. de cîte ori nu ţi-am spus că numai femeile se mărită! intervenea doamna Deleanu. De harbuz n-ai grijă. Spune. cu numărul zero.. Dănuţ.. deci neigienice. începeau pletele: poetice. şi tu ai să ajungi moşneag ca şi moşu Puiu. ― Nici n-ai să te-nsori. ― Actul de naştere.) . monoclul pe care-l arăt ostentativ. omule! ― Hai. ― Olguţa. ci chiar era. ― Vezi. ai să-ţi tunzi nevasta? ― Nu. cucoană! ― Spală-te odată. Eu nu-s femeie. din pricina abuzului de colonie. sau mai ales cînd îl poartă femeile". ― De ce. conveni serviabil bucătăreasa.― Mamă dragă. ― De ce? ― Fiindcă n-am să mă mărit. şi succesele. aderă Dănuţ.

. să chemăm părintele din sat: aşa a spus coniţa.. Dănuţ zîmbi: . Rînd pe rînd. Nu te frigi? Fff-haa! aspiră ea întretăiat oftînd apoi ca după o arsură. . Ca să nu-l tundă ar fi fost în stare să se însoare chiar. Herr Direktor? ― Diavol împieliţat. Buftea! tună Olguţa.. Acum venise rîndul coloniei." Printre zăbrelele degetelor viclene. ― Cine-i? ― Eu. Dănuţ turnase de băut buretelui. întinsese prosopul. Întreabă coniţa dacă v-aţi botezat. de la sprîncene în sus şi gemi: îîî-îîî!. Buftea. hai să-ţi arăt eu cum faci tu cînd pui colonie. cum spune Profira.. Tot mai ai migrene. mai întîi tu stropeşti covorul. care turna cu mînie. Dănuţ. ― Toarnă-i. sau l-aş stropi în ochi din greşeală". Aşa să spui.Dănuţ amuţea. porunci ea umilitului paharnic. tu ai să mi le dai! ― După aceea.. ― Spune amfitrioanei că nu-mi ajunge un popă. ― Herr Direktor.. Pot să intru. te masezi pe cap. Aşa ţi-a poruncit Herr Direktor. dragă Herr Direktor. ― Degeaba te bucuri. ― Ia să văd.. medită Olguţa răzbunări în locul lui Dănuţ. şi uită însărcinarea cu care pornise din sufragerie. Dănuţ. Desfăcîndu-şi palmele boltite şi le frecă una de alta: picături acide plouară pe covoraş. suflecase la loc o mînecă nesupusă... Herr Direktor? ― Nu se poate. fiindcă ai isprăvit colonia. .. ― Nu te-am întrebat pe tine. dar conştiincios. Dănuţ desfăcu şurubul dopului metalic. ceri să-ţi mai dea. ― ...S-o usture! Aşa-i trebuie! Lasă!. ― Intră. ― Auzi!. Olguţa văzu tot. ― Toarnă-ţi singură. am intrat la stăpîn! ― Aşa. Toarnă bine: asta nu-i joacă! "Eu m-aş face că torn şi l-aş lovi cu vîrful.. sărut mîna. tot în război sînteţî? Dănuţ se bosumflă. Simţind c-o pufneşte rîsul... oftezi. din cana cea mare. Profira se bătu cu palma peste gura nelegiuită.. făcînd scut cu trupul sticlei din mînă. cu sticla de colonie în mînă. Olguţa.. ― Cine-i? ― Careul de popi sau carul de popi.. ― Herr Direktor. ochii Olguţei îl pîndeau. Dintr-o aruncătură de ochi. în afara uşii odăii de baie. ― Toarnă.. se recomandă Profira pe nevăzute. să-mi trimită un care de popi. M-am prefăcut. Acum îţi dai pe faţă. ― Ba tu să-mi torni. ― Toarnă. Dănuţ se uita pe geam. răspunse dîrz Dănuţ..Că de nu.După aceea.. Dănuţ. şi-ţi freci pleoapele. n-auzi? ― Toarnă-i.

― Şi ce mai fac, Olguţa? ― Crezi că nu ştiu.! Dă-mi sticla, Buftea. Dănuţ rămase cu mîna goală. ― Acuma, Herr Direktor, vine rîndul batistei. Eu n-am. Să zicem că rochiţa mea e batista. ― Să zicem... da ce-are să zică Alice? ― Mama zice că tu eşti de vină. Colonia gîlgîia, murînd rochiţa Olguţei. ― Grigore, să-ţi faci singur mîncare! răsună glasul doamnei Deleanu. ― Intră. Am isprăvit. ― Ce faci acolo, Olguţa? ― Mamă dragă, aveam o pată pe rochiţă şi Herr Direktor a spus că iesă cu colonie. ― Tu-mi strici copiii, Grigore! ― Vezi, Herr Direktor! ― Mai bine spune-mi ce-mi dai de mîncare. ― Colonie... Asta meriţi. ― Atunci sînt sigur că masa-i bună! ― Te poftesc să mănînci la Bucureşti ca la mine! ― Bucureştiul are multe bunătăţi! ― Acele!... ― Care-s acele, Herr Direktor? ― Are să-ţi spuie Dănuţ... peste vreo cîţiva ani. ― Grigore! ― Ba ştiu eu şi n-am să-i spun lui Buftea. ― Olguţa ! ― Dacă ştiu, mamă dragă! La Bucureşti faci un chef. ― Cine ţi-a mai spus şi asta? ― Tu, mamă. ― Eu?! ― Sigur. N-ai spus tu că papa face un chef la Bucureşti? ― ...Am glumit! ― Atunci şi eu am glumit, mamă dragă! ― Tante Alice, se răcesc ochiurile, vesti Monica din pragul uşii, cu un aer de paj timid. ― Iacătă singurul copil cuminte din casa asta! ― Lasă, c-am să-i arăt eu! mormăi Dănuţ, uitat de toţi, atingînd cu cotul pe Monica, dinadins rămasă la urmă. Ochiul lui Herr Direktor, cel cu monoclul, nu făcea mare deosebire între femeile frumoase şi mîncările alese. Le privea cu aceeaşi impertinenţă curtenitoare, în timp ce buzele întredeschise şovăiau parcă între vorbe şi fapte. Se aşezară cu toţii în jurul mesei, păstrîndu-şi locurile obişnuite. În faţa tacîmului solitar al lui Herr Direktor, curba de aur roz a ochiurilor, palpita; alături de farfuria lor, mămăliguţa poetică şi adormită ca o

poreclă moldovenească a soarelui; mai încolo, untul tatuat cu linguriţa şi împodobit cu două ridichi violent roşii; şi smîntîna cu ten de madonă... ― Se aprobă! ― Măi omule, nu mai aproba! Ia şi mănîncă. Acuşi e vremea mesei! ― Şi voi să mă priviţi?... Pardon! ― Te cred! Ce vrei să facem? Să-ţi întoarcem spatele? ― Să mîncaţi şi voi... Altfel să-mi plătiţi intrare! ― Mamă, eu zic să aducă un cantalup, propuse Olguţa îndatoritoare. ― Hm? consultă doamna Deleanu pe domnul Deleanu. ― Amin. Azi e bairam! ― Prohiro, adă un cantalop... Vezi, Herr Direktor, eu nu te las! ― Aşa eşti tu, Olguţa: îţi place să te sacrifici! glumi doamna Deleanu. ― Mamă, spune tu drept dacă şi ţie nu-ţi place cantalupul de la gheaţă? ― Îmi place: cum nu?! ― Atunci ne sacrificăm împreună! ― Olguţa! ― Dragă Alice, toate bune şi frumoase în casa ta, începînd cu tine! Cum se face numai că la voi... ― ...nu-s scrumelniţe? îi luă vorba din gură Olguţa, luîndu-i şi monoclul ca să-l imite mai bine. La masa lui Herr Direktor, scrumelniţa făcea parte dintre farfurii, şi ţigara dintre mîncări. ― Olguţa, scoate monoclul: asta-ţi mai lipseşte!... Fumat! fumat şi iar fumat! Mîncare se mai cheamă asta Grigore? ― Omoară microbii şi ajută digestia! ― Lasă scrumelniţa, Dănuţ! ― Dă-mi-o, Dănuţ. ― Nu i-o da! Olguţa smunci scrumelniţa din mîna buimăcită de două magnete potrivnice şi o insinua pe masă. ― Mamă, uite ce face Olguţa! ― Aşa îţi trebuie dacă nu asculţi!... Şi tu, Olguţa, de ce nu faci cum spune mama? ― Mi-ai spus mie ceva, mamă dragă? ― Am spus. Ajunge. ― Mamă, tu nu eşti decît mama mea, pe cînd Herr Direktor... ― Ce-i, mă rog? ― El e musafir... şi tu eşti gazdă. ― Obraznică mai eşti! Profira intra solemn cu sarmalele; după ea Anica purtătoarea cantalupului palid şi zbîrcit ca un cap de mucenic al scopiţilor. ― Cine-i amator de cantalup să ridice un deget.

Olguţa împunse cantalupul cu două degete. ― Vezi, Monica, asta-i o figură de jiu-jiţiu. Dacă erai tu în locul cantalupului ― Olguţa se aplecă la urechea Monicăi de teamă să n-o audă Dănuţ ― trebuia să-mi despici degetele cu palma. Altfel îţi scoteam ochii. Aşa se parează. Să ştii de la mine! Monica ridică un deget încovoiat, reţinîndu-şi o modestă felie. ― Nu aşa. Uită-te la mine. Cu muchea palmei, Olguţa despică aerul, scurt, tăios. Domnul Deleanu se aplecă asupra cantalupului, îl mirosi, apoi, cu buzele strînse şi nările dilatate, privi plafonul dînd din mînă ― Vous m'en direz des nouvelles! 1... Măi, tot jidanii mei, săracii! Numai ei ştiu s-aleagă ce-i bun: cum îi avocatul lor aşa-i şi cantalupul avocatului... Mă duc s-aduc curaçao-ul. Grigore, tu vrei cognac?
1

"Ei, na!" <Fr.)

― Contra! Sînt la al doilea abataj de sarmale! După asta să-mi faceţi coliva. Dănuţ ridicase degetul subt faţa de masă. Ce? Erau la şcoală? Sigur că mînca şi el. Nici nu mai încăpea vorbă. Se simţea în stare să mănînce el singur tot cantalupul. Din cantalupul tăiat în două, ca dintr-o besactea orientală, curgeau şiruri blonde şi roşcate. ― Hm-hm-hm! se pregăti Olguţa zăngănind cuţitul de farfurie. Cu o legănare de evantaliu, mîna Monicăi alungă mirosul sarmalelor... Buzele lui Dănuţ se crăpară umede, topind în gura şi în plămîni adierea care te face să închizi ochii şi să-ţi lărgeşti nările şi pieptul, ca întîia sărutare a fecioarelor aprige. ― Dănuţ, tu nu mănînci cantalup? "Sigur că da, sigur că da", vociferau gîndurile îmbătate de făgăduinţi mereu împrospătate. ― Nu, merci. De ce? Tăcu mîndru şi amar... De ce?... Fiindcă aşa vroia... De ce?... De multe ori buzele lui Dănuţ erau duşmanele lui Dănuţ... De ce?... Lasă... ― Porţia lui o mănînc eu, hotărî Olguţa, dînd din picioare. Dănuţ înghiţi în sec de mai multe ori, cu ochii la farfuria sarmalelor ― lua-le-ar dracu! ― cu sufletul la poarta paradisului pierdut unde veghea Olguţa cu dinţii şi cuţitul. ― Dănuţ, noi doi nu umblăm cu fleacuri. Hai şi-mi ţine tovărăşie. Sarmalele-s mîncare serioasă. ― Da, moşu Puiu. Chiar mi-i poftă. ― Vai de mine, Dănuţ! Ce-i lăcomia asta? Acuma ne-am sculat de la masă! ― Lasă-l să mănînce cît vrea. La vrîsta lui... ― Bine, bine! Profiro, dă-i o farfurie, oftă doamna Deleanu... Şi să

unde să te culc pe tine? îl întrebase conu Costache privindu-l cam de sus. Aroma cantalupului plutea răcoroasă deasupra arşiţei de varză ardeiată. fin încrustate cu lucirile de ger ale sidefului. ― Coane Costache. nesocotind ― poate din pricina monoclului. Dar cufărul de la Berlin era încărcat cu daruri. în liniştea exotică a odăii turceşti. . ras pe de-a-ntregul.. răposatul conu Costache Dumşa. după un dejun subt nucul din livadă. ultimul model. ― În odaia turcească. De aceea. strivi o lacrimă între pleoape şi. ― Măi neamţule. să-ţi spun care-i cîntecul: cînd m-oi culca eu singur într-o odaie cu cinci paturi... În odaia turcească.. tuns cu numărul zero şi împodobit cu semiluna unei cicatrice de Schläger ― venise la Medeleni să facă vizită cumnatei sale şi părintelui ei. Pe jos. pe care orice zgomot amuţea desculţ ― ca şi ţigăncile de-odinioară. ajunge unul singur.mănînci frumos. şi turcească pe deasupra am să visez că-s sultan la mine în harem. măi păgînule? Pentru un cap de steclă şi spîn. răspunsese Herr Direktor. panoplii de arme vechi cu tecile împodobite ca odăjdiile mitropoliţilor. portretele străbunilor şedeau la locul lor aşteptînd să se deschidă uşa şi să năvălească strănepoţii. înflorite-n Orientul unde lenea şi cadînele-s frumoase ca şi basmele celor o mie şi una de nopţi. Herr Direktor abia sosit din Germania ― cu monoclu. şi topeau lung aurul onctuos din care o apăsare numai revărsa şipote de miere glacială.. poate din pricina cotnarului ― posomorala coborîtă pe faţa venerabilului bătrîn. Dănuţ întoarse capul. Şi mai era ceva în odaia trecutului: un cufăr-dulap de la "Wertheim". şi două portrete în rame ovale: tinereţea cu haine şi bucle demodate a străbunilor copiilor de-acum.Demult. Buftea! Buzele Olguţei insultau pe şoptite. Ş-are să fie bine! Şi cînd m-oi . covor mai plin decît ale divanurilor.. nici narghileaua cea cu trompa lungă pentru fumul lung. cu lăutari şi cotnar. ca un curcubeu al fericiţilor. Pe ziduri. împlîntă furculiţa în sarmale. care aduceau boierilor un zîmbet roşu în dinţii albi şi dulceaţa de trandafir între pahare brumate. ― Şi ce ai să faci cu cinci paturi. cu un gest de sinucigaş. De pe nici una nu lipsea tablaua de aramă împodobită cu mlădii desenuri. icoane cu obrazul castaniu îmbrobodit în aur şi argint. S-ar fi încruntat poate strămoşii văzînd prihana. pe cinci divane rînduite-n şir de-a lungul zidurilor de cetate. să se deschidă cufărul nemţesc şi să răsune veselia copiilor de-acum în faţa zîmbetului tinerilor de atunci. te rog! Măcar atîta! ― Buftea. odihneau covoare moi de lînuri. şi la încruntarea lor hangerele şi iataganele din cui ar fi dat iureş. La fiecare căpătîi vegheau măsuţe arăbeşti.

― Cu aşa ladă nu-i greu să fii ordonat! ― Cu aşa ordine. Monica! Ai auzit. De unde. rivalitate.deştepta dimineaţa cu grija celor cinci belele din vis. una cîte una. parcă-i o vitrină! ― Bravo. Dar ce-are-a face o biată odăiţă cu un palat! ― Tante Alice. ― Măi!. coane Costache. În genunchi. culegînd. copleşit de presimţirea cadourilor.. ca jucătorii de bacara cînd au pontat fundul buzunarelor. orice ladă-i la-nălţime. Ştii că nu-i prost neamţu! Să mai aducă o steclă de cotnar. Uitase de Olguţa şi de toate cele. Suferea.. rămase odaia lui Herr Direktor. Olguţa începu să fumeze din narghilea. îmbrăcînd pijamaua.. Vorbele lui conu Costache erau pravilă în casa bătrînească. Herr Direktor cu ochii închişi şi-ar fi putut îmbrăca fracul. încît nu-i mai era poftă de nimic şi mînca în silă. toate cele trebuitoare de la locul lor. odaia turcească în care nimeni nu intra.. smochingul sau un sacou. Lăcomia îl exalta aşa de tare.. ― Sfîntă modestie! ― Sfîntă dreptate! Lui Dănuţ îi bătea inima repede. ş-oi vedea cinci paturi goale are să fie şi mai bine. şi ceilalţi nu mai tăceau odată: ţţ-ţţ-ţţ. Şi doamna Deleanu era meşteră la alcătuirea lăzilor. De pildă: icre negre. În lăzile lui Herr Direktor domnea o ordine amănunţită şi strategică. Rezemîndu-şi creştetul capului pe divan.. trăgea săltarele pe rînd. ca pe Dumnezeu. ce-nseamnă asta? ― Tumbe. ca să nu se căiască mai tîrziu. neamţule! Tot moldovan ai rămas pe dinăuntru. ― Olguţa. înecîndu-l. bucuria se prefăcea în chin şi nu mai era bucurie. Monica ştia să organizeze geamandanul cu lucruşoarele ei şi zestrea păpuşelor. Şi cît oi sta la Medeleni am să te binecuvîntez. şi de îndată s-ar fi putut dezbrăca. cînd m-oi culca şi cînd m-oi deştepta. Grigore? Asta-i portretul ordinei tale: fanfaronadă! .. salam.. ― Dă-te jos. ghiudem.. în faţa ei. Olguţa făcu o tumbă şi încă una. ― Olguţa. astîmpără-te! ― Să-ţi ajut. şi cataif cu frişca la sfîrşit. De atunci. Tot aşa păţea cînd erau prea multe bunătăţi la masă. În preajma cadourilor. mamă dragă. Brava. Ia să-i mai ziceţi un cîntec moldovenesc. Îşi freca mereu mînile.. gata să nu le mai isprăvească. Herr Direktor? ― Imposibil! Mînă de femeie în lada mea?! Tocmai desfăcuse lada. măsline marinate. dar mult. răspunse capul de pe divan rostogolinduse.

aşa-i şi capul: ce intră nu mai iesă. mai berlineze! ― Acelea te lecuiesc de migrene. şi piramidonul. A! Face-à-main! Merci. ― Bach? ― Habar n-am! Am luat ce-ai scris. Erau singurele ocazii cînd treceam şi eu drept copii cuminte. Înainte de-a se dezbrăca. răspundeam noi în locul mamei.. ― Eşti în stare !. anume făcute pentru urechile mamei. de la sesiunile curţilor cu juri? ― Bietul tata! Parcă-l văd. ― Cine-i Minerva... Monica. N-ai uitat comisionul. papa? ― O cucoană. ca zgribulit de frig.. ţiaduci aminte de cele două capete de leu de pe speteaza fotoliului? ― Cum nu?! Tata ne speria că muşcă şi tu le-ai pus în gură cîte-o bucăţică de carne crudă ca să-i îmblînzeşti. regret migrenele burlacilor......... Poftim. ne chema în biroul lui: "Aţi fost cuminţi. da.. papa. pachetele.balonaşe. ― Frumos! ― Şi Minerva. decît atunci cînd trebuie. Grigore.. Două pistoale de tinichea cu petiţe.. Unul cîte unul. Mie mi-au rămas celelalte. tu ce spui? ― Eu. "Măi băieţi. mai uşoare. Încep cu moşnegii. mi-i totuna ― cu o uşoară preferinţă pentru ciorapi!. Aceeaşi însufleţire copilărească creştea în toţi deopotrivă... ― . Grigore.. Of! Bine c-am scăpat! Muzica asta îmi dădea migrene. de unde vine aşa miros urît?" Cum să-şi închipuie bietul bătrîn că leii de lemn deveniseră carnivori! .. ― Napoleon! ― Al lăzilor... Bach sau ciorapi.. ― Bietul tata!. cu mînile înfundate în buzunarele pantalonilor. pe jumătate desfăcute de doamna Deleanu. ― Iorgule. Poftim şi notele. Ţii minte? Acolo a rămas carnea... Olguţa.. ― ...― Invidia traducînd elogiul sincerităţii! Şi asta-i un portret: nu? Să trăieşti. ca subt streşinele tuturor caselor cînd se întorc păsările.. erau rînduite de Monica pe divanul cel mai apropiat. şedea ursuz. dragă. ― Ce nume! ― Aşa-s cucoanele! ― Sigur. Alice: o pereche de ochelari pentru cochetele venerabile. copii?" "Cuminţi". ― Migrenele capului tău!! ― Iorgule. dragă Alice. primăvara. ţi-aduci aminte cînd se întorcea tata de prin judeţe.... Numai Dănuţ. ― Cum îi lada. ― Cred că alte muzici.peştişori de mintă..

N-ai să ghiceşti... ― Cărţi? ― De joc? ― Eu întreb. ― Da. Parc-o văd pe mama cu ochelarii pe nas. că e de . ― Ce ai acolo? întrebă doamna Deleanu. M-am suit pe acoperiş.. Herr Direktor dezmierdă hîrtia mută. papa? ― Tăceam. Bietul tata! Cînd te gîndeşti că din lefuşoara lui de magistrat cinstit izbutea să puie deoparte pentru cadouri..― Se stricase carnea. Olguţa se aşeză pe marginea divanului. Herr Direktor îşi puse monoclul. ― O surpriză! ― Spune.. Olguţa. zîmbi domnul Deleanu.. ― Iorgule! îl mustră doamna Deleanu.. S-a uitat la tălpi: nimic! ― Şi tu tăceai. mai spune ce făcea papa. ― Ce faci şi tu: supăra pe mama. Semănăm cu Olguţa cînd eram mic! ― Ş-acuma. Răspunde. ― Herr Direktor. pe subt birouri.. privindu-l încruntaţi. năvălind în trecutul poznelor părinteşti. şi pentru studii la Berlin. ― Pot să vă spun că vine de peste nouă mări şi nouă ţări. adă-mi un foarfece din trusă. ce-i? ― Foarfecele are cuvîntul cu precădere. Monoclul căzuse din ochiul lui Herr Direktor. ― Papa. ― Olguţa! ― Acuma-mi sameni tu mie. îngîndurată: "Săracu moş Gheorghe!" ― Dănuţ. şi tot mă descoperea. oftă domnul Deleanu. În jurul tainicului pachet se adunară toţi. ameninţînd că mă zvîrl de-acolo dacă nu mă iartă. inspectînd pe subt dulap.. ― Ştofe? ― Ţţ! ― Bomboane? ― Ba. ― Degeaba. papa. lăsînd în loc privirea amintirilor. ce era să fac? ― Şi moşu Puiu nu te-a spus? ― Se poate! Fraţi şi trădători? ― Şi ce s-a întîmplat? ― Tot mama a descoperit isprava! Avea un nas! Cînd începusem să fumez ― eram printr-a patra de liceu ― mîncam cîte o lămîie întreagă şi fugeam pe-afară cu gura deschisă ca să nu mă simtă.. pe subt covor. papa?! întrebă Olguţa cu ochii scînteietori de mîndrie. te-a bătut pentru conserve? ― Nu m-a putut prinde. ― Aşa-i.

― Rusia? ― Acolo se bea votcă. că cei de la care vin sînt ga.. Iorgule. ― Eu cred. Tacticos.. ― Ţi-l plătesc. adevărate ţigarete orientale. sînt palizi. ― Te-ai depărtat. le pături.. ― A ta va fi împărăţia cerurilor.. Excelente. doamna Deleanu îngenunchie pe covor.. moşu Puiu. desfăcu învelitoarea descoperind o alta de hîrtie de mătase. o strînse ghem.). ― Draga mea. 1 Să fie blestemat cel care se gîndeşte la ceva rău (fr. tu mi-ai adus cleştele de unghii! Eu ţi-am cerut foarfecele. Zvîrlite-n sus chimonourile japoneze se desfăcură şi căzură iluminate de auriu şi roşu ca făşii desprinse din cerul legendelor nipone.gen neutru: honny soit qui mal y pense (1). se poate? ― După aşa surpriză eşti suveran. o să-mi plătiţi cleştele. Herr Direktor. ― Asta-i farsă! ― Mă rog. Isprăveşte cu subtilităţile.cadourile tale.. Că-n tara de unde vine se bea mult ceai. Un-doi-trei. ― Ei! ― Poftim. ― Anglia. ― Dănuţ dragă. Fiindcă-s fără carton ţi-am adus o ţigaretă. ― Cu enigmele tale. ― Ce să vă mai spun?. cadoul fără enigmă e ca o cucoană cinstită: nu interesează! ― Grigore! ― Tu eşti interesantă din alt punct de vedere! ― Poftim. Copiii vin la urmă. nu te mai strîmba. Uitaţi-vă în sus.. Mai poetic nici că se poate! Ghiciţi! ― Precizează. ― .... Herr Direktor tăie sfoara. completă Herr Direktor. De-o vrîstă cu Olguţa şi Monica.. măi omule! ― Simandicoasă doamnă.. ― Uite. ― Bine. şi că va fi la modă. ― Grigore. Fuu! Da cald mai e! ― Scoate-ţi surtucul.. ― Iorgule. asupra minunilor. Acuma e rîndul tău. că-i plin de pasări gingaşe care au calitatea că tac. . că e cenuşiu pe dinafară şi roşu pe dinăuntru. am scăpat de femei.. ― Uf! Nesuferit eşti cu. că-i dulce la pipăit.

― Cu-aşa păr nu-i greu.. ― Dragii mei. începu Herr Direktor acoperind cu mînile saltarul de jos. Ştii. ― Poftim urechea. Aşa. şi-a europencei. ca un toboşar napoleonian bătu imnuri de glorie. ― Alice. E cu doi ani mai mică decît tine: calibrul nouă. ca tăiată într-un miez de ananas. ― Ş-acum deschid bazarul de jucării.. Poftim o puşcă.Galbenă şi plină.. tante Alice. Uite şi cartuşiera. schimbă-i pieptănătura. Dănuţ.. Dănuţ e cel mai mare.. Herr Direktor. Monica? ― Da.. Cu o surprinzătoare dibăcie. să fii la înălţimea chimonoului.. Herr Direktor o metamorfoză pe Monica într-o clipă. Olguţa are destule. şopti Olguţa. ― Herr Direktor.. ţigareta de chilimbar deşteptă zîmbetul pomului de Crăciun pe chipul domnului Deleanu.. Merită Japonia! ― Vrei. S-o facem japoneză de-a binelea. ― Merci.. gură de aur. să isprăvim cu buclucurile. Jos moşnegii!. aruncă o altfel de privire Olguţei. ― Vino să te pup. da Olguţa?. ― Herr Direktor.. ― Nu. ― Lasă. Începem după vîrstă. nu te îngriji. aş vrea să-ţi spun ceva. te rog dă-i-l tu.. Herr Direktor. Ştii. dar mi se pare că Monicăi îi place şi mai mult. moşu Puiu. Chimonourile erau pentru cucoane.. şopti ea în braţele doamnei Deleanu.. Monica. măi. ― Herr Direktor ― nu te supăra ― eu aş vrea să-i dau Monicăi chimonoul meu. acela-i al tău. ― Monica. mie nu-mi vine. Vino să te sărut.. Unu-i mai mic. răspunse Monica prin visul chimonoului. tu eşti cucoană? ― Nuu. La ureche. Tu eşti în partida mea. ― Alice. ― La dispoziţie. ― Olguţa să nu crezi că te-am uitat! Acuma vine rîndul vostru.. mie-mi place foarte mult. Aşadar chimonourile sînt ale cucoanelor. ― Bravo ţie. Uite şi-o cutie cu cartuşe. Olguţa. Monica nu te superi? Ia să vedem cum îţi vine. Ţinînd puşca în mînă. Puşcă adevărată! Adevărată! La aşa bucurie nu s-aştepta. ― Ia să vedem. Herr Direktor o aşeză pe divan şi se dădu îndărăt măsurînd-o prin monoclu.. aşteptîndu-l. . Nu vreau aşa. ― Şi eu.. scoate-ţi cozile afară. Hocus-pocus-filipus!.. ― Tante Alice.. da frumoase-s japonezele! Mă mut în Japonia. ― Hopa! Luînd-o în braţe... Inima lui Dănuţ. Olguţa îl privea mai dinainte...

. Herr Direktor desfăcu repede o lădiţă de carton. Puşca devenise internaţională.. piersici. ― Stai. prins cu pieptenii doamnei Deleanu. oameni buni! Tigroaică. Cal să-ţi dea tată-tău. nu gazelă! gemea Herr Direktor năucit de sărutările Olguţei. uitasem... înflorise în coc nipon. şedea turceşte pe divan. ― Dacă vrei. Părul ei de aur tumultuos. ocoli plafonul şi strînse mai tare puşca. Poftim cizme de călărie şi pantaloni de amazoană. cum sărutau străvechii luptători armele de luptă. ― Ce ziceţi? îi întrebă doamna Deleanu dîndu-se la o parte cu o încetineală savantă din faţa Monicăi. Aşa era Monica: o vignetă la începutul unei legende. caise. învelit de zeul livezilor cu chimonoul unei fetiţe. ― Aferim! aplaudă Herr Direktor.de marţipan cădeau. Bluză să-ţi facă maică-ta.. Olguţa. cu genele şi umerii plecaţi şi mînile ― în mînicile largi ― încrucişate pe genunchi. alune. Olguţa luă puşca din mîna diplomatică în mîna ei războinică. Ajutor. castane . ― Măi-măi! De antilopă! se minună doamna Deleanu pieptănînd-o pe Monica. roşie ca suflată cu vaporos mărgean. ridichi. Uite două diabolouri. că n-am isprăvit.. mere. Olguţa le sărută cu evlavie. Alte pachete zburară. c-un paradis de aur pe creanga cea din vîrf. despuiate cu înfrigurare de Olguţa şi Dănuţ. un pui de piersic înflorit. Pentru aşa gazelă! ― Herr Direktor. Herr Direktor. cireşe.. Nu cumva team protejat? Pachetele zburau unul după altul pe al treilea divan. uite. nuci. Dănuţ îşi răsuci privirea spre geam. Deschideţi gura şi întindeţi mînile.. ― Uite. ― Olguţa!. cepe. Ochii Olguţei parcă erau de un calibru mai mare decît al puştii. ca să nu-i fie frig peste noapte: visul unui poet japonez îndrăgostit de piersici. ― Staţi. pe fiecare în parte. ― A venit rîndul Olguţei. renclode. În rumen revărsat de zori. pere. papa! ― Pe el. uită-te şi tu. o minge de foot-ball. Herr Direktor ! . făcute din pastă de migdale. îşi cufundă mînile în cutie.. ― Dănuţ! Dănuţ! Tot Dănuţ! Iar Dănuţ! Încă Dănuţ!. şi uite.migdale. Monica.. ― Prinde-o. Mută... îşi suflecă mînicile ca un hirurg. se rostogoleau ca o grindină umoristică de fructe şi legume. săreau. ― Va banque! Prune. Luînd cizmele în braţe. Sfiala şi chimonoul îi insuflase gesturile înguste ale japonezelor. ― Ce vrei. morcovi.Întîlnindu-i ochii. Olguţa! ― Au. copii.

domnul Deleanu... ― Fugi şi adă apă de băut. lasă-mă să-ţi fac un turban. de teamă să nu le calce. ― Prohiro. ― Ptiu! scuipă ea în pestelcă. Dănuţ. scărpinîndu-şi limba cu dosul palmei. doamna Deleanu. ― Hai Profiro. contemplîndu-i ca un boscar încîntat. se rugă Monica. ― Sigur. . ― Ia nu te mai strîmba! Parcă n-ai mai văzui ceapă de cînd eşti! Profira făcu o cruce cu limba în gură şi muşcă din ceapă. Am înnebunit cu toţii! ― Cine-i acolo? Intră. o sfătui Olguţa.. Nu-i lucru curat. ― Eu rămîn aşa. Atunci daţi-mi şi un şal. să vezi şi tu cum îs cepele de pe-acolo. tot trăgînd cu ochiul la zîmbetul neliniştitor al copiilor. tu eşti gata costumată. ― De unde turban? ― Fac eu c-un prosop. împiedicîndu-se în chimono. ca un nas de clown. doamna Deleanu redeveni severă gospodină. coniţă! ― Ceapă nemţească. şi Herr Direktor. coniţă. ca obrajii umflaţi de piersica din gură.. ― Fă-ţi cruce şi mănîncă.Duhul anarhic al neorînduielii. Profiro. clipi prosteşte şi rămase cu gura căscată. ― Herr Direktor. punînd piedici Olguţei. ― Te-ai otrăvit. văzînd-o că se codeşte. Olguţa c-un morcov în dinţi. intrase în odaia turcească. ― Mănîncă. Cepele erau învălite într-o foiţă de mătasă dogorită care imita foiţa lor. muşcînd ― minune! ― dintr-o ceapă inofensivă. subt obştescul hohot de rîs al celor de jos. uite ceapă de la nemţi. cu nările înfiorate de teamă. hai să ne costumăm cu toţii. Monica. ― Doamne păzeşte! Asta-i doftorie. ― Ştiţi ce? se amestecă doamna Deleanu din nou convertită la extravaganţe. tante Alice. Mîna liberă fanteziei fiecăruia. paradoxal răsărit din cufărul ordinei. îl rugă Olguţa născocind un mijloc de-a prelungi dezordinea. făcînd mereu mătănii graţioase fructelor ca unor drăgălaşe zeităţi. Pune-o în gură. o întoarse. Un morcov aruncat de Olguţa o expulza pe Profira. Profira intră. Profiro! ― S-o mănînce sănătoşi! Mă lipsesc. stărui doamna Deleanu. zi: Doamne-ajută! ― S-o curăţ. o suci. ― Vai-vai-vai! Ce-am făcut aici! Parcă-i un bazar din Stambul. culegeau bunătăţile. Şi eu tot japoneză mă fac. ― Se aprobă. mari şi mici. Profira luă ceapa. Fiecare cum vrea. fără s-o mai curăţe. porunci Olguţa. bombardînd-o cu cepe. ― Apă! M-am topit! ― Un duş ne-ar trebui. Ridicîndu-se în picioare. Trîntiţi pe jos de-a valma.

Şalul turcesc de pe umeri nu izbutea să anuleze efectul european al monoclului şi al zîmbotului de rigoare. Du-te şi ţi-l pune.. ochii depărtaţi şi paloarea brună a obrajilor ovali.. Profira intră cu tablaua de dulceţi. în noua pieptănătură. tu. ― Fără puşcă? se posomori Dănuţ mai tare. Cu prosopul improvizat turban în jurul capului. prea mic. ― Nu vreau. ― Da! Monica are haină frumoasă. tu eşti Nastratin Hogea. ― Cu puşcă şi cu tun dacă vrei! Hai. harem am. interveni Olguţa cu o ciudată suavitate în glas. ca o ruşine întrupată în coadă de tinichea.. Şi tu. Aşa vreau eu. exclamă domnul Deleanu. uniforma de amiral japonez avea şase ani. mamă? întrebă Dănuţ. ― Mai ştii?! zîmbi doamna Deleanu. Ce te-amesteci! ― Ce idee bună! Sigur. repede.― Da eu. ― Da! cu haine urîte! ― Dănuţ. tîrînd săbiuţa ruginită şi zăngănitoare. el are costumul japonez. Tu eşti soldat viteaz. dă-mi şi mie o idee. ― Alice.... ― De ce. ― Tu. erau un adaos exotic la chimono. mamă? ― Fiindcă şi eu îs japoneză şi Monica.. Tu ai costumul lui Kami-Mura. Eşti japoneză autentică. ― Dragă Alice. ― Ia priviţi! îi invită Olguţa cu un gest teatral. eşti în formă! Dănuţ se retrase pe lîngă zid într-un colţ. ― Cred. căută doamna Deleanu îmbrăcînd chimonoul. ― Papa. mai mult pentru viitor decît pentru prezent. nu-i fi avînd tu vreun strămoş mongol? ― Uită-te-n oglindă. adică tu eşti paşă ― îţi fac eu turban şi tot dichisul ― iar Grigore-i eunucul haremului. Olguţa? ― Eu îmi pun cizmele şi pantalonii de călărie. Ca dimensiune. Mă fac haiduc şi o fur pe Monica. tu şi Grigore sînteţi turci. ― Mă aşteptam! oftă doamna Deleanu. ― Mamă dragă. te rog să nu-mi strici cheful. ― Tu. Herr Direktor avea înfăţişarea unui indian de operetă. Dănuţ unsprezece! Iar chipiul. bombăni Dănuţ. Du-te şi ţi le pune.. Kami-Mura. bine! Ea e domnişoară. . ― Prea onorat!. Părul negru. eunuc am. Du-te şi te-mbracă. ― Ha-ha-ha! Ia uitaţi-vă la Buftea! ― Kami-Mura! ― Bravo. se răzbuna exagerînd circonferinţa buclată a capului care o purta plouat! ― Numai cafeaua şi rahatul îmi mai lipsesc! Narghilea am.

şi mai ales bluza roşie cu centură de lac. Profiro? o întrebă doamna Deleanu văzînd tablaua primejduită de hurducăturile vulcanice ale veseliei pîntecoase ― Spune. ― Să ne fotografiem. ― Mor de căldură în Turcia asta. Profiro! ― Trăiască Profira! ― Să închinăm un pahar cu apă în cinstea Profirei! ― Să trăiţi şi dumneavoastră şi tot veseli să fiţi! ― Dănuţ. Olguţa putea haiduci printre flori de luncă. Nu vă dezbrăcaţi. cu gura pînă la urechi. Baba se răsuci. ― De ce rîzi. Anica şi baba.. ― Spune. zîmbiră dimpreună. Da tu ce cauţi. minunîndu-se. Bravo! ― Bine. Am o idee. Se auzi un pocnet..― Iracan de mine! ― Te-ai speriat. Tare-i frumos! Parcă-i la panoramă. tu nu te serveşti?. Peste hotarul gol al pragului. cu glas de soprană şi de bariton. pantalonii bufanţi. ― Ce-i? Aţi venit la panoramă? ― Hă! Hă!. eu aduc aparatul. Anica o zbughi. ― Staţi. mamă dragă. ― Să nu vă supăraţi.. ― Ce ţi-ai făcut. Ochişorii lui Mura timpului. Profiro. Herr Direktor? îl dojeni Olguţa. clipind din ochi către ele. Ce nu fac eu pentru copii! ― Ridicaţi storurile. în stilul baladelor populare: Mustăcioara lui Pana corbului. ― Să ne fotografiem. ― Hi-hi! le îngînă Profira. pe unde năvălesc fesurile macilor musulmani.. Musteţile de funingine împodobeau o fragedă faţă de haiduc mărunt. ― De ce. ― Bravo.. Feţişoara lui Spuma laptelui. numai ochi şi zîmbet. se ivi capul de lună umoristică al bucătăresei.. Aşa au haiducii. mamă dragă. coniţă. Profiro? ― Nici nu te-am cunoscut. Anica. Olguţa sări în odaie c-un bici în mînă. Peste umărul ei. coniţă . spune. sorbea tot ce vedea. Anica? ― Hă! Prin uşa întredeschisă. erau licenţe poetice. sărut mîna. . ― Eu propun să redevenim oameni serioşi. Olguţa? ― Musteţi. Cizmele de antilopă. dragă.

Olguţa. înghiţită ca de-o sugătoare uriaşă. domnule Director? (Germ. Apleacă-ţi capul. îi pofti doamna Deleanu. Monica.).. avea să se întindă în viitor. ― Ţi-ai găsit! Nu pune ea mîna pe-aşa ceva s-o tai! Se teme! ― Să-l chemăm pe Kulek. Dănuţ. cheamă-l tu. la Herr Direktor (germ.. ― Perfect. Herr Direktor luă o narghilea şi-şi cabră monoclul. ironică. Sărut mîna. ― Cum să-i spun.. Dănuţ aşează-te lîngă Monica. Monica îşi privea mînecile. vă rog (germ. Herr Direktor?(2) urmă Herr Kulek cam zăpăcit. Dănuţ? îl întrebă doamna Deleanu. Aşa. te rog. Komen sie.― Cum ne-aranjăm. bitte schön.. puţin numai. ― Unde te duci. cu sabia şi chipiul în mînă. Fraţii turci alături pe divan. Vino. Aşa-i bine? A la turca. Are să vie rîzînd. întoarse capul obiectivului. ― Explică-i. lăsînd posterităţii profilul unui amiral japonez cu bucle de fetiţă. Was wollen sie. propuse Herr Direktor... Dănuţ mergea.. Herr Direktor?. bre! ― Bun. Grigore. ― Hai înapoi.. care pregătea o răzbunare aprigă japonezei cu coc blond. domnule Kulek. doamna Deleanu ― cercînd să compenseze cu gravitatea tonului neseriozitatea pieptănăturii şi a chimonoului ― vorbi apăsat: . Olguţa.). Iorgule? ― Ce să ne mai aranjăm! Aşa cum sîntem. El se pricepe.. nach Herr Direktor (1). întîlnindu-l pe coridor... Dănuţ!. de ce nu stai turceşte? ― Poftim. Grigore. mînat din urmă de mama lui şi de blestematul aparat fotografic în care ruşinea clipei de faţă. Brrr! Crunt mai eşti! Adevărat samurai! ― Küss die Hand gnädige Frau. 1 2 De pe scări. Vrei să mă superi? Şi-mbracă-te la loc. tu stai la dreapta Monicăi. dar vedea tot pe subt gene.) 3 Staţi liniştiţi... E bine? ― Spune-i ş-aşa Olguţa. tu stai la picioarele divanului cum ai stat adineoarea.(3) Olguţa privi cu coada ochiului pe Dănuţ. Ce doriţi. ― Ruhig bleiben. Mobilizat din nou în oştile ridicolului. ― Şi cine vă fotografiază? ― Pune tu aparatul la punct. ― Alice. ţinînd recordul încruntării. Domnul Deleanu îşi răsuci musteţile.. ocrotită de zîmbetul haiducului cu musteţi de funingină.. Aşa. Doamna Deleanu se aşeză la picioarele divanului între copii. Herr Kulek.... restul poate să-l facă şi Profira. Să nu te superi! ― De-acuma aşezaţi-vă. stimată doamnă. hai şi tu cu noi.

Herr Direktor. te fac răspunzător! Ţine-o din scurt. ca o trenă uriaşă. Eu îs sănătoasă. Herr Direktor. Nu samănă cu mine.. şi coborau. şi abia capetele lor ajungeau pe viteazul împărat din frunte. ― Tu nu eşti fricos. Începeau de unde răsare soarele. ― Eu?? Nuu! ― Tu. Asta a vrut să spuie mama şi nu găsea cuvîntul. Atîta cochetărie la un bărbat?! ― Dragă Alice.. Herr Direktor.. Olguţa păstrase numai costumul de haiduc. Să mă iertaţi cu soarele dumneavoastră! Mă pîriesc eu de ajuns la cărţi! Monica mergea alături de Olguţa. prudent. La cîţiva paşi înaintea celorlalţi.. musteţile şi le spălase cu vată îmbibată în colonie.― Grigore. ― Ca o doctorie. pe o creangă înflorită. ― Ia lasă! ― Vorbesc serios. Grigore. Armata din spatele concret al lui Dănut era alcătuită din Herr Direktor. ― El mă găseşte! zîmbise Herr Direktor cu modestie.Armatele închipuirii lui Dănuţ. cînd trebuie. ― Nu-mi trebuie. supuse. ― Sînt. eşti un caraghios! Uite: eu am mîni mai negre decît tine. În sufletul ei. Oştirile din spatele închipuirii lui Dănuţ erau nesfîrşite. Nu lipseau nici mănuşile cu toţi nasturii încheiaţi. Şi eu mi-am schimbat părerile de cînd am nepoţi. cu puşca plecată în jos ― ca vînătorii ― Dănuţ îşi ducea oştirile la luptă. ― Mama-i fricoasă. Soarele-i sănătate.. mergeau . se legănau pasările brodate pe chimono. ― Ca o ce. ― Aşa-i bine. ― E fricoasă pentru tine. ― Ce-i asta prudent? ― Curaj cu linguriţa. Cuvîntul acela îl găseşti tu mai uşor decît mine. ai cărui paşi erau paşii oştirilor care-l urmau mute. mamă? ― Ca o cucoană. nu fiindcă-s negre. Olguţa şi Monica.. Herr Direktor îşi păstra albeaţa mînilor îngrijite "ca o." spunea doamna Deleanu. Herr Direktor. ― Olguţa. Olguţa. ― Merci. la adăpost de puşti şi ochi de vînători. şi suiau dealuri ― hăt! în urmă ― se revărsau pe cîmpii. călăuzite de împăratul lor. ― Totuna.. . de ce o superi tu pe mama? ― Fiindcă-i mama mea. Pentru expediţia vînătorească ― copiii fuseseră iertaţi de somnul ritual în această zi ― Herr Direktor îmbrăcase haine uşoare de tussor şi inaugurase casca de colonist. mai ales pe Olguţa.. ― Ai să-ţi schimbi părerea. îmi plac mînile ţigăncilor fiindcă-s fine şi uscate. Şi nu uita pariul. ― Grigore.

O singură slăbiciune avuse Fiţa Elencu ― de nimeni ştiută: Olguţa. sultănise vreme îndelungată... în cupeu. Înaintea lui Dănuţ alerga Ali cu coada ţanţoş răsucită în sus ca o musteaţă rurală. ca pe o inscripţie netălmăcită încă. Zmeul putea să fure soarele şi să arunce noaptea ca un codru des în faţa năvălitorilor. mult mai mare. răzbăteau dincolo de frunţile plecate în faţa ei. scăpat de robia roşie şi verde a unei limbi şi a unor ochi ― ofta cu dulce uşurare. Şi ce? împăratul avea puşcă. se putea preface în armăsar cu aripi... un înec din care Fiţa Elencu scăpase. Putea creşte cît o vacă. răutatea ei le întrecea pe amîndouă la un loc. Armata din spatele lui Dănuţ ― mai puţin Monica ― mergea să ucidă o legendă şi să cîştige o prinsoare cu prilejul botezului vînătoresc al puştii lui Dănuţ. dar zmeul n-avea de unde să ştie ce ştia Dănuţ. Fiţa Elencu era hîdă pentru întregul ei neam în cumpăna a două veacuri. Peste copilăria şi tinereţa doamnei Deleanu şi peste tinereţa mamei ei. Împăratul avea în cartuşieră moarte pentru o sută de zmei şi tot atîţia balauri. cu barca. Ţăranii bătrîni vorbeau că iazu-i blestemat... Deşteaptă pe cît era de slută. pe care nimeni nu cuteza să-l atingă. sora lui mai mare.. Fiţa trecuse ca lăcustele prin lanuri. căci ochii verzi. Dar nimeni n-ar fi cutezat să gîndească măcar una ca asta. Să poftească zmeul!. Cînd pleca la Medeleni... văduvă ― şi o roabă bătută cu harapnice pînă cînd trupul luase culoarea sîngerie a buzelor păcătoase. aduse de prin străinătăţi ― laşul boieresc. .. N-avea grijă împăratul! Dădea foc codrului şi trecea mai departe printre flăcări..să ucidă un zmeu străjuit de balauri. Un boier de pe vremuri o poreclise "soacra bucuriei" şi multele ei nurori nu puteau trăi cu ea în casă. pe care o înclina înspre ea. Fiţa Elencu. Cu tinereţele fecioarei bătrîne se îngropase în trecut o taină şoptită odinioară. Parcă pompierii nu umblă prin foc!. Cartuşele le păstra Herr Direktor. Iată obîrşia legendei: în casa lui conu Costache Dumşa. Fiţa trăise încă şi după moartea lui. Ochii negri ai fetiţei de cinci ani nu se plecau în faţa ochilor verzi. Curînd însă.. Cruţaţi de bătrîneţă. Oare?. culoare ademenitoare de muşte verzui ca ochii Fiţei... ai Fiţei Elencu. Primejdiile pîndeau la tot pasul. Vlăstar urît al unui neam de oameni frumoşi... Şi-n casa lui conu Costache.... ... peste toţi şi peste toate.. o luminase. însoţită numai de cărţi în felurite limbi. ochii verzi urmăreau deseori prin casă pletele brune şi fruntea scurt şi dîrz tăiată. Zmeul avea balauri la poartă şi buzdugan năprasnic în cui.. la Medeleni începeau vremuri de bejenie. o întâmplare nemaipomenită în lunga viaţă a Fiţei. O dragoste. Înşelarea cu o ţigancă trupeşă de la Medeleni. Cu putinţă?. apoi amuţită. O plimbare pe iaz. În schimb.Cînele împăratului era năzdrăvan.. Dar pe împărat îl asculta ca un cîne. ca verdele veninului. Un tînăr îndrăgostit de Fiţa Elencu.

fetiţo. sclipea zimţat în bătaia piezişă a soarelui. Feciorul venise la masă cu pocalul gol. O lăsase moştenitoare. Praştia nu izbutise. se înmulţeau în voie.). în faţa tuturor comesenilor. Drept răsplată. Şi pentru întîia oară în viaţa lor. satul întreg ştia că Fiţa Elencu s-a prefăcut în broască fermecată. . cu broasca cea mare între ele. Pofta de mîncare pierea. broaştele. Fiţa Elencu începu un post care ţinu mai bine de două luni ― şi care-i grăbi sfîrşitul ― fiindcă dinţii luaseră drumul iazului. Fiţa purta dantură. pofta-i venise la loc. Fiţa o privise din cale-afară de lung ― cu toată puterea ochilor şi a minţii ― făcînd-o pe Olguţa să crească mare în viitor. ca toate celelalte. Olguţa nu-şi pierduse pofta de mîncare: dimpotrivă. La prînz şi la masă. Rîioasă. . într-o tăcere de oraş îngropat subt lavă. Iazul pustiu ca subt lună. Şi. ostentativ. ca un nesecat şi diabolic potir cu venin. Din tată-n fiu. feciorul aducea într-un pocal albastru. cum germinează o sămînţă în mîna unui fachir. obrajii aprinşi ai Olguţei. intrase în odaia Fiţei trîntind uşa. ― Am venit. Moş Gheorghe scăpase o vorbă ― ca s-o ferească pe Olguţa de iazul necurat ― vorbă necugetată! Olguţa începuse vînătoarea Fiţei iazului în care zîmbea dantura celeilalte Fiţe. erau cei obîrşiţi din gingii. ― Eu i-am zvîrlit în iaz. ocărind cu glasuri din ce în ce sporite priveliştile Domnului. Într-o bună zi.Singurii dinţi de care bătrîneţă o despuiase pe Fiţa Elencu.. nici meşteşugul vînătorilor de aiurea. După masă. ― Să-mi aducă un pahar cu lapte la mine în odaie. Nimeni nu crîcnea. După moartea Fiţei ― spuneau ţăranii ― se ivise în iazul cu pricina o broască neobişnuit de mare şi de îndrăzneaţă. Olguţa botezase cu numele celei răposate o ciudată broască. aşa de palid la faţă. Acum. domnea peste celelalte. Şi mata. sătenii din Medeleni păstraseră vorba că iazu-i blestemat şi că Fiţa Elencu. dinţii albi şi ţapeni ca un rînjet de strigoi... cu plecarea dinţilor. vorbise răspicat Olguţa. mirosind a mîl şi a răcoare putredă. 1 Ceea ce este natural nu este urît (lat. plin de apă. să pofteşti la mine după ce-i sta la masă. că parcă-şi aducea inima în pocalul fără de dinţi. buzele fără dinţi sărutaseră c-un fel de acră duioşie. cum domnise Fiţa cu ochi verzi peste toţi. nesupărate de nimeni.Se apropiau. la adăpostul legendei. Din clipa aceea. după binecuvîntata ei moarte.. ― Naturalia non turpia (1)... Fiţa Elencu nădăjduise că neamul ei de "papă-lapte" mai căpătase o Fiţă Elencu. fireşte.

Olguţa? ― Sigur.. ochi lung cerul pînă cînd îl ajunseră ceilalţi şi porni cu ei alături. ciotul părea un trup de cal decapitat. Herr Direktor. ― S-aşteptăm. Dănuţ nu se simţea la îndemînă. Şi praştia Olguţei pe deasupra. ca dinadins.. Hămăitul lui Ali le făcu să tresară. ― Tu o cunoşti. Nu pot s-o sufăr! Aşa-i de obraznică! ― Lasă. de văicăreli şi tînguiri ― ca psalmodia unei sinagoge. Pe mal şedeau broaşte cu gura blazată şi ochi astronomici privind cerul fără stele. mult mai încolo de mal. poate că iese-n altă parte. Prin apă îl pîndeau mii de ochi.. ca mii de saci cu nuci scuturaţi. iute. Lui moşu Puiu nu-i pasă. Un broscoi încalecă o broască şi împreunaţi se azvîrliră hîzi în apa nupţială. Incomat de lintiţă. gîndurile încep să vorbească singure. Herr Direktor.Răsună dinspre trestii orăcăitul broaştelor. Cînd vorbele amuţesc. Monoclul lui Herr Direktor o aştepta pe Fiţa Elencu. fără să le alunge din lenea lor şi-a mîlului.. Şi apa e ciudată ca o neînsufleţită mînă de mort. cuprinse de un brusc extaz. care deodată poate să te apuce şi să te tragă dincolo.. ci din cîte un trup bubos şi moale ca de bătrîneţă viermănoasă. în cer parcă. De aproape broaştele erau soliste. Ridică puşca. Lătratul lor acuatic nu pornea vulcanic din craterul soarelui de-apus. rămînînd în genunchi. lepădîndu-se de puşcă: nu-i bine să te pui rău cu Fiţa Elencu! Ca simplu privitor e altceva. Olguţa îşi încerca praştia întinzînd-o prelung cu un gest graţios. Acela-i tronul ei.... fiindcă Dănuţ ştia legenda şi nu-i venea să-nfrunte singur iazul ocolit de toţi. urmaţi de un inel de-argint înfiorat. Pînda începuse. sau din nostalgica paloare-a lunii. întretăiat de bocete. Larma crescu patetică. Orăcăitul se dezlănţui mai pătimaş. Herr Direktor aprinse o ţigară. .. Şi puşca încărcată. Dănuţ ar fi fost mulţumit să-l atace Olguţa. Ai s-o vezi acuşi.... cu salturi de gumă trecură prin mîl. îţi spun eu. ca pe-o uşă îndărătul căreia o mînă . Încet-încet. ciudat.împăratul redeveni Dănuţ. oprit din salt. mare şi rotund se-ndepărta de iaz. arătînd cu degetul un ciot de salcie săltată deasupra apei.. Monica asculta ţînţarii al căror ţiuit apropiat era ca freamătul tînguitor a mii de vioare. Olguţa. Şi apa e adîncă!. nemişcate. Alte broaşte ţîşniră din apă. ― Olguţa. de-a-ndaratelea ― ca cineva care se teme să nu fie prins pe la spate ― soarele roşu. privindu-l.. Dar Olguţa pîndea luciul apei din preajma sălciei. ― Nu. cu copitele în apă şi-ncremenit. Din vălurele răsăreau capete cu ochi holbaţi de înecat şi s-afundau la loc. Mîna Olguţei izbucni duşmănos.. că-i vin eu de hac.

moşu Puiu. Herr Direktor? ― Ştiu eu!. Ai scăpat-o. Olguţa. Ia să te văd. împrejmuind cu ochi şi bube salcia. ― Urîtă! şopti Monica strînsă de un fior în spate. Monica are doi lei. Dănuţ. S-a făcut? ― Bravo. ― Sst! Nu vorbea nimeni. Urîtă broască! ― Urîtă broască! oftă Olguţa. Să ne luăm măcar revanşa cu membrii baroului. moşu Puiu. Piatra după glonţ. Galeş şi sinistru. hămăind. Monica îşi astupă urechile. Eu aştept... te orbeşte lumina. şopti Olguţa cu fruntea brăzdată. Ali alerga de-a lungul malului. interveni Olguţa.. se grăbi Dănuţ. ― Nu.. o îmbărbătă Herr Direktor văzînd-o că-şi astupă urechile în loc să apuce puşca. cu lăbuţa. ― Înveţi. L-am scăpat pe decan. Mai stai..rămase numai în ochii vînătorilor salcia goală . Şi glonţ şi piatră în zădar. Şi deodată.. arătînd cerului. mă supăr. E greu să tragi în apă.. E rîndul Monicăi. începe tu. Să facem bilanţul.. Glonţul porni. Nu face zgomot. dragă. Fiţa Elencu îi privea. ― Un leu pentru Monica. începură a prohodi în cor. ei prea mici. ― Hai să plecăm. mai mînios. N-ai frică. piatra porni. stîngace ― aşa cum fumează femeile care nu ştiu ― şi trase la noroc. zvîcneau noroadele mucegăite. sau din salcie. Fiţa Elencu nu se clinti din faţa puştei. Dojana Olguţei o hotărî. măi băiete! Ocheşte liniştit. Părea că se luptă cu ţînţarii: el prea mare. Monica.. înghiţită Fiţa Elencu .. Cu mişcarea elegantă a vînătorilor ― asemănătoare cu destinderea în salt a ogarilor ― Herr Direktor sprijini puşca de umăr şi trase din nou. gonea parcă şi glonţ şi piatră. O broască întoarsă pe burtă deveni nufăr alb.Broaştele se risipiră. E rîndul tău. Olguţa opt. Burduhănoasă ca un idol chinezesc.. ― Acuma să ştiţi că iese.. Institui premiu un leu de broască. Eu ţin contabilitatea.. mai buimac. Un pocnet îl alunga înainte. leproasă. ― Uite-o! Nu trage. inima rănită. Nu te pripi.. Acuma trage. Luă puşca. Răposata Fiţa Elencu răsărise din apă. Broasca Olguţei făcu un salt deznădăjduit şi căzu pe apă. ― Pauză.. ― Monica. Prohodul broaştelor. Şi toate broaştele. Herr Direktor! Lasă că le-arăt eu! ― Dănuţ.apăsa clampa. În jurul sălciei. subt apă. ― Eu nu ştiu. . altul îl întorcea îndărăt. Dănuţ cinci. ştirbă şi guşată. din ce în ce mai urlător.. Herr Direktor aruncă ţigara şi trase trăgaciul. ― Ce zici.

― Olguţa. Din inima Olguţei şi din puşca împietrită glonţul ţîşni. vin aici! Ţine-l de gît. cu . îndărăt iazul cu Fiţa Elencu. AH! Ali ! Hei-hei!. Trebuia s-o ucid. De unde răsuna?. Un cataif cu frişcă de la mama şi un flacon de parfum de la mine. Fluiere şi flaute. şopti Dănuţ lepădîndu-se de puşcă.... Obrajii îi ardeau ca atunci cînd intrase în odaia Fiţei Elencu pentru răfuială. ca o pădure gata să-nflorească sau să piară subt secure. tragice.. Eu am să am puşcă de vînătoare. Olguţa! Asta-i lovitură de maestru. Îmbrîncit de glonţul care-l găurise. Bietul împărat! Numai el îşi primejduise viaţa pentru ostaşii lui şi pentru liniştea împărăţiei. Dănuţ. Muzical. de mult trecuse soarele.. ― Herr Direktor. Oştile îl aşteptau mai încolo. ― Bravo. îşi sprijini cotul de genunchiul celălalt. viole şi violoncelul monocord al buhaiului de baltă cîntau din trei zări întunecate ― albastru. Pe iazul vînăt de înserarea cerului se făcuse linişte.. tălăngi. înnăbuşit şi gros.împăratul se întorcea singur de la luptă. răspunse tare Olguţa ca s-o audă şi Olguţele din trecut. Numai păpurişul din fund suspina uscat. visul unei nopţi de vară suna pe hotarul toamnei. Dar moşu Puiu era înaintea iazului. şi ochi. ca braţele unui blestem. îţi dau ţie puşca mea. ― Ali. unde eşti?. De-acolo sau de-aiurea?. cu puşca aplecată în jos. ― Merci. nu se putea să scape.. Înainte era cimitirul de la marginea satului. o stea tremura ca prinsă în pînze de păianjen. Fiindcă-mi era frică de ea.. şi nimeri.. mînate de un hohot de rîs hurducat. cimpoaie. cobze şi vioare.. eu nu mai văd. Adică tu l-ai cîştigat.. Olguţa se lăsă într-un genunchi. pentru paloarea de argint a unei zări. Olguţa i-o luă din mînă fără să-l asculte. De astă dată. În tăcerea topită şi-n umbra clipei vinete suiau cirezile negre din fundul pămîntului.. Acesta fu epitaful celor două Fiţe. Răsăreau stelele pe cerul creştin.... În naltul luminiş. Labele Fiţei izbucniră în sus. .. ― De ce. ― Olguţa. deschidea alaiul. Nu răsărise luna pe acolo. măi drace? ― Aşa. trage tu. O luă la goană îndărăt. pînă cînd ţelul se încrustă în burta albă ca un ciob de lună. Ce împărat de treabă! Ce împărat viteaz! Bravo lui! ― Moşu Puiu.. Dănuţ ascultă porunca epică. Meriţi o puşcă de vînătoare.― Ssst! Herr Direktor! Fiţa. Lătratul lui Ali crăinicea victorii. şi ochi. am cîştigat pariul.. sări Dănuţ cuprins de entuziasmul darnic al marilor evenimente. trupul se prăvăli în apă. ― Olguţa. broaştele amuţiră ca să răsune singur glasul celei de pe salcie. păstreaz-o.

― Herr Direktor. ― Ei. ― Da tu.. aşa-i c-ai obosit? o întrebă poruncitor Olguţa. Monica? ― Da.. Herr Direktor.. cîntărindu-i cozile cu palma. cocostîrcul! ― Cine atunci? întrebă şi se-ntrebă prudent Herr Direktor.... amplifică scrupulos Herr Direktor.puşca.. ― Dragă Herr Direktor.. ca nişte falnici cozonaci abia scoşi din cuptorul verii. ― De ce. ― Atunci de ce vrei să fii băiat? ― Eu nu vreau să fiu fată. Îţi spun eu. ― . ― Ei! ― Ba da..Eu aş vrea să fiu ca tante Alice. Dumnezeu! Herr Direktor schimbă un zîmbet ateu cu steluţa de sus. ― Şi pe mine? ― Sigur.. măi drace! Ce-ţi mai trebuie? Acuma eşti băiat: ai pantaloni.. Mamei îi place. Herr Direktor. Da ştiu eu. . ― De ce tocmai mama? ― Ca să mă persecute. Treceau în dreptul stogurilor de fîn rînduite pe cîmpie. fiindcă-s fată. încetinind pasul. ― O iubeşti. Monica? o întrebă Herr Direktor. ― Îţi plac băieţii. Mama şi tata au vrut. îl încredinţa Olguţa. ― Atunci ce vrei să fii? ― . De ce nu l-a făcut fată pe Buftea? ― Lasă-l în pace. Olguţa? Ce mai vrei? ― Nu ştiu!. ― Nu-s băiat. ea e prietena mea. Herr Direktor?! ― Ajungem îndată. Herr Direktor. Mama singură. ― Mama. mai avem. ― Nu. şi te-aş ruga ceva. ― Puţin! ― Da tu. Olguţa oftă amar. Olguţa? ― Mie?! Nu pot să-i sufăr. ― Monica. ― Şi ţie? ― Mie nu. ― Şi nu eşti tu mîndră să fii la fel ca mama? ― Asta-i altceva. de ce nu-s eu băiat? ― Aşa a vrut Dumnezeu ! ― Ei.. ― Bine.Vezi. Herr Direktor! Spun prostii. ― Sau cocostîrcul.

― Spune. Nu vezi! Ce cauţi aici? ― M-a trimis moşu Puiu să te chem înapoi. îi căzuse puşca din mîini în dreptul Monicăi. Dănuţ! Kami-Mura. ― Da să-mi promiţi că faci. ― Vra să zică mi-ai promis? ― Să zicem! ― Hai să ne odihnim. ― Spune că da.. ― N-are să-ţi fie frică? ― Nuu. Dănuţ. ― Spun. ajutor!".. ― Spune tu ce vrei.. Pe măsură ce se îndepărta mai tare de cei rămaşi pe loc. cu patul proptit în pămînt. sigur. se oferi Monica. ― Şi de ce fugeai? ― Mi-era frică. ― Lasă-mă. ― De ce m-ai strigat? Ţinea puşca de ţeava. ― Depinde. Inimile celor doi fugari. ― Cu biciuşca! ― Ba cu mîncare bună şi caldă fiindcă noi am cîştigat pariul. Uite. de fier. calm. Şi spaima. minţiră buzele Monicăi. hăuli ecoul dezmăţat.. şi zvîcniră în sus. ― Sigur. . alerga mai iute.. dacă promiţi. Herr Direktor. ― Şi mama ce-are să spuie? ― Are să ne-aştepte. Lui Dănuţ. ― Moşu Puiu. oo-ooop". ca un greier negru şi strident.. Monica.. Eu am să-i spun.. Nu vezi că ţin puşca? ― Tu eşti. Dănuţ. Dănuţ. dezminţite de obraji. spăimîntată de singurătatea lui Dănuţ. în sprinteneala fugii.. istovitor de elastic. sorbind adînc răcoarea serii. căzură-n jos. îl apucă de mînă. închise ochii şi ţipă. se făli glasul învîrtoşat.. Cu dinţii şi pumnii strînşi.― La dispoziţie. ― Aşa să-i spui. mută.. stop! "U-uuu. În schimb vorbele-i erau anemiate ca aripele fluturilor strînse în degete brutale. Dănuţ? ― Eu. Monica nu mai poate. Cu picioarele cosite Monica se opri în drum. Herr Direktor. ― Aha! ― Te rog să nu mă spui Olguţei. Dănuţ.. ridică puşca şi încruntat se porni asupra Monicăi. Da unde-i Dănuţ?. ― Să ne aşezăm. tra-raa. lovindu-se una de alta pe neaşteptate. Se întoarse îndărăt. Ea se supără. Monica o luă la goană orbită de întuneric.. gîfîind: "Dănuţ. mă duc eu să-l aduc. ţipa-n tăcerea ei: Dănuţ.. Ţipătul Monicăi îl opri.

... Hai cu mine înapoi. Halal de-aşa împărat!... ― Ştiam eu! ― Cu tine nu mi-i frică. ― . ― Ştii tu ce-i acolo? o întrebă Dănuţ. ― Vai. ― Nu. Dănuţ. ― Ce stai? Dănuţ întoarse capul îndărăt.Bine. Ci-mi-ti-rul. Porniră. ― Dănuţ. Din marele belşug ceresc cădeau steluţe. ― Mă plimbam. Dănuţ. ce frumos e! Aşa se dezvălui sufletului Monicăi. Două mîni se încleştară. nu vrei să mergem mai încet? ― N-ai decît să rămîi singură. arătînd cu ţeava puştii. ― Eu merg cu tine. Dar mîinile împăratului erau de fier. Dănuţ. Dănuţ îşi stăpîni un oftat de uşurare. cu aceiaşi ochi. unde vrei. mîna vrăjitoarei în cealaltă ― şi la drum! Împăratul se ducea să înece vrăjitoarea în sîngele balaurului răpus. Dănuţ! ― Ţi-i frică? ― Cu tine.. Cu mînile ― fiindcă isprăvise gloanţele ― împăratul se luase la trîntă cu ea. nu... vorbi tare Dănuţ. încuiate în apropierea cimitirului. ca şi curajul său. o vrăjitoare aţinuse calea împăratului. ― Vai. ― Satul. În ajutorul vrăjitoarei săriseră din cimitir toate duhurile rele. ― Lasă-mă să te ţin de mînă. Dănuţ? Moşu Puiu ne aşteaptă. Puşca într-o mînă.― Şi eu mă supăr ! ― Nu te supăra. eşti curajos. stele şi luceferi prin noapte şi prin veacuri. Dănuţ.în drum. Hai mai încet.. întîia noapte lirică a lunii. Monica privea cerul cu ochii măriţi ca şi cum ar fi văzut zborul unui înger.. ― De ce. Paşii lui Dănuţ creşteau. îl privi pe Dănuţ. ― Nu. ― Dacă-ţi place! Eu mă grăbesc.. Dănuţ..... da nu mai pot. ― Hee! Cred! ― Tu eşti băiat. ― Aîî! Am spus o dată! . Dănuţ. ― Şi dacă nu vreau? ― Atunci mergem acasă. Da parcă şi tu veneai înapoi. eu cu tine vreau.. ― Unde-s? se răsti Dănuţ dînd drumul mînii de prisos de acum . Apoi.. ― Şi ce vrei? ― Să mergem înapoi. Eu îs fricoasă... Din nou goana clocotea în el. estompînd treptat silabele fioroase..

Înălţată de braţele lui Herr Direktor. . ― Du-te şi-i caută. moşul se aplecă şi întoarse un păpuşoi rumenit: pe stogurile de fîn şi pe cîmpie. Moşul trase cu ochiul la carul cu boi oprit în drum. Monica se trezi în fîn gîdilitor şi parfumat ca un îndemn la rîs. ― Eu mă duc să-i caut. îl privi pe Dănuţ cum priveşti o rîndunică pierdută în cer.. n-auzi? ― N-am văzut ni'că! Ei! ― Eşti sigur? ― Ţi-ai bătut joc de mine! se întoarse Dănuţ către Monica.. ― N-auzi. ― Moşule. Ia luaţi cîte-un păpuşoi.înainte. pe jumătate în bătaia flăcărilor. Dănuţ îi întoarse spatele. Autoritar. Dănuţ bătu cu patul puştii în pămînt. al moşneagului ar fi acoperit cîteva fălci. boierule!. Aşa-i ghini!. În locul vînătorilor de broaşte ― ca într-o vrajă ― un moş decorativ cocea păpuşoi la un foc aromat de vreascuri şi coceni.. ― Crede-mă c-aici i-am lăsat! se apără Monica.. Un alt păpuşoi fu tolănit pe cealaltă coastă de-o mînă deprinsă cu focul. cu stelele deasupra şi şoaptele Olguţei la ureche. Olguţa răsărise din car. Cu ochii micşoraţi şi troieniţi de sprîncenele albe. ― Hei! Moşule! Eu îs de la curte!.. Vorbeşte mai tare. îndoindu-şi degetele înţepenite de strînsoarea viteazului împărat. Mai staţi oleacă la foc.. sau o gîză prizărita printre ierburi. săracu! interveni Monica. n-auzi odată? ― Aud? ― N-ai văzut un domn şi-o domnişoară? răcni Dănuţ ca pentru cineva din lună. ― Crede-mă că nu. ― Tu să taci! Mo-şu-le. La auzul vorbelor. roşu la faţă. şi-şi căută de treabă mai departe. ― Da nu-s! ― bătu el din picior. Dănuţ! Aici erau. moşule? ― . A!. moşule. trase cu ochiul şi la faţa lui Dănuţ. făcînd semn Monicăi să tacă şi să vie.. ― Ha? ― Poate că n-aude. ― Ei comedia dracului! oftă din greu Dănuţ. posomorîtă cu toată veselia flăcărilor. de mare şi bun ce era. Dănuţ. urlă Dănuţ. şi poate şi pe cer ― o umbră mitologică răsuci gîtul unui balaur cu limbele vîlvoi. suspină Monica. ― Poate că-s mai încolo... N-auzi? Moşul se întoarse clipind. ― Parcă ţi-ar fi nevastă. Dacă şi surîsul ar fi să aibă umbră..... ― Moşule.

. Olguţa o vedea ilară şi-i venea să-i scoată limba. ― Iaca mă cheamă nepotu-meu. Parcă-i făcea în ciudă! Cu pas împărătesc. Herr Direktor privea cerul prin monoclu. boierule. ― Lupii? murmură Dănuţ îngîndurat. ― Moşule. ― Moşule. Buftea.. şi celelalte". ― Iaca pornesc.. strîmbîndu-se elastic: serioasă. oftînd. "Un taraf de lăutari. Stai. măi copchile măi! Nu porni. N-o lăsa. strîngîndu-se lîngă foc. Scîrţ-scîrţ. Aşa a vrut! Olguţa înjumătăţi păpuşoiul adus de Monica. trebuie să pornim spre casă. Se înfruptară toţi trei. boală! îndemnă ea boii cu glas prefăcut. ― Herr Direktor.. Dănuţ dădu un binemeritat concediu bravului împărat. Moşneagul lîngă boi. ― Lasă-l să te aştepte! ― Să stea singur? ― Sigur. ― Monica! Unde eşti. boii trăgeau. scîrţ-scîrţ. să-l chem şi pe Dănuţ.. Şi numai Dănuţ lîngă foc. carul scîrţîia. luna care-o văd copiii mici prin somn. Dănuţ. hoo! ― Uf! . mă laşi aici? ― Păi cum? ― Moşule. fără gură şi sprîncene lineare. Monica? ― Aici-s. veselă sau tristă. c-o mănîncă lupchii. cînd ai oreillons ! Răsărise colorată ca un abţibild. păturînd în pănuşi păpuşoi copţi.. ― Aşteaptă-ţi copchiliţa. suflînd în palme. dori tainic Herr Direktor.. boierule. ― Parcă eu nu ştiu să mîn! Hăis. Hăis! Scîrţţ-scîrţ. ― Uite luna! ― Luna-i? ― Luna. ― Apoi te las cu bine. Samănă cu tine. ― Olguţa. n-auzi? Vin şi eu. Moşneagul se porni de lîngă foc. legănîndu-şi coarnele prin stele. scîrţ-scîrţ.Din car. ca vîntul într-un lan astral de rochiţa rîndunelii. Calea laptelui adia pînă-n zare. ― Cheamă-l pe moşneag. ai băgat de seamă? Cînd mănînci păpuşoi parcă paşti ! ― Merci! ― Să-ţi mai dau? ― Reste ! îmi stric pofta de mîncare. Culcat pe spate.. . ― Kami-Mura! ― Buftea.― Olguţa.

fără s-o privească pe cer. Herr Direktor. mă spăl eu pe dinţi cu periuţa ta? ― Nu. spune şi tu cu ce seamănă. ― Şi-acum eşti mare? ― Nu. Şi eu am băgat de seamă că ziua nu făceau aşa. Dănuţ nu se gîndea la lună... Olguţa! protestă Monica după o scrupuloasă examinare. ― De ce? ― De la Slănic. Herr Direktor! Eu n-am să mă joc aşa niciodată. ― Asta-i joacă?! ― Joacă de oameni mari ! ― Mai rău decît copiii. De ce se sărutau.. Olguţa. ― Buftea. Spune tu. spre gustare. De asta. Şi-n urma noastră veneau nişte domnişoare care se sărutau cu domnii..― Nu seamănă cu Dănuţ. cutii cu sardele.. cu vîrful cuţitului. deschizînd cutii cu măsline marinate. Cînd o văd îmi vine ciudă. Dănuţ o vedea punînd în vastul coş de hîrtie. mie mi-i antipatică luna. C-un glob de aur? ― Lasă-mă-n pace. spune-mi drept dacă ţi-ar veni ţie să te săruţi pe gură cu o cucoană care nu ţi-i rudă? ― Aaa! Mai ales! Sigur că nu. ― I-auzi! ― Da. Herr Direktor? ― Se jucau... . că domnişoarele celea se sărutau pe gură cu domnii de-acolo! ― Vai de mine! ― Crede-mă. Pe atuncea eram eu mică. Lui Dănuţ îi era foame. o aşchie grasă de caşcaval de Penteleu. eu nu le lăsam să mă sărute pe obraz. Numai cînd era lună. Asta-i greţos. Da atunci eram mai mică. Eu vedeam umbrele lor.. Herr Direktor. Herr Direktor. tăind patace roşcate de salam. Herr Direktor. Eu mergeam de mînă cu Buftea. ― Sigur. Tu ai periuţa ta. Herr Direktor! Ei. ― Fii politicos! Ai noroc că-s bine dispusă. era stăpîna unei băcănii mai mare decît a lui Ermacov de la Iaşi. ― Da cu cine seamănă? Cu tine? ― C-un nătărău de bostan! glumi Herr Direktor. oftă Herr Direktor. Constatase din auzite prezenţa ei şi o găsise în turbinca lui Ivan. desfăcînd un hîrzob de păstrăvi afumaţi. ― Vra să zică nu eşti bine cu luna? ― Nu. ― Ce ţi-a făcut la Slănic? ― Trebuia să ne plimbăm pe lună.. Luna din turbinca lui Ivan. Uite: Monica-i prietena mea. ― Vin să te pup. Monica. înainte. Olguţa. Herr Direktor. cu faţa ei de lipovan gras. ― Herr Direktor. îţi spun pe onoarea mea. ― Vezi.. întinzînd.

fa! Chei din faţa mea! Hi. ― N-ai văzut pe boieri. Şi tu nu faci ca domnişoarele de la Slănic. se . ― Nu te superi? ― Nu. bum. ― Am cîştigat pariul. boală! Hohote de surdă veselie porniră din fînul carului. ia vin să grăim oleacă.. ― Borşul. o clipă. şi aşa? ― Păziţi.. vorbind Anicăi ca unei surdomute de acelaşi neam. ― Hm! Ai să te-afuriseşti. ― Adevărat? ― Veşnica ei pomenire ! intonă Herr Direktor. ― Ferească Dumnezeu! La intrarea în sat. groaznica poreclă. ferindu-se. Moşule. ştergîndu-şi musteaţa. ― Uf! Slava ţie Doamne! răsuflă doamna Deleanu. zvîrlind ţigara. zîmbi Herr Direktor recunoscînd farul de la automobil şi presimţind ce adăpostea.. Cu lampa într-o mînă şi cu lingura de salată în cealaltă. să spui că nu ne-ai văzut. ca pe o halbă. Parcă am avut o presimţire: cataifu-i gata. Tu eşti rudă cu mine. Are să te-n-trebe o ţigancă ― glasul Olguţei scăzu ― care umblă cu un neamţ.― Pupă-mă. ― Borşul. prin zarva cînilor din curte şi din sat. ― Ali! Doamna Deleanu se ghemui.. gudurîndu-se frenetic. acoperite de rîsul greierilor şi-al cosaşilor. Profiro! intonă corul din car. întreabă-i. Spiritual.. Profiro. ― Moşule. ― Ne-am fript. neamţu cu căruţa dracului. strigă domnul Deleanu din cerdac. Dă-ni-l de sufletul lui Patapum. ― Iar Anica! se supără Olguţa. ― Patapum. După mănuşi sări din car Ali. doamna Deleanu îi aştepta pe scări. c-o arunc pe Fiţa.. un tunel gălbui găuri noaptea. ― Lasă că le-arăt eu! Neam spurcat! mormăi moşul trecînd lîngă boi. ― Să grăim! Moşul rămase în urma boilor. Mănuşile lui Herr Direktor purtaseră. copii! Au trimes după noi. moşule? întrebă distrat Anica. Ştii. ţipă Olguţa avîntîndu-se din car pea doua treaptă în braţele domnului Deleanu. cu braţul încolăcit pe mijlocul Anicăi: Ţinea farul în mîna ridicată. severă ca o alegorie a Justiţiei casnice pentru acei care întîrzie la mese. ― Poftim! Car cu boi vă mai lipsea! Domnule automobilist. mamă dragă. Herr Kulek lumină luna cu farul şi trecu mai departe. acum se vine la masă. ― Ura pentru cataif! ― Dar n-am să vi-l dau fiindcă vă faceţi de cap. Herr Kulek se apropia.

de culoarea amurgurilor profirii.. Ţi-i foame? ― Grozav. împodobit cu frunze bahice.. Aburii borşului pictară nostalgii pe feţele înfometaţilor. ― Grigore! Nu-ţi dau cataif. vorbiră numai lingurile. scuturîndu-se de fîn. Struguri de culoarea dimineţilor blonde şi-a celor verzui. moşule! ― Hii. ― Da unde-i Anica? N-aţi întîlnit-o? ― Caută luna! mormăi Olguţa. tante Alice. ca pentru un joc de şah: se apropia sfîrşitul vacanţei. În tăcerea deplină. intra răcoarea prin ferestrele deschise: venise toamna. În farfuria lui sîmburi şi coji nu existau: numai scheletele verzi ale ciorchinelor înlăcrimate. ― Dănuţ. iute şi plural. mestecînd un colţ de pîne.. boală!. tante Alice. greierii şi ochii cînilor. Partea a doua I "MEDIUL MOLDOVENESC" Că dintr-un cantalup ţinut la gheaţă. degetele aşezau cojiţa în farfurie. ― Are Kulek şi pentru mine! Paşii Profirii duduiră. o dezbrăca de cojiţă între buze şi. ca nişte insulte farfuriei. Monica clipea.. de culoarea amiezelor bălane. de culoarea nopţilor albastre iluminate de somnul lunii ― se îngrămădeau redeşteptînd icoana zilelor şi nopţilor trecute. pe cînd gura alegea sîmburii de miezul apos. Monica. ― De miere! adăugă Herr Direktor. ― Ce-avem la masă? năvăli Dănuţ scuturîndu-se ca un căţelandru scos din apă. spală poama. Olguţa arunca cojiţele. ― Buna sara. Dănuţ mînca poama. Monica desprindea boaba. ― Asemenea. potaie! Boii porniră visători prin ocara cînilor. ― Daa? Buna sara. Coşuleţul cu struguri din mijlocul mesei. delaolaltă cu lumina soarelui. vehement. Hopa. Nie. de cîte ori ţi-am spus! . ― Bravo! Cu fîn zburlit în părul blond şi cu obrajii rumeniţi. Olguţa a împuşcat broasca. preocupată de mişcare mai mult decît de gust.jelui Olguţa arătînd moartea declamatorie a basetului. plecîndu-se. de culoarea miezului de noapte vînăt de duhuri necurate. boierilor! le dori moşul. Aducea castronul cu borş. ― Poftă mare. luminoasă în lumina lămpii. lumina. meditativ.

o nouă infracţiune: delictul prometeian. ― Să ştii c-ai să capeţi apendicită! De ce înghiţi sîmburii? "De-ar da Dumnezeu". ― Bravo. ― Şi el s-a făcut haiduc? ― Nu. ― Poftim cutia. ― Dă-mi cutia... ― Un chibrit. încruntată. Aş face-o numai ca să văd capul mai multor colegi de dincolo. Doar nu-ţi cer luna! ― Imposibil! Cutiile de chibrituri dispar. Olguţa tăcu.. Revanşa mi-o iau la caimac. Parcă eşti Patapum. ― Şi cine l-a răzbunat? ― Literatura. dori Dănuţ în sinea lui. ― Focul. nu chibriturile. cînd se va face revizuirea codului penal. papa? ― Un viteaz. zîmbi doamna Deleanu. ― Hm! îţi şade bine: de asta te-am întrebat. o supărau ca o convorbire într-o limbă pe care nu o înţelegea îndeajuns.. Ei! drăcie! Două cutii ieşiră din buzunar. Aşa scăpase de Olguţa! Îndeobşte. Olguţa. omule. A murit. şi mai presus de toate. Dănuţ ar fi spus spiritul. Anumite discuţii însoţite de zîmbete. ― Fiindcă toţi furăm cutiile de chibrituri ale celorlalţi! Dă-mi înapoi cutia. aprinzîndu-şi ţigara şi punînd cutia în buzunar. ― Ce rîzi? ― Am nimerit o boabă acră. Cînd domnul Deleanu explicase Olguţei că hoţul focului fusese pedepsit. Dănuţ gîndise: "S-a fript!" Dacă n-ar fi fost şi Olguţa.. "Ce-i aia?" "Cine-i ăla"? ― Cine-i ăla. Poftim: o singură cutie. Grigore! Voi propune. ― De unde! A mea e. A furat focul zeilor şi zeii l-au pedepsit mai rău decît pe hoţi.. Herr Direktor alese un chibrit din cutiuţă. ceru doamna Deleanu. numai să fie cafeaua blănită. Am scos-o din buzunar. . maşinal. ― De la Prometeu cetire? ― Te cred. ― Bine. ― Ai dreptate! Mare minune cu chibriturile ! Se vede că au un element penal în compoziţia lor.. turnînd apă clocotită în ibricul de cafea. plîngi? Dănuţ făcuse un spirit pe tăcute. o nemulţumea surîsul lui Dănuţ. La dulce. Dănuţ era tăcut pe dinafară şi limbut pe dinăuntru. Şi pe deasupra. înghiţind înainte: se apropia şcoala..Dănuţ muie strugurii în apă. ― Ce cutie? ― A mea. ― De ce-or îi dispărînd cutiile de chibrituri? întrebă domnul Deleanu.

. doamna Deleanu începu culesul caimacului. ― Merci. ― Ia mă rog! ― Te rog. ― Ştiu. un picuşor de poftă. ― Atunci tu de ce bei? ― . ― Bine că vine şcoala. Monica! După ce rămaseră singuri. ― Şi tu ai nervi şi fără cafea. mamă dragă! Merci. ― Mult sînge rău trebuie să-i mai facă.poate fiindcă înăuntru nu era Olguţa. Du-te şi te spală pe mîni. cînd verşi cafea. În jurul ibricului de cafea. ― De ce? ― Fiindcă enervează. s-o răcoreşti.. ― Mamă dragă. ― Cine-i profesoara Olguţei? ― O fată excelentă. ajunge. Bruna furtună din farfurioară azvîrli un val şi pe faţa de masă. începu Olguţa după ce-şi sorbi cafeaua. tante Alice. Olguţa.. papa! Hai. Ţinînd ibricul de coadă. îmi dai cafea? Domnul Deleanu îşi umplu farfurioara. oftă Olguţa.. adăugă domnul Deleanu simţind privirea de Neptun a doamnei Deleanu îndreptată asupra lui din clocotul cafelei. de ce spui tu. ― Suflă. Mamă dragă fă-mi şi mie o cafea.. Acuşi trebuie să vă culcaţi. Olguţa.. ― Atunci de ce te superi cînd vărs eu? ― Îţi mulţumesc! ― Pentru puţin. Herr Direktor începu să rîdă.. Olguţa învaţă uşor şi cu . cafeaua se umflase deodată.Fiindcă ajută digestia. un pic. ― Nu mai pot! gemu Olguţa... şopti galeş Olguţa. şi profesoara convorbiri instructive. M-am umflat. hora violentă a flăcărilor se rotea uşoară. mamă! ― Cafeaua nu-i pentru copii. că ai să iei bani? ― Fiindcă aşa se spune. Dănuţ.. Papa. nu te obrăznici! ― Dacă mi-i poftă de cafea. plimbă-te pe afară cu Monica. ― Să-ţi fie de bine. De altfel. hai şi tu. lecţiile sînt discuţii. Să am şi eu puţină vacanţă. deasupra flăcărilor. clăbucită şi mînioasă ca un curcan de şocolată. ― Olguţa! Azi am pus faţa de masă. oftă mama Olguţei. Olguţa-i oferă ceai sau dulceaţă. combativă. şi raporturile dintre ele camaradereşti. ― Olguţa. mamă dragă. ― Închipuieşte-ţi că nu! Bineînţeles. ― Şi eu n-am digestie? ― Ai şi fără cafea. ― Lasă că-ţi dă tata din farfurioară. "Fuuu!" Bolborosind.

Săraca! ― Dragii mei.. fiindcă se apropie plecarea. Avea mare admiraţie pentru Iorgu. Aşa-i şade bine Olguţei. Herr Direktor.. Şi cum spuneam. Îl dăm la liceu. Extern.. ca pentru o luptă cu ochii.... Să fi fost Dănuţ ca ea. da. Vra să zică e băiat. probabil un flirt. Ce vrîstă are Dănuţ? ― Unsprezece ani. ― Numai? ― Mai ştii?!.. ― Nu.. Ce intenţii aveţi voi cu privire la Dănuţ? ― Cum? E foarte simplu.. Grigore. ― Domnişoara Dobriceanu.. ― Cine? întrebă rîzînd. îţi aduci aminte ce obrăznicii îi spuneai? ― Da. fiindcă a venit vorba de Kami-Mura şi fiindcă a sunat ceasul plecării. ― Păcat ar fi! suspină domnul Deleanu. ― Intern? ― Vai.. nu! Băiat. ― Grăbită mai eşti la puncte! ― Nu văd unde vrei s-ajungi? ― Îndată... nu haiduc! ― Da. îi de-o vrîstă cu voi! ― Biata Profiriţă! De la ea nimic nu te poate supăra. ― Iorgule. ― Deja? ― Dacă nu mă daţi voi afară mă dă toamna. ― Copil.. de o prietenă a voastră din copilărie. Grigore! Se poate una ca asta! Dănuţ intern?. .. ― Şi? ― Punct." ― Închipuieşte-ţi.. Da-i plac toreadorii!..... Iorgule. Şi sînt convinsă că prietenia cu Monica şi viaţa împreună or s-o mai îmblînzească. ştergîndu-şi monoclul cu batista. Şi ea e un mieluţ. Şi nenorocirea e că pentru tine va fi mereu copil. Tu şi cu Dănuţ nu sînteţi genul ei! Îi plac oamenii limbuţi şi agresivi.. fireşte.plăcere: singura moştenire simpatică de la Fiţa Elencu!. E latifundiară inexpropriabilă în împărăţia cerurilor... ― De loc!.. Săraca!. răspunse repede doamna Deleanu. La ce liceu vreţi să-l daţi? ― La Liceul Internat. ― Păcat?! Gîndeşte-te că-i fată. eă această amabilitate mi-a fost servită în faţă. tu n-ai nimic de spus? ― Eu sînt de acord cu Alice. nu ştii? ― Perfect.. Chestia-i limpede ca apa... aş vrea să limpezim o chestie care mă preocupă serios. începu Herr Direktor. "Dănuţ îi mai prostuţ: el samănă cu mama lui.. ― Mai trăieşte?! ― Dragă.

― Nu glumesc. Da sau ba? ― Eu copii n-am. Tu eşti o mamă admirabilă. ― Ţţ! ― Şi tocmai de asta eşti primejdioasă pentru educaţia unui băiat. Şi. singurului urmaş al numelui nostru. Aşa-i? ― Poate. Degeaba te superi. fiindcă.. ca la auzul unui gînd de-al său. cu oarecare îngrijorare totuşi. ― Vai! ― Ascultă. de pildă. dacă poţi.. ― Grigore! ― Azi eşti în toane rele. moldovan prin excelenţă. acoperişul casei noastre e teafăr. Sînt convins că Iorgu gîndeşte la fel: spune. matematic.. ― Foarte frumos şi lăudabil... nevasta ― hai să zicem ― dar eşti un om comod.. e pentru copiii voştri. ocolit şi rostit de un altul. E în joc viitorul singurului tău băiat. Iar în ziua cînd îţi cade. zîmbi domnul Deleanu. Sînt mama lui. ― Cred că da. Şi asta spune tot.. din fericire. Un ratat. M-a ferit Dumnezeu de căsătorie pînă acum. Ştii. Aşa că toată afecţiunea mea. că ţi se dărîmă acoperişul casei.. laşul nostru. Herr Direktor aprinse o nouă ţigară. Toată . Şi singura mea bucurie ― alţii ar numi asta ideal. Vă-ntreb: ce-are să se aleagă din Dănuţ dacă va face liceul aşa cum vreţi voi? Doamna Deleanu ridică din umeri.― E natural. ― Dragă Iorgule. să lăsăm fleacurile. nici noi nu sîntem de lepădat. ― Vă rog să mă credeţi că tot ce vă spun e gîndit şi copt de mult. ― Dragul meu. ― Poftim... în căpăţîna asta fără de plete poetice. eu îs mai modest ― e să-i văd oameni. ― Şi? se impacientă doamna Deleanu. ― Bine. Tu ştii bine că-ţi iubesc copiii.. laşul! Un oraş care are poeţi şi n-are primar. subt privegherea părinţilor. Vă pot dovedi ceea ce am afirmat. şi restul. N-am nimic de spus. Alice. Uite laşul. Să lăsăm acoperişul. Numai că. nu-i coşi la loc fiindcă te bizui pe noroc şi ai ferma convingere că norocul se preocupă de nemurirea aţei de care-ţi atîrnă nasturul. din zi în zi mai descusut. primarii sînt tot moldoveni. ai devenit prooroc! ― Nu. Nasturul de la pantaloni. devii pesimist şi faci admirabile stanţe melancoliei celor bătuţi de soartă ― fără ca să-ţi coşi alt nasture la loc. Răspunde tu mai precis. tu eşti un om de ispravă: îţi iubeşti copiii. bineînţeles. şi deacum înainte ştiu să mă feresc singur.. nici nu cobesc.. Să vorbim serios. Alice. mai vrednici şi mai întregi decît noi. ce s-alege din toţi copiii crescuţi în condiţii bune. slavă Domnului. cu creionul în mînă. în loc să-l dregi ― ceea ce te va scoate pentru cîtva timp din tabieturile tale ― eşti în stare să te îmbeţi în fiecare zi ca să uiţi că din clipă-n clipă poate să-ţi cadă în cap..

Limba valahilor e vulgară: recunosc.... ― Grigore. Dar constat că Moldova-i primejdioasă. Vorbele-s scurte. Dacă nu era Alice. dar. aristocratică. în mînile noastre.. De altfel asta e şi expresia consacrată a moldovenilor pentru Iaşi de pildă: "Bătrînul nostru oraş! Bietul Iaşi!" Toţi îl deplîng şi toţi revendică mila celorlalţi pentru bătrîna capitală a Moldovei. E brutală: adevărat. Viitorul lui Dănuţ nu trebuie încredinţat norocului moldovenesc. măgarule... elegantă. lenea moldovenească începe cu vorba moldovenească şi se încheie cu fapta moldovenească. dar poate că ai dreptate.. Adu-ţi aminte că printr-a şasea de liceu făceam versuri! ― Şi? ― Arvonisem deja energia la Muntele de Pietate. ca şi marinarii lui Ulysse.. Poate exagerez puţin.. răstite. dar nefastă mai ales. ― Exagerezi! ― De loc!. altfel îi ucid frumoasele sirene. estetică. Numai că moldovenismul meu a primit un altoi salutar. eu am trăit numai în Moldova. ― Monoclul? ― Dacă aş fi rămas în Moldova sînt sigur că-l purtam. îl avem noi... tot talentul şi toată inteligenţa ta ţi-ar fi fost un ferment de amărăciune în plus. Şi credeţi-mă că ce spun. sîntem fraţi! ― Sîntem fraţi. Ai impresia că cine le rosteşte are muşchi. la gura sobei... Da. ― De Dănuţ nu mă despart. Iorgule. ca pentru un biet bătrîn nevolnic dar venerabil. Mediul moldovenesc e primejdios pentru educaţia băieţilor. cu ochii cîrpiţi de somn. Dragii mei. pînă şi dragostea pentru Moldova e plină de milă. Şi spunemi tu. ― În Moldova mai ales.. Dar e vioaie. dacă nu eşti prototipul moldoveanului? ― Aşa-i. mai acri şi mai calici. deprimant de molatecă! Parcă-i vorbită numai din puf. ― Sigur că am. din care decurg toate celelalte. Deocamdată îl aveţi voi. în fundul pantalonilor.... şi muşchi vînjoşi. ca pentru luptă. cu jumătate gură. şi nenorocirea-i că rămîn. se scutură nervos doamna . trebuie să-şi puie vată în urechi. şi nervi pe deasupra. cum se spune. şi trăiesc: hm? ― Şi sînt ferm convins că te întrebi şi tu cum ai ajuns unde eşti.. ― N-am obiceiul să-mi pun astfel de întrebări. cum vrei să-i spui. Voi nu vedeţi că limba noastră e făcută pentru femei şi pentru taclagii ! Dulce ― ce-i drept ― şi molatecă îngrozitor. Cine trăieşte în Moldova din copilărie. între două cafeluţe cu şerbet. căci mi-e dragă Moldova. e o anumită lene. am deplină dreptate. ― Ai devenit moldofob? ― Nuu. ― Toţi băieţii trec pe-acolo... Uite. spun cu durere. în fond..activitatea primarilor se reduce la înzestrarea cu ruine din ce în ce mai poetice şi mai melancolice a reveriei poeţilor din ce în ce mai beţivi. Asta s-o ştii. Trăsătura ei esenţială..

da eu nu-l răsfăţ pe Dănuţ. Şi să ştii. Răscoala ţărănească e un semn. Să-l privim pe Dănuţ în liceu. Civilizaţia a început să pătrundă în ţara noastră. Copilul ştie sau simte aceasta. de asprimea pe care copilul trebuie s-o întîlnească de mic. mai ales ― inerente vieţii. vei exagera.. ipotetic.. Ai să plîngi. Vor începe alte răscoale. Consecinţa: în loc să născocească el singur mijlocul de-a birui reaua voinţă. vei plînge. Ei! asta topeşte bărbăţia. Severitatea care vine de la un străin e tonică. mîine-poimîne vine armata. la nevoie ― că-i persecutat.. se vor dărîma aşezămintele barbare şi poetice. condiţiile de viaţă devin tot mai grele. Să întoarcem pagina.. Ori. bărbăteşti.. Or să-nceapă femeile. Evident. Vrînd-nevrînd ţi-l ia. nu vorbesc de monstruoasele prigoniri care ucid sufletele. ascultaţi-mă. nu poet ancorat în fustele mamei. ― Dragă Alice. Ajunge atîta: răsfăţul e gata. ― Grigore dragă. Odraslele din ietacul mamei ştiu să-i canonească bătrîneţele. fiindcă s-a bătut sau s-a jucat cu alţi băieţi. se rugă doamna Deleanu. Spune tu: nu-s eu destul de severă cu el? Poate mai severă decît cu Olguţa! ― Alice. Şi Dănuţ va simţi nevoia să aibă cîte o soră de caritate pentru fiecare durere sau necaz. . genul acesta de severităţi nu contează.. inevitabile.. Nu mai vorbesc de miile de despărţiri dintre părinţi şi copii ― dintre mame şi băieţi. în viaţă şi-n război surorile de caritate nu-s obligatorii.. şi chiar dacă ar fi. Ia închipuie-ţi că într-o zi Dănuţ vine acasă cu capul spart. Ceilalţi ştiu să preţuiască şi delicateţa şi jertfele secrete ale celei care i-a crescut. bineînţeles.. prin părinţi. îl vei compătimi.. sîntem în măsură să-l ferim pe Dănuţ. Slavă Domnului. Vorbesc de severitatea. fiindcă la tot pasul s-au lovit de viaţa care. cum ştii.. fiindcă numai aceea îi dă muşchi şi individualitate combativă.. Sau altceva. Dănuţ te va convinge ― cu lacrimi. şi fiindcă. va obţine o intervenţie la director. alte tulburări ― mai curînd sau mai tîrziu.Deleanu. Ce-ai să te faci?! Ai să-l legi? Nu. cu nenorocirile lor futile. nu-şi pierde vremea cu solicitudini şi amabilităţi materne. Or.. Îndărătul mamei severe e tot mama.. pe de altă parte. că severitatea educaţiei de pînă acum e fără cusur. O notă proastă.. efectiv. de pildă. luînd aspecte comice de operetă ― dar va isprăvi prin a pătrunde adînc. şi marile energii ale muncii vor copleşi . Să admit.. Tu-l vei crede fiindcă eşti sensibila lui mamă. neatenţia sau severitatea dascălului. Se vor revizui valorile sociale... chefurile etc. belferii care sînt oameni din viaţă ― cu tot ce implică aceasta ― nu sînt la fel cu mamele şi nici nu pot fi mamă a treizeci-patruzeci de copii străini. în liceu la Iaşi. Şi. Ei! vezi! Ai tresărit! Atunci te vei alarma. sînt rare...... şi atunci va lua aspecte tragice. Şi-i iarăşi foarte bine ca nenumăratele ispite ale adolescenţei şi-ale tinereţei să-l găsească bărbat călit în viaţă. nu cei crescuţi în ietacul mamei. Alice ― ţi-o spune o experienţă ― adevărată dragoste pentru mamele lor au numai copiii crescuţi în viaţă.... şi pentru tine ― şi mai ales pentru el ― e bine ca despărţirile să fie fără lacrimi.

şi după discuţiile lungi pe care le vedea isprăvindu-se cu izbîndă. doamna Deleanu.. cu lăutari şi alte muzici. Copilăria fiecărui om. A! nu spun că sărăcia lucie e o fericire! Această pretenţie o las religiei cu popi graşi! Dar tot atît de mare primejdie ca şi calicia e averea de-a gata pentru sufletul copiilor.tirania trîndăviei stăpînilor de ieri. ― Să-l trimit în Germania? vorbi rar.. în această privinţă credinţa mea e alta decît aceea a parveniţilor. N-ai teamă! Nu-s demagog. Şi pentru asta trebuie să-l facem om. să fie atît de întreg. şi vor năvăli în viaţa socială oameni care vor tîrî civilizaţia cu ei. nu să-şi măsoare nemernicia şi slăbiciunea în faţa ei. tu uiţi că Dănuţ va fi bogat. Dacă-ţi şti să fiţi oameni. ciocoilor şi chiar multor boieri autentici care-şi trimit odraslele prin străinătăţi de îndată ce le-au înţărcat. şi mai tîrziu pentru doctori. ca şi strămoşii lui. Dragă Alice. vulgari dar energici. mai multe spitale şi şcoli. bietu tatu-meu. nici nu-s snob de-a-ndoaselea! Vreau să-ţi spun atît: tata a avut experienţa vieţii. în sfîrşit. ― Dragii mei. Cealaltă ― cînd e şi moştenită pe deasupra ― e bună pentru bacara.. înseninîndu-se. ― Grigore. va şti să-şi arunce numele cu iz de cronici nespălaţilor pe care i-a biruit cu pumnii lui... atît de călit. era un om care se ridicase numai prin puterile lui. îşi pregăti o havană. a fi nepotul lui conu Costache Dumşa nu va mai însemna nimic.. ― Nu uit de loc. pentru şampanie. puternic prin el. nici nu fac politică. încît să aibă mîndria că el singur ar fi fost în stare s-o adune aşa cum au făcut şi părinţii săi ― şi s-o preţuiască mai degrabă ca o dovadă şi ca o amintire a vredniciei înaintaşilor săi. Ei bine. în concepţia . ― Nici nu m-am gîndit la aşa ceva! Doamna Deleanu respiră. Lăsînd ţigările.. ca să înveţe limbi străine. brutali dar puternici. Atunci nu te va mai întreba nimeni: "Cine-a fost tată-tău?" Paşaportul ereditar pentru saloanele aristocratice şi pentru viaţa socială de azi ― va fi un arhaism perimat. Ferice însă de acel care." Iată. Ş-atuncea.. Alice.. ca o impertinenţă.. cu temere şi sfială. Vom avea. îţi lăsa nepoţilor mei mai mult decît vă las eu vouă.. singura avere cu adevărat mănoasă. Herr Direktor îşi stăpîni un zîmbet cu o încruntare. Aşa. dar cît v-am lăsat v-ajunge. sănătoşi sînteţi. ştii ce ne spunea el cînd eram mai mari? "Măi băieţi. Averea moştenită e socotită ca o fericire căzută din cer. mai mulţi medici şi mai puţini popi. dragii mei. dar altfel. Herr Direktor fuma havane numai după mesele lungi. da! Acela va fi stăpînul celorlalţi. "Dănuţ va fi bogat": te cred! Foarte bine! Numai că în clipa cînd îşi va mînui singur averea. cap aveţi: iaca-tă averea pe care v-o las. O aprinse. înainte de a fi om bogat. de poeţi. nu.. decît poate în rarele saloane cu mobile mîncate de molii şi boieri scăpătaţi. E o eroare cu grave urmări. dar de oameni teferi. dintre care cea mai de căpetenie e înstrăinarea de limba naţională.

. dragii mei... Mai întîi. Germania n-a fost pentru mine o vocaţiune cum e. Şcoala Luterană... pe un suflet format din punct de vedere etnic.. nu te supăra. provizor. în contact . mai exact. vom vedea.? o privi Herr Direktor prin monoclul din nou pus. Cînd nai amintiri din copilărie. de pildă. nu vă alarmaţi! Pe Dănuţ îl daţi pe mîna mea. Mie mi-a folosit. ca nicăieri aiurea ― după cît ştiu eu ― specialitatea mea: ingineria. Voi credeţi că vreau să-mi trimit toate neamurile în Germania.. La nemţi sportul e obligator... dreptate ai. vei fi o corcitură lamentabilă. Unde mai pui că. e bună orişice civilizaţie adevărată.. Sînt în măsură să preţuiesc şi alte educaţii decît cea germană.. Ferească Dumnezeu! M-am dus în Germania să învăţ în condiţii practice.. Deocamdată-i vorba să-l formăm pe Kami-Mura. cum avem atîtea. şi nu trebuie să urmărească înstrăinarea. de pildă. Vorbesc principial. tu te uiţi prea mult la monoclul meu. ― Grigore. ― Dragă Iorgule. Fiecare om trebuie să ştie să înjure în limba lui ― fără dicţionar ― trebuie să poată rîde.. deschide cîteva ferestre adevărate în încăperea cu ferestre pictate care e mintea noastră de cele mai de multe ori. Rămasă singură pe cîmpul de luptă.. ― Grigore. pentru un om întreg. Şi mediul e destul de românesc. vorbeşte precis. cum o vrea Dumnezeu! Dumnezeu. Asta la început.. Parisul. Piedică pentru viitorul copiilor mei nu vreau să fiu. doamna Deleanu îşi muşcă buzele strîngîndu-şi batista în mînă. Ori.. Dar asta-i altceva!. ci altoiul fertil al unei civilizaţii superioare. nu-i strică. Ce propui? ― Slavă Domnului!.mea.. Cît despre Germania!. subt ochii mei. Staţi. nu zic ba... vom vedea.. pentru atîtea secături. fără ca să mă robească. Îndepărtarea de ietacul moldovenesc al excelentei sale mame. fiindcă acolo mi-am făcut eu studiile? Eroare. Iorgule ― cît despre rest. trebuie să fie etnică. nu aşa.. ― ... Uite: îl scot. ― Precis: îl dau intern la o şcoală din Bucureşti ― la care. Asta nu înseamnă că socot Germania indispensabilă unei bune educaţii! Germania e o ţară cu multe calităţi sociale şi cu multe cusururi vădite pentru sugacii lupoaicei. ― Precis. fără ocol. Contactul cu mai multe chiar.. L-aş da acolo numai din pricina sporturilor.. vorbeşti serios? întrebă domnul Deleanu. ― Şi? ― Simplu. plînge şi iubi la fel. ― Grigore. Să hotărască Alice.. chiar dacă mi-aş călca pe inimă. De asta om vorbi mai tîrziu. Dimpotrivă. Dar îţi mărturisesc franc: dorinţa mea e să-mi văd copiii crescînd la un loc.. De rest. ― Sau. studiile în străinătate nu urmăresc.. şi lotul cel mare la loteria statului. De altfel.. aşa cum am crescut şi noi subt ochii părinţilor noştri. Pe Dănuţ mi-l daţi mie. ― În definitiv eu nu m-amestec! Am spus numai care-i dorinţa mea. ci într-o limbă învăţată cu dascăli.. tocmai în clipa cînd mai e permeabil. în limba ta naţională.

. Se va deprinde să stea singur într-o odaie de hotel ― de mîna întîia.. şpriţurile sînt bune şi-şi au rostul lor numai în pahar.. Şi peste doi ani. Franţa. tocmai ce-ţi trebuie ţie: delicată.Grigore.. un an şcolar.. adăugă repede Herr Direktor.. Vom face împreună o plimbare prin străinătate: Italia. de ce sacrificii sînt în stare! ― ca să înveţe cum să-şi stăpînească somnul în public... mari şi late ― să-l înzestrezi cu delicateţa şi eleganţa sufletească ― atît de necesare ― şi care sînt darurile nepreţuite ale mamelor de calitatea ta. şi nu vei regreta! ― Grigore dragă.. Alice. ― Da Olguţa? Face cît cinci! Da Monica? Un copil delicios. În tot cazul nu acasă.. Vacanţele le petrece la Bucureşti ― sau aiurea ― în tovărăşia mea. n-o să-i fiu mamă.. Anglia..... o îndoită revanşă ― regională şi femeiască ― asupra bărbaţilor de felul meu.. Dă-mi-l mie cît îl dai şi învăţăturii. îţi trimit un alt Dănuţ ― ceva mai dezgheţat şi mai neatîrnat ― care va aduce... Vreau să-i dau un aperitiv internaţional. În vorbitor însă. Rămîne goală. Şi să n-ai grijă. plus sporturile. necesară. cadouri alese de el. n-ai nici o grijă! îngrijesc eu de el. Va învăţa să-şi facă singur geamandanul ― de piele. ― Grigore. la Medeleni ― ca să facă o dată pe an inhalaţii de moldovenism în familie. şi înzestrat de un burlac competent în geaman-dane.. Cine are să-i şteargă nasul! Cine-are să-i potrivească pălăria! De ce nu-l însori.. şi asupra muntenilor. ― Cum?? ― Stai. şi casa noastră?. Şi vei avea mîndria să-ţi iei. Doamna Deleanu privea în gol. Ce ai de zis? ― Vorbim în principiu.. cu chelnerul. Nu-nu.. ori apă.. Mai departe? ― Bun. ori vin. În astfel de ocazii. cu portarul.. cît trebuie şi cum trebuie. cum se cuvine să facă cineva care vine din străinătate... ― Şi mai am o ultimă pretenţie. ― Şi cine are să se îngrijească de el? Cine-are să-l îmbrace? Să-l cîrpească? ― Eee! Asta-i!.. vacanţa următoare să mi-l lăsaţi mie pe Dănuţ. ― . să nu-l văd un an întreg? ― N-ai decît să vii cînd nu mai poţi. pentru surori şi părinţi. se înţelege.. Germania. alături de odaia mea. Alice! Evident. evident. Dănuţ va deveni patriot din clanul românilor de-acolo: tot teatrul social în mic.. Ş-ai să ai vreme atunci ― trei luni de zile. o petrece cu voi. În schimb va avea în mine un camarad atent şi experimentat. frumoasă. Alice.. cuminte.cu nemţişorii. Nu-s atît de negru! Vorbesc de vacanţa de Paşti şi de Crăciun. Îl vrei bărbat? Dă-mi răgaz să ţi-l fac.. . cu trusă. Alice?. cea mare. cu Olguţa şi cu Monica. împreună cu Iorgu ― el are destule procese la Casaţie ― şi să-l vezi.. Va trebui să se descurce în limbi necunoscute.. din banii lui.. Va asculta muzică bună ― vezi. e inuman! ― Dragă Alice. cu vacantele cele mici.

Ce Dumnezeu! Doară nu-l trimetem la moarte! Vom face din el un om întreg.. izbucnind în plîns. Cîte-i trebuie. Iorgule. Herr Direktor ridică din umeri. pînă cînd nu mai sîntem.Din ochii închişi ai doamnei Deleanu. ci cu palmele. trebuie să-l întrebăm şi pe Dănuţ dacă vrea.. ― Ia să lăsăm jalea la o parte! Parcă l-am prohodi. agere... În sofrageria fără de copii şi cu toamnă plutea tăcerea şi apăsa viaţa. victimele mingii nemţeşti erau Anica şi Profira. ― Grigore. cum avea să înghită toate mingile de oină ale ţării.. Grigore.. Şi tu ai să expediezi cîte două perechi de ghete de cap... ― Da.. dragă Grigore. ― Ascultă. ― Grigore. ― Alice dragă. că am nepoţi a căror mamă e denaturată. După trei telegrame te-ai compromis. Dar mingea . Domnul Deleanu întoarse capul spre fereastră. Doamna Deleanu ieşi cu umerii plecaţi de povara ultimei speranţe. Nu trebuie să te vadă aşa!. cu ochii acoperiţi. zîmbi domnul Deleanu ştergîndu-şi ochii umezi. După fiecare partidă de foot-baal îţi dau o telegramă urgentă: "Trimite". învinse de lacrimi. ― Grigore. şopti ea. Altfel decît crezi şi decît doreşti.. Dacă nui pregătit. palmele i se ridicau ― răzvrătite sau rugătoare ― şi iar cădeau. Facem şi noi ce putem. Tot Bucureştiul va şti că ai copii clandestini. asta-i soarta noastră. Să-l chem. Trebuie să convii că ce-am făcut e bine. Faţa de masă începuse să ardă negricios. îl rugă doamna Deleanu.. Întîile ei victime în casa Deleanu erau ghetele: roase ca de lepră.. El trebuie să hotărască. nu cu batista.. ― Eu mă duc. mai exact. Dănuţ ― glasu-i tremura ca şi bărbia ― Dănuţ e un copil. uitînd ţigara aprinsă pe faţa de masă. lacrimi repezi curgeau pe obraji căzînd pe faţa de masă.. Dănuţ. pe pămînt... Alice dragă.. ― Ai dreptate. Domnul Deleanu se retrase lîngă fereastră. Nici nu-i pregătit. du-te mai întîi şi te răcoreşte. Sîntem oameni. să nu uiţi ― cînd îi pleca ― să iei tiparul picioarelor nepoţilor tăi. nebăgată în seamă de nimeni. dar ai dreptate.. ― Ei. Bietul Dănuţ! Mingea de foot-ball.. ― Ai dreptate.. Uneori. se învioră deodată doamna Deleanu. Alice. izbucni doamna Deleanu.... începu doamna Deleanu ştergîndu-şi ochii.. nici nu-i pregătit.. cu două pîntece ― de piele pe dinafară şi de gumă pe dinăuntru ― înghiţise mingile de oină ale copiilor.. Noi v-aşteptăm. trîndave. N-are uniformă. Anica şi Profira aveau picioare ― Profira. Uite: ai ochii roşi. Şi vom fi fericiţi cu toţii.. şi tuşi... Mediul moldovenesc e cam slab. de-a lungul anilor.. am rămas între bărbaţi. ― Sau.. Herr Direktor se surprinse oftînd.. Anica. După ghete. un bărbat. Sîntem copiii. Să se înveţe de mic să vrea. răspundea Herr Direktor încîntat de succesul balonului.

decît să n-o audă de loc. ― Cum. se feri vertiginos ― Dănuţ căzu ― iar mingea lovită puternic.. care nu merită să-l loveşti cu mîna. da de ce n-ai voie să loveşti cu mîna? obiectase Olguţa nevoind să accepte această ciungie sportivă. Genunchiul lui Dănuţ era însîngerat ca o rodie coaptă.. Olguţa mînă mingea. Herr Direktor. Doamna Deleanu. Dănuţ se repezi orbeşte. Monica alerga cu batista în mînă.. Dănuţ? ― Dă-mi pace! ― Ce i-ai făcut. şi apropierea treptată de Olguţa îl istovise pe Dănuţ. Olguţa se jurase faţă de Monica să bată acest cap de neamţ. Odihnită. ― Bine. Goana dintr-un capăt al ogrăzii. Dănuţ purta mingea.. săltă lung şi intră în bar. ― Atunci eu am să fac altă lege. Olguţa? întrebă doamna Deleanu coborînd scările în goană. ― Olguţa.. cum aştepta un boxer în ring atacul celuilalt. mamă. La marginea satului.. Pierzîndu-şi cumpătul. să ştii c-am să arunc în fîntînă mingea asta. magnetizînd-o cu poruncile îndesite ale picioarelor. în faţa cimitirului. M-am împiedicat şi-am pierdut partida. însă. Mingea nemişcată aştepta lovitura care-i va dezlănţui salturile. îndrumînd-o cu celălalt. Dănuţ întrebuinţă un vicleşug naiv: se prefăcu numai că loveşte mingea spre dreapta cu piciorul drept ― cel stîng atacă. depănînd mingea cu picioarele. ― Cum l-ai bătut? ― Ne-am jucat. Dănuţ gîfîia.. cu ochi ageri. Şi în sfîrşit veneau geamurile: niciodată mingea nu intra în casă pe uşă. În gol. cu demonstraţii lămuritoare. Monica era arbitru. Herr Direktor proclamase legile jocului. ― Te doare. lovind-o din fugă cu un picior. numai cu piciorul.. ― Haide odată! Erau faţă în faţă la cîţiva paşi. Dar Olguţa sărise spre stînga şi primise mingea între picioare încleştînd-o. Să te . Îi zvîcneau tâmplele. se întindea un tăpşan: loc mai potrivit decît ograda pentru jocurile cu mingea. ― Fiindcă legea-i lege. Olguţa? Nu eşti tu în stare să faci ceea ce fac sute de nemţişori? ― Bine! Am să le-arăt eu lor! Şi ca să se răzbune pe nemţişori.avea aripi şi o frunte de berbec. hotărît. Olguţa îl aştepta calmă. ― L-am bătut! ţipă Olguţa aducînd mingea în braţe. alergînd după Olguţa cu deznădejdea ghinioniştilor. fără grabă. socotea că-i mai cuminte s-o audă pe Olguţa ― chiar spărgînd geamuri. Olguţa întoarse capul. Nu se discută.

mingea zvîcni sussus-sus. ― Monica. urmărind dansul oriental. pînă ce derapă în jos din cerul îngerilor. ― Herr Direktor... mamă dragă? întrebă Olguţa blînd. hai cu mama în casă. Mai joacă-te cu Monica. ― Bine. dezmierdătoare.linişteşti odată. ― Papa.. Şi tăcu încruntată. Olguţa!. ― Tot ce fac eu azi îi bine: de ce papa? ― Ce-ai spus? ― Nimica. Monica se strînse lîngă Olguţa.. Olguţa? o întrebă domnul Deleanu privind-o în sfîrşit cu luare-aminte. Picioarele Olguţei se desfăcură în unghi drept. Am glumit... Dănuţ dragă.. Domnul Deleanu fuma.. azi nu mai dormim? ― Lasă. faţa de masă cărunţită pealocurea de scrum. de ce nu mă-ntrebi de ce am venit? ― A! tu eşti Olguţa! Iaca te-ntreb: de ce-ai venit? ― Aşa! ― Bine. ― Bine. învăluit în voaluri.. ― Atunci eu am migrenă. ― Te doare capul. privind-o cu băgare de samă. Olguţa? N-am. papa? ― De ce. ― Herr Direktor. să ştii că s-a-ntîmplat ceva! Haidem în casă. ― De ce eşti supărată. Olguţa o privi pe Monica. ― Ai văzut lovitură? Acuma hai! Scrumelniţele erau pline de mucuri.. ai migrenă? ― Nu. Da nu-mi plac jocurile violente! ― De ce-ai plîns. ― Atunci tu ai migrenă. Monica mătură fărămiturile de pe faţa de masă.. mamă? ― Lasă-mă. da tu nu mă-ntrebi? ― Ce să te-ntreb? ― Ce vrei tu. al fumului aromat.. Herr Direktor fuma.. pe creştetul capului. Dănuţ păşi spre viitor. Olguţa-şi luă la masă locul obişnuit.Ce-ai făcut pînă acuma? ― M-am jucat afară. Stai: numai o dată s-o mai arunc. ― Nu-s supărată!. cu batista Monicăi în jurul genunchiului şi mîna doamnei Deleanu. Amîndoi tăceau. ― Ştiu eu! . Şchiopătînd. răsfrîngîndu-şi buza de jos.. ― . ― Mamă.

― Papa... papa? ― La tine.... rostogolindu-le pe masă.. ― Ca şi mine. papa. Mă gîndesc. Olguţa? o cercetă prin monoclu Herr Direktor. ― Du-te şi te uită-n oglindă. Olguţa. la Dănuţ... Nimic. cu ochii la strugurii rămaşi. ― Eu fac aşa cum vrei tu. ― Să aştept şi eu? ― Dacă vrei. ― Nu mă doare capul. ― Tu ce zici.Spune tatei. ― La ce te gîndeşti. Herr Direktor.. ― Bravo! Şi cine te-a-nvăţat? ― Tu. ― Hai. Profira intră mestecînd. Te văd cam înfierbîntată. numărul treisprezece poartă ghinion? ― Ştiu eu.. ― Mai mult da sau mai mult nu? ― Parcă mai mult da. Profira ieşi.. Eu nu spun minciuni.. interveni zîmbind domnul Deleanu. Profiro. du-te.. ― Unde-i Alice să te-audă! Aş căpăta o papară! ― Spune. papa. ― Papa... ― Conaşule. ― Sigur. ― Da tu ce crezi? ― Dă!. papa? ― Cum vrei tu.. ― Stai şi tu. dac-am spus!.. papa. ai să strîngi masa mai tîrziu. Olguţa?. numărul treisprezece poartă ghinion? ― Tu ştii ce-i ghinion. Toţi întoarseră capetele într-acolo. ― Bine.... papa? ―?. la voi. de ce nu?! Olguţa ciuguli cîteva boabe dintr-un ciorchine. Da şi nu. Aşa cred unii. ― Eşti supărată? ― De ce să fiu supărată? ― Atunci ce ai? ― Da tu ce ai. Olguţa!. Un voluminos sughiţ crainici mersul paşilor ei masivi. pot să strîng masa? întrebă ea potolindu-şi un căscat. Venea din bucătărie să-şi ia desertul în sufragerie.. Herr Direktor? ― Eu îl aştept pe Dănuţ..― . Ghinion e cînd ai tu bac la cărţi. ― După ce-i isprăvi de mîncat. ― Am isprăvit. Fumez.. de ce stăm noi aici? ― O aşteptăm pe mama. îi răspunse crunt Olguţa.. nu cumva azi îi treisprezece? .. ― Şi tu o aştepţi. Herr Direktor.. Se auzi un zgomot la uşă. şi cînd am eu crampe.

― De unde ştii? Ai ascultat la uşă? ― Eu n-ascult la uşă! ― Atunci ce ştii? ― Întreabă-l pe papa. dragă? ― Ştiu eu! ― Mare drac mai eşti.. însemnată cu o cruce roşie. Merci. Cu o mînă. Acum venise rîndul bandajului antiseptic. Nu mă strînge pansamentul! ― Spune mamei. ". doamna Deleanu vorbea franţuzeşte cu domnul Deleanu mai ales atunci cînd vroia să n-o înţeleagă urechile copiilor.. ― Alteori? ― Alteori fumez! ― Eu înghit. ― Ce ştie. ― Înghiţi! Ce înghiţi? ― Poamă. Aşa e foarte frumos. În ietacul doamnei Deleanu.. mamă. "Il pressent quelque chose! (1). prin storurile lăsate în jos. Şi-n puţine zile chinuit muri....Rănit în războaie soldatul căzuse. Piciorul cu pricina şi-i ţinea întins. pansamentul. răspunse calm Olguţa. îl iscodi Olguţa.. Genunchiul zdrelit fusese spălat şi badijonat eu iod. Olguţa! ― .― De ce? Azi ai ghinion? ― Mă rog!. lumina amiezii de toamnă pătrundea ostenită şi odihnitoare. alteori. Herr Direktor." Neştiind că Dănuţ murea "departe de-o mamă care îl crescuse şi care-l iubi".. ― Te strînge pansamentul. Dănuţ? ― Da. pansamentul ajungea pînă la mijlocul pulpei dînd piciorului un vestmînt de rană pentru decoraţii... ― Nu. Acuma spune.. Ochii nu i se mai desprindeau de pe învelitoarea bandajului. Nu. strivind în dinţi ca pe-o alună. Deprinderea de prisos în vorbe ― acum cînd copiii ştiau franţuzeşte ― ....Herr Direktor. un fraged bob de busuioacă... Dacă te strînge să ţi-l fac din nou.. Un pronunţat miros farmaceutic măgulea nările lui Dănuţ." Mai demult. ― Eu n-am. Dănuţ se rezema pe umărul mamei lui îngenuncheată lîngă el. ce faci tu cînd ţi-i ciudă? ― Depinde! Uneori înghit... Herr Direktor. Departe de-o mamă care îl crescuse şi care-l iubi. da poate că au alţii! ― Iaca n-ai nimerit: alţii au noroc azi. ― Ştiu. Dănuţ. Pornind de deasupra genunchiului. Spune tu şi spun şi eu! ― Nu-i treisprezece. doamna Deleanu era îngrijorată de gravitatea obrajilor lui..

" ― Să-ţi spuie mama o poveste? ― Daa! ― Ce să-ţi spuie mama? ― Dănuţ.. Dănuţ? Ţi-i somn! ― Nuu! ― Atunci de ce să te culci! Nu-i bine-aici. ". "Castaniu şi buclat!" Adică la fel cu sute şi mii de capete prin care trece foarfecele şi cosmeticul bărbierilor!. ― Eşti trist. Ghetele prăfuite odihneau pe şalul turcesc. ― Vrei tu să-ţi dau ceva? Hai! Cere ceva mamei. Aşa.. pentru gîndurile tainice. nici altfel. Se lungise de-a lungul dormezei. "Pauvre petit! Quel sourire navrant. simţind nepăsarea oamenilor... ― Eşti obosit. ― Hai să te pieptene mama. Dănuţ!.. Întrebarea se prefăcuse în îndemn: Dănuţ deveni trist. Dănuţ primi dezmierdări pe frunte. Dănuţ se aşeză pe dormeza de la picioarele paturilor alăturate. ― Întinde-te bine..se refugiase înăuntru.. Dănuţ? îl întrebă ea dezmierdîndu-i fruntea. ascultînd mai mult de melancolia ochilor decît de mînile care-l purtau c-un scop practic. cu capul pe genunchii doamnei Deleanu. alintă capul pentru care nu mai avea poveşti.) Prin vălurele moi şi încîlcite. lăsînd pieptenele în păr. se întristă ea deodată. pieptenele vîslea uşor." . Bieţii băieţi! Trebuie să fii femeie ca să bage de seamă lumea că ai păr frumos! Inima doamnei Deleanu se strînse amar. Şi mînile mamei ocrotiră.. decît ochii funcţionarilor de la paşapoarte. Dănuţ. pe obraji.. cu mama? ― Ba da. Pătruns de vanitatea tristeţelor poetice.Departe de-o mamă. Dănuţ. o clipă.) 2 Sărmanul de el! Ce zîmbet nedumerit! (Fr.. cum ar fi primit aplauze. Ştii.. ― Stai jos. "Poate că m-am îmbolnăvit"." (2).. împotriva ochilor şi-a foarfecilor.. 1 Pun ei ceva la cale! (Fr. "Rănit în războaie. ― Mamă. nu mai ştie mama poveşti pentru tine! Eşti mare... Dar ochii străinilor sînt distraţi şi văd convenţional: nu mai mult.. Pentru oricine altul decît doamna Deleanu. părul lui Dănuţ era castaniu şi buclat. un zîmbet zărit printre gene. azi nu mai trebuie să dorm? întrebă Dănuţ eu glas din ce în ce mai nesigur. zadarnic. cînd erai mic. nădăjdui Dănuţ. simţindu-se la putere. risipa buclelor lui Dănuţ.. şi ― ciudat! ― nici o observaţie! Dimpotrivă. Cum trece vremea! Doamna Deleanu oftă şi. Să te pieptene mama frumos.

Hai să-ţi dea mama ceva bun.. Dănuţ!.. Dănuţ!.. s-o vezi şi tu cînd vei fi mare.. Dar cîte flăcări mocneau înăuntru! Cîte ape ruginii! Ce delicate chenare arămii ardeau pe marginile şuviţelor! La sfîrşitul vacanţelor. Cranţ. Castanii pe dinafară: da... încetişor.împreună cu mama... începea liceul. Ridicîndu-i capul cu mînile. ― Din şifonieră? ― Din şifonieră. ― Dănuţ. uniforma.. nimbul lui Isus.. cum simţi în luminişul unor tablouri de Rembrandt.. pentru mine. Dănuţ se deşteptă înspăimântat. mamă? se alarmă el văzînd şuviţa de păr şi foarfecele din mîna doamnei Deleanu. tinereţea pentru alţii... cînd castanii ― înflorite în grădinile somnului. bătrîneţea pentru unii. Am tăiat o şuviţă numai. niciodată. niciodată nu va mai fi la fel. ― Daa.... În roşul lor de soare cuprins de întuneric.... ― Nu. viaţa. Atîtea dimineţi! Atîtea deşteptări copilăreşti! O clipă. ― De ce. Bucle castanii!... ― . ― Nu! ― .... zîmbi doamna Deleanu în faţa şifonierei de mahon a mamei şi-a bunicei ei. Dănuţ.. ― Aşa. ― Dacă nu se poate.. Dănuţ.. ― Poftim? ― Tu eşti mare..Ochii doamnei Deleanu cunoşteau nuanţele buclelor lui Dănuţ ca notele unei Nocturne de Chopin. ... simţeai apropiindu-se toamna. ca pe un vas cu flori şi fluturi. mamă.. cînd Dănuţ se deştepta din somn ― în clipa hîdă cînd părul oamenilor e zburlit şi dezmăţat ― părul lui răsărea ca o grămadă de lalele ― cînd arămii.. .. tot trecutul anilor din urmă se acoperi de brunul lan de aur al lalelelor rotunde. îl aşeză pe căpătîiul dormezei. "Şi buclat!" Buclă cu buclă altfel buclat. simţeai o dogoare parcă. ― Ce-i? ― Nimic.. întins pe dormeză. Parfum pe care-l regăseşti ― trecînd grăbit de viaţă pe o veche uliţă cu zarzări ..Parfumul dătător de nostalgii al şifonierelor copilăriei din ietacul somnului şi al răsfăţului! Parfum care se duce cu trecutul.. şi copilul cu bucle de fată. zîmbi ea cu tristeţă la gîndul că alţii îl vor despuia...Şi iată.. Furată de gînduri. Dimineaţa. tunsul.. Dănuţ? ― Da.. Uite. ― Mă tunzi. mamă? întrebă Dănuţ căscînd cu poftă. doamna Deleanu nu băgase de seamă că Dănuţ aţipise pe genunchii ei... în sunet de săbii parcă. ― N-ai vrea tu să rămîi aşa cum eşti: mititel?. buclele lui Dănuţ erau altele decît cele de la începutul vacanţelor..

se miră. ― Mamă. ― Uite şi pe Kami-Mura! izbucni voios Herr Direktor.. ― Şi ai primit cadou un pansament. Oglinda şifonierei oglindi în treacăt o mînă care acoperea un obraz. să ai şi tu la tine în odaie. cînd în oglinda lor răsare ― o clipă numai ― un ietac şi un copil cu buze umede şi ochi duioşi fiindcă în şifonieră e şocolată. pe tîmple. Curentul trînti uşa smulgînd-o mînii distrate... cîte am voie să iau? întrebă Dănuţ. umezit. şi scîrţîitul muzical al şifonierelor deschise de o mînă albă... ― din casă? ori din trecut? ― turburător. ― Dănuţ...Şi zăngănitul argintiu al cheilor... ― Poftim. şerpui printre bucle. ― Da ce-i cu tine. Olguţa care îndurase .. Grămezile albiturilor.... mîncînd din ochi cutia rămasă în mîna lui. Mînile doamnei Deleanu umblau repede printre rafturi.. Herr Direktor jucase cîteva partide de écarté cu domnul Deleanu. Te ţine-n drum ciudata adiere. Dopul de sticlă.. Dănuţ plecă capul ca pentru încoronare.. Te aşteaptă moşu Puiu. În afara uşii. du-te în sofragerie. ― Dănuţ. Kami-Mura? ― M-am julit la genunchi. nu se trîntesc!" Neauzind nimic.. în silă. zîmbitor de albe-n umbra violetă a rafturilor.. şopti ea rar. Miros de iarbămare.. şi porni spre sofragerie cu buzunarul umflat de cutia şocolăţilor.. ca ale fericirii. ― Adevărat? ― Adevărat. azvîrlind cărţile. de colonie şi de parfumuri cu nume pe veci uitate. ronţăind o tabletă rotundă de şocolată "Marquis".. pe după urechi. În aşteptarea ― cam lungă ― a lui Dănuţ. ― Dănuţ.. care atîrnă de rafturi ca nişte delicaţi desagi ai amintirilor. Dănuţ închise cutia după oarecare dibuire cu capacul: era emoţionat. lăsînd o adiere de luncă jilavă şi de bomboane acre.înfloriţi. moşu Puiu.. şchiopătînd din pricina bandajului.. Parfumul de livănţică şi sulfină strînse în săculeţe colorate.. Dănuţ aştepta cuvenita observaţie: "Uşile se-nchid... Bravo ţie! Ia stai jos. Dănuţ ieşi. Herr Direktor îşi strîmbă scaunul spre Dănuţ. . ― Şi-acum hai să te parfumeze mama.. venind cu-a primăverii printr-o fereastră necunoscută la care poate să răsară un chip de fată tînără. sucind şi frămîntînd teancul batistelor. ― Ia-ţi-le pe toate.

Dănuţ clipi... într-un cuvînt. ca şi cum noi toţi am fi copiii tăi. ― Da.. Dănuţ. Dacă vei face aşa cum credem noi. dacă vrei s-ajungi într-o zi la fel ca moşu Puiu?. Să vedem numai. ― Tu ştii... sus... afund. ca şi mama. ― . vorbiră singure buzele lui Dănuţ.. Vocea lui Herr Direktor răsuna categorică. ― Da. ― Ţi-a spus mama pentru ce te-am chemat? ― Nu... să porţi monoclu. Dănuţ. nu ca pe un copil. îngînă Dănuţ..Moşu Puiu vrea să hotărăşti tu singur. directorală. ca şi tata. strîngînd cutia cu şocolată. ca doi prieteni: da? ― Da.... ― . ― Dar fiindcă eşti băiat mare şi deştept şi învăţat şi ascultător.. I se părea că între cap şi picioare. Cum vei spune tu.. dimpreună cu plafonul.. să ai automobil.. Domnul Deleanu îşi statornici privirea pe plafon.. O licărire de spaimă îl nelinişti pe Dănuţ.Să cîştigi şi tu bani ― cît vrei ― să cheltuieşti cît poţi. pe genunchi. Monica. erau kilometri. ― N-are-a-face! La doisprezece ani nu mai eşti copil. şi cînd îi spune o vorbă să tremure ceilalţi în faţa ta şi să te asculte ca pe un rege.. şi moşu Puiu te vor asculta pe tine. . ― Acuma ascultă bine. Ne-am înţeles? ― Da.cazna unei silnice tăceri...".. aşa vom face noi. şi mama.şi că-ţi vrea binele şi numai binele. picioarele coborîseră afund. ― Bine. Capul se înălţase sus. ― La vrîsta ta ― cîţi ani ai? doisprezece? ― Neîmpliniţi. stăpîn pe tine.. dimpreună cu podelele... ― . ― Bine. te vom iubi mai tare şi te vom trata ca pe un om mare şi cuminte. cu ochii la pîndă.. trebuie să chibzuieşti serios şi să răspunzi ca un bărbat. dacă-l iubeşti şi tu pe moşu Puiu cît te iubeşte el pe tine. ― Atuncea Dănuţ trebuie să faci cum îţi spune moşu Puiu. ca un fulger prin ceaţa deasă. Atîtea vorbe adresate lui... şi numai lui.. Olguţa se frămînta. regretă Dănuţ roşindu-se.. ― Da. să fii. Dar tu. Şi tata. ― Ia să-mi spui tu mie.. Şi peste prăpastia dintre cap şi picioare alerga mereu trenul asurzitor al vorbelor. Dănuţ se pregăti pentru un lung şir de "da. Dănuţ. ― Foarte bine. ― Da.. îl ameţeau.. Dănuţ. că moşu Puiu te iubeşte. Şi hotărîrea luată de tine va fi sfîntă. Atunci să vorbim noi amîndoi. ca doi bărbaţi. îşi turti bărbia de masă. Eşti gogeamite băiat mare! Aşa trebuie să fii.

Monica. Dănuţ trase cu coada ochiului la Olguţa. În capitala ţării. îl îmbărbătă Herr Direktor. Singur pe un scaun deasupra lumii. Aşa cum poartă tata şi cu mine... la un liceu ca cele din poveşti. o masă grozavă la Enescu ― unde-ai să comanzi tu ce-ţi trece prin cap ― ne trîntim într-o trăsură cu doi cai negri şi facem o plimbare la Şosea.. ca şi cum acolo sus ar fi fost zugrăvită vînzarea lui Isus. înfricoşată.... ― De-acuma înainte ai să ai pantaloni lungi. ca să nu-l faci de rîs pe moşu Puiu ― facem amîndoi o plimbare în străinătate.. Acuma tu gîndeşte-te şi alege. Ce mai vrei? Dănuţ începu să asculte.. cu dungă! Auzi. Dănuţ îşi roti privirea prin odaie. Dănuţ? Pantaloni lungi. ― Nu te grăbi. rămîne Olguţa cu gura căscată.. ce mîndrie-i să fii licean! Ce înseamnă asta: şcoala primară? Fleac! Pentru copii mici!. hop în tren şi tot înainte.... Şi trebuia să răspundă da.. duminicile. iaca ce-ţi propune moşu Puiu: ori rămîi la Iaşi ― într-un liceu dărăpănat unde vin toţi desculţii şi nespălaţii. O viespe venită de-afară îi . Acum era mare!. Bietul bufet! Cînd Dănuţ era mic se ascundea în bufet. cicatricea de Schläger... Dănuţ. Şi cînd ti-i întoarce. făcînd cu ochiul Olguţei. ― Hai.. şi de unde... Ştii tu că moşu Puiu se pricepe!.. ― Ce se-ntîmplă însă: noi cu toţii vrem ca tu să ai parte în viaţă de ce-i mai bun şi ce-i mai ales..tu intri la liceu.. Liceul e altceva! Şi tata şi eu am fost liceeni. în oraşul în care.... picior peste picior. Privirea lui Dănuţ întîlni capul tuns al lui Herr Direktor.... Ridică ochii înfrînţi spre Herr Direktor. Dănuţ. Hei! Nici nu-ţi închipui tu... Herr Direktor aprinse o havană. Şi ce rău ne pare că nu mai sîntem!.. Dănuţ..... Dănuţ strînse mai tare cutia din buzunar.. Hotărăşte. Gîndeşte-te bine. se abătu în spre bufet." Ce s-a întîmplat?. muscalul care l-oi alege eu întrece caleaşca regelui! Hei-hei! Săracul rege! Noi înainte. cînd cu vaporul!. dar întîlni numai ochii trişti şi miraţi ai Monicăi. ― ... Cînd cu trenul. Noi n-avem ce căuta aici. iar înghiţi. Dănuţ. ― Începînd din anul acesta ― fiindcă acuşi se isprăveşte vacanţa.. Şi să ştii. şi el în urma noastră. vorbind atîtea limbi străine... Dănuţ! Să stai într-un oraş cu regele! Duminica te scot din internat. Tu ştii cum e bine şi ce vrea moşu Puiu. Vra să zică. într-un liceu cu uniforme urîte ― ori vii la Bucureşti cu moşu Puiu.. Şi mama nu era în sufragerie..."Rănit în războaie soldatul căzuse. Mîna-i înţepenise pe cutia din buzunar.. o ducem numai într-o petrecere. în oraşul în care stă regele.. Domnul Deleanu privea plafonul încruntat. Şi fiindcă la Iaşi nu sînt licee de samă.. Şi la anul ― după ce-i învăţa tu bine... şi după ce tragem un. glumi Herr Direktor.. am dori să urmezi liceul la Bucureşti. Uşa pocni. Capul lui Dănuţ zvîcnea gol. cînd vine vacanţa. Înghiţi uscat..

se apără cu mînile. şi printre ele.. "Vra să zică aşa! Vra să zică aşa!". fac prinsoare pe ix kilograme de maroane că n-ai bişcoturi de şampanie. Profira iuţită de-o poruncă scurtă. dragul mamei. Făt-Frumos se risipi în ploaie de lacrămi pe obrajii sărutaţi ai lui Dănuţ. Îl alungau din casă. cînele Azor.. numai el nu!. ".. Toţi îl părăseau. aruncînd priviri crunte sprintenei şi zîmbitoarei Anica.. Cenuşăreasa.. moşu Puiu. În cîteva clipe sofrageria îşi schimbă înfăţişarea.." Şi tata şi Olguţa! Toţi ştiuseră. ― Dănuţ! strigă doamna Deleanu. cu paloşul într-o mînă şi buzduganul în cealaltă ― ieşise Făt-Frumos din lacrimă.. izgonind-o pe masă. fără să intre. ― Alice. nemişcat pe scaun. lasă. Mîna lui Dănuţ încleştă din nou cutia. O altă faţă de masă.. .. bravo! Aşa băiat mai înţeleg şi eu! Vino să te sărut. are să fie bine.. Domnul Deleanu se duse în beci..... avea privirea gravă şi distrată a figuranţilor pentru schimbarea decorului piesei în care şi ei sînt decor.A!.. ― Alice! Hai. Şi deodată. Aşa vreau eu. Alice! S-a făcut! Să ne trăiască Dănuţ! O sticlă de Cotnar.. cu ochi scînteietori. Căci din turbinca lui Ivan ― cu plete negre-n vînt. Grigore.. Herr Direktor ajuta pe doamna Deleanu. Închise ochii umeziţi. Nimănui nu-i păsa de el.bîzîi subt nas. Nu-mi trebuie! Dacă-i aşa.. acoperi masa. "Ce-am făcut?". şterse cu mînie de mîna lui Dănuţ... Ca roua dimineţii. cu un fel de galanterie.. Viespea se aşeză pe struguri. îl alină doamna Deleanu strîngîndu-l în braţe aşa cum l-ar fi strîns pe peronul unei gări lugubre. mătură pe jos. ca pe nişte castaniete. Dănuţ rosti marile vorbe: ― Da. ale cărei mîni purtau farfurii şi zăngănitoare tacîmuri. Mîna lui Dănuţ smunci cutia cu şocolată. ― Lasă. faldurile şi căderea feţei de masă. ― Bravo. Dănuţ. Priveşte. într-o lume pustie ― Barbara Ubric.... scoţînd capul prin uşa întredeschisă. Pe obrajii lui Dănuţ şi peste lumea jalnicelor umbre alunecară două lacrămi. ― Bine. Cu glas ridicat.. dîndu-i un aer duminical. Lasă că v-arăt eu!"... potrivind. Din ea năvăliră ― ca nişte umbre uriaşe. turbinca lui Ivan se întredeschise. ca în aşteptarea rezultatului unei operaţii. subt ţipătul locomotivei care l-ar fi dus la măcel. Scutură capul. Dănuţ. neobişnuit de tare şi de hotărît.... merg cu mata la Bucureşti. albă.... Vra să zică de asta mama. Genoveva de Brabant. bine!. cînele soldatului mort în războaie.... toate domniţele şi împărătesele nefericite. şi mama? Chiar mama!. Dănuţ nu mai avea pe nimeni. strînse faţa de masă cu scrum şi fărmături. împodobită cu broderii simple.

― Se aprobă. ― Cum? ― Dănuţ lîngă mine.. Spune mama prostii. ― Să ne aşezăm. făcîndu-i căpătîi dintr-un şervet.. ― Am pierdut. du-te în odaia fetiţelor şi pofteşte-le.de Cotnar. hotărî doamna Deleanu. tante Alice... exclamă Herr Direktor descifrînd eticheta în timp ce degetele încercau soliditatea dopului cu cască războinică.. Domnul Deleanu crăpă uşa. ― Pot să intru? ― Olguţa.. ― Uite ce mi-aţi făcut faţa de masă! În mijlocul mesei. ― Grigore. domnul Deleanu culcase cotnarul. cu pălăria pe cap şi pardesiul pe umeri.. ― Vra să zică pe mine m-aţi dat afară! protestă Herr Direktor. moldovenii. ia priveşte. . ― Tante Alice.. Sticla neagră cu dopul îmbrobodit în ceară. bişcoturile se înălţau în vraf pudrat. Noi.. Să vie şi Olguţa. intră domnul Deleanu. ― . rectifică domnul Deleanu cu un ton heraldic. Facem un praznic. ― Bine că mai văd şi eu colb autentic pe o sticlă de vin. Dănuţ va fi la Bucureşti.. ― Tu stai cu şampania. se ridică domnul Deleanu simţind că nu-i lucru curat. Dănuţ! Aşa-i? ― Poftim? ― Nimic. cînd începe sezonul maroanelor un vagon.Într-un raft de sus al bufetului. O strîngere de inimă. ― Ia să mă duc eu să văd ce-i. ― O doare capul. ― Mă lepăd de Satana! ― Nu se leapădă ea de tine! ― Da Olguţa unde-i? întrebă doamna Deleanu pe Monica. avea straiul de praf şi aţe de păianjen al anilor subterani. ― Asta-i pentru Alice şi pentru copii. ― Prezint-o! ― "Mumm". nouă sute şase. ― Anica. Cînd îi vremea maroanelor. O odaie goală în casă şi alta însuflet. ca nişte galbene vîsle ale veseliei.. ― Nu se poate. Gîfîind. subţiind pe cît cu putinţă pe a spus.. S-auziră lovituri de picior în uşă.. stăm cu Dănuţ şi cu cotnarul.. privi şi încetişor se îndreptă spre patul Olguţei. alături de tradiţionalul paneraş cu struguri de Malaga şi migdale. ― Deschideţi ! Anica smunci uşa-n lături. Olguţa. Olguţa a spus că doarme. La poruncă! ― Ai să ne trimiţi de la Bucureşti. luîndu-l de după gît. şopti Monica.

papa! Tu mă faci să rîd. începu Olguţa vehement. zîmbi domnul Deleanu. ― Aşa-i. Olguţa! Eşti sora lui Dănuţ fiindcă amîndoi sînteţi copiii noştri. răspunse ea cu ochii închişi. De subt genele negre. zău că nu glumesc. ― Te doare capul? ― Nu. numai că eu sînt mică şi mama-i mare. ― Atunci de ce nu vrei să bei şi tu un pahar de şampanie pentru Dănuţ? ― Nu vreau. Da şi eu am să fiu .. vra să zică Dănuţ e rudă cu mine tot atît cît e şi eu tine şi mama? ― Da. ― Papa. Olguţa ― ca şi cum deschiderea ochilor ar fi implicat imperios schimbarea poziţiei ― se ridică. ― Ia explică-mi cum vine asta. aşezîndu-se pe pat. ― Papa. Eu ce spun!. ― Asta-i bucurie. privirile negre izbucniră. şi eu vreau ca tu să ai dreptate totdeauna. Vra să zică eu sînt sora lui numai fiindcă-s mică.. cine-s eu? ― Tuu? Fata mea. cine-i Dănuţ? ― Aha! Fratele tău. Privea fără să clipească.Şi prietena lui moş Gheorghe. Vai de el! ― Papa. ― Am ajuns la fundul sacului! Mai spune şi tu. Olguţa gesticula cu degetul: asta însemna că supărarea-i pe sfîrşite. ― De ce? ― Fiindcă am dreptate... aş fi mama lui Dănuţ. Vra să zică eu sînt ca şi mama pentru Dănuţ.. cu pumnii închişi.. papa. ― Şi mai cine.. Olguţa. ― Sigur.. ― Ş-atuncea. nu supărare! ― Nu. ― Nu. ― Ei. ― Ia uită-te la tata. dezmierdîndu-i pletele.. ― Ei! Văd că eşti supărată! Ia spune tatei: ce s-a întîmplat? ― Sînt supărată.― Dormi? o întrebă el. Olguţa. Domnul Deleanu abia îşi stăpîni un zîmbet. papa? ― . ― Nu. ― Papa. ― Vra să zică el e fratele meu? ― Sigur. Fiindcă eu am dreptate şi tu n-ai. Ar avea două mame. ― Şi mai cine sînt eu? ― Fata mamei... papa. şi eu vreau să fiu serioasă! Spune.. dacă eu aş fi tot aşa de mare ca şi mama.

.. Eu vreau să ai tu dreptate. sigur. ― Şi ţie-ţi pare rău.. Olguţa? ― Aşa!.. El îi vrea binele. Mama vă iubeşte deopotrivă pe amîndoi.. fără să vreau. Sînt sigură. tu ştii că Dănuţ vrea să plece? El a hotărît. poate. . nu zic!. Herr Direktor e mai sever decît tine: aşa-i? ― Decît mine ― mi se pare ― nu-i greu să fii mai sever. papa. da! ― La noi acasă nu-i bine? ― Îi bine. N-ar fi plîns mama.Nu te-aş fi lăsat. Ce zici? ― Adevărat! Tu nu eşti de loc!. Dacă ai fi tu sever. ― Mai bine eram eu băiat.. ― Ştiu. În sfîrşit! ― Ştiu eu. Da eu nu vreau să plîngă mama. ― Vezi. Olguţa. strunit cum trebuie.. ― De ce. fiindcă-s fată. Olguţa! Aşa-s părinţii! glumi el melancolic.. Întotdeauna. Dar pentru un băiat e mai bine să crească între băieţi. ― Spui drept. eu. ― Cum îţi pare rău şi ţie. bravo! Aşa te vreau: veselă. ― Te-ai supărat pe tata fiindcă-l trimete pe Dănuţ la Bucureşti? ― Spune. Nici nu-i nevoie să fii! ― Da! Spui tu! ― Ba da. ― Te-ai supărat...mare.... Olguţa: n-au încredere în copii. Haidem în sofragerie.. ― Papa. papa? ― Nu. nesilit de nimeni.. El face cum vrea Herr Direktor. papa. Şi poate că n-au dreptate. Olguţa.. Aşa-s părinţii. papa? ― Da.. ― Papa. Olguţa. ― Ţi-a trecut supărarea? ― Dacă ai tu dreptate. ― Şi moşu Puiu îl iubeşte pe Dănuţ ca şi noi.Ştiu eu!.. Domnul Deleanu o sărută. papa.. şi cred că are dreptate.. ― Şi-l lăsai pe tata singur. ― Papa.. De ce-a plîns mama? Mîna domnului Deleanu îi răspunse dezmierdîndu-i mîna.. papa. papa! ― Şi? ― ... Tu ştii că tata te ascultă cu plăcere. Avocaţii au totdeauna dreptate! ― Şi părinţii... izbucni ea mînioasă. papa! Pe mine nu m-aţi întrebat! ― Olguţa. ― Ba da.. de ce nu m-aţi întrebat şi pe mine? ― Tu îl iubeşti mult pe Dănuţ? ― Mă rog!. papa! ― Ei. De ce nu m-aţi întrebat? ― . M-am posomorît. Olguţa... eu nu vreau să te supăr... dacă erai băiat? ― Tu eşti bărbat.. altfel decît noi. Eu sînt sora lui. ― Am.

. papa. şi fiindcă tu nu mi-ai spus nimica. cum erai să faci şi tu cînd erai mic.. Totuşi. ― Şi dacă ne prinde mama? ― Are să guste şi ea din cafea. să nu spargi oglinda. Am să învăţ să fac cafea.... ― Ştiu. Cînd mi-i mai face tu o vizită am să te tratez cu cafea neagră.. Vezi! Nu mi-i ruşine! Eu îţi spun... să vadă dacă-s bună gospodină! ― Şi dacă se supără? ― Ne pune la colţ pe-amîndoi! ― V-aţi împotmolit? îi întîmpină doamna Deleanu scuturîndu-şi gîndurile. ― Şi de unde ai să ai tu cafea şi ibric? ― Îmi cumperi tu.. ― Ai tu dulceaţă? ― Sigur. papa. Domnul Deleanu rîdea. şi ţi-ar părea rău! ― Oare! ― Da tu nu eşti sever. Olguţa. papa. Tu nici nu poţi să te superi. privind gavanoasele din sobă. ― Tu sameni cu mine. Ce cauţi aici? De ce nu baţi la uşă.. ca să-mi pot primi musafirii. acolo am să ascund cafeaua şi ibricul. Ştii. Îţi spun eu! Ţie-ţi vine să rîzi cînd te superi.. ― Mă omoară Alice... ― Ei. Alice! Dopurile de şampanie au predilecţie pentru urechile tale! De rest n-ai grijă. ― Ei?! ― Da. papa. ― Tăcere! cuvîntă Herr Direktor.― Tu?. Ar trebui să-l pui la colţ pe tata. eu singură m-am pus la colţ.. papa.... Da vreau să ştiu dacă Herr Direktor e sever? ― Cît trebuie. papa. Grigore vă iubeşte.. ― Hai să mergem.. papa. ― Eu m-aş arunca de pe acoperiş. am să vorbesc eu cu Herr Direktor. Aviz urechilor delicate! ― Grigore. că are dopul! Într-o pornire. Îmi pare bine că mi-ai făcut o vizită. fiindcă nu ştie să fie tată serios. ş-atunci vrei să te superi şi mai tare... Dau cuvîntul lui "Mumm".. pocnetul festiv le făcu să tresară. Lasă. Olguţa. Dopul zbură ca o vrabie dintr- . ― N-ai grijă. Da să nu mă spui! Ochii domnului Deleanu sclipiră de rîsul amintirilor. Uite. ― Da. papa! Eu te-ascult pe tine. măi drăcuşorule! ― Şi dulceaţă-ţi dau. doamna Deleanu şi Monica îşi astupară urechile.. papa. Olguţa îl privi cu vicleană seriozitate. Anica? ― Întreabă coniţa de ce nu mai veniţi. ― Acolo-i bufetul tău! ― Da. eu te-am supărat odată..

― Impecabil! se autocomplimentă Herr Direktor. Ciocnite. Olguţa se ridică în picioare. parcă palpitînd. Ş-atuncea. Dănuţ. Beau mai întîi. Olguţa? ― Îi bună.. În mişcarea ei. ce ai de spus? Fiică-ta vrea abatajuri alcoolice? ― Dă-i.un exuberant zarzăr înflorit în sticlă. Herr Direktor! Te pişcă de limbă! ― Atunci ţine şi tu un toast. Herr Direktor.. dragii mei. ― Umple-o bine. cupa se înălţa. asemeni unei balerine-n vîrfuri. Dragii mei. Serviţi-vă! Cea mai plină pentru Kami-Mura. ― Ş-acum. ― Ce vrei să faci? ― Vreau să ţin un discurs. spuma crescu... să mă priveşti tu prin monoclu ― cum te privesc eu acuma ― şi să zici: "Acest ramolit care în viaţa lui n-a ştiut să aibă un copil. Olguţa. Dorinţa mea cea mai fierbinte e ca peste vreo zece ani. ― Crezi că mi-i frică? ― Ia să te vedem! o provocă Herr Direktor. ― Cum? Ai şi băut-o! Tu.. Herr Direktor turnă veselie acolo unde era nevoie de multă.... ― Hai. ― Mamă. furată de zborul voalurilor desfăşurate.. Alice. ― Alice. umplînd cupele. în cinstea noului tată ― vrednic tată! ― care-şi botează fiul în şampanie nu în apă ortodoxă. În aşteptarea acelei zile. s-o cinstim pe aceasta cum se cuvine. a izbutit să facă un om". Alice! ― Eu. nu mă persecuta! îl luă în primire Olguţa arătînd cu degetul adevăratul nivel al şampaniei subt cel decorativ al spumei.. de azi înainte am pierdut un nepot. În norocul lui Dănuţ. te-ameţeşti îndată.. ― Ai să ţii un discurs. Bună-i şampania! Ce zici. Şi în ce şampanie! adăugă el muindu-şi buzele în blonda roire. nu fi mamă vitregă! Ciocneşte cu tatăl copilului vostru! ― Umple-o. . C-un foşnet. ― Stai. că ciocnim din nou toţi cei de-acum. adunaţi în jurul acestei simpatice mese. Herr Direktor! îl apostrofă Olguţa c-un bişcot în mînă. să bem în sănătatea fiului îndrumat. ― Nu mă interpela! Tu eşti veşnic în opoziţie. nu începe. N-ai grijă. dă-mi voie să mă sui pe scaun. cupele cîntară pura arietă a cristalelor subţiri. Grigore. ― Mi se pare că sîntem amîndoi. să cinstim pe mame! ― Eşti bine dispus.. scuturat în cupe. pentru Herr Direktor. urmă Herr Direktor ciocnind cu doamna Deleanu. începu Herr Direktor ridicînd cupa.. Grigore. Herr Direktor? întrebă Olguţa cu buzele pufoase de spumă. răsturnîndu-se pe speteaza scaunului. Gaudeamus igitur.. dar am căpătat un băiat în aceleaşi condiţii ca şi Fecioara Maria.

Să bem în cinstea celei mai minore soacre de pe globul terestru şi să dorim ca toate celelalte să-i samene! .. ― Şi-ţi pare bine. ― Chiar foarte rude! superlativă Herr Direktor comparativul Olguţei. De asta sîntem noi mai rude: fiindcă doi e mai mare decît unu. eu îi răspund.... Herr Direktor. De azi înainte Herr Direktor. ― Cine-i misteriosul cineva? ― Ai să vezi. ― Atunci avem noroc la rude amîndoi! ― Bravo. Dănuţ.Dănuţ mîncase mai multe bişcoturi muiate în şampanie. Olguţa! Nota zece la discurs! ― Dragii mei... Şezuse pe un scaun din sofragerie. tu eşti tatăl fratelui meu. privindu-l. Olguţa. ― A bon entendeur. Şi .. vorbele.. papa. Cînd îi scosese dentistul. acuma un da ― din gura lui Dănuţ ieşite. cu mama şi cu cineva. M-a ferit Dumnezeu de nevastă. Vra să zică se întîmplase ceva bun. ca şi acum. Da. cu măseaua în mînă. ― Bravo. Toţi erau veseli fiindcă Dănuţ spusese da. Cunoştea tracul debuturilor oratorice şi. o măsea. rîzînd alături de scaunul caznei. Ciudat! Atunci o măsea. o apără domnul Deleanu. Auzea răsunînd cupele ciocnite. Olguţa? ― Sigur că-mi pare bine! ― Atunci hai să ciocnim. ― N-o întrerupe. de cînd am fost rudă cu Fiţa Elencu. Ş-atunci... noi doi şi pînă azi am fost rude fiindcă tu eşti moşul meu. Şi eu doresc. vocifera Herr Direktor. înalt. ― Ştiu. umplîndu-se de fărâmături fiindcă avea în mînă un ciot de bişcot. fără poftă.. şi fiindcă tu.. ― Mare noroc. mai demult. Olguţa! Să ştii de la mine. Herr Direktor. ― Ba nu! Foarte rudă sînt numai cu tata. Vezi numai să nu cazi! ― Parcă eşti o statuie! exclamă Herr Direktor privind-o cu gîtul strîmb. deşi glumă.. ― Nu mă interpela. glumele.. Şi nu-mi pare rău! ― Nici mie. salut! exclamă Herr Direktor luînd-o în braţe. Grigore. Dănuţ ar fi putut să spună da sau nu.. Herr Direktor. şi iacătă căn schimb îmi trimete o soacră!.. vorbi ea fără şovăire. Olguţa îşi trecu palma peste frunte... Olguţa! aplaudă domnul Deleanu. plînsese privind-o cu nedumerire şi duşmănie. ― Dragă Herr Direktor. Da de azi înainte sîntem mai rude. ciudat de înalt ― ca toate scaunele clipelor solemne ― şi toţi aşteptaseră să hotărască el. de azi înainte. că am căpătat un băiat nu-i mare lucru! Dar văd că nu scapă omul de ce e scris să i se întîmple. că n-am sfîrşit!.. Herr Direktor! Domnul Deleanu nu-şi găsea locul pe scaun.. fără să le asculte. aşezînd-o pe Olguţa la locul ei. eşti de două ori rudă cu mine.. ― Stai.― Suie-te. ― Lasă.. debutul Olguţei îl emoţiona. rîsetele. să aibă şi fratele meu noroc la rude cum avem şi noi doi. părinţii lui îl felicitaseră.

şi fiindcă-s blînde. Hai să ne sculăm. arătînd paharul pe jumătate plin. pe Olguţa ni-o ia moş Gheorghe.. ― Papa. călcînd ca o acrobată pe frînghie. . Olguţa. Şi spune-i să-l bea în cinstea voastră. Olguţa ieşi cu paharul de cotnar în mînă. trăgînd cu ochiul la ceilalţi. şi parcă nu.. Grigore? ― Mîne. Răsturnat pe scaun... şi fiindcă-s amare. la rîndul meu.. nu! Criticele tale erau sincere. ş-acuma beau cotnarul acesta roznovenesc care are cincizeci şi nouă de ani: e tocmai din o mie opt sute patruzeci şi opt!. pentru această Moldovă în care mai răsar suflete asemănătoare cotnarului. şi ridică din umeri încreţindu-şi fruntea. cotnarul e mai bun decît tutunul? ― Vrei să guşti... Asta-i pentru moşnegi ca noi! ― Papa. Ş-atît doresc eu copilului meu: să fie din acele suflete... Olguţa! zîmbi domnul Deleanu. se apropie de domnul Deleanu. aşa-i cînd faci un chef! ― Uite. ― Olguţa. Olguţa? ― Dacă spui tu! ― Ia să vedem. a copiilor. papa!. sorbi cu încordată atenţie. Olguţa se ridică de pe scaun.. da spune-mi dacă-i mai bun decît tutunul! ― Hei! Cred bine! Şi-i mai rar! ― Atunci am să te rog ceva. Herr Direktor şi domnul Deleanu rămaseră singuri în faţa paharelor. ― Merci..toţi erau veseli! Dac-ar fi spus nu? Toţi ar fi fost trişti.. mult ai mai terfelit tu astăzi biata noastră Moldovă!. papa! Mai bună-i şampania! ― Tu nu te pricepi. Numai Monica e a noastră. şi mai bine decît copiii nimeni nu ştie să vadă paiul din ochii părinţilor. ― Mai încape vorbă?! ― Rămînem fără copii. şi începu să-i şoptească la ureche. nu-i politicos ce faci tu! o dojeni doamna Deleanu... am băut şampanie.. Era odată un împărat care cu jumătate faţă rîdea şi cu jumătate plîngea. ― Scopul scuză mijloacele! ― Nu. Alice. pentru această Moldovă în care s-a făcut cotnarul amar şi blînd. dragă Grigore.. şi fiindcă-s rare. ― Cînd pleci tu.. ― Grigore. ― Pentru moş Gheorghe? întrebă doamna Deleanu. Săracu Dănuţ! Numai el era trist. Mamă dragă.. ― Spune. Dar eu. protestă Herr Direktor. Şi închin... Pe Dănuţ ni-l ia Grigore.. domnul Deleanu respiră cotnarul din păhăruţ. atunci cînd în pivniţele Moldovei cotnar nu va mai fi. începu el zîmbind cu ironică melancolie. ― Îi amar. ― Noi mai rămînem. Olguţa îşi muie buzele.. zîmbi doamna Deleanu oftînd.

tu du-te lîngă Dănuţ.... Ochii Monicăi nu se desprindeau de pe chipul neclintit al doamnei Deleanu. se umplu de amintiri. ― Aşa degrabă? ― Acuşi începe şcoala. Intră. Părăsită de buclele lui Dănuţ. copii.. Trebuie să-l pregătesc: să-i fac uniformă. spre odaia lui. Monica intră singură în odăiţa fetiţelor. să-l mai plimb prin Bucureşti.. trei tăceri priveau viaţa. Să trăim! ― Noroc! Pornită tocmai din îndepărtate vremi ― cu alean de soare îngălbenit pe foi de nuc ― aroma cotnarului se răspîndi în tăcerea odăii. Uşa se închise. întredeschise uşa. tante Alice. cu capul aplecat. Doamna Deleanu şedea întinsă pe pat. cu ochii închişi.. Şi adierea toamnei de afară. Căzu. ― Tu vrei să vii cu mine.. ― Şi tribunalul. ― Încep toate!. ― Cu mata... Doamna Deleanu ieşise din sofragerie dezmierdînd cu degetele buclele lui Dănuţ.. Olguţa dădu buzna în .. o strînse cu toată puterea ei copilărească şi intră în ietac. ― Tu erai aici. ― Bine. Mut. Ţinîndu-şi suflarea. ― Haideţi la mine. Săracu Dănuţ!..― Şi pe Dănuţ cînd ţi-l aduc? ― Peste vreo săptămînă. Monica aşezată pe marginea patului. Monica ieşi în vîrfuri.. Bătu încet cu degetul. Dănuţ deschise ochii din nou ― şi nu zîmbi. învăluind suflarea toamnei din cotnar. ― Doarme!. Monica se aplecă şi sărută cu timiditate mîna doamnei Deleanu. Monica? Fetiţa apucă mîna cea tristă. ca o frunză desprinsă de pe creangă şi răzleţită de fructul pe care-l ocrotea... furişînd o privire abătută spre uşa lui Dănuţ. mîna doamnei Deleanu rămase o clipă în aer. ― Pui mic.. Dănuţ trecu înainte. mînă în mînă. genele doamnei Deleanu tremurară.. una lîngă alta. Două tăceri... Monica? tresări doamna Deleanu. şi două lacrimi alunecară de-a lungul obrajilor. Îi venea să-şi ţie suflarea ca să nu facă zgomot. ― Dănuţ. şopti ea aplecînd urechea. Se opri în faţa uşii odăii lui Dănuţ.. De la o vreme. cu degetele răsfirate. Venind de la moş Gheorghe cu paharul gol. Apăsînd binişor clampa... După ce se închise uşa la loc. Eu am să dorm. În trei odăi. Ajungînd în dreptul uşii ietacului se opri. urmată de Monica.

ca să-l trezeşti! ― Şi dacă se supără. se tîngui Anica arătîndu-i mînile goale.. Dat încet.. Şi dacă nici atunci nu răspunde. ― .. ― Poftă mare! Anica.. duduie. ― Ascult. îşi descoperea fruntea mereu bătută de şuviţele negre şi iar pornea. trînteşti uşa.sofragerie.. la moşu Puiu. Profira oftă şi porni.. În aşteptarea Anicăi. hai cu mine! Profira le aşteptă să iasă. Toc-toc.Şi dacă nu răspunde bat tare.. ş-ai să baţi la uşă încet. ― A spus să poftiţi. ― Bine! Atunci trebuie să te grăbeşti fiindcă Profira mănîncă tot.. ca o mătăhăloasă elevă surprinsă mîncînd în clasă de profesoară. Hai repede. Aplecîndu-se. ― Ascultă. ― Ascultă bine. ai mîncat numai. te joci cu mine? ― Am uitat.. scoţînd un alt bişcot din buzunarul pestelcii... Buf-buf. cu gestul revelator al şcolarilor fumători. ― Ai să te duci în odaia turcească. Anica.. intri în goană. ― Anica. luă bişcotul aruncat de Anica. De îndată ce se închise uşa. ― Da. şi intră. bocăni ea cu degetul. bătu ea cu pumnul. Anica. Uneori se oprea. Ia să-i dau şi Profirei o treabă! Medită încruntată şi repede deschise uşa sofrageriei. Ia arată-mi cum ai să faci? Anica se apropie de uşa sofrageriei. nu pleca. învie. din ce în ce mai repede. Anica plecă ochii în jos.. . duduie Olguţa. duduie Olguţă? întrebă Anica abia ţinîndu-şi rîsul. ― Aşa. o cercetă aspru Olguţa. duduie Olguţa! ― Fă cum ţi-am spus. duduie! ― Du-te şi spune vierului să-ţi dea poamă fragă: auzi? S-o aleagă frumoasă. ca cineva care născoceşte dialoguri cu replici scurte. ca statuia unui tablou alegoric după ce se lasă cortina. te baţi cu mîna peste gură şi spui în gura mare: "Păcatele mele! Eu gîndeam că eraţi în sofragerie!" Ai înţeles? Da să faci zgomot. Profira sări de pe scaun cu gura plină. Stai. Ai treabă cu mine. ― Da aici cine să cureţe? ― Ştie şi Anica să mănînce bişcoturi! Du-te şi mănîncă poamă. şi-l înghiţi. ― Profira! ― Of! M-am speriat. Şi dacă nu răspunde ai să baţi tare.. Olguţa se plimba cu mînile la spate. sau ai şi băut? ― Nici n-am apucat să mănînc. ascunzînd bişcotul la spate. ― Nu-i treaba ta! Ai să-i spui că duduia Olguţa vrea să-i vorbească.

― Azi nu-i ca întotdeauna. şi le trece. ― Pentru tine? ― Şi pentru Kami-Mura. Da frumos halat ai! Tu eşti elegant ca o cucoană. ― Îmi faci o vizită? ― Sigur. Acuma du-te şi mănîncă tot ce-a rămas pe masă. fiindcă-i mamă. Să nu laşi nimic Profirei! ― Bucuros de musafiri? întrebă afabil Olguţa intrînd la Herr Direktor. N-ai văzut? ― Atunci de ce-a plîns mama? ― De unde ştii tu c-a plîns? ― Am văzut eu. ― De ce numai burlacii? ― Fiindcă ei n-au nevastă! În schimb. Dă! Oftează şi ei!. A plîns.. Ce vînt te-aduce pe la mine? ― Nimic. plîng. ― Bine. şi pentru toţi. Olguţa. ― Să-ţi spun eu de ce-a plîns: fiindcă pleacă fratele meu. Da stai jos. Herr Direktor! ― Măi! că multe mai ştii! ― Herr Direktor. ― Bine... Herr Direktor.― Dormea? ― Nu. ― Atunci de ce-a plîns? ― Aşa-s cucoanele... şi ea singură a hotărît ― cum de altfel a hotărît şi Dănuţ. ― Nu. ― Aşa-s burlacii. Ei au o nevastă frumoasă. au un halat frumos.. Herr Direktor se ridică într-un cot pe divan.. ― Încîntat! ― Ce mai faci. ― Ei! Atunci ar trebui să plîngă în fiecare zi! ― A plîns de bucurie. mama a înţeles că-i mai bine pentru Dănuţ să înveţe la Bucureşti. să mai stăm de vorbă. După ce se hotărăsc să facă ceva... Ce pot să-ţi ofer: o ţigară? ― Azi eşti vesel.. ― Dragă Olguţa. încrustîndu-şi monoclul în orbită. Herr Direktor? Nu te deranjez? ― Tu! Prietena mea! Îmi pare rău!. ― Şi cei însuraţi nu trebuie să aibă? ― N-au nevoie. Azi e o zi mare. Herr Direktor! ― Ca întotdeauna. Olguţa.. ― Aşa cred eu. cînd pleci? .. ― Şi dacă-i urîtă? ― Se consolează! Adică nu. Olguţa. ― Şi-a călcat pe inimă. Herr Direktor! Am venit să te văd. fuma. ― Ai dreptate.

respiră ea. peste o săptămînă.. ― Şi dacă n-are să te-asculte fratele meu? ― Dănuţ m-ascultă.. Ştiam eu! Tu eşti sever. mă încrunt.. în timp ce buzele suflau din răsputeri spre creştet. împrăştiind-o pe capul zimţat aspru de părul mărunt. ― Şi ce faci tu cînd eşti sever? ― Dă!... Olguţa. frămîntînd amarnic. Herr Direktor îi dezmierdă pletele. Herr Direktor. colonia gîlgîia. . Astupă-ţi ochii cu mînile.. ― Poate! Nu-mi mai aduc aminte! Cînd eram băiat.― Mîne. ― Îţi place.. da bun. Îmi dai voie să umblu în geamandan? ― Mă rog! ― Închide ochii. ― Nu-i nimica.... Herr Direktor? ― Straşnic! Parcă s-a mutat Polul Nord în capul meu! Numai ia-o mai încet. Herr Direktor! Îţi mai fac o fricţiune. Vorbesc mai aspru. tu ai bătut vreodată pe cineva? . Olguţa. începu Olguţa privindu-l drept în ochi. ― Pleci singur? ― Da. şi dacă nu m-ascultă îi dau afară.îmi pare bine. ― Sigur. E urît şi sălbatec. Herr Direktor.. Acuma să-mi spui ce-am să fac! ― Ai să-ţi faci un duş cu colonie! ― Bine-mi pare că n-ai ghicit!. ― Merci. ― Ba mă doare! Cum nu! Revărsîndu-se.. Om vedea! ― Hm!. ― Bună fată eşti tu! ― Herr Direktor. ― Vra să zică.... adăugă Olguţa... ― . Altfel nu merg treburile. Azi nu te doare capul. Dănuţ vine cu Iorgu. că acuşi capăt o migrenă. ― Da-ţi place să baţi? ― Nu. cu funcţionarii tăi.. Herr Direktor? ― Slava Domnului. tu eşti sever? ― Cu cine Olguţa? ― Ştiu eu!. am scăpat! ― Ce rău îmi pare! Eu vroiam să-ţi fac o fricţiune. n-ai să-l baţi pe fratele meu? ― Pe Dănuţ! Ferească Dumnezeu! Olguţa respiră adînc. La Bucureşti. ― Cine ştie?! Dacă face-o prostie? ― Îi fac morală.. ― Şi dacă mai face una? ― Hm!. Herr Direktor. Herr Direktor. Azi îi o zi mare! ― Pe capul meu! ― Şi pe altele. palma Olguţei se rotea repede.

Dănuţ. şedea subt măsuţă. mic şi singur. Dănuţ ştia ce face mama fiindcă vedea ce fac pantofii. Nimeni nu mai era pe lume.. aşa cum era cuvertura măsuţei pe care făcea uneori. Mingea de foot-ball... fireşte. săncapă-n ele numai basme.. cu vîrfurile. feţi-frumoşii şi . Astfel nenorocirile din somn îl deprinseră să socoată nenorocirea ca un prag peste care treci ― deschizînd uşa cu o deschidere de pleoape ― pentru a intra în alba încăpere a luminii. Dănuţ. şi jos-jos.. că se rănise la genunchi mai adineaori ― şi i se păru că treptele pe care le coboară sînt altele decît acele pe care le suise. Oftă. Zărind mingea de foot-ball uitată în ogradă. Ca şi cum treptele suite atunci şi coborîte acum ar fi fost ale vremii.... decît picioarele măsuţei. dar ce uriaş cumsecade!.. Ce se întîmplase în turbinca lui Ivan? Ce vînt veştejise.Deschise ochii. nu. Acolo. Dar lui Dănuţ nu-i trebuia altă joacă. Subt măsuţă se vedeau picioarele mamei în pantofi subţiri. Cum ar fi vrut Dănuţ să se facă cerul mic-mic. aşa cum ar fi vrut Dănuţ. scuturase şi alungase împăraţii. cu Prichindel.. Olguţa se juca pe-afară. cerul. Pisica de la o vreme torcea.. Şi-ntotdeauna...... aceeaşi. cînd se încruntă. Închise ochii.. Dănuţ. în omăt. Ce înalt era cerul! Ce mare pămîntul! Porni încet spre livadă. Şi dedesubtul cerului micşorat şi coborît. sau bătînd tactul unei supărări. şi că ograda-i alta. nu ale pridvorului casei părinteşti. ca un trecut. începea şcoala.. deschizînd ochii. De multe ori.. . Dănuţ visa că i s-a întîmplat o nenorocire. Acolo începeau poveştile cu Statu-Palmă-Barbă-Cot. Deasupra măsuţei mai era o lampă cu abat-jour. lumea se micşora ca o căsuţă de păpuşă. Şi era o tăcere!. Ştia cînd zîmbeşte. Căldura sobei ajungea acolo molatecă şi somnoroasă. că parcă nu era în văzduhul toamnei ― şi o blîndeţă vastă în lumină. Era bine acolo! Aceea era patria lui Dănuţ luminată de focul din sobă ca de un soare al co-voarelor pe care dorm copii şi visează pisici. Vra să zică l-au dat afară din casă. Acolo făurise Dănuţ o lume măruntă. cîad se supără.... numai. cu oameni mici ca literile.. era uriaş. pantofii mamei şi pisica. să fie un covor luminat de flăcările sobei şi o pisică somnoroasă. L-au izgonit. doamna Deleanu pasienţe sau cetea o carte. Nu-i venea să plîngă. cu animale de statura majusculelor şi căsuţe niciodată mai mari decît o carte de poveşti.Era o dărăpănare atît de străvezie. Dănuţ coborî treptele pridvorului cu mînile în buzunar şi umerii plecaţi.. îşi aminti că se jucase cu Olguţa.. sau strîmbîndu-se pe-o coastă de nedumerire.. nenorocirea se isprăvea.. Dănuţ la mijloc. înalt şi întins. iarna. cu oglinzi numai pentru zîmbete şi ferestre numai pentru soare.. Şi Dănuţ era fericit.. se apropia plecarea. stînd locului. cu sufletul frăgezit de zîmbete desprinse din spaima somnului. şi că Dănuţ e altul. spre sfârşitul vacanţelor mai ales..

deşi gonită. luîndu-l de mînă şi privindu-l cu ochii măriţi. Ostenise. În drum spre livadă îl ajunse Ali... ― Ce v-am făcut eu? Ce mai vreţi cu mine? De ce nu-mi daţi pace? Smulgîndu-şi mîna din mîna Monicăi porni înainte. Ali la Medeleni. Turbinca lui Ivan era goală şi era grea fiindcă în ea intrase durerea din viaţă în locul celei din basme. înstrăinîndu-se de-ai lui în toamnă. ― Ce i-am făcut eu? murmură Monica acoperindu-şi obrajii cu mînile. Săracu Dănuţ! Şi fiindcă numai Ali mergea după Dănuţ. mirodenii pipărate.. stai puţin. şi căderea frunzelor dezmierda mîhniri fără de frunte şi sfîşieri fără de mîni. împovărîndu-le. Şi după ce va pleca Dănuţ. miresme stinse. Soarele umed ― adierile vîntului de pe mirişti. . nici femeia care stă pe el înfrigurată. acoperindu-şi ochii: să nu mai vadă şi să nu mai plîngă. De-acolo.. Nimeni nu-l mai însoţea. şi arături ― fructele şi frunzele crengilor ― trunchiurile pomilor ― pămîntul ― frunzele şi fructele căzute ― şi firele de iarbă-ncovoiate miroseau de-a valma toate-toate. De aceea îngenunchease. Pustiu înainte.. ― Dănuţ. Deasupra ei. Gîfîia. şi nicăieri nu se vedea tristul cufăr al plecărilor. merele pline încovoiau crenguţele. pustiu în urmă! Din casă-l izgoniseră. înainte-l aştepta şcoala. Dar toamna? Monica se tupilase după trunchiul unui măr domnesc. Soarele-l bătea în plin. Îmi pare-aşa de rău că pleci! se spovedi ea gata de plîns. cu duioasa apăsare de moarte a toamnei pe păduri.. abia simţite. Monica alerga după el. Monica porni după Ali. nemişcat. Arome dulci şi amărui.. suflări umile. cu genunchii strînşi şi coatele împreunate. Monica-i vedea numai capul aplecat asupra mesei de stejar. desluşite totuşi. şi grădini. într-ascuns. ca cerceii cu prea grele nestemate urechile micilor infante. Numai Ali îl iubea pe Dănuţ. ― Dănuţ.. ― Dănuţ! Cu cozile fluturînd pe spate. cîrlionţîndu-l cu aramă. Oştile care întotdeauna veneau în urma lui Dănuţ sau îl aşteptau înainte ― pieriseră.poveştile? Turbinca lui Ivan era goală? Dănuţ mergea singur. amîndoi vor rămînea singuri: Dănuţ la Bucureşti. gudurîndu-se pe lîngă el. Dănuţ şedea pe banca de sub nuc. Dănuţ! Îl ajunse în livadă. Şi pretutindeni începea o plecare. Monica ţinea tovărăşie lui Dănuţ. Pluteau suflete printre pomi şi suflete se desprindeau din iarbă şi din vînt.

― Nani.. şi cînd îi era somn anunţa: "Vau naniţi". ― Sst! Pe la moaa Mugului . le recita în şoaptă... pînă ce-adormea.. Pe-atunci. Şi capul unui pui de faun. aplecat. Dănuţ! răsuna ca prin vis glasul doamnei Deleanu din patul slab luminat de lampa cu abat-jour verde.. şi numai zîmbetul era poate al lui Dănuţ dacă nu al soarelui de pe obraz. versurile căpătau odinioară farmecul naiv al buzelor care mai degrabă ştiau să rîdă decît să vorbească. dădaca lui. Monica ar fi cutezat să iasă din ascunzătoare. Fără înţeles.Pe masa de stejar cădeau frunze. Dănuţ avea vreo trei ani. pentru el. Dănuţ le recita din braţele doamnei Deleanu şi... visa. Dar numai frunzele cădeau din crengile de nuc. Şi o bucovineancă. Unu Ili Duduili. îl învăţase încetul cu încetul versurile copilăriei ei. Se desfăcuse parcă un străvechi gromolnic. cu scoarţele de foi de nuc suflate cu lumini de soare. Purta rochiţă ca şi Olguţa.. căpăta bomboane şi sărutări. O lacrimă de-ar fi lucit în soare căzînd din ochii lui Dănuţ. poate în dorul satului de peste graniţă. Sufletul lui Dănuţ se îndepărtase atît de mult de trupul lui Dănuţ. Unu Ilă Duduilă Eşti caş Toporaş Pe la moara Murgului Trece fata turcului C-un cojoc De motoc C-o pestelcă Strecătoare Una mara Două para Triaria Compania. după ce isprăvea. Şi Dănuţ şoptea mai încet: Eşti cas Topoas. că murmurul buzelor lui era al unui copil care abia ştia să vorbească. lumini de soare şi nuci întunecate în cojile verzi. Cînd se culca.

sau... şi-atît de trist i se desprindeau de pe buze.. şi-acum nu mai aveau flori. Frunzele erau moarte?.. Frunzele cădeau şi mureau jos pe pămînt fiindcă venise toamna..? Ţţ-ţţ! Şi Dănuţ zîmbea fiindcă numai gîndul lui mai auzrea că fata turcului avea: Un cozoc. Şi adormea zîmbind.... Nu. şi el ... pasările pleacă şi frunzele cad.. dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni. Di motoc. .. să ţi-l culci pe palmele tale. Da. Poate de asta versurile cantilenei care lăsa zîmbetul somnului pe buzele lui Dănuţ ― pe cînd avea trei ani ― acum fără de înţeles.. ― . Frunzele cădeau sau vroiau să cadă?. Dacă venise toamna!.Cădeau frunzele nucului cîte una şi mai multe laolaltă pe masa de stejar.. Dacă Dănuţ ar fi fost o frunză pe creanga nucului... Se opri. Şi Dănuţ era îmbrăcat subţire! Dacă răcea? Se ridică în picioare... Se ridică-n livadă ― pe măsură ce se lungeau umbrele ― răcoarea umedă.... începu să se îndepărteze de-andaratelea. .Cînd eşti trist de tot. Toamna. Ce să mai facă ele pe crengi!. O luă la fugă din răsputeri ca să aducă mai degrabă pelerina lui Dănuţ..... şi-ar fi venit toamna ― ce-ar fi făcut?. Cînd vine toamna.. Îţi vine să dormi cînd eşti trist.. rupte din trecut: Unu Ilă Duduilă Eşti caş Toporaş.. ascunzîndu-se pe după trunchiuri.. Monica îşi acoperise pieptul cu mînile: tremura. Dar cînd te deştepţi? Iar eşti trist şi nu mai poţi sadormi din nou!. Toate frunzele din jurul lui ar fi căzut.Tece fata tucului..... foşnind uscat. Dănuţ oftă...De ce cădeau frunzele?. şi cădeau frunze galbene din ei. Şi să uiţi.. Fiindcă venise toamna.. . Şi pomii astă primăvară erau înfloriţi. Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte. frecîndu-şi genunchii îndureraţi. îţi vine să dormi.... uitîndu-se: Dănuţ nu se mişca.

... . şi l-ar fi amestecat cu celelalte frunze.. "Dănuţ! Dănuţ! Unde eşti. Ce te-amesteci? ― Dacă mi-i milă de tine! ― Cine ţi-a dat voie să-ţi fie milă? N-am nevoie! Aaa! Nu se isprăvise vacanţa! Are să le-arate el! întîlnind cozile Monicăi. Era frig.. Ce repede trecuse vacanţa! Începea şcoala! Pleca.. de dinafară parcă. Şi l-ar fi găsit boarul jos.... Mai bine la şcoală... ca unui om cu capul sfărmat.. Nucile cad şi se sfarmă!... Mort Dănuţ?. Dănuţ...Cînd eşti trist de tot îţi vine să dormi şi să uiţi... fără să ştie de ce... şi fără să vrea. şi-i păruse rău. Da. Şi lui Dănuţ îi vine să plîngă fiindcă şi el merge în urma sicriului.. În fundul livezii era o rîpă înaltă ― tot atît de înaltă pentru Dănuţ cît era pentru o frunză creanga de pe care se zvîrlea în jos. .... îngînă Monica. cu şiroaie de sînge pe obraz. Şi noaptea cu strigoii? Singur! "Nu.. Dănuţ? Unde-i Dănuţ?". ― Mai bine-aş răci. aşa de ciudat că ochii lui Dănuţ se deschiseră mari şi orbi.. .. Plîng.. alunecă şi se aşază lin.... aşeză pelerina pe umerii lui Dănuţ.Toţi sînt în doliu. Dănuţ pleacă la şcoală.. Un gînd ciudat se apropia de Dănuţ. le-ar curge sîngele pe coajă.. ― Cine ţi-a dat voie să mă săruţi? ― De ce mi-ai adus pelerina? ― Ca să nu răceşti. ― Eu? "Nu se poate!" murmură un gînd îndepărtat şi învăluitor ca orizontul răsăritului. apucă şi trase.. cu capul sfărmat. şi buzele închise îi sărutară buclele. Nucile n-au sînge. Monica răsări îndărătul băncii ca o icoană luminată de candelile apusului. braţele ei subţiri îi încolăciră grumajii. Capul Monicăi zvîcni îndărăt... mort?.. El. Şi parcă se temuse de Monica..... şi l-ar fi luat vîntul..ar fi rămas din ce în ce mai singur ― aşa cum era acum...... docil. şi nimeni-nimeni n-ar mai fi ştiut de el. ca unui biet om trist. Fără să spuie o vorbă.Toamna mor nucile sfărmate şi frunzele căzute. şi cine ştie unde l-ar fi azvîrlit. cînd se apropie spaima care-ţi apucă inima şi ţi-o gîtuie.. Dănuţ.. Dac-ar avea. pe vremea caiselor.. înghiţind. lîngă rîpă.." .Frunzele plutesc. în livadă. O amintire trecu pe dinaintea ochilor lui Dănuţ: la începutul vacanţei. Dănuţ sări în picioare scuturîndu-şi buclele. o trăsese pe Monica de cozi. Văzînd că braţele nu sînt ale mamei lui. ca unui om. toamnă! . Merg în urma sicriului lui Dănuţ. ― Mort? Singur în sicriu? Singur în groapă? În pămînt negru?. ca în întuneric... Şi el s-ar fi aruncat de pe creangă.

În gloria luminilor ― ca-n ţara unor torţi înălţate de braţele curtenilor ― un punct negru tresări şi pieri. ridicîndu-se.. Monica? o întrebă el dulce. lăsînd să-i cadă cozile din mîni.. albă în goliciunea copilărească şi cea lunară. Se acoperi cu pledul pe picioare. Toamna. Şi soarele apuse dincolo de lume. c-un pumn adus lîngă frunte. ― Hii. încît visul. Şi pretutindeni printre ei.. Pardon. O rîndunică poate. celălalt repezit de-a lungul coapsei. căluţ! răsună puternică şi ascuţită vocea lui Dănuţ. Un zîmbet fericit îi răsturnă capul pe spate. şi melancolia prinţilor îndrăgostiţi de o cenuşăreasă. cu picioarele îndoite de la genunchi... Dănuţ fugea subt foile de aur... Monica. ca statueta fugii răsturnată. ― Îmi pare rău. ca nenumărate trepte de marmură ale palatelor din basme. Nori lungi şi subţiri se aşternuseră din înaltul cerului siniliu pînă în zarea apusului. balul alb al lunii ondula pe la fereşti... ducînd cu el condurul delicat pierdut de vară pe cea din urmă treaptă a palatului ceresc.. ― Hii.. Cu foşnetele toamnei şi ţîrîitul greierilor. căluţ! ... ― Nici tu nu dormi? .. Dormea pe-o coastă. Şi ce cuminte era Dănuţ! Ce surîs blînd avea!. verzui şi aurii! Şi buclele lui cu miros de castane coapte! Şi ce repede-i trecea supărarea!. Se smunci atît de tare. Şi-n faţa lui fugea Monica. îl flutura pe dinaintea ochilor.. Prin întuneric. ― . ― Tu eşti căluţ şi eu te mîn: da? ― Da. ― Da vrei să fugim împreună? Capul Monicăi făcu semn că da.. Şi ce ochi dulci. Tot nu se isprăvise vacanţa! Trezit din somn. Nu ţi-e frig? Capul Monicăi făcu semn că nu. cu faţa plînsă şi bitoare. Ali ţîşni săgeată. domnul Deleanu răsuci o ţigară şi o aprinse aplecîndu-se pe marginea patului. Monica tresări prin somn. ― Hii. ― Hii. Cu cozile de aur în mîni. căluţ! murmură ceresc glasul din vis.? Nu-i vedea faţa: numai cozile blînde şi grele. căluţ! Rîzînd cu ochii închişi. ca un lung păr despletit.Aleargă prin livadă.. şi visul care avea să unească din nou cozile ei cu mînile lui Dănuţ. Monica-şi răsturnă capul pe pernă aşteptînd somnul. fără să-l poată vedea pe cel care-o mînă de la spate trăgînd-o de cozi. îngăimînd cuvinte nedesluşite. dezvelită.― Te-ai supărat. zveltă..

şi mîţa unghiulară. Caii firavi muriseră parcă în picioare. II ROBINSON CRUSOE Ploua. Subt coviltirul de culoarea norilor zdrenţele galbene şi roşii ale ţigăncilor şi sclipirea focoasă a salbelor abia se desluşeau prin întunericul înceţoşat de fumul lulelelor. Anica.. În palma desfăcută îi juca o lumină de lună.. cu capetele grele. Ploaia se înteţea răscolită de vînt.. mut. ceva mai încolo de poarta ogrăzii boiereşti. Un glas femeiesc momea încetişor. Cămeşa albă se îngrămădise înfoiată deasupra genunchilor. gleznele subţiri. zgribulită în burniţă. Cea din urmă căruţă a şatrei de ţigani se oprise în drum.― Fumez. Dănuţ dormea cu buzele întredeschise. legată cu o frînghiuţă îndărătul căruţei. pulpele lin rotunjite. mieuna slab. ― Bieţii copii! îngînă pentru ea mama lui Dănuţ... Doamna Deleanu se coborî din pat. Doamna Deleanu îl înveli. apăsînd şi ridicînd clampa. cînd repezi şi bolmojite.. răscolind umbrele. înstelat cînd şi cînd de luceferi rubinii. Se dezvelise. îşi odihnea sufletul şi mîna desfăcută în palma castanie a ghicitoarei. ― Cam tîrziu. ― Bine-i să fii copil! dădu din cap domnul Deleanu turtindu-şi ţigara în scrumelniţă. Unu. ― Ce face? ― Doarme. Lumini de lună îi tremurau prin păr şi pe obraji. Intră în vîrfuri în odaia lui Dănuţ. descoperind picioarele lungi cu genunchii zgîriaţi. Cu mişcări nesigure şi albe cădeau petalele unui trandafir de pe măsuţa de noapte: cum se dezvelesc copiii mici prin somn.. ― Cîte ceasuri? Flacăra unui chibrit clipi. Alice. adormind un copil sau o durere. Cînd rare. îşi aruncă pe umeri chimonoul. Anica privea cu spaimă degetul vrăjit căutîndu-i în palmă cărările vieţii. îi alintă cu vîrful degetelor buclele rotunde şi ieşi încet. cînd visează. Ca un copil de casă adormit la picioarele unei albe castelane al cărei evantai de pene albe îi lumina somnul. vorbele sorocului aduceau nădejde sau înfricoşare.. potecile norocului şi dumbrăvile dragostei. De subt coviltir un glas aspru . cînta poate.

zbîrcite de păianjeni pe dinăuntru ― lumina intră ca un val de dantelă de mult aruncată acolo printre celelalte vechituri. la fiecare capăt al mesei. mari şi mici ― desprinse treptat de pe zidurile odăilor de jos ― se rezemau laolaltă pe umărul aceleiaşi uitări. a putregai uscat şi a colb de arhivă. cît şi ale vremii lor. Se scutură înfrigurată şi alergă spre casă. Ploaia vorbea singură ca o cerşetoare nebună. Mirosea a lemnărie încinsă de căldură.. decît trebuinţele. Nu s-auzea nici un lătrat. ca nişte broaşte ţestoase cu albastră carapace..Mîncam ca un rege în faţa curţii. Taburetele. Anica intră în ogradă cu capul plecat în jos.. Cînele meu care îmbâtrînise şedea totdeauna la dreapta mea. castanii sau aurii. mai întortocheate. era îngrozitor de veselă. mandoline şi ghitare. lăsînd în urma ei văzduhul sur. Şi toate înecate în tăcere! Teancuri de portrete cu rame negre. în întregime. podul se umpluse cu tot ce le îndestulase mai curînd tabieturile şi ciudăţeniile lor. Şi toate cărţile. cele două pisici. gromolnicele şi ceasloavele răsfoite de uscatul deget al Fiţei şi colindate de ochii ei verzi zăceau în lăzi sau grămădite pe jos. Odaia Fiţei Elencu fusese surghiunită în pod. Nu avea voie să-mi vorbească decît papagalul. cu gît şerpuitor de lebede. în pod. viole cu pîntecele bombat ca al voluptăţii. Privirile-i alunecară spre zarea afumată. aşteptînd să le arunc cîte o bucăţică de carne. Vioare de lemn blond cu gîtul curb. Cînii strînşi pe subt streşini abia o priviră. căruţa cu ţigani se îndepărta ducînd subt coviltir cele din urmă focuri şi culori ale toamnei.. vioare brune ca zahărul ars.. Prin ferestruicele de mansardă ale podului ― zăbrelite de ploaie pe dinafară.bodogăni răstit. ca osemintele unui ciumat. Oftă.." . de lemn sau catifea.. ovale sau pătrate.. zări urma slabă a unui pneu de automobil. şi chipurile lor păreau icoane ale colbului şi ale păianjenilor. ca un favorit. ". Toate drumurile erau şterse de cenuşiul des. Ghicitoarea îşi luă banii şi porni spre căruţă. Aşa că aroma de proaspete piersici.. Încăpătoarele fotolii şi canapele. care de care mai sucite. bucoavnele. În priveliştea moartă. înţepeniseră subt apăsarea vremii. Trecînd pe subt stejarul de la poartă. cobze. Şi cîte nu erau! Pe măsură ce porniseră bătrînii din casă luînd drumul cimitirului. stranii instrumente de muzică ― născociri ale unui strămoş meloman şi şui ― aşteptau pe strănepotul în care avea poate să învie sufletul străbunului să le dezlege melodiile amuţite. nu ale unor feţe omeneşti.. cu picioare arcuite şi primitoare speteze. căptuşite cu mătasă albastră ― înadins adusă din Franţa ― cărunţiseră de cînd tăcerea moţăia în ele. ca o bolnavă lumină de lună. Într-un ungher.

veghea şi un papagal ― aidoma cu cel de pe copertă ― numai că era împăiat. ca o glugă ― radia o umbrelă făcută din frunze de palmier cu marginele roze de soare subt cerul albastru prin care literile titlului defilau roşii: Robinson Crusoe. datorite pe rînd magnetismului ordonat al doamnei Deleanu şi izbucnirilor tumultoase ale domnului Deleanu. fiindcă în podul cu vechituri al Medelenilor.. în colibă sau pe acoperişul ei.Ajungînd la acest pasaj. Cel mai fericit om din lume era Robinson Crusoe. în acele epoci domnul Deleanu ori nu era acasă. cu vesela sihăstrie a cromolitografiilor. obrajii rumeori. Hîrtiile şi cărţile celor două birouri ― de la Iaşi şi de la moşie ― ale domnului Deleanu. Robinson Crusoe mînca piersici. ca pe găurile unui fluier. ― nu se vede pe ce! Şedea cum stau fachirii.. La picioarele lui ― depărtate unul de altul şi în vîrfuri. De subt căciulă îi năvăleau cîrlionţii pînă deasupra sprîncenelor.. ca şi cum ar fi vrut să-l sărute sau să-l pască. Dănuţ era Robinson Crusoe în insula lui Robinson Crusoe. înzestrată cu masivă mobilă de birou bărbătesc. Din colibă pornea iarba tînără cu reflexe verzi de acuarelă udă. ca un breton drotat. biroul era o odaie ca oricare alta. În mîna stîngă. barba frumos retezată. ridicată deasupra genunchiului stîng. Dănuţ întoarse cartea pe dos. Adică papagalul susţinea mîna. ţinută în cea mai amănunţită ordine şi curăţenie. luă o persică fardată şi muşcă din ea zgomotos. în gaura neagră-verzuie. iar cele patru degete de păpuşă ale mînii drepte pluteau pe spinarea căpriţei care întindea botul spre papagal.. Între coliba ― mai mult peşteră ― şi palmierul de trunchiul căruia atîrna o nucă de cocos. un păianjen alegoric îşi ţesuse o pînză neglijent poligonală.. în tovărăşia unui cîne adormit şi a unui papagal împăiat. fiindcă deasupra căciulei ţuguiete ― care-i acoperea şi urechile şi ceafa. Pisicile dormeau. La intrarea colibei. Insula lui Robinson. Tot în pod. inofensivă şi drăguţă ca o grădiniţă de albăstrele. dincolo de gărduţ. fiindcă toate degetele ― corect alineate ― se rezemau pe spinarea verde. ca ale cuiva care saltă un copil pe genunchi ― se încrucişa o lopată cu altă unealtă decapitată de chenarul coperţii. Trebuie să fi fost tare cald cînd se fotografiase Robinson. pe aer. aveau flux şi reflux. Robinson avea o faţă foarte simpatică ― aducea cu Moş Crăciun. ţinea papagalul. Cînele fugise de pe copertă şi sforăia în pod la picioarele lui Dănuţ. Da aşa-i plăcea lui Robinson: să umble gros îmbrăcat pe orice vreme! Sarica de blană bărboasă era croită pe talie. se vedea marea. Musteţile spiritual răsucite. pesemne. Robinson era aşezat pe. numai că barba şi musteţile-i erau castanii. Şi era foarte bine ! Barba lui Robinson de pe coperta cărţii era umedă şi plină de picuri aromaţi. se mutase în podul cu vechituri. Se numea Ali. ori nu . În epocile fluxului. aşa cum îl arăta lucioasa cromolitografie de pe copertă. aşezînd-o pe podea.

. peste tot. Domnul Deleanu lucra ca Neptun în viitoarea valurilor. O telegramă sosită. aruncă o privire piezişă pe motivarea stereotipă a mandatului de arestare. afară de Olguţa.. Rog lucraţi memoriu cameră acuzare. cutii cu tutun cu ţigări. şi oratoria întemniţată în peniţă izbucni: "E revoltătoare". vehement izgonită din birou. Olguţa din farfurioară. Mă plimb prin casă. Soţie soseşte bani. de pe dulapuri. În epocile refluxului. ― Ce verşi e pentru tine! ― Ei! Papa! Vrei să nu vărs de loc? ― De ce? ― Ai să crezi că fac dinadins.. în definitiv.lucra.." Cînd lucra. dosare. de la Iaşi. "Arestat bancrută frauduloasă. ". stăpînindu-şi un căscat din senin venit ca un strănut. papa! Îţi vine să fii bolnav! ― Mi se pare că n-ai ce face.. apropiindu-se cumpănitoare cu ceaşca în mînă. pardesiurilor. fiţuici. O vărs sau n-o vărs? întrebă ea. cutii de chibrituri. aştepta în salon. scrisori. dezlănţuise refluxul. fireşte. informaţii. Madam Blumm. Interveniţi urgent. din buzunarele tuturor hainelor. da mi-i ciudă că nu-i frumos! ― Ce să facem noi oare? se întrebă domnul Deleanu c-un ochi la Olguţa şi altul la memoriu. Zîmbi.. reviste. Blumm" Arţăgoasă.. Domnul Deleanu aprinse mînios o ţigară. nimeni nu intra în biroul domnului Deleanu. trăgînd cu urechea şi oftînd pe nas de durere şi gutunar. de pe etajere. e un sechestru asigurător asupra persoanei.. cu pălăria în cap. Respect. ― Îţi aduc cafeaua.. de dimineaţă...E ciudată şi jignitoare uşurinţa cu care se răpeşte libertatea unui om într-o societate civilizată care ştie să respecte averea şi nu ştie să respecte omul. papa.. O arestare preventivă.. din dulapuri. Şterse. În acele epoci doamna Deleanu nu intra în birou.. coli. peniţa alerga de-a latul colii de hîrtie. caiete. Nu mă lăsaţi. ziare. Domnul Deleanu sorbi din ceaşcă. ― Tare-i frig şi urît.. Confirmat mandat. închipuindu-şi spasmul clopoţelului justiţiei statuare şi irascibile ca toate femeile care fac puţină mişcare. carnete. ― Am! oftă ea. . halatelor. din saltare. cu umbrela şi sacoşa în mînă.. telegrame. recipise. pijamalelor şi paltoanelor năvăleau tomuri multicolore şi proteiforme. Olguţa? Olguţa îl privi pe sub sprîncene.

Olguţa? ― De ce. Văd eu că ai de lucrat. Ştia ea ce înseamnă să facă ordine! ― Halal tată ai tu. ― Mai încape vorbă?! ― Tu mi-ai dicta. Te deranjez. că are să plîngă! ― Bravo. papa! Nu pot s-o sufăr: a vrut să mă sărute! ― I-auzi! ― Da. papa? ― Să lucrăm noi doi împreună. şi după ce-aş obosi. adăugă Olguţa ridicînd sprîncenele. papa!.. ― Ce bine-ar fi.. Tu lucrezi şi ea oftează! Am să fac atîtea game la pian. şi eu aş scrie.― Lasă papa. Olguţa! ― Papa. femeia ceea din salon divorţează? ― De unde şi pînă unde? ― Oftează.. Ce au. ― Sîntem prieteni. brusc amuţea... Mă duc. ― Bine ne mai împăcăm noi doi. eu ţi-aş dicta şi tu ai scrie. Parcă te-aş fi căpătat cadou de la moş Gheorghe! Sofrageria era năpădită de funigei coloraţi.. ― Clientele. ― Papa. ca o . cucoanele că sărută tot timpul? ― Asta-i ocupaţia lor! ― Eu n-am să sărut niciodată! ― Nici pe tata? ― Ba pe tine da. Asta-i altceva. ― Unde? ― În salon. ― Da. Ne-am face de cap! ― Da am face şi treabă. şi iar începea. papa.: Şi n-ai mai avea nevoie de secretar! ― Pe tine te-aş pune să primeşti clienţii.. papa! O dăm afară.. maşina de cusut îşi învălmăşea zornăitul metalic într-un galopant crescendo. Ne-am fi jucat împreună! Eu aş fi vrut să fim fraţi. papa. ― Da eu nu te las să lucrezi.. ca toate croitoriile: întraceasta se lucra la zestrea şcolară a lui Dănuţ. papa! am rîde tot timpul şi-am bea la cafele! ― Da. Olguţa! Şi după asta o dăm afară şi-o expediem la gară.. Da-i foarte bine aşa cum eşti! ― Pe placul tău? ― Da. ― Şi facem amîndoi ordine în birou! Olguţa zîmbi. papa. papa. papa! Da ce-s eu?. papa. tu nu trebuia să te faci tată.. papa. Cu mînii intermitente dar mereu împrospătate... Olguţa! ― Păcat că nu eşti tu mic. ― Cînd ai să fii tu mare. ― Cu madam Blumm? ― Lasă. Le-aş arăta eu! ― Ai dreptate! Clientele-s teribile! Ar trebui să plătească dublu.

― adică: Dan Deleanu.. pe un scaun cu două pernuţe. "Cine ţi-a dat voie să mă săruţi?" se supărase Dănuţ cînd îl sărutase în livadă.. Madam Blumm dădu din cap... Adevărul. cu spatele puţin adus. năvălea aprins pe obrajii aplecaţi asupra sufletului. chiar şi locul tiparului.D. ca un parfum de garoafe. spre cruntele sonorităţi din stînga... Acul şovăi în mînile Monicăi. Aşa avea să-l strige la şcoală. lovindu-se de geamuri şi oglinzi. stridenţele din dreapta. D. procesiunile de călugăriţe ale gamei normale se strecurară prin salon. Olguţa lăsă pedala. plin de pistrui. la catalog.. cu o blîndeţă iezuită. se prefăcu într-un viscol de vibraţii urzicătoare. ― Monica. D.. dezminţită de dansul picioarelor de pedale şi de jargonul roş al părului.soţie care-şi ceartă soţul în rate pasionate. De aceea. Acalmia se lăsă ca un parfum de tei. cu ajutorul pedalei din nou puse... D.. Olguţa bătuse înverşunat un dublu do. ― Cucuţî! ― Doo. Se dărîmau sunetele. îmbrîncite de pedala cu deşănţată brutalitate a unui rix într-o tavernă de apaşi. replică pianul profund.. ermetic albă în şorţ de soră de caritate. broda iniţiale pe batiste.. aşezată de profil lîngă fereastră. se convertise în muţenie posacă. care ştia orice. gama începu să alerge într-un tempo zglobiu subţiindu-şi sunetele. scăpînd batista pe genunchi. din care se prăvăliră îndărăt.. Monica broda pe întîiul D puţin mai mic decît pe-al doilea. Dac-ar fi ştiut cineva!. Limbuţia etnică şi profesională a cusutoresei adusă de la Iaşi negăsind nici un ecou. pînă cînd. adică..D.. Şi domol... "Dragă Dănuţ. Un bubuit bas de furtună în munţi zbîrnîi prin salon. într-un ţiuit străpezitor de chinină în urechi. n-ai văzut tiparul? Monica tresări. în extrema stîngă a clavirului. Cele două iniţiale erau întîia scrisoare de dragoste a Monicăi. punînd şi pedala. Cine i-a dat voie să-i fie drag? Şi zîmbi. Monica. În locul ei răspunse cun surîs afabil. madmazel Clara. fiindcă nici mînile Monicăi nu puteau să-i spuie lui Dănuţ altfel decît: Dănuţ. "Cine ţi-a dat voie să-ţi fiu drag?" s-ar fi supărat Dănuţ dacă ar fi ştiut. adică: Dănuţ Deleanu. .. Vaierul creştea. Cine ştie! Poate că Dănuţ i-ar fi dat voie să-i fie drag. "dragă Dănuţ".. Cu degetul cel mic al mînei stîngi şi cu cel gros al mînei drepte... cu metrul de muşama încolăcit pe după gît şi foarfecele în mînă croia pe masa întinsă." Da.D.. Doamna Deleanu. imperceptibil mai mic... Olguţa vroia să facă douche écossaise timpanului clientei.. Gama sireapă amuţi.

Începu să cînte concertul de Mozart în la major. succesorul lui moş Gheorghe la grajd. ― Cum? Nu-şi crezu urechilor. Lumina intra alburie ca o pîclă.Olguţa trăgea cu urechea şi coada ochiului. Buftea. Aşa da! La fel cu Raşela. îndemnîndu-le oarecum să se adeverească. Monica era prietena ei. ca o supă fierbinte. ― Nu ţi-i ruşine să spui minciuni? sărise Olguţa. ― Ia. ― Ooff! Braţele Olguţei osteniseră.. numai că notele Raşelei multe parale mai costau! Cucuţî sămăna lui conu Iorgî. Închise caietul. ca şi cum astfel şi ea ar fi crezut că-s adevărate minciunile lui Ion.. Ş-atît. fără să-şi fi lepădat sacoşa şi umbrela. Era rău dispusă. minunîndu-se de lipsa notelor.. ce să fie! Îl ajunge şi pe el ceasul morţii. privind peste umăr. Madam Blumm adormise.. Nici nu i-ar fi trecut prin minte Olguţei că auditoarea devenise admiratoare. făcîndu-le egal şi monoton ca un exerciţiu de dimineaţă. Adormise orchestral: sorbea aerul suspinînd. drept răspuns la casnice întrebări. Madam Blumm avea o fată absolventă a clasei de pian de la Conservatorul din Iaşi.. Olguţa? o întreba doamna Deleanu în timpul vacanţei cînd o vedea cam rar prin salon.. că-i vremea! oftase Ion. Încetul cu încetul începu să scurteze cîmpul gamelor.. şi cu tumultul muzicii pentru care ai plătit bani şi-ţi dă ameţeli de cap. ― Ce mai studiezi tu. Concertul de Mozart era prietenul ei. Nişte vorbe. bătînd din picior. Dănuţ pleca. Însă timpanul auditoarei era deprins mai demult şi cu notele enervante.. Pe lîngă asta. De-atunci. Concertul ei suna a melancolie... Olguţa cînta pe dinafară... în muzică Olguţa avea simpatii şi antipatii violente. de cîte ori rămînea singură se temea de minciunile lui Ion. o dată cu ploaia intrase în sufletul Olguţei o nelinişte pe care ar fi vrut s-o bată şi n-avea cum. ofta şi şuiera pe nas şi pe gură. Pentru ea. Madam Blumm .. Şi-i era ciudă pe ea. de două zile. Ca şi în viaţă. Întoarse capul. şi nu mai avea pe cine să se supere. Şi el bine mai vorbea şi tot pe dinafară! La el era scăparea. În salon era frig. ― Am să studiez concertul meu. Ploaia întuneca geamurile. dar şi invidia celorlalţi comercianţi.. horăia. din întîmplare auzite: ― Ce să fie cu moş Gheorghe? Că tare s-o mai sfrijit! întrebase vatavul unei moşii învecinate. răspundea Olguţa expropriindu-l pe Mozart şi viitorul.. Madam Blumm aproba. pentru piano şi orchestră ― de astă dată cu note. Olguţa întoarse capul cu scîrbă. Domnişoara Raşela cetea Fleurs du mal şi cînta la pian operele lui Wagner.. pe teama ei. după somn...

" Şi nici n-a mai privit insula. Papagalul cu pene veştede şi prăfuite amuţise.. de pe vapor.. ca inimi mici de lemn. adăugă. Urgent şi implacabil. Dănuţ oftă ― şi începu din nou lectura. Pe-atunci ― pe cînd zîmbise pe copertă ― nu ştia c-are să plece. Toţi lucrau în casă. Cu mînie şi revoltă. pe care aceştia le primiră foarte bucuroşi". tălmăcitorul uitase lacrimile. "Spunînd adio insulei. . se vedea că Robinson îşi părăseşte insula. că se desparte pentru totdeauna de-o poveste îndelung trăită. neuitînd nici banii despre care am vorbit şi care stătuseră ascunşi atîta vreme încît ruginiseră".horăia lugubru. cenuşii troiene. . Ochii ceteau din răsputeri "puţin după aceasta".. ochii lui Dănuţ îşi luară un lung adio de la cromolitografia de pe coperta pătată de lacrimile bucuriei. ploaia.. în văzduhul toamnei şi-n clepsidrele vremii.. adîncite brusc... Mai erau şapte rînduri pînă la sfîrşit... comandantul puse într-însa şi lăzile cu hainele marinarilor. cînelui şi a pisicilor. Ali îmbătrînise. scînciră. . şi iar ploaia sură. Olguţa îşi lăsă fruntea pe claviatură. Şi de ce rîdea parcă şi . Nici Dănuţ nu fusese cruţat de lunga trecere de ani. .. aşternuse peste toate cele.. împăiat cu trecut. plîngeau cu aceeaşi lungă aplecare de arcuş "spunînd adio insulei". Afară ploua. altfel decît în sarbăda tălmăcire. "Spunînd adio insulei.Trecuseră ani mulţi prin file şi prin pod. vechi tăceri. Lacrimile erau ale lui Dănuţ."În insulă". luai cu mine căciula. pînă ce n-a mai văzut-o? Şi nici n-a fluturat batista? Dănuţ privi din nou cromolitografia de pe copertă: Cum? Tristă viaţa din insulă? Atunci de ce rîdea Robinson?. textul pleca subt ochii lui Dănuţ.. zîmbind ce-i drept."Puţin după aceasta". Împainjeniţi de lacrămi.."Astfel îmi părăsii insula. dar violele şi dulcile violoncele ale melancoliei. . După rugăciunea mea.. cu cinci rînduri mai sus.. gîndul lui Dănuţ. Plîngea şi Robinson.. fiindcă-i ceva mai aproape de casa iubitei şi ceva mai departe de ultimul prag al despărţirii. acum nu mai erau decît sîmburii.. după o şedere de 28 de ani. două luni şi nouăsprezece zile."Puţin după aceasta barca cu proviziile promise fu trimisă în insulă. Preocupat de căciulă şi umbrelă.. Iar pe la geamuri ― ploaia.. Clapele. Odinioară rîdeau cărnoase piersici... Ninsoarea colbului şi a aţelor de păianjen. salvat din viaţa aceasta tristă în aceeaşi zi a lunci în care scăpaseră din sclavia maurilor din Sale. umbrela şi papagalul. fericindu-i. luai cu mine căciula şi umbrela".. de la masa lui Robinson în tovărăşia papagalului. Pe chipul lui. la 19 decembrie 1686... piciorul Olguţei lovi în pedala a doua a surdinei. dormind ― poate murise. Şi iarăşi: "Spunînd adio insulei". nu ale textului. cum un îndrăgostit aşteaptă trenul nu pe peron ci în sala de aşteptare...

. pesemne. deznădăjduit de larg deschisă.. Şi Dănuţ singur în faţa oceanului de bănci şcolare. drumul îţi înnăduşă pieptul şi-ţi loveşte inima. a doua. tăcerea e ca răsunătul unui cor îndepărtat.. În răstimpuri. Dincolo de pod începeau băncile şcolii... zîmbitoare poze. Trebuia să meargă tîrîş prin mîzga lunecoasă.. În jurul unui om bătrîn care se închină. într-aceeaşi culoare ca şi obrazul lui Robinson? Începu iarăşi: "Astfel îmi părăsii insula". ca o presimţire de auroră trunchiurile codrilor adînci... murmurară încă odată buzele lui Dănuţ în tăcerea podului.. şi insulă. lacrimi. Se cobora pe scări. a opta. a cincea. "Călătoria mea fu norocoasă. acoperindu-şi pieptul scurmat de tuşă. se afunda în glod. În grabă..... şi alte clase încă. Sosii în Englitera la 11 iunie al anului 1687. Dar turbinca lui Ivan. Cînd te alungă o spaimă din urmă şi nu poţi fugi. Plutea parfumul religios al busuiocului.... moş Gheorghe se închina. Nimic.. De asta. rumenea chipurile întunecate ale icoanelor. luîndu-şi numai căciula.. îşi plecă obrajii uzi deasupra coperţii şi sărută adînc şi lung întristarea colorată a fericirii. a şaptea. a patra. cu aţe de păianjen. Şi nu luase nimic din insulă! O pietricică măcar! Un pumn de nisip! O floare sau o frunză!. colb... ca un coşmar. Parcă mîna o minge de fier cu paşi de piatră în fundul unei mări împăienjenită de meduze..... trecînd din podul cu vechituri în plină toamnă.. Cetea şi plîngea ştergîndu-şi ochii cu mînile. înghiţi şi pod. umbrela şi papagalul." ― Treizeci şi cinci de ani. după ce lipsisem din patria mea treizeci şi cinci de ani. parfum de piersici. şi clipă. negăsindu-şi galoşii... şi ca să treacă mai departe îşi încorda pulpele smuncindu-se pieziş. În pod era insula lui Robinson Crusoe. Îndesa cu toată puterea degetelor în botul galoşilor ca să nu-i piardă. Olguţa-i luase pe-ai lui Dănuţ. nimic! Dănuţ închise cartea. a şasea. Olguţa înainta greu.. îl strigă pe Ali şi ieşi din pod. Îi erau prea mari..Clasa întăia. Îşi aşezase cartea pe genunchi. Îngenuncheat în faţa icoanelor. Cu trupul înfăşurat în pelerina de cauciuc şi capul gol acoperit de glugă.. Dănuţ îşi rîndui cartea în lădiţa jucăriilor stricate şi-a poveştilor cetite. a treia. umerii lui Dănuţ erau plecaţi.. Luminiţa din păhărelul roş al candelii. moş Gheorghe îşi desfăcea mînile din împreunarea rugăciunii. Sufletul lui Dănuţ era o insulă din care plecase Robinson Crusoe. ..insula în jurul lui... "Spunînd adio insulei". Dumnezeu îi împlinise statornic rugăciunile: avea să i le-mplinească . În pod era numai ce-a fost odată.

şi de-acum înainte. Era drept să tuşească: fiindcă era bătrîn. Era drept să se-nnăduşe şi să-l înjunghie prin piept: fiindcă era bătrîn. Era drept să sufere cît mai avea de trăit şi să moară cît mai curînd: fiindcă era bătrîn. Tot ce era, drept era să fie. Nici nu cîrtea, nici nu se căina, nici nu ofta. Moş Gheorghe nu vroia ca tocmai acum, în pragul ceresc al morţii, un blestem ― cugetat sau şoptit ― să întoarcă de la el faţa milostivă a Domnului şi urechea lui îngăduitoare. Moş Gheorghe cerea îndurare pentru greşelile altora: boierii lui de-acum nu se împărtăşeau niciodată, şi rar călcau prin biserica ctitorită de străbunii lor. Încolo, erau buni la inimă, milostivi şi drepţi, dar uitaseră de casa Domnului şi de frica Domnului. ― Iartă-i, Doamne, că mare-i mila ta! Iar tusa, ca o toacă de vecernie omenească. Dumnezeu îi împlinise rugile. Nu se ruga pentru el. Moş Gheorghe avea să păşească dincolo, urmat de privirea bieţilor cai pe care-i îngrijise şi cruţase ca pe nişte orfani. Se ruga pentru copilul nevinovat ca rouă şi frumos ca florile, de care curînd avea să se despartă. ― Duduita moşului... Să nu apese asupra ei rătăcirea părinţilor. Şi să-i fie viaţa blîndă, fără de dureri şi-amărăciuni. Sufletul lui moş Gheorghe se aşternea la picioarele lui Dumnezeu, ca un covor de bunătate, pe care ar fi vrut să tot copilărească duduiţa moşului de pe pămînt în faţa slăvitului bunic din cer... Cu galoşii în mînă, Olguţa trecu în goană prin ograda lui moş Gheorghe. Ajungînd în faţa uşii, dădu să intre. Zăvorul era tras pe dinăuntru. Bătu cu pumnii în uşă. Nici un răspuns. Zvîrlind galoşii, izbi cu amîndoi pumnii în uşă. ― Moş Gheorghe! ţipă ea poruncitor şi tremurat. ― ...Ce-i, duduiţa moşului! Mata aici? Pi vremea aiasta!? Auzindu-l, văzîndu-l, Olguţa respiră adînc. Ridică galoşii tencuiţi de glod şi, căpătîndu-şi cumpătul, zîmbi viclean scuturîndu-se de ploaie. ― Moş Gheorghe, am venit să te-ntreb dacă nu li-i frig cailor? Dănuţ cutreierase casa pe dinafară odăilor fără să intre în nici una. Nu-şi găsea loc, nici astîmpăr. Îndelungata lectură din pod îl înstrăinase de toate cele. Îi era dor de insula lui Robinson; îi era milă de singurătatea ei, milă de singurătatea lui. Decorul familiar, întîmpinîndu-l pretutindeni cu prezenţe concrete, îl îndepărta de casă, ca o asprime cînd eşti trist. Astfel, parfumul femeii de care te-ai despărţit plîngînd, plutindu-ţi în suflet şi în nări te face săţi pară trivială melodia oricărui alt glas femeiesc şi brutală delicateţa oricărei alte solicitudini. Înstrăinări, mîhniri şi nostalgii sortite să-şi găsească alinare şi cămin

numai în scrisorile acele scrise cu mîni calde încă de strînsoarea mînilor dorite, scrisori cu tînguiri umile şi amare, ca parfumul tomnatecelor tufănele. Intră în salonaşul doamnei Deleanu. Zărind calendarul de pe birouaş se apropie de el. Era deschis la o zi neagră; tot neagră şi cea care urma. Negre erau toate. Parcă murise toate sărbătorile roşii din calendar, o dată cu vacanţa şi cu frunzele... Intră la el în odaie. Hainele groase, de curînd scoase din cufere şi rînduite pe spetezele scaunelor, miroseau a naftalină, Soba rece, zbuciumată de vînt, ofta şi se văita ca un ţăran bolnav de piept, sporind frigul odăii şi pustiul ei. Şi mai era aşa de mult pînă la noapte, că lui Dănuţ îi venea să caşte şi să scîncească. Se trînti pe pat, aducîndu-şi genunchii la bărbie, vîrîndu-şi mînile în căldura mînicilor, ghemuindu-se în el; cercînd să-şi ţie singur tovărăşie cu trupul, ca pisicile... Capul Olguţei răsări întrebător şi obraznic. ― A! Tu eşti aici? ― Da. ― Ce faci? ― Nimica. Stau. ― Am venit să te văd. "Ce-o fi vrînd Olguţa?" se întrebă Dănuţ apatic pe dinafară, atent pe dinăuntru. Olguţa intră cu galoşii lui Dănuţ în mînă, lucioşi ca nişte galoşi de abanos. Era desculţă, în papuci. ― Îi pun subt pat. ― Ce? ― Galoşii. ― Galoşii?? De ce? ― Galoşii tăi. Unde vrei să-i pun? ― Pune-i. "Ce-o fi făcut cu galoşii mei?" ― Olguţa, ce-ai făcut cu galoşii? ― I-am spălat, îi explică ea, apropiind galoşii de nasul lui Dănuţ, ca pe nişte flori atunci culese. ― Merci, se feri Dănuţ. De ce i-ai spălat? ― Aşa mi-a venit. N-aveam ce face! ― Ţi-ai spălat şi botinele? o întrebă serios Dănuţ, ridicîndu-se întrun cot. Olguţa se încruntă. Răzgîndindu-se zîmbi. ― Ai fost în pod? îl iscodi ea cu ochii micşoraţi. ― Cine ţi-a spus? tresări Dănuţ. ― Ştiu eu! ― Te rog să nu mă spui, Olguţa! ― N-ai grijă! îl asigură ea gesticulînd cu galoşii. ― Merci. Da tu unde-ai fost?

― M-am plimbat. ― Cu galoşii mei. ― Cu nişte galoşi! se supără Olguţa zvîrlindu-i subt pat. ― Văd! ― Nu vezi nimica! Ascultă: ţi-i poftă de roşcove? ― Ai tu? ― Sigur. ― De unde ai? ― Răspunde: vrei sau nu vrei? ― Vreau. Făcîndu-şi vînt cu braţele, Olguţa sări peste prag în odaia ei. ― Aha! se dumeri Dănuţ făcînd legătura dintre roşcovele Olguţei şi galoşii lui. ― Poftim roşcove. ― Merci... Îs bune, Olguţa, grozav îs de bune! exclamă Dănuţ ştiind că-s de la moş Gheorghe! Olguţa zîmbea, măgulită. Dănuţ zîmbi şi el mîndru c-a fost mai şiret decît Olguţa. ― Olguţa, dacă te vede mama fără ciorapi? ― De ce să mă vadă? ― N-ai ciorapi? ― Ba am eu... da mi-i lene să-i caut. ― Pot să-ţi dau eu o pereche. ― Lungi? ― Da. Din cei pentru şcoală. Nu i-am pus niciodată. ― Dă-mi-i. Îţi dau eu alţii. ― Nuu! Ţi-i dau cadou. De cîte ori se întîmpla să fie complicele Olguţei, Dănuţ răsfrîngea şi asupra lui admiraţia pentru isprăvile ei. Ofranda ciorapilor era şi o îndatorire, şi plata unei măguliri. Olguţa se aşeză turceşte pe patul lui Dănuţ, îşi scoase papucii şi începu să-şi privească picioarele goale, aşteptînd ciorapii. ― Tu poţi să mişti degetul cel mare fără să le mişti pe celelalte? ― Nu pot. ― De ce rîzi? se încruntă Olguţa demonstrînd acrobaţia în care excela. ― Nu ştiu... Îs caraghioase degetele picioarelor! ― Mele? complectă ameninţător Olguţa. ― Nu. Toate degetele de la picioare. ― Ai dreptate, reflectă Olguţa cu glas tare, întinzînd piciorul şi examinîndu-şi degetele răsfirate... Îţi vine să rîzi cînd te uiţi la ele! ― Olguţa, începu Dănuţ încurajat de intimitatea convorbirii, aşezîndu-se pe marginea patului, eu am observat ceva. ― Spune. ― Da tu ai să rîzi... Ai să spui că vorbesc prostii! ― Văd eu! Mai întîi spune.

... stai în buzunarul de la palton sau în manşon.. ― Mai spune odată... ― Stai.. Nu mam gîndit niciodată! De ce spui tu aşa? ― Eu m-am gîndit la asta într-o zi. ― Cum?? Dănuţ se înroşi. nu.... Pe cînd mîna mea se muncea să facă împărţirea. ― Nu-i rău să fii nici mînă! Iarna ai mănuşi... Eu ţin cu mînile. Mînile-s deştepte! zîmbi Olguţa. ― Hai. Olguţa! Da lor nu le pasă! Picioarele nu învaţă la şcoală.. ― .. şi şedeau aşa.. dacă nu era mama cu tine! ― Ş-atuncea m-am gîndit că-i mai bine să fii picior decît mînă. ― Vezi că picioarele nu fac numai ce-ţi place? Dănuţ medită muşcîndu-şi degetul. ce-ai alege tu? ― M-aş face haiduc şi i-aş tăia eu lui şi mînile..... ― .. la şcoală. înfierbîntîndu-se la vorbă. şi picioarele. cu timiditate. Eu făceam o împărţire pe caiet. cred.. ― Ce-are-a-face! Şoşonii îs urîţi şi picioarele-s proaste! De asta nici nu le vezi: le ascunzi în botine. îşi apără Dănuţ. şi m-am încurcat. şi limba.― Eu. ― Sigur. privindu-le pe ale ei cum trăgeau ciorapii lui Dănuţ după ce luaseră galoşii lui Dănuţ. ― Nu vrei să răspunzi! oftă Dănuţ... ― Aşa-i! Ele-s tot timpul în recreaţie! ― Foarte bine ai spus! Asta vroiam să spun şi eu! ― Stai. îi luă Dănuţ vorba din gură. Da. Tu ai spus la început că-i mai bine să fii.. vorbi rar Dănuţ. Fiindcă picioarele nu făceau nimica: ele şedeau în botine. ― Dacă eşti picior ai şoşoni. cu ochii îndreptaţi spre piciorul Olguţei. punctul de vedere.. Vra să zică tu spui că-i mai bine să fii picior decît să fii mînă? medita Olguţa examinîndu-şi alternativ mîna şi piciorul. că-i mai bine să fii picior decît mînă.. Sigur: picioarele nu făceau nimica. Era ora de aritmetică. degeaba.picior. ― Da. ce-ai vrea tu: să-ţi taie mînile sau picioarele? ― Da nu vreau nici una. ― Stai. obiectă Olguţa. şedeam în bancă. . spune-odată! ― Ştii.. ― Bine. Zic aşa! Dac-ai fi într-o poveste şi împăratul ar porunci să-ţi taie mînile sau picioarele. ― Nu zic! Da ţie nu-ţi place să mergi? ― Sigur că-mi place! ― Vezi! Cu picioarele faci numai ce-ţi place! ― Ţie-ţi place să mergi la şcoală? îl interogă Olguţa. ― Nu-ţi spun! Cu picioarele ce faci? Te joci în recreaţie şi în clasă se odihnesc! ridică din umeri Dănuţ. da cu picioarele mergi... Buni ciorapi! Merci! ― Olguţa.. gesticulînd convins. nici alta! ― Nu.Ei.

― Nu ţi-am răspuns? N-are decît s-aleagă el! Eu nu dau nimic! Olguţa sări pe covor. Dănuţ rămase gînditor pe marginea patului. ― Olguţa, tu îţi închipui cum ar fi cu capul tăiat? ― Foarte rău! ― Eu pot să-mi închipui... Da ameţeşti! ― N-ai nevoie să-ţi închipui! ― Tu nu te-ai gîndit niciodată? ― De ce să mă gîndesc la asta! Am eu la ce să mă gîndesc! De asta ai cap, ca să te gîndeşti că nu-l ai? ― Eu m-am gîndit... Oare mori dacă-ţi taie capul? ― Sigur. Dănuţ nu îndrăzni s-o dezmintă pe Olguţa, dar clatină din cap cu îndoială. ― ...Eu m-am uitat odată în oglindă... şi mi-am închipuit că n-am cap. ― Trebuia să ţi-l tai mai întîi. ― Nu l-am tăiat... Eu mă uitam în oglindă şi-mi închipuiam că trupul e afară şi capul numai în oglindă. ― Hei! Da tu te gîndeai cu capul tău! Vra să zică gîndul nu era în oglindă, era în cap. ― În capul din oglindă, stărui Dănuţ. ― Şi n-ai spart oglinda cînd ţi l-ai pus la loc? ― Mi-a fost frică, Olguţa. Eu mă uitam din oglindă, numai la picioare. Vra să zică picioarele erau într-o parte şi capul în altă parte... cum ar fi doi oameni faţă în faţă, numai că unul n-avea cap. Uite-aşa, Olguţa. Dănuţ îşi ridică palmele una-n faţa celeilalte. ― Acuma, să spunem că aici ar fi ochii, în vîrful degetelor. Vra să zică mîna dreaptă e capul din oglindă. Vezi: îmi aplec degetele şi văd din oglindă numai picioarele. ― Asta înseamnă că tu te uiţi în oglindă... şi vezi prostii! ― Să încerci şi tu, Olguţa. După aceea îţi vine să închizi ochii şi să dormi. Olguţa nu-l mai asculta. Pîndea pe fereastră în livadă. Dănuţ oftă... El ar fi vrut să-i spuie multe Olguţei ― de plecare. Să-i spuie, de pildă, că dacă-ţi taie capul nu mori tot. Moare capul: da. Moare trupul: da. Dar mai este ceva: turbinca lui Ivan. Ea nu poate să moară fiindcă nici un trăieşte: n-are nici trup, nici cap. Ea este "cînd închizi ochii". Cînd eşti mort închizi ochii. Vra să zică turbinca lui Ivan rămîne acolo unde este. Atunci nici Dănuţ nu moare, fiindcă, deşi turbinca lui Ivan e a lui Dănuţ, şi el, Dănuţ, e în turbinca lui Ivan. Cînd închide ochii se poate gîndi la el ca la altcineva. Şi Olguţa-i în turbinca lui Ivan. Toţi îs acolo. Vra să zică dacă moare Dănuţ, rămîne turbinca lui Ivan. Cînd Dănuţ trăieşte, turbinca e a lui. Cine ia turbinca după ce moare Dănuţ? Dumnezeu... Dacă vrea Dumnezeu suflă în turbinca lui Ivan, şi toţi cei de-acolo învie; Dănuţ împreună cu ei... Da, numai că

atunci Dănuţ nu va mai avea turbincă. Turbinca o ţine Dumnezeu. În schimb, toţi cei care-au fost în turbincă sînt ai lui Dănuţ, fiindcă el i-a adus la Dumnezeu în turbinca lui. Ş-atunci Dănuţ va fi stăpîn în afară aşa cum e acuma stăpîn înăuntru... Dacă Olguţa nu vrea să-l asculte! ― Unde-s cartuşele? întrebă iute Olguţa, desprinzînd puşca din cui. ― Ce vrei să faci? ― Lasă! Dă-mi-o repede! Mergînd în vîrful picioarelor pînă la fereastră, o deschise binişor. Fumegarea toamnei aburi odaia... Pipăită de ploaie, o cioară se legăna în cumpănă pe o crenguţă şi pe ţelul puştii. ― Las-o, săraca! Olguţa îşi strîmbă gîtul îndărăt, fără să clintească puşca, măsură din ochi pe Dănuţ ― cu privirea jucătorilor de cărţi pentru cei care dau sfaturi de la spate, în plin joc ― întoarse capul la loc, rectifică ochirea şi trase. Cioara căzu. Şi toate ciorile livezii izbucniră, carbonizînd livada şi cerul cu o explozie de negru sonor. Olguţa încărcă puşca din nou. ― De ce ţi-i milă de ciori? Am împuşcat-o în cap: vroiam să văd dacă trăieşte fără cap... ca tine! ― Nu mi-i milă! minţi Dănuţ roşindu-se. Am crezut că vrei să împuşti o vrabie. ― Ai văzut ce lovitură? ― Da. ― Uite-o! tresări Olguţa săltînd puşca. Înadins parcă, uşa se deschise o dată cu pocnetul puştii. Cioara căzu departe. Doamna Deleanu se feri îndărăt, scăpînd din mînă pijamaua lui Dănuţ. ― Olguţa! Asta ce mai este? ― Împuşc ciori. ― Să ştii c-am să dau odată puşca asta! ― Mamă dragă, nu-i a mea; e-a lui! ― Ţi-o dau ţie! zîmbi Dănuţ. ― Dă-o mamei; mie-mi dă Herr Direktor una de vînătoare. ― Închide fereastra şi du-te-n odaia ta. Şi tu dezbracă-te, Dănuţ, să-ţi încerc pijamaua. ― Ia s-o văd şi eu, se rugă Olguţa închizînd fereastra. ― Lasă-mă, Olguţa! Nu ştii ce să mai faci ca să mă superi! Asta mai lipsea: vînătoare în casă. ― Dacă plouă! Tu coşi, mamă dragă ― frumoasă pijama! ― eu ce să fac? Trag şi eu cu puşca. ― De ce nu studiezi la pian? ― Asta nu! Ce-s eu, lăutar? Clienta sforăie şi eu să-i cînt!? Speculîndu-şi indignarea, Olguţa trecu pragul închizînd uşa. Totodată salvase şi puşca de sechestru, din care pricină zîmbi enigmatic.

Monica tocmai intrase în odaie, cu teancul de batiste lirice; însuşindu-şi-l, zîmbetul Olguţei o nelinişti, îi ocoli privirea, ascunzînd batistele la spate. ― Ţi-am adus zece roşcove, o vesti Olguţa. Monica se roşi şi mai tare. ― De ce eşti tu aşa bună cu mine? vorbi ea privind papucii Olguţei. ― De ce spui că-s bună cu tine! izbucni Olguţa mînioasă. ― Fiindcă eşti prea bună... şi eu nu merit. ― Nu-i adevărat! Nu-ti dau voie să vorbeşti aşa! Tu eşti prietena mea. De ce mă superi? Uşa zvîcni în lături făcînd loc doamnei Deleanu. ― Ce s-a întîmplat? ― Nimic! ― Atunci de ce ţipi? ― Ţip? La cine să ţip? Vorbesc tare... ca să mă încălzesc. ― Încălzeşte-te fără să te-aud! Uşa se închise la loc. Monica se aşeză pe pat alături de batiste. Olguţa ascunse puşca după sobă şi se apropie de Monica. Dînd cu ochii de batiste, o luă pe cea de deasupra, şi înainte ca Monica s-o poată opri, îşi suflă nasul. ― Olguta! Ce faci? ― Nu vezi? ― Na-ţi-o pe-a mea. ― Asta nu-i bună? ― I-a lui Dănuţ. Din fericire, batista lui Dănuţ slujise numai de instrument muzical. Monica o pături la loc. ― Monica, tu ai băgat de samă că dacă vezi mai multe batiste îţi vine să-ţi sufli nasul? ― Fiindcă tu n-ai niciodată batistă la tine! clocoti Monica. ― Cine are batistă? Numai tu ai! ― Şi Dănuţ are, protestă Monica apăsînd batistele cu podul palmei. ― Crezi tu! Într-o săptămînă le pierde pe toate! o încredinţă Olguţa autoritar. ― Vai! Nu-i adevărat! De ce spui aşa? ― Cum nu-i adevărat? Atunci de ce i-a făcut mama atîtea batiste? Ca să aibă de unde pierde! Monica privi în sus, în jos; întoarse capul la dreapta, la stînga... ― Vezi, Monica! Mie-mi vine să-mi suflu nasul cînd am batiste... şi ţie-ţi vine să plîngi! Mai bine să n-ai de loc! În pijamaua de flanelă albă, Dănuţ părea mezinul lui Pierot. ― Nu te strînge subţioară, Dănuţ? ― Nuu! ― Şi să ştii, Dănuţ, ai să îmbraci pijamalele numai cînd ţi-o fi frig acolo. Nu-i bine să dormi gros îmbrăcat! Doamna Deleanu ocolea cuvîntul: dormitor.

. ― Mamă lasă-mă să rămîn azi cu pijamaua. Pantalonii pijamalei erau cei dintîi pantaloni lungi ai copilăriei lui. ― Dacă o vedea mama! Noroc c-am ascuns-o eu! ― De ce te lauzi? Mama nu pune mîna pe cartuşe!. Dănuţ scutură capul şi picioarele în acelaşi timp. Aşa de mîndru că ar fi dorit spectatori. ― Nu. Cum îi cu pantalonii lungi? ― Îm! ― Diseară am să-i încerc şi eu.Fetele nu poartă pantaloni! ― Eu am să port. ştergîndu-şi ochii ca şi cum glasul lui Dănuţ. Adă-le-ncoace. ― Să-i porţi sănătos! De-acuma dezbracă-te. pătrunzînd prin uşa închisă. Alba hăinuţă de flanelă era grea pentru sufletul ei. Mi-i frig la picioare. Îi pipăia mereu. Îi venea mereu să rîdă. ar fi putut s-o vadă.. Monica se îndreptă spre fereastră. cu o nedesluşită teamă să nu-i simtă desprinzîndu-se brusc de deasupra genunchilor ― acolo unde era vechiul hotar al pantalonilor ― şi să rămîie scurţi şi aceştia. Dănuţ. intră. Eu am şi pantaloni de călărie! ― De ce nu vrei tu să porţi chimonoul? se jertfi Monica. Nu vreau s-o sperii pe mama. Dănuţ făcu un actoricesc popas în faţa uşii.. Compunîndu-şi o seriozitate demnă. . mamă! Pantalonii cei vechi mă tăiau! îi învinui el postum. Dănuţ? urmă doamna Deleanu cu întrebările care făceau din cea mai desăvîrşită haină un provizorat. chiar pe cei din dormitorul internatului. ― Ştiţi ce? Vouă vi-i frig? ― Da.. ― Eu. Aveau şi dungă: omagiu spălătoresei. ― Tuu?! se muie Dănuţ. Graţia obrăznicuţă a genunchilor şi a pulpelor se mistuie în rigiditatea dungii. ― Atunci ce facem? se deznădăjdui Dănuţ. ― Bine. ― Vreţi să staţi la foc? ― La ce foc? se miră Dănuţ.. ― Olguţa! ― Ce vrei? ― Ai uitat cartuşele la mine. ― Nu te taie. Dănuţ era mîndru. Cum vrei tu! Doamna Deleanu ieşi repede. De ce te miri? ― . răspunseră într-un glas Monica şi Dănuţ.... ― Bine.Dănuţ nu-şi mai lua ochii din oglindă. ― Fiindcă am poftă de pantaloni! ― Nu mai împuşti ciori? cercă Dănuţ s-o abată spre alte victime. ― Nu te priveşte! Vrei? ― Vreau. ― Nu. întinzînd Olguţei cutia cu cartuşe.

ca vara în livezi. ca o trinitate bosumflată de repetente. Şi-ntr-adevăr. aroma lor creştea mai văratică. Totuşi se găseau destule să-l necăjească. şi fiindcă. Olguţa şedea la mijloc. cu muştele. baba crăpă portiţa rolei. să n-audă nimeni! Cu umbletul de taină al celor care merg să se închine unor zei prigoniţi. trei mere domneşti se coceau. unul după altul. strunită de ochii profesoarei şi zeflemisită de colegele mărunte. drept în faţa flăcărilor care-i îmbrăcau faţa în aur şi aramă fluidă. Zeloasă şi harnică stăpînă. Feciorelnicul lor ten se-ntuneca zbîrcîndu-se. necontenit. motanii şi pisicile. torceau de lene şi de cald ce le era. Dintr-acolo. într-un paneraş plin de fîn. Baba se sfădea cu oalele. Suspinau înnăduşit şi lăcrimau somnoros. numai puf şi arabescuri. de-a lungul cuptorului. aruncă înăuntru o privire savantă şi repede o închise la loc. împreună cu Olguţa. focul din bucătărie. Zîmbea şi Olguţa.. o cloşcă îşi dospea puişorii . Pe marginea plitei. merele îmbătrîneau văzînd cu ochii. cu tingirile.. Monica zîmbea fiindcă era-mpreună cu Dănuţ. Monica şi Dănuţ. Monica şi Dănuţ şedeau la dreapta şi la stînga ei. se îndrepta spre o ispravă nouă. ronţăind cucoşei fierbinţi. Monica şi Dănuţ îşi rumeneau obrajii în bătaia flăcărilor. ― Îî! 'Tă-te Dumnezeu! Acuşi!. În schimb. Tustrei bufniră de rîs. Uitaseră necazurile şi amărăciunile posomorîtei după-amieze de toamnă. Venirea copiilor în bucătărie schimbase înfăţişarea plitei. fiindcă-şi plimba pijamaua. se răsti baba la oala nervoasă careşi strîmbase capacul bufnind. pur şi simplu. dresaţi de o matroană cu glas bărbătesc. ― Miroase a turtă dulce. Pe plită. Dănuţ zîmbea. Mai la o parte de pisici ― prudenţă sau demnitate ― dormea Ali. în bucătărie baba era stăpînă peste tot ce era înăuntru. ca sufletul spre cer purces al mucenicelor arse pe rug. priveghiate de babă. Mai toate muştele aţipiseră amorţite.. fiindcă misteriosul foc la care îi ducea să se încălzească era. Urechile lui Ali ― veşnic atente ― pălmuiau şi trăgeau sfîrle. Şi groasă! Atît de groasă că părea supranatural dospită în cuptorul vast din care cozonacii ieşeau opulenţi şi falnici ca paşalele de la sultan.― Veniţi după mine. La gura sobei. Olguţa.. preschimbate în cucoşei. căldura se revărsă parfumată. Aşa că cineva care ar fi ascultat din odaia de alături şi-ar fi închipuit că bucătăria-i plină de bărbaţi muţi. Subt cuptor. În locul meditativelor oale de toate mărimile ― înghesuite acuma în fund ― izbucneau rîsetele albe ale grăunţelor de păpuşoi. urmară paşii călăuzei în papuci. babo! se stropşi Olguţa rîzînd. mai îmbătătoare. Şi-ncet. ― Are cine-o mînca! oftă baba răsucind un măr. pe trei scăunele joase. Trăgînd cu coada ochiului la mere. Pe jos.

Şi soba duduia de flăcări şi de vînt. cine ştie subt ce grindă ascuns ― ţinea ison subtil corului primăvăratec. sporind glodul. Da nu de-a noastră.. baba găsi patru oaspeţi grămădiţi pe trei scaune în jurul mesuţei. se rugă şi Dănuţ. Pe mesuţă. înteţind tusa. ― Rămîi cu noi. spune te rog lui Ion să puie caii la trăsură. ― Hai. parfumul cald de turtă dulce. ― Muşcă. pui de găină şi poveşti plutea prin ploaie şi prin toamnă. plină de copii. ― De cînd eram eu mic. Mîncau mere coapte.. domnul Deleanu dădu cu ochii de copii stînd în jurul unei mesuţe rotunde. Peste sate. Intrînd în bucătărie. alungînd zîmbetele. ci chiar izvor de basm şi amintiri. ― Lasă că are baba! se făli ea făcînd cu ochiul. Dar bucătăria rumenă de flăcări. pisici. moşu Iorgu. Domnul Deleanu muşcă din mărul întins de Olguţa. Ei! şacum să vă răfuiesc eu! se încruntă domnul Deleanu frecîndu-şi mînile. în loc de mămăligă. codri. papa. da pe mine nu mă cinsteşti cu nimica? ― D-apoi cu ce.. papa. mucezind frunzele. se răcorea o turtă dulce tăiată felii. III PĂPUŞA MONICĂI În odaia lui Dănuţ ardea focul încălzind lumina soarelui. Afară. ca o horă. ― Mamă Marie.de aur.. şesuri. dealuri şi oraşe cădea ursuzul potop al tristeţei. ca o nouă arcă a lui Noe. În jurul mesuţei erau patru copii. papa! se rugă Olguţa urmată de Monica şi Dănuţ. ştii ce? Povesteşte-ne ceva de cînd erai tu mic. c-o cafeluţă. Aşa ceva n-am mîncat de cînd eram copil! ― Papa.. de-a dumitale.. ― N-am loc. ― Pii! Grozav de bun!. papa. conaşule? ― Ei!. flăcările sobei şi trei chipuri de copii care-ţi sînt dragi ― nu sînt numai îndemn. lîngă mine. Îşi acoperi rîsul cu mînile. papa? ― Mamă Marie.. ― Şi eu te rog. bătînd în geamuri. Un greier. Pe podele . Hei! ― Mai muşcă odată. Aşa ai să-ţi aduci aminte! Aroma merelor coapte. cu mînile. ploaia curgea cenuşie.... ― Aici îmi erai Olguţa? ― Da tu ce cauţi aici. Şi umbra babei pe zidurile albe avea o amploare biblică. Cînd se întoarse. Olguţa! ― Uite-aici.

o strînse tare. Profira icnea îndesînd salteaua.. scuturîndu-l de umăr. Treaba o făcea Anica. ― Sărut mîna. Olguţa dispreţuia cufărul. Monica îşi scutură cozile şi întoase capul spre uşă de teamă să nu vadă tante Alice că Dănuţ se juca de-a ascunselea în sufletul ei. a Olguţei.. Purta hăinuţe de catifea gris care-i veneau aşa de bine.. ― Ce-i.. zîmbi ea. Numai că Olguţa îşi ducea ideile pînă la capăt. Îşi încleştă pumnii. Şedeau îngrămădiţi în cufărul golit de rafturi. să răsuflu. ca într-un submarin naufragiat pe măsură ce se scufundă. Anica şi Profira umpleau celălalt cufăr: cel cu aşternutul. Dănuţ oftă acru. ― Nu mai pot. bucle castanii. Atunci? După ce va pleca Dănuţ ― mai era o noapte numai ― să nu-l mai vadă deloc? "Nu-i adevărat!" Cum era Dănuţ?. ― Măcar deschide puţin. coniţă. Monica? ― Nu. Patul.. ― Vezi. nasul în sus.. ― Ba ai să stai. Acolo. ca Ion la frămîntatul cozonacilor. Apucînd deodată. Alături de cufăr.. ideea. ― Ce-i. pantofii... tante Alice! Monica se uită subt patul lui Dănuţ: doamna Deleanu scotoci prin dulap. Dănuţ blestema ideea. Profira trudea numai verbal. Ţi-am mai spus odată să taci! îl ameninţă Olguţa. se uita în gol. Dănuţ îşi umplu plămînii de libertate. tante Alice! tresări ea. ce . Întrebă doamna Deleanu încuind lacata. Olguţa crăpă capacul. Monica? ― Nu-s.. mamă Mario? ― Am venit să iau poruncă de la stăpînul meu. Nimic. Vroise să şi-l închipuie pe Dănuţ şi nu izbutise. ― Taci.. Cu multă zgîrcenie.. ca prin somn. papucii şi galoşii. clipind. cu atitudini rigide de fachiri. nu-s dincolo. masa şi scaunele erau troienite de albiturile pregătite pentru cufărul din mijlocul odăii. Ochii i se-năspriră de mînie împotriva ei. Cufărul era al lui Dănuţ. Presiunea psihologică sporea necontenit. ― De ce te-nghesui? mormăi Dănuţ. din pricina plafonului grăbit.s-aliniau ghetele. Eu ies afară. Monica. Avea ochi verzui-aurii. strîngîndu-se mai tare. şi repede bătu din cap o mătanie berbecească. ― Da unde-i Dănuţ?. mîna doamnei Deleanu... subt diriguirea doamnei Deleanu. Şi doar îl ştia mai bine decît se ştia pe ea! Şi doar acuma îl văzuse!.. Din antret venea zvon de glasuri. îmbrăcată cu rochiţă şi bluză de postav albastru. ― Dănuţ! Olguţa! Unde sînteţi? ― . se răzvrăti Dănuţ..

Azi porunceşte Dănuţ. ― Nu mă ţin! protestă Dănuţ privind pieziş linia vicleană. în dreptul pietrei care marca locul Olguţei. Dănuţ! îl ispiti doamna Deleanu ca pe un duh mîncăcios.dulci să-i fac de rămas bun? ― Auzi... doi. îl încurajă doamna Deleanu: ce-ţi place ţie mai mult? O cremă de vanilie? Clătite cu dulceaţă de căpşune? Nişte crafle?. ― Bezele. ― Eu ies. Ali lătra.. Uite: nu poţi spune nimic! îi porunci Olguţa. ― Aii! se schimonosi el. Dănuţ? ― M-a pişcat de picior! ― Să te-nveţi minte să priveşti unde calci! tună Olguţa. încordîndu-şi pulpele. . ― Văd eu că am doi stăpîni! Face baba şi cataif cu frişcă şi bezele cu frişcă. Monica-şi cruţă tălpile. curmînd-o. ― Ce să facă? Bezele. muşcîndu-şi limba. ― Un. ― Babo.. . linia era dreaptă ― se strîmba însă cotind îndărăt pe măsură ce se apropia de piatra lui Dănuţ. Monica. ― Nu vezi că tace. ― Bezele-s cele mai bune. mamă dragă! Pînă ce se hotărăşte el. istovitor de rar. gudurîndu-se pe lîngă ei. Dănuţ. Dănuţ îşi verifica elasticitatea muşchilor greu încercaţi în cufăr. încruntat.. spun. ― Napoi! Eu număr.. să. Eu vreau bezele cu frişca. ― Ce-i. stăpînul bucătăresei şi-al Monicăi încălecă marginea cufărului. buimăcit de lumină. ― Cu frişcă? Cataif cu frişcă! o contrazise Dănuţ inspirat. ― Spune.. facă. ţintindu-l cu ochi de hipnotizator. murmură Olguţa. căutîndu-şi nou-născutul cucui pe frunte. Întinzîndu-şi braţele şi îndoindu-şi trupul. Olguţa! explodă Dănuţ. ― Trei! ţipă Dănuţ. Gălăgia lor subţire şi destrăbălată semăna atît de mult cu întăia recreaţie a unei şcoli primare după sfîrşitul vacanţei. congestionat. ― Lasă.. Zburlit. trei. Dănuţ îşi reluă locul. ― Tare-i prost! Fă-o tu. ― Un. să faci bezele.La fereastră. că te-aşteptai mereu să răsune clopoţelul de intrare în clasă. pripindu-se. mărul despuiat de frunze clocotea de vrăbii. Întrecerea la fugă pornea din faţa ogrăzii. Monica îşi înnoda cozile subt bărbie. ― Bată-i norocul să-i bată copii! chihoti bucătăreasa ajutînd Olguţei să iasă. îmbrîncind capacul.. vine masa! ― Eu nu tac...... Olguţa trase o linie pe şosea. Luă o piatră ascuţită şi zgîrie conştiincios pe şoseaua jilavă o linie tremurătoare. doi. sfidă Olguţa.. Cu muchia tălpii. Olguţa...

Dănuţ privea casa lui moş Gheorghe spre care alergau. Şi totuşi nu era sătul. Cozile Monicăi se desfăcură: şi le-nnodă la loc întorcînd capul spre Dănuţ. ― Atunci mă duc singură? ― Da pe moşu nu-l iei? Olguţa zîmbi. O muscă. gîdilitor. Şedea întins pe laviţă. Îi era aşa de lene că-i venea să rîdă şi nu putea. Singură cu Dănuţ!. Moş Gheorghe îşi scutură luleaua pregătindu-se de plecare. ― Da casa cine-o păzeşte? ― Hei! Moşnegii care stau la foc. . Monica trăgea cu coada ochiului la Dănuţ cu care alerga: Olguţa-i urma calm. duduiţa moşului! ― Cine-i al doilea? se interesă distrat Olguţa. lîngă laviţă..Atîtea vitejii făptuise Făt-Frumos. ― Tu nu mergi. Un vîjîit de buzdugan? Nu. Făt-Frumos opri calul.. dimpreună cu Olguţa: aşa-s biruitorii. ― Din cauza ta am căzut! Olguţa trecu pe lîngă el în goana mare. Dănuţ îşi dădu drumul. Noi tinerii ne dăm huţa în scrînciob. Olguţa în urmă. Olguţa şi-l plecă în jos. Monica? ― Mi-i frig. Necutezînd să se aşeze pe laviţă. zîmbind. Ce bine ar fi fost să alerge cu cozile în mînile lui prin frigul de aur! Nimeni nu i-ar fi întrecut.. Pornise pe alte tărîmuri... o muscă peregrină..Porniră în pas alergător cu Ali în frunte: Monica în rînd cu Dănuţ. Dănuţ nu mai putea vorbi: respira. acuma te ţii? Dănuţ suspină. Monica aşteptă răspunsul lui Dănuţ. copitele calului năzdrăvan băteau un trap eroic. În inima lui Dănuţ. ― Buftea. în faţa vetrei. ca şi cum amîndoi ar fi fost înhămaţi la goana ei. Aruncînd din treacăt o privire haină învinsei. Monica-i ajută să se ridice. alături de el. că toate la un loc n-ar fi încăput într-o bibliotecă ticsită cu cărţi de poveşti. ― Ai văzut. intră pe poartă înaintea ei. Monica se aşeză pe un scăunel. ― Dănuţ. Monica-şi încetini goana jertfindu-se pentru Dănuţ... Dănuţ tăcu. Dănuţ deschise un ochi: pe spinarea nasului. Oprindu-se. Întoarse capul îndărăt. . cu faţa la foc. Se-mpiedică. deasupra lui Dănuţ ar fi lucit un curcubeu. cu ochii la moş Gheorghe care-i aştepta în pragul porţii. Dănuţ gîfîia. moş Gheorghe? ― Ca o rîndunică. triumfă Monica. Dacă flăcările vetrei ar fi putut străbate prin sufletul Monicăi. ― Cine merge cu mine la scrînciob? întrebă Olguţa umplîndu-şi gura cu vişine uscate. spre alte isprăvi. Adunîndu-şi puterile.

printre etichetele hotelurilor cosmopolite. Simţindu-i respiraţia dulce şi caldă ― de tainică zmeură ― se dădu puţin îndărăt. parcă era mai puţin primejdios. ca şi cum FătFrumos ar fi rupt-o la fugă. Întinse mîna. Monica tresări. "Unde s-o sărut?" zăbovi Dănuţ. nemaiavînd sprijin. Apucă o coadă de-a Monicăi şi trase înspre el. dar îi bătea inima atît de tare că nu putu răspunde lui Făt-Frumos.. deschide fereastra s-aerisim puţin. străluciseră aurii pe albiturile raftului de sus. Fără să vrea. trăgîndu-şi capul îndărăt. Ileana Cosînzeana nu se jucase. ― Dă-mi pace! se smulse Dănuţ. Aceeaşi muscă stăruitoare şi concretă începu să colinde obrajii legendari.. fără să ştie el. Cu degetul alungă musca. o puşculiţă de argint. Venea vînt rece dintr-acolo. Se sărutau. încercîndu-i încuietorile. fireşte. tu ştii de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana? Ileana Cosînzeana ştia. Razele soarelui luminaseră palid fundul cufărului înfăţat cu un cearceaf. amurgul de toamnă părea uriaşa oglindire a unui cîmp de luptă acoperit de înfrîngeri.. Dănuţ se aplecă asupra Ilenei Cosînzeana. plimbîndu-şi vîrful degetului pe conturul obrajilor. O bună parte din sufletul şifonierei pleca la internat în cufărul lui Dănuţ. acum se stingeau roşii pe capacul închis. Da de ce se sărutau? ― Monica. un saşeu parfumat pentru batiste. Erau şi surprize în cufărul lui Dănuţ. Odaia lui Dănuţ se golise treptat. Ochiul deschis o întovărăşi pînă cînd se aşeză pe capul Monicăi. Cum? Nu se temea Făt-Frumos de zmei şi de balauri şi-are să-i fie frică de o Ileană Cosînzeană? Deschise ochii.. simţind buzele lui Dănuţ pe vîrful nasului.. Monica avea cozi de aur ca şi Ileana Cosînzeana? Oare ce făcea FătFrumos cînd era singur cu Ileana Cosînzeana? O trăgea de cozi? Nu. ― Anica. Lui Dănuţ îi veni inima la loc. . Nu mă mai joc cu tine de-a Făt-Frumos. ― Anica. Cîte un napoleon de aur în buzunarul fiecărei hăinuţe. plină. o cutie cu bomboane englezeşti. străpunse de asprul croncănit al ciorilor. O spaimă ciudată trecu prin sufletul lui Dănuţ. Dănuţ închise ochiul. căptuşită cu catifea violetă. Doamna Deleanu încuie cufărul. Alese vîrful nasului.Strîmbă nasul. Sărutarea alunecă şi căzu ca o floare umedă pe buzele Monicăi. Cu zările roşii. o cutie cu tablete "Marquis". cu bani de argint. Era plin de jurnale mototolite ca dulapul unei camere de hotel după plecarea pasagerului. musca zbură. Aşa spunea povestea. căzu pe laviţă. săculeţe cu livănţică. pachete de şocolată "Velma Suchard". cu ochii închişi şi faţa palidă ca parfumul crinilor. Capul Monicăi se îndoi pe spate. fiind punctul cel mai depărtat de restul feţii. ilară. închide dulapul..

oameni buni. Vorbiţi cu Dumnezeu. că-l trag eu. roşeaţa. Ce-i. ― Intraţi. întrebă Profira intrînd cu lampa aprinsă. albastră. Pe toţi îi întîlnise Dumnezeu pe căile basmului. şi haini. din mijlocul odăii spre părete. şi cuviinţa lui semănau atît de mult cu glasul şi felul de-a vorbi al povestitorului. îşi aduceau aminte de moş Gheorghe şi-i zîmbeau fără să-l vadă. Vorbiţi cu Dumnezeu. şi trei capete. Cînd vorbea Sfîntul Petru lui Dumnezeu.. Doamna Deleanu mai aruncă o privire prin odaie. însoţit de Sfintul Petru. Le istorisea moş Gheorghe o poveste de pe vremea cînd Dumnezeu umbla printre oameni. Tustrei îl ascultau cuminţi şi reculeşi. ― Coniţă. Că loc. viorie. unde să-i fac patul lui conaşu Dănuţ? ― Cum unde? Aici. Şi nici unul din drumeţi nu auzise inimile celor trei copii cîntînd prin veacuri la urechea lor. şi nepăsători. Da mîncare n-am de unde să vă dau. prin poveste. însă şoaptă: atît de tainică încît trei rînduri de urechi se plecau s-o asculte. slavă Domnului. moş Gheorghe se ridica în picioare. cu chip şi strai de cerşetor. ca trei mici clopote de argint: "Vorbiţi cu Dumnezeu. Dumnezeu şi Sfîntul Petru intrară în căsuţa primitoare. oprindu-şi-o apoi asupra cufărului gata de plecare: era greu cum uneori o inimă e grea.. cum se lăsa şi pe ferestruicile căsuţei lui moş Gheorghe. Dar glasul lui Dumnezeu nu semăna cu nici un glas ştiut de ei şi totuşi parcă le era prieten. Anica: tu curăţă pe jos. încît copiii. că-s vădană nevoiaşă cu trei copii. cu toţi vorbise ― şi trecuse mai departe. ― Lasă. În vatră.Se lăsa noaptea în poveste. şi milostivi. învăluindu-le cărunt. Cu vîntul sineliu al nopţii. Ocolind lumina lămpii.― Doamne. Doamna Deleanu împingea cufărul. în şoaptă. Anica şi Profira se priviră lung. Răsunaseră în urechile copiilor glasurile a tot felul de oameni: şi buni. apoi vînătă ca prunele ― şi ferestruicele odăii erau mici.. Vorbea Dumnezeu o dulce moldovenească de ţară. musafir? ― Da n-are saltea! ― Ţţ! Ia de la alt pat. coniţă! Mata?! Lasă. cu spatele la vatră şi faţa la copii. Moş Gheorghe deschise uşa. unde trei copii scînceau de . Îl auzeau mai mult decît îi vedeau. fiindcă lumina scăzuse. Şi glasul lui Sfîntul Petru. ieşi afară. .. Dumnezeu cerea adăpost şi hrană la uşa unei căsuţe dărăpănate. grămădiţi pe laviţă. Moş Gheorghe şedea pe un scăunel. cenuşa brumase mormanele de jar. lămurită. minunat ca umbra Dumnezeului cerşetor pe albe drumuri de ţară. plecîndu-şi capul alb în semn de smerenie şi adîncă supunere. este." Şi basmul trecuse înainte. cum de nu.

curmînd o lungă tăcere. unde eşti? ţipă tare Olguţa. Tare-s gospodari copiii moşului. abătîndu-i ca un uragan. ― Asta-i mama.. Dilataţi şi candizi. Între timp moş Gheorghe aprinse lampa. le şopti Olguţa sărind de pe laviţă.. Ascundeţi-vă repede! Aici-aici! Gata. moş Gheorghe! ― Sărut mîna. Tăcere şi întuneric.. ― De-acum nu mai ai nevoie să mături. duduiţa moşului...O pîne cît un soare. doamna Deleanu descoperi izvorul: trei capete înghesuite subt masa cu bucoavne. ― Să-ţi fie de bine. Femeia cocea la foc o turtă de cenuşă ca să leamăgească foamea.. ― . ― Daa! se minună moş Gheorghe. mamă. . ― Naşul. ― Aici-s. ca soarele.. naşule! izbuti Olguţa să îngîne printre gemete de rîs. Olguţa-şi trecu mînile peste ochi. moş Gheorghe! zîmbi doamna Deleanu arătîndu-i ciorapii copiilor.. da se vede că i-o mîncat lupul! Amintindu-şi cum aflase lupul din poveste pe cei trei iezi ― şi mai cu seamă pe unul dintre ei ― Dănuţ bufni în rîs. ― De ce rîdeţi? îi cercetă doamna Deleanu alergînd cu privirea de la unul la altul.Şi cînd dă biata femeie să ridice sărăcia de turtă de pe foc. Au ei cui sămăna! Alte hohote de rîs izbucniră... Dibuind cu mîna prin umbră. ce să vadă?. care pe laviţă. ― Moş Gheorghe. că are cine să vie! Da unde-s? Moş Gheorghe aruncă o privire prin odăiţă. moş Gheorghe? ― Copii. care pe jos. ― Ce-au păţit. umbrele a trei urşi ieşind din bîrlog de-a buşilea. abia stăpîninduşi rîsul. Dumnezeu făcuse minunea.. naşul! ― Ce-aveţi cu naşul? Ce-i cu naşul? se miră doamna Deleanu. rîsul din nou clocoti. Şi din ochii lor măriţi. Pe zidul alb se perindară. albastre. ― . ― Lasă. ― Moş Gheorghe . O străfulgerase teama că moş Gheorghe-i Dumnezeu şi că l-a pierdut. răsună un glas la uşa tindei. ― O fost ei trei iezi cucuieţi. Săracul de lîngă vatră era chiar Dumnezeu. cu ochii uzi de lacrimi şi mînile pe stomah. cuconiţă.flămînzi ce erau. Alte rîsete aclamară şoaptele lămuritoare. ochii copiilor aşteptau.. cuconiţă! îşi muşcă musteaţa moşneagul. ― Ce spui tu acolo? Copiii se priviră între ei. De mult n-ai mai venit pe la moşu! întîmpină moş Gheorghe pe doamna Deleanu care intră cu trei paltonaşe pe braţ.

arătînd cu nădejde şi neîncredere geamandanul de marochin albastru. Auzi. Vorbea răguşit. Fără să-şi dea bine seama. Dînd din cap. moş Gheorghe? Dănuţ oftă încet: uitase că pleacă.. Doamna Deleanu zîmbi.. . se înălţă. ― Să te aibă Dumnezeu în paza lui. ultimele lacrimi ale rîsului se întristară. prin umbra neagră. mamă? întrebă el. Dănuţ. veghind tăcerea şi aşteptarea. O clipă. ia-ţi rămas-bun. ― Şi un geamandan! tresări Dănuţ... sajungi să faci fericirea stăpînilor mei. ― Mamă. Ţi l-am dat ţie.. rîsetele şi cu tusa răsunară împreună. şi poimîne. Dănuţ se aplecă şi sărută mîna care-i întindea iconiţa... Spune-ţi bună-sara lui moş Gheorghe ― şi tu.. nichelată. pînă cînd ţi-oi spune eu. sărutînd mînuţa copilului stăpînilor săi.. împleticindu-se puţin. moş Gheorghe. ― Ei. da erai mititică pe-atunci. Cu mînile pe piept. legănînduse ca o bocitoare. şi mata.. Trei cheiţe zăngăneau captive în inelul cheilor celor două cufere ale lui Dănuţ. Tusa îi înecă vorba începută.. Monica şi Dănuţ plîngeau de-a binelea. ― Cu lupul? ― Ţi-o spus-o el moşu şi matale. parcă. Moş Gheorghe desprinse o iconiţă îmbrăcată în argint ― cea mai scumpă din cîte avea ― o sărută şi o întinse lui Dănuţ. moş Gheorghe.. ― Care. în tindă. Apoi şi el. Aplecîndu-se mai adînc decît Dănuţ. Şi toţi aşteptau cu strîngere de inimă sfîrşitul unei lupte. Sticla era neagră. . Dănuţ.. hai să plecăm.pipăindu-şi nasul... ― Sigur. Lampa fila de mult. aşezat pe marginea laviţei. dreaptă. Şi Monica uitase. privind în pămînt. de ce-s trei chei? întrebă Dănuţ intrînd în ietac după doamna Deleanu. Olguţa se văita. aruncînd o privire prin încăpere: mirosea a funingine. ca un ciudat zvon de jale. Pe obrajii copiilor. moş Gheorghe trecu în tindă tîrînd tusa după el. moş Gheorghe stînse flacăra şi se aşeză din nou pe marginea laviţei. moş Gheorghe răsări din nou în lumină.. curînd va pleca şi Olguţa. moş Gheorghe-i răscumpără greşala. O suliţă neagră se desprinse din flacăra lămpii şi. ai să faci bine şai să stai în casă şi mîne. dincolo de lumina lămpii. Să creşti mare şi voinic.Într-un tîrziu. zguduit de rîs. aşezat pe dormeză. lunecînd de-a lungul altor obraji. Pleca Dănuţ. Intrase parcă ceva străin în căsuţa lui moş Gheorghe. involuntar. După un timp. Două groase şi cenuşii: una subţire. cuconiţă ! ridică din umeri moş Gheorghe. Ei. copii. ― Fiindcă ai două cufere şi un geamandan. înălţă capul. ― Povestea cu lupul şi cu cei trei iezi. Apoi rîsetele se sfiiră şi conteniră brusc.

se indignă Dănuţ. întovărăşit de Olguţa şi Monica. Şi cu resemnarea zîmbitoare a unui artist silit să biseze desfăcu geamandanul. aruncînd priviri posesive geamandanului înfăşurat în învelitoarea de pînză. ― Staţi. Dacă ţi-am spus! ― Sigur că nu te cred! Mai întîi vreau să văd. zăngănindu-le înnăduşit: căpătase ticul tuturor acelora care poartă în buzunare chei sau bani de metal.. o cămeşe de noapte. deschizîndu-l. Nu stăm la masă? întrebă domnul Deleanu din pragul uşii. ― Mama mi-a dat-o! se apără Olguţa rîzînd. ― Ia lăsaţi şocolata.. a focului din sobă şi a darurilor. şi se întoarse. Monica. gesticulînd. Altminteri. ― Ai văzut? ― Mda!. Papa. ― Mamă. Olguţa primi un pachet de şocolată şi făgăduinţa unui cuţitaş la fel cu acel din plumieră lui Dănuţ. cînd faci aşa.. Olguţa nu mă crede! Uite: geamandanul care miroasă frumos. ― Nu pune mîna. Olguţa ar fi spus că-i persecutată ― necuviinţă pentru care doamna Deleanu ar fi trebuit s-o pedepsească ― sau ar fi gîndit numai că-i persecutată ― cum ar fi gîndit poate şi Monica despre Olguţa ― gînduri pe care doamna Deleanu le socotea mai primejdioase decît obrăzniciile. staţi ! Vă arăt eu singură. ― Da acolo ce-i? Şi fără să aştepte răspunsul. ― Hei! Da pe mine m-aţi uitat!.. La masă! Din pricina însufleţirii copiilor. Iacătă: batiste.. încît închiderea lui avu drept urmare deschiderea şifonierei... Frămînta cheiţele din buzunar. o sticluţă elegantă. Dănuţ. mozolind bucata de şocolată. Dar Olguţa avea ochi de vameş socialist. Dănuţ o rupse la fugă afară. Da nu mai miroasă aşa frumos! ― Spui minciuni! Ai tu gutunar. scuturîndu-şi scrumul ţigării pe covor. Dănuţ se plimba prin ietac. Geamandanul de marochin ― el singur dar ― cuprindea atîtea alte daruri. semeni cu motanii! Mai fă o dată. plină cu eau de cédrat. Aşa vă stricaţi pofta de mîncare.. ― Nu-i nimic de văzut! ridică din umeri doamna Deleanu.. scoase la iveală o plumieră de lac japonez.Subt ochii nedumeriţi ai doamnei Deleanu. respirînd cu nesaţ declamator marochinul. Ai să-l desfaci la Bucureşti. . ― Nu-l deschide. oftă doamna Deleanu văzînd invazia.. smuncind uşa. cu vîrful degetelor.. Olguţa! se supără Dănuţ pescuind şi el o pungă de piele plină de reliefuri.. ― Şi eu să nu văd ce-i înăuntru? se îmbufnă Olguţa. Olguţa! se schimonosi domnul Deleanu. ― Ai-ia-ia! Otravă mi-ai dat.

ajunul plecării lui Dănuţ. Aşteptai parcă să răsune la ferestre glasuri subţiri. Din voluptăţile prelungite răsare melancolia ca un înger păzitor. amar.. deocamdată. luaţi din picioruşele dăruite de doamna Deleanu. toţi erau gravi şi taciturni în jurul mesei. Aprinse lumînarea. sărutaţi-vă. Dănuţ. deveneau umani. Bine. degetele Monicăi tremurară mai tare. de loc. ia-ţi rămas bun de la Monica. ca ai cînilor flămînzi. Monica lucrase rochiţa de matasă albă ― din pacheţelul ascuns deasupra şifonierei ― pe care trebuia s-o îmbrace păpuşa în locul rochiţei negre purtate necontenit de la moartea bunicii. la geamurile palide-n lumina lunii răsunară trilurile greierilor toamnei. a căror suflare îi adusese încă o dată aminte de nesuferita dulceaţă a cataifului. Monica? ― Ba da. înălţîndu-se în vîrfuri.. Monica abia gustase din cataif.. cîntînd vechea vestire: Stea-ua sus ră-sa-a-re. Hai. lăsînd obrazul Monicăi să plece nesărutat şi roşu subt ochii lui blazaţi.. Sculaţi-vă cu toţii. Dănuţ. doamna Deleanu. pentru Dănuţ... începu să-şi dezbrace păpuşa: Monica cea mică. Monica se apropie de doamna Deleanu. copii! Monica întinse buzele. pînă în ajunul plecării lui Dănuţ. cînd întîlneau faldul de frişcă revărsat pe vrejii rumeori ai cataifului. ferindu-şi obrazul de buzele Monicăi. ― Nu ţi-i bine. Trase un scaun lîngă şifonieră şi.. Nici Profira.. bolnav de rău de mare. Monica are să doarmă atunci. puneţi-vă paltonaşele şi plimbaţi-vă peafară. De astă dată răsărise din frişca bezelelor ― pentru Olguţa ― şi din a cataifului. Două nopţi de-a rîndul. ― Mamă.. "Nu mai mănînc niciodată cataif". pot să mă scol? întrebă Dănuţ ocolind privirea cataifului şi a Olguţei. după ce adormea Olguţa.. ― Da. privind în jos: ― Tante Alice. Afară de domnul Deleanu. te rog. părea un ajun de Crăciun. Aşeză scăunelul la loc. În schimb. Dacă-i venea rău? Dacă-i era prea scurtă? . ochii ei.. ― Fiindcă tu pleci dis-de-dimineaţă. ― Să nu fi răcit cumva!. Şi se ţinu de cuvînt. Dar după ce ieşiră toţi. să mă culc. luînd şi lampa. culcă-te. obrazul. Şi-n loc să se dezbrace ea.. Îi puse mai întîi şosetele şi papucii albi. luă de deasupra un pacheţel învălit în hîrtie de mătasă. se jură Dănuţ în gînd. Cînd veni rîndul rochiţei. dă-mi voie. Da mă doare capul. ― De ce? se opri Dănuţ din drum. îi sărută mîna şi vorbi încet.. Ca o tai-nă ma-a-a-a-re. Monica încuie uşile..

Păpuşa-i semăna. colorată. Păpuşa avea rochiţă albă. în care mai găseau resturi din iarna trecută. Obrajii Monicăi ardeau. Şi mai-mai că-i venea să plîngă în faţa păpuşei fiindcă prea era frumoasă. ghetele prăfuite. Se uită în oglindă. cît o foiţă de ţigară.. răstignind-o pe trupul ei. cu o pasionată caligrafie.. Olguţa frămînta un ghemotoc de hîrtie de cositor care învelise odinioară nişte castane zăhărite. "Vai. Păpuşa avea bucle blonde. Subt paşii lor pămîntul suna tomnatec. Tăceau. Săraca păpuşă! Ea nu putea face din părul ei hăţuri lui Dănuţ. înroşindu-le. Aerul intra rece şi ascuţit pe nări. Doamne să-i stea bine!" Îi încheie ultimul nasture de la spate şi o aşeză pe măsuţa de noapte în lumina lumînării. cu un trifoi pe plic. păpuşa părea o miniatură de ţărăncuţă în rochie de mireasă. Dănuţ descoperise un bilet de intrare la patinaj şi două bomboane acre încrustate în fundul căptuşelii sparte. "Monica. şi se roşi. Suflările abureau. şi cerneală. Inima-i bătea repede. respirînd adînc. Capul nu şi-l privise. să-i stea bine! Dă. Îşi puse cămeşa de noapte.. Olguţa şi Dănuţ mergeau alături prin ogradă.. ― Da eşti aşa de frumos îmbrăcată! o consolă Monica. gene compacte. Scuturîndu-şi cozile începu să se dezbrace repede. Doamne. luă păpuşa de cîte-o mînă şi. tu ştii de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana?" Fiindcă Ileana Cosînzeana era frumoasă.... Monica zîmbi... explorînd buzunarele paltonaşelor. Sufletul Monicăi era la fel cu rochiţa păpuşei.. frumoasă cum era păpuşa gătită cu rochiţa albă. în goană. Rochiţa albă a păpuşei avea o singură taină. o gropiţă în mijlocul bărbiei. şi Dănuţ ― pieptul Monicăi se zbătea ca după fugă ― şi Dănuţ se va îndrăgosti de păpuşa ei. Avea şi ea bucle blonde. Două umbre trecură pe la poartă ― ireal de albastre în argintul . Avea ochii negri. Înseninată. şi scrisoare: o scrisoare din acele mici. Văzîndu-şi rochiţa întunecată. Linia dealurilor hotărnicea noaptea cu plutitoare ondulări ca o cădere de voaluri lente de pe goliciunea lunară. plecă ochii în jos. Opt vechi cuvinte pe o hîrtiuţă: opt ceruri tropicale imens înstelate. candidă: un buzunărel pentru scrisoarea de dragoste... Paltoanele miroseau a naftalină. ce frumoasă-i!" Dolofană. Monica avea cămeşa albă... scrise pe hîrtiuţa liniată: "Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toată inima". prea rumenă şi ţapănă de stîngăcie.. îşi despleti părul. dar scurte. Şi Dănuţ. Încet. Totul era pregătit de cu ziuă: şi condei cu peniţă nouă. luă lumînarea de pe măsuţa de noapte. Prea era frumoasă păpuşa. la fotograf. aşezînd-o pe masa de scris. pe cînd ea.."Dă. se privi din nou în oglindă.

. inima lui Dănuţ ― de altă părere decît buzele ― bătu mai tare. ― Ei! ― Ei. piciorul Olguţei îi pusese piedica. ― Ai să mă-nveţi tu?! ― Sigur. ― Asta-i porcărie! Rîzînd. ― Şi dacă-ţi trage încă unul? ― Îi mai trag şi eu. ei! încearcă. Dănuţ o măsură. răspunse Dănuţ sincer din cauza repezelii. Cînd braţul lui Dănuţ porni. afirmă Olguţa cu tărie. ― Şi dacă te-apucă de mîni? ― Mă smuncesc. ― Hm! Totuşi.profund. Intrase în ietacul doamnei Deleanu. Laşule . ― Vrei să ne batem? întrebă el împăciuitor. ― Ai să te superi! ― N-am să am de ce! zîmbi Olguţa. ― Nu. ― Tu nu ştii să te baţi! ridică din umeri Olguţa. Olguţa îl privi cu solicitudine compătimitoare. ― Şi dacă-ţi dă cu piciorul? ― Fug. fiindcă nu poţi! ― Zău?! ― Încearcă. cu braţele desfăcute. oprindu-se brusc. Olguţa se plecă să-l ridice. Dănuţ îşi pregăti mîna pentru o palmă sinceră. hămăind. ţintind obrajii Olguţei. ― Cum nu ştiu? ― Nu ştii. atunci dă-mi o palmă. Buftea! Dănuţ n-o mai auzea. pălmuind pămîntul. ― Nu m-ai lovit! ţipă Olguţa după el. Lasă-mă-n pace! Ştiu eu ce să fac! ― Bine. Intonată cu glas de bas răguşit. ― Dă-mi pace! Îndepărtîndu-se cîţiva paşi. ― Dacă-ţi trage cineva o palmă. ― Şi dacă-ţi trage un pumn? ― Trag şi eu. Dănuţ căzu în mîni. ce faci? ― Îi trag şi eu. ― Vezi?! ― Adică nu! reveni Dănuţ furios. Cînii se repeziră. Vreau să-ţi arăt. Dănuţ luă o piatră cu degetele tremurătoare de mînie ― o aruncă în Olguţa şi fugi în goana mare spre scări. ― Şi dacă-ţi dau o palmă nu te superi? ― Nu. o sudalmă naţională autentifică decorul.

în seara aceleeaşi zile. ― Ce? Nu v-aţi culcat? se miră domnul Deleanu intrînd în ietac.Şchiopătînd. că va fi intern la Bucureşti. scăldate-n aur.. dacă trenul de sară cu care Dănuţ avea să plece la Bucureşti nu s-ar fi oprit la gara Medelenilor. Te-ai molipsit şi tu de la Grigore ! Acum îi părea rău. şi sara mergem la gară să-l aşteptăm pe tata. Monica era culcată. Hai la culcare. Înainte de-a stinge lumînarea se uită lung spre uşa lui Dănuţ. Dar doamna Deleanu zăbovea. Da. petrecută acasă. ― Monica. deschise buzele. Doamna Deleanu. uitase. Să nu mai vorbească cu Dănuţ?. şi mai ales al pieliţelor. şi le închise la loc: "Aşa-s bărbaţii!" . cu sacrificiul unei zile petrecute acasă. fără să-şi privească piciorul îndurerat. Pe măsură ce unghia se rumenea. împreună cu domnul Deleanu. fiindcă în sufletul ei. că mîne dis-de-dimineaţă.. Olguţa porni spre casă. spre Bucureşti. murmurau coruri de înviere: "Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toată inima".. Vrei Dănuţ? ― Nu. E datoria lui să-şi ia rămas bun de la rude. Monica se prefăcuse numai că doarme: genele-i tremuraseră. ca cineva care-ţi stă la spate şi se face nevăzut numai cînd întorci capul. cu degetul lui Dănuţ într-o mină şi polissoir-ul în cealaltă. O zi mai mult sau mai puţin. dacă eşti prietena mea ― sprîncenele Olguţei se îmbinară ― să nu mai vorbeşti cu Buftea ― explodară buzele ei ― niciodată! Auzi. ridică ochii. pentru vizite? ― Nu. Dănuţ ar fi vrut să aibă o sută. Lumînarea stinsă fumega înecăcios. Dănuţ vedea stingîndu-i-se steaua polară. Ca niciodată. nu-i păcat să-şi piardă o ultimă zi. ― Are să-ţi pară rău. Mai ţine-l acasă o zi şi sară mi-l aduci la gară. Alice. Monica? Nu vreau eu să mai vorbeşti cu Buftea.. Subt oghial. dacă ţii tu mult. ― Bine. Olguţa se dezbrăcă pe tăcute. binecuvîntată. Uitase că s-a isprăvit vacanţa. Plec cu tata. Tăiatul unghiilor de către doamna Deleanu. nu mai pleci mîne dimineaţă. de data aceasta. dacă vrei. Polissoir-ul aluneca pe-a zecea.. Stai cu mama toată ziua.. şi de acolo. Nouă unghii deveniseră ovale şi roze. cînd somnul e mai dulce va pleca de acasă pentru tare multă vreme. uitase să îşi spună rugăciunea. vorbi Dănuţ pe nerăsuflate. fusese totdeauna o caznă umilitoare pentru Dănuţ. Dar aşa! ― Dănuţ. Piatra o lovise drept în fluierul piciorului. Ştiţi că-s unsprezece? Acuşi trebuie să ne sculăm.. Ea singură hotărîse ca Dănuţ să plece dimineaţa la Iaşi. Totul era abstract: numai răzbunarea Olguţei era concretă fără să i se arate. ar fi fost mai uşor parcă să-l îndemne să-şi îndeplinească datoriile.. Olguţa îşi masa piciorul.

nici în dulap. în care aştepta dragostea Monicăi. Papucii erau pe covoraşul din faţa patului. punîndu-i mîna pe umăr. ― Aa! În locul şoarecelui de care se temuse. Lasă eă-ţi arăt eu! Rîzi tu. mamă. . Sări din pat: i se păruse că mişcă. da nu-şi aduce aminte ce! Şi plimbarea prin ogradă reîncepe: de data aceasta însă. şopti ea închizînd uşa la loc. Subt pat. ― Tu plîngi? îl întrebă Olguţa. ― Tare mai eşti copil. învîrtind cheia de două ori. congediindu-şi paznicul inutil. Întinzîndu-se în pat. Mai rămînea numai uşa dinspre odaia ei.― Haidem. Dănuţ. păpuşa.. rîzi. Ştie bine că merită să fie lovit. Păpuşa năpîrlise de-a binelea. nu ne culcăm? respiră el. din căldura patului zîmbi flăcărilor şi uşii închise de două ori cu cheia. din plumieră. De ce stă cheia la Olguţa? Eu îs mai mare. descoperi păpuşa îmbrăcată în rochie de mireasă. ― Aha! Îţi baţi joc de mine! ridică el pumnul spre uşa închisă. buclele blonde. Se sărută amîndoi. merg la . subt oghial. Dănuţ nu spune nimic.. cămeşa de noapte pe pat. Are să vadă Olguţa! Să-i pună o păpuşă în pat! Da ce-i el? Fată?. bine învelit în oghial.. ― Da ce vrei să faci cu ea? ― Să-nchid uşa. cu păpuşa între genunchi. ― Mamă.Dănuţ plînge.. în blondul flăcărilor sobei. ― De ce nu mi-ai spus? ― Am uitat. Aprinse lumînarea. tunse sarcastic. Dănuţ îşi căutase papucii subt pat. Dănuţ simţi ceva tare alături de el. eu n-am avut niciodată cheia la mine începu Dănuţ cu ton plîngător. ― Lasă. Dănuţ! Hai să ne împăcăm. Dănuţ? ― Cheia de la odaia mea. 1". Dănuţ luă plumiera. Şi-ncet cu-ncetul. dormea complect transfigurată de tunsoare şi de barbişonul şi musteţile "Hardtmuth no. Din geamandanul de marochin.. Dănuţ încuie uşa.. proaspătă şi delicată ca întîia cireaşă de mai. cămeşa de noapte în dulap. Buclele împachetate într-un jurnal mai pîlpîiră o dată. Apoi se aşeză pe marginea patului. Olguţa îl ajunge din urmă şi-l loveşte în spate cu pumnul şi piciorul. Dănuţ ! îl dezmierdă doamna Deleanu. blonde. pacific. Olguţa nu era nici subt pat. ― Ce cheie. Dănuţ ar vrea să-i spuie ceva.. ― Mamă. N-are decît să se bată dacă î-i poftă! Da să nu-l insulte. Nouă nu ne e somn. I-o întinse rîzînd. Dănuţ. cuţitaşul cu limbi tăioase.. Uite cheia. de curînd parfumate cu eau de cédrat începură să cadă pe cămeşa lui Dănuţ.

Dănuţ zîmbeşte iertător. ca doi fraţi model.. Herr Direktor se uită la ei. Oare a ars Monica?. Ciudat! Căsuţa lui moş Gheorghe luceşte în noaptea neagră ca o lună.. zîmbeşte Monica. Deodată. ― Da nu vreau eu. . răsare un înger cu zmeul lui Dănuţ în mînă.. Nu. Îi sărută mîna. L-au păcălit pe Herr Direktor. Sfinţii îşi trag coate şi se încruntă aşa de sever. Iacă şi mama! Şi ea se uită la ei. Dănuţ se cutremură.. Olguţa şi Dănuţ stau pe laviţă. şi-i pare foarte rău că trebuie să-i ascundă ceva. îi trece mîna peste faţă şi-n locul chipului cu musteţi şi barbişon. că vor să-l trimeată intern la Bucureşti şi că de asta au fugit de-acasă. Dănuţ tremură. Noaptea e grozavă. Sfinţii clipesc.. Fără să-i pese de cei care bat. Olguţa spune că Dănuţ e persecutat. Dănuţ vede că Olguţa-i aliata lui. Sfintele se prăpădesc de rîs. Dumnezeu dăruieşte păpuşa lui Dănuţ şi zmeul Olguţei.. I-au crescut cozile la loc. cu sfoara tăiată de Olguţa. Dumnezeu îi primeşte în casă. cam lung. Dănuţ închide ochii. vede icoana. S-aud bătăi în uşă. Vra să zică Monica a rămas păpuşa. Dumnezeu ia o iconiţă din cui.Amîndoi fug de-acasă la moş Gheorghe. Bat la uşă. Dumnezeu ia păpuşa pe genunchi. . Dumnezeu se uită la Dănuţ. Herr Direktor.. Au ajuns. şi-n tindă răsare moş Gheorghe. Numai că n-are păr. îi preface pe toţi trei în sfinţişori zugrăviţi şi aşază iconiţa la loc. dar Dănuţ nu se teme fiindcă Olguţa e lîngă el. şi-şi face cruce. că Herr Direktor mai face o cruce.. ia un pumn de flăcări şi-l răstoarnă pe capul tuns al Monicăi. Dacă nu-şi aduce aminte ce! ― De ce să pleci tu la Bucureşti? Asta-i persecuţie! ― Dacă vrea mama! oftează Dănuţ din greu. Dumnezeu vîră mîna în sobă. Dănuţ face cu ochiul sfintelor de pe iconiţă. Ce-i de făcut? Casa e înconjurată. înaintea lui Dumnezeu. fiindcă moş Gheorghe e chiar Dumnezeu. Uşa se deschide de la sine.. Numai Dumnezeu zîmbeşte. Răsare un alt înger cu păpuşa Olguţei în mîni. Îi caută de-acasă.. Olguţa se încruntă. E chiar zmeul cel mare de la începutul vacanţei. Lui Dănuţ îi sare inima. pe scăunaş.braţ amîndoi. Dumnezeu. tata şi cu mama bat în uşă din răsputeri. Deacuma poate să-i caute! Herr Direktor îşi pune monoclul şi se uită prin odaie. Olguţa şi Dănuţ cad în genunchi.

Oamenii ridicară cufărul din odaia lui Dănuţ. Dănuţ ştergea cu radierul musteţile şi barba păpuşii . vărsase din greşeală prea multă apă de dinţi în paharul cu apă: îl usturau gingiile. avea cocheta dezolare a unei domniţe în bejenie. scoală-te. cizmele lui Ion şi ale lui Pricop bocăneau aspru pe podele. cu capetele înfăşurate în tulpane negre. s-apleacă asupra ei ― Dănuţ simte lămurit parfumul mamei ― şi sărută pe frunte tocmai pe Dănuţ. primejduind somnul fetiţelor. Mesteca mereu. Ali intră în casă pe uşa deschisă. dădu din cap Dănuţ. Nimeni nu-l goni.. singură între atîtea cărţi. alături de Robinson Crusoe. ca o bătrîneţă între străini. Dănuţ. Subt hărnicia radierului. Acelaşi miros. aceeaşi pace. Dănuţ o îndepărtă puţin.Mama ia icoana. cam palid în hainele de catifea albastră. ― Hai. de cînd era tunsă. obrajii păpuşei îşi recăpătară tenul feminin. "Păcat c-am tuns-o". curmată doar de bocănitul cizmelor.Nimic nu se schimbase în pod de cînd se despărţise de Robinson Crusoe. De acuma şi pe ea o aştepta colbul. casa părea deşteptată în negru miez de noapte. regăsindu-l pe acel suav.. Dănuţ îi făcu loc în lada cu cărţi. Curentul făcu să tresară şi să tremure flacăra lămpilor. În sufletul lui Dănuţ era visul nopţii. celălalt argat de la grajd. îmbrăcate gros. Cuprinzînd-o c-o mînă de mijloc. dezmierdînd pe frunte cea din urmă deşteptare în casa părintească. Cufărul cu aşternutul fu scos afară. se uita distrat în jurul lui. În podul cu vechituri. Anica şi Profira. în tăcerea de şoapte. aceiaşi sîmburi de piersică uscaţi şi prăfuiţi. cu guler tare. Numai lipsa buclelor mai amintea urgia care se abătuse asupra ei. nu mai semăna cu păpuşa din vis. şi-n visul nopţii păpuşa se oglindi. Dănuţ. şi îi bătuse inima ciudat. Oftînd. cu un aer nemulţumit. fiindcă-i era ruşine de Olguţa. Deşi s-apropia dimineaţa. Păpuşa din vis semăna cu Monica ― era chiar Monica. Păpuşa cu rochiţa de mătasă albă. Dănuţ închise capacul. Şi lui Dănuţ îi părea rău. urmate de Ion şi de Pricop. erau încă buimăcite de somnul neisprăvit. rabattu şi elegantă lavalieră. buzele-şi pierdură aroganţa zîmbetului muşchetăresc. la lumina slabă a lumînării. păpuşa din mînă. fiindcă abia acum îşi aducea aminte că în vis Dumnezeu îi dăduse lui păpuşa care semăna cu Monica. privind-o. Femeile intrară în antret cu lămpile aprinse. Bărbia-şi arătă din nou gropiţa. Noaptea păpuşii începu o dată cu cîntecul cucoşilor ― şi insomnia ― fiindcă Dănuţ uitase să închidă ochii de sticlă în care aflase melancolic de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana cînd erau . Cu toate semnele şi poruncile date în şoaptă de doamna Deleanu. şopti doamna Deleanu. dar nimeni nu ştiuse. a copilului cu bucle castanii. umbrele oamenilor care duceau cufărul erau lugubre.

Dănuţ se ridică în picioare. ― Opreşte. Dănuţ se aşeză la mijloc între domnul şi doamna Deleanu. ca un tren negru care-l ducea de-acasă între străini. Dănuţ ronţăia îngîndurat cornuleţele presărate cu chimion. ― Nu-nu-nu! Asta nu! ― Lasă-l. abia scoase din rolă: bucătăreasa se sculase înaintea tuturora. zorii. cerul vînăt. ocrotit de şuierul biciului. Satul rămase . moş Gheorghe! Ce bine-mi pare!! se lumină Dănuţ văzîndu-l pe capră. uite. profirii ca sănătatea tinereţii. în familie. În ceaiul cu rom căzură lacrimi. mamă! Hai să-l luăm în trăsură.. ― Bună dimineaţa şi sărut mîna! ― Ei. Caii se smunciseră. Ali se luase după trăsură. samovarul de aramă sclipea şi fumega obez. samovarul bufnea şi şuiera ca o ironică locomotivă.. aceste două cuvinte îl înfricoşau. parcă ne-a fost vorba să stai în casă? ― Da. Palid. duduie! D-apoi cu sumanul ista sau în casă nu-i totuna? Toţi servitorii ieşiră pe scări. Doamna Deleanu zîmbi pentru el. Aşteptînd să i se răcorească ceaiul. Era bine dispus. ― Parcă-i un prinţişor! exclamă tare bucătăreasa. necurmată şi tihnită vacanţă la ţară. Treptat. masa şi cei trei comeseni. dulăii ciobăneşti se repeziră crunţi spre el. În tăcerea deplină. Trapul cailor răsuna din nou. se rugă el dezmierdînd mîna doamnei Deleanu. La intrarea în sat.. Apucînd maşinal sticla cu rom. cînd la spate cîntă lăutarii. ― Moş Gheorghe! îl dojeni doamna Deleanu cu degetul ridicat. ― Mamă. ce Dumnezeu! Băiat mare! Departe de-al măguli. bucurară ferestrele. După o lungă. Doamna Deleanu desena cu degetul pe faţa de masă capul lui Dănuţ. moş Gheorghe! Ali se urcă în trăsură. Anica şi Profira păiuriră pledul de o parte şi de alta. Doamna Deleanu se sculă de la masă şi începu să privească afară. La loc de cinste în capul mesei.. controlîndu-şi uneori nodul cravatei.. Alice! E băiat mare..Dănuţ făcu un semn cu mîna spre casă şi servitori. ţinîndu-şi mînile pe gură. Copitele cailor dansau pe loc. Dănuţ îşi trăgea mănuşile de piele. Domnul Deleanu îşi sorbea ceaiul cu lapte. În şoldurile lui gălbuie se oglindea sofrageria. turnă în paharul lui Dănuţ cam mult. Cîmpiile erau albe de brumă. comic deformaţi de rasa mongolică parcă.singuri. zarea răsăritului tumultoasă de aur roşu. aşa cum torni din sticlă. şi o clipă numai zări în pragul uşei pe Monica ― visa? ― cu părul desfăcut şi chimonoul prea larg. Bucureştiul. grămădindu-se pe pled la picioarele lui Dănuţ.

Într-un capăt al băncii de pe peronul gării. Îl lovise peste picioare. Diseară ai să mă aştepţi la trenul de Bucureşti. murdărind lumina dimineţii. tot-tot-tot ce faci. Vagonul de clasa întîi se opri dincolo de peron.. Aşezat pe marginea celuilalt capăt.. Cum adică?.. luînd pe braţe capul îngreuiat al lui Dănuţ. Mîna lui Dănuţ îi încleştă mîna.. ― Hai.. Auzi. Domnul Deleanu cerea de la clienţii săi. Unu Ilă Duduilă Eşti coş Toporaş. ― Dă. Dănuţ! îl chemă doamna Deleanu mergînd alături de .. O sonerie vibră teatral prin pacea cîmpenească a peronului. domnul Deleanu răsfoia grăbit teancul de citaţii.. îl grăbi domnul Deleanu. ― Bun aer! exclamă domnul Deleanu.Eu stau la Iaşi pînă diseară. însuşiri care lipseau cu desăvîrşire domnului Şteflea. pe mine aşa mă taie capul. Şi vacanţa. Da aduc martor tot judeţul! ― Domnul meu! îl întrerupse glacial domnul Deleanu.. Ioane. Şi tu de ce nu bagi de seamă? Dănuţ înghiţi în sec. La ferestre clipeau somnoros chipuri palide şi unsuroase. ― Dănuţ. Alergară într-un suflet. îmbrîncind cu piciorul în vagon geamandanele.în urmă. Doamna Deleanu se ridică. Doamna Deleanu vorbea lui Dănuţ pe şoptite.. Domnul Şteflea se înclină cu deferentă.. Pe la moara murgului Trece iată turcului. ridicînd ochii de pe hîrtii Domnul Şteflea îşi şterse fruntea năduşită şi oftă. ascultînd explicaţiile domnului Şteflea cu privire la procesul ajuns la Curtea de apel. ― Domnule Şteflea! începu domnul Deleanu categoric. cînd se întîmpla să-i asculte. Dialogurile dintre ei erau o necontenită ciocnire între un expres şi-un tren de marfă. Azi îţi fixez termenul de judecată şi văd dosarul. Dănuţ şi doamna Deleanu şedeau alături ţinîndu-se de mînă. lung. Doi ţărani se sculară. copii şi extracte.. Dănuţ? Îi mai îndreptă odată lavaliera şi bereta. ― .. claritate şi preciziune.. Trenul intra în gară. Am să-ţi spun ce trebuie să faci. ― Să scrii mamei cum ajungi.. Cînd mă gîndesc la infecţia din Bucureşti! ― St! Doarme! şopti doamna Deleanu. cucoane Iorgule.

Mirosul de terebentină al podelelor proaspăt ceruite. simţind o lacrimă pe obraz. Ţinîndu-şi suflarea se apropie de patul Olguţei.. Îngrăşat de confort. Monica! Olguţa suflă în lumînare. nene. Tu eşti prietena mea. În faţa cabinei. prea mare salonaşul doamnei Deleanu. ― Ce faci? tresări Olguţa. ― Sigur. ― Duduiţă.. Olguţa se sui în pat. Dănuţ". Uşa cu panoplia rusojaponeză era dată în lături. prin întuneric. aşezat pe strapontinul de lîngă fereastră. copii. privind în jos. cu mişcări ostenite. ţipă el nemaivăzînd-o. îngînă Dănuţ. În trăsură. vorbi moş Gheorghe ridicînd de jos batista doamnei Deleanu. ― Olguţa. ca o indiferenţă. În urma trenului o cioară coborî între şine. nu-l lăsa pe Ali. ― Tu nu te culci? o întrebă Olguţa. Şi eu îl iubesc. Abia avu vreme să-i sărute mîna întinsă. Se făcuse grijitură mare în odaia lui Dănuţ. Olguţa! ― Noapte bună. vorbi Monica zguduită de suspine. mai avem pe cineva acasă.-istă şi a fum de havană. sau: "Cum? Nu te-ai culcat?" deşi trecuse ora cînd copiii "trebuie să se culce". cu noaptea la ferestre.trenul pornit. Începu să-şi scoată rochiţa. pe măsuţă. ― Hai la culcare.. Doamna Deleanu nu le mai însoţi în odaie. tresărea o sticlă de "Cherry Brandy". cu chipiul pe ceafă şi tunica desfăcută la gît. Se despărţiră în antret.F-R. greu s-o cîştigi! . Monica-şi spuse rugăciunea mai repede ca de obicei. conductorul.. pătrundea răcoros în odaia fetiţelor. Monica rămase în picioare între paturi.. ― Pă asta. îşi făcea socotelile. vagonul de dormit gemea şi scîrţîia molatec de-a lungul kilometrilor. multă vreme. te-am trădat.. ― Noapte bună. mirosind a piele C. muind mereu în gură creionul chimic. ciugulind prin prund. Monica se aşeză îmbrăcată pe marginea patului. ia-l în tră.10-11 ― domnul Deleanu juca o partidă de écarté cu un confrate bucureştean. În cabina mică ― no.. pentru tăcerea de după masă. din timpul dejunului şi al mesei. Eu îl iubesc pe Dănuţ. Dănuţ privea afară cu fruntea rezemată de sticla rece. ştergîndu-şi ochii. Înainte de a se dezbrăca. două pahare cu monograma companiei de "Wagon-Lits" cîntau ciocnindu-se cristalin. îmbrobonat de lumini rotunde. Olguţa închise uşa. Olguţa şi Monica îi sărutară mîna.. Prea mare fusese sofrageria pentru tăcerea în trei. Alături. ― Ba da. Nimeni nu-i mai spunea: "Du-te la culcare. Pe fotoliul din fundul coridorului. ― Mamă.

privise toată scena. cu glas de bariton răguşit... La tante Sophie. Trenul îşi încetini mersul. arătîndu-i cu degetul idila de pe coridor. Trenul pornise. flutură batista îndelung spre şeful gării. Dănuţ se aşeză din nou pe strapontin şi. Locomotiva ţipă ascuţit.. .. Domnul Şleflea o luă nedumerit şi rămase cu ea în mînă. O doamnă. domnul Deleanu ridică geamul din dreptul lui Dănuţ. asupra pupitrului descifra. Domnul Deleanu. Se apropie de Dănuţ cu un pachet de şocolată. . ― Ce. care prea tîrziu alerga după tren să restituie cutia cu bomboane.Huruitul roţilor şi vorba muntenească a partenerului domnului Deleanu ţineau tovărăşie gîndurilor lui Dănuţ. NU TRAGI DIN LULEA?" La tante Julie. Dănuţ scoase cutia cu bomboane de mintă şi o întinse pe geam.. Dănuţ. i-ar fi dat domnului Şteflea şi turbinca lui Ivan. IV "MOŞ GHEORGHE. Pierzîndu-l din ochi.. Domnul Şteflea rămase aiurit la geam. Dănuţ îşi frîngea mînile. ca şi cum şeful gării i-ar fi fost singura şi ultima bucurie de-a lungul drumului amar. (1) ― Ah! Papa! Iar ai greşit! îl dojeni Olguţa zburlindu-i părul cu podul palmei. Să fi putut. am ajuns! se ilumină Dănuţ văzînd la fereastra vagonului oprit figura familiară a domnului Şteflea.. şansoneta adusă de la Bucureşti o dată cu răguşeala. aplecat pe fereastră. nene.Trei gînduri urmăreau prin noapte acelaşi tren căutînd pe-acelaşi călător. ― Papa. dădu cîteva ordine laconice domnului Şteflea şi. îşi reluă partida. puiule? ― Dănuţ! suspină el ridicîndu-se în picioare.. nene! Halal fecior! Îţi seamănă! clipi confratele către domnul Deleanu. Deznădăjduit. ― Bravo. privind-o.. începu să plîngă. dramatic. Olguţa îl acompania la pian. aplecat peste umărul Olguţei.. Dacă nu ştia ce să-i spuie! Gorniţa de plecare răsună. grăbit. ― Cum te cheamă. din uşa cabinei alăturate. La tante Melanie Et l'oncle Leon. te-aşteaptă clienţi pă la gări? ― Un imbecil care mă pisează! Cu cărţile de joc în mînă.

sculptînd-o cu degetele în aer. / Mătuşa Melanie / Şi unchiul Leon (fr. Din întîmplare. glasul de soprană şi cel de bariton silabisiră pomelnicul ritmat al tantelor. adaugă domnul Deleanu.. Şi din nou. papa! Dac-ai şti tu cine-i tante Melanie.― Vezi. Începu din nou. Mi-o închipui eu. Domnul Deleanu fredona cu buzele închise. Monica şedea pe divan lîngă sobă. ― Ei. ― Vai.. Monica aflase adevărata pricină a contramandării plecării la Iaşi. iar?! Ce-are să spuie mama? Domnul Deleanu îşi luă o figură de şcolar prins cu lecţia neînvăţată. papa! Are musteţi! ― I-auzi! ― Zău. papa. papa. ― Ce-ţi spuneam eu! Vrea să divorţeze şi m-a angajat pe mine avocat.. ţinînd pe genunchi o carte din "Bibliothèque rose". Ascultă-mă pe mine. săracul de el. Ea îl persecută. Ştii.. Asta-i greţos! Vai. ... tocmai la l`oncle Leon? ― Mare mister! se încruntă domnul Deleanu. dînd din cap. ― De ce greşeşti tu.. ― Şi ce mai are? ― Aa! Un neg. / Mătuşa Sophie. papa. Oncle Leon are dreptate. ― Atunci hai să mai cîntăm odată. şuierînd melodia şi bătînd tactul cu piciorul. n-ai spune una ca asta! ― Da tu de unde-o cunoşti? ― Aşa!. tante Melanie e nevasta lui oncle Leon. un neg păros deasupra buzei! Şi-i slabă ca un ţîr. aurind sclipitor covoare şi oglinzi. o invocă Olguţa. papa... dar făgăduise doamnei Deleanu să nu spuie nimic Olguţei. papa! Mă jur! Cînd mănîncă ouă fierte îi rămîne gălbenuş pe musteţi.). ― Stai. ― Hai. tu cînţi: si-sol-mi-do ― în loc să cînţi: si-la-si-do. 1 Mătuşa Julie.. Tante Melanie e o zgripţuroaieă. Papa. ― Săraca Olguţa! oftă ea adînc din cap. Dimineaţa intra pe ferestre ca un viscol de polen. ― .. are ochelari pe vîrful nasului şi se uită pe deasupra lor. ce urîtă-i!. ― Ce-i de făcut? ― S-o persecutăm şi noi pe ea. papa.Cu ochelari.. Eu cred că tante Melanie îmi pune piedică! Olguţa bufni de rîs. ― Nu primi.

. Monica ieşi afară. aşteptînd. zîmbi doctorul ridicînd mîna. ― Spurcăciune! scuipă printre dinţi Oţăleanca. vorbi doamna Deleanu trecîndu-şi mîna peste frunte. du-l pe domnul doctor la curte. Mă descurc eu (fr. trăsura-l aştepta la poartă cu Ion pe capră.. La tante Julie. ― A venit doctorul? ― Da. ― . Domnule doctor. Et l'oncle Leon. În cinci minute sîntem cei mai buni amici. La tante Melanie Et l'oncle Leon. domnule doftor? întrebă unul. papa? Hai să te-nvăţ acompaniamentul! ― Vrei să mor? ― Hai.). ― Bravo. Olguţa începu să-i călăuzească degetele nedibace printre clapele uniforme. Cu prosopul şi sticla în mînă.. fetiţa mea îl iubeşte pe moş Gheorghe... c-un deget măcar. urmîndu-l c-o privire duşmănoasă pornită din ochii uzi de lacrimi curate. Mult nu mai are. La tante Sophie.. salutîndu-l adînc.. venit pentru afaceri. Uşa salonului se deschise încetişor. papa! ― Cu aşa profesoară ajung departe! ― Ştii ce. N-aveţi nici o grijă. înghiţi Anica ştergîndu-şi ochii cu pestelca. ― Voyons! N-aveţi nici o închietudine..... doamnă. ― Păcat de cheltuială! Nu rezistă... doctorul trecu înainte. Doamna Deleanu ieşi cu doctorul în tindă..Anica. Anica-şi vîrî numai capul.. Cere coniţa spirtul din dulap şi un prosop curat.. Urmat de Anica... domnul Deleanu se aşeză la pian. O lăsăm să creadă că eşti un client al bărbatului meu.. ― . Văzîndu-l pe doctor... ― Ceva moştenire? glumi doctorul ascuţindu-şi privirea.. J'en fais mon afjaire (1)..? ― Dă. mîne: e o chestie de ore. ― Să-l transportăm la Iaşi. Moş Gheorghe cercă să închege un zîmbet mucalit cu colţul buzei şi . duduie.. papa. la spital. ţăranii aşezaţi pe prispă se ridicară în picioare. Anica o luă la goană pe scări... Vrînd-nevrînd. Monica intră în salon cu fruntea încreţită şi ochii grei. azi. 1 Ia te uită!. ― Scapă. Aş vrea să nu ştie..

.. combativ. aspiră aer pe nas.. dacă vrei. ― Frumoasă. ― Vrei ceva. ― Bătrînă. ― Cum nu. a eter şi a spirt ars. moş Gheorghe? ― . zîmbetul răsări trist pe faţa topită în jurul ochilor amari de suferinţă. recită repede Monica. cuminte şi amatoare de poveşti. ― Les malheurs? A! Nu! Cu-aşa cetitoare trebuie să schimbăm titlul.. Ochii lui moş Gheorghe stăruiră umili subt privirea doamnei Deleanu care.. Spiritual. titlul cărţii. prefăcîndu-se că ceteşte. binişor.. se oferi Olguţa. ― Bună şi bătrîneaţa la ceva! clipi doctorul. îndreptaţi spre ferestrele luminoase. ― Sărut mîna. şopti el rar. moş Gheorghe. încheie doctorul.. aruncînd doctorului o privire scîrbită: mîncase toate aperitivele. ― Bine. domnişoarele? Dacă nu-s indiscret? le întrebă doctorul aşezîndu-se pe divan alături de ele. ― Şi cu ce se delectează. ― Şi vra să zică. moş Gheorghe. îi luă doctorul vorba din gură. era o fetiţă ca şi noi.. întoarse capul.. Olguţa se încruntă.coada ochiului. moş Gheorghe? ― Duduie. obraz în obraz cu Monica. da eu aş zice să vie părintele.. Un oftat greu curmă tăcerea. Sofia dumneavoastră e nenorocită? Ia puneţi-mă şi pe mine la curent cu nenorocirile ei. încet. di ci m-o mai împuns? ― Fiindcă aşa trebuie.. Asta-ţi dă sănătate. mademoiselle! Olguţa îl privi cu ochi de miop şi-şi vîrî din nou nasul în carte. ― Şi binecrescută. ― Te doare. are să vină şi părintele.Am să ţi-o aduc mai încolo. după aromă. se umplură de lacrimi. de cum intra pe uşă. mă rog. mirosea acum a iod. adăugă scurt Olguţa. începu Olguţa descoperindu-şi fruntea. ai băgat de seamă? Clientul se rade pe frunte! şopti ea. ― . ― Bucuria părinţilor. privindu-l drept în ochi. frămîntîndu-şi degetele subţiate. strîngîndu-se în Olguţa. ― Monica. domnule Deleanu.Odăiţa în care Olguţa descoperea fructele din livada Oţălencei. ― Vous avez la parole. Ochii moşneagului. Profira ieşi cu tablaua. ― Les malheurs de Sophie(1). moş Gheorghe. Doamna Deleanu se aşeză pe marginea laviţei. (3) ― Sofia noastră. ― Bună ţuică. Eu propun: Les bonheurs de Sophie(2). Şi întorcîndu-se către Olguţa: A la vôtre.

sau de la picior? ― Iacătă-l! Olguţa îl privi cu deosebită şi lungă atenţie. ― Te rog să-i spui mata că spune minciuni şi drept pedeapsă să-i tai unghia. ― Nu-mi vine a crede! ― Ascultă mata şi ai să vezi. ― Haidem la masă. cum vă-mpăcaţi? întrebă doamna Deleanu pe doctor. ― O veste bună: o scrisoare de la Dănuţ. ― Ha-ha! Şi de ce spune minciuni. Şi-atunci. Ce să facă? Se scoală şi ea să-l primească pe musafir. Ei. ― Sofia tocmai cînta la pian. subit. În loc să stea de vorbă cu părinţii Sofiei ― cum stau oamenii mari ― el vorbea cu Sofia. Ştiţi: "Qui s'aime se taquine(1)l".)... ― Admirabil! Ne tachinăm deja... 1 Sînt numai urechi (fr.. (1) ― Odată. datorită pesemne unei concepţii estetice. fiindcă miroşi ca o farmacie şi fiindcă nu-mi dai pace".― De unde ştii mata? 1 Nenorocirile Sophiei. strănutînd. la picioarele Olguţei. Domnul Deleanu. (fr. eu aş propune să ne aşezăm la masă. Unghiile doctorului erau tăiate ― sau. Sofia nu s-a mai putut ţine şi i-a spus în faţă: "Domnule musafir.. Din plicul deschis se revărsă pe farfuria doamnei Deleanu un teanc . de la mîna dreapta. domnişoară? ― Fiindcă Sofia noastră nu era bucuria părinţilor. ― Daa? Te rog să spui mata degetului cel mic ― care? de la mîna stîngă. Doamna Deleanu intră cu o prefăcută însufleţire. se aşeză pe divan. se amestecă domnul Deleanu. 2 3 ― Aa! Ce nu ştiu eu?! Îmi spune degetul cel mic. Domnul Deleanu îşi muşcă musteaţa. ― Ia să văd. Tăcere gîtuită. Dar musafirul n-o lăsa în pace.). mai exact mîncate ― scurt.. Numai degetul cel mic al mînii drepte era privilegiat cu prisosinţă. roman al contesei de Segur (1799―1874) Bucuriile Sophiei (fr.). sări Olguţa. Uşa se deschise. Aveţi cuvîntul (fr.. urmă Olguţa îndîrjită. ― N-o aşteptăm pe mama?... fiindcă era o fetiţă binecrescută. vine un domn în vizită la părinţii Sofiei. ― Je suis tout oreilles.). ― Olguţa. nu pot să te sufăr: fiindcă te razi pe frunte.

omleta s-ar fi întors aşa cum venise. ― Lasă." ceti repede.. da aceea pentru cine-i? ― "Pentru moş Gheorghe. ― Bravo.. de moş Gheorghe şi de Ali". Monica şi luă fotografia fără s-o privească. Alice. o aşeză pe genunchi pipăind-o cu degetele. ― Staţi. Eu i-o duc lui moş Gheorghe. doamna Deleanu. mai tîrziu. ― "Dragă mamă. ― "Pentru Monica de la Dănuţ". şi-şi trecu şervetul peste obrajii aprinşi. ― Poftim omletă. ― Tuns! se-ntristă doamna Deleanu. Mergi cu tata cînd s-o întoarce. uite: scrie ceva pe dos. papa? ― Nu ţi-am promis? Îi facem noi doi o vizită! ― Şi ne dăm în scrînciob? ― Vai! ― Şi pe client îl lăsăm acasă. Poftim. mi-e foarte dor de voi toţi. se scutură doamna Deleanu.de fotografii. Olguţa.. Zugrumată de emoţie. mă rog. ceti doamna Deleanu slova caligrafică. ― Mergi şi tu. interveni el mestecînd. ― Ia să vedem. papa! respiră Olguţa. mamă? Ceteşte scrisoarea. ― Dănuţ! Uite: Dănuţ! se bucură doamna Deleanu. Ai văzut cum . fără ca bucătăreasa să se mire. ― Hei! Ca o ridiche! Căpăţînosul tatei! ― Asta-i pentru mine. privind cu de-amănuntul fotografia proaspătului licean. Dănuţ! jubilă Olguţa. Moş Gheorghe-i dus la pădure. O pauză lungă. Dacă n-ar fi fost doctorul la dejun. Toţi se posomorîră. Nu-s eu prietenul juneţii? 1 Cine se iubeşte se tachinează (fr. mamă. ― Lasă.).. înghiţi. eu mă duc la moş Gheorghe să-i duc fotografia. clipind cu înţeles cătră doamna Deleanu.. ― Chiar aşa. ― Mamă. Daţi-mi şi mie o fotografie. ripostă crunt Olguţa îndesînd farfuria înspre el. Hai să mîncăm. Numai doctorul zîmbi. Nu pot să-l sufăr. nu? ― Nici vorbă! ― Bravo. Ceteşte fiecare după masă. Monica. "Pentru Olguţa de la Dănuţ." ― Mamă. anunţă Olguţa urmărind cu o privire cruntă pe doctorul care intra în salon. ― Mamă. Singur doctorul îşi mînca omleta cu brînză şi verdeţuri. ― "Pentru papa de la Dănuţ". ― Ce scrie.. oprindu-se prea tîrziu.

în care nu se făcuse încă foc fiindcă Olguţa pretindea că-i prea cald. ş-atunci trebuia să spuie: ei au liber».da în ora de română.. Numai mi-i ciudă că spun minciuni! Spune şi tu. N-ai auzit? Ei nu spun măi ca noi.."Da nici eu nu m-am lăsat".. l-am întrebat pe domnul Ilie Popescu cum se spune. Olguţa? El i-a dat dreptate lui Dănuţ. se grăbi spre odaia ei. dacă-i adevărat că eu spun: «şi mai faşi» în loc să spun «ce mai faci?»". Monica urmărea cu privirea şirurile neregulate pe care ar fi vrut să le alinte şi să le sărute...Băieţii de aici mă rîd fiindcă vorbesc moldoveneşte. ― Foarte rău! dezaprobă Olguţa. Şi nu ştiu de ce. Ei ţipă: băăă! .. ― Ce era să facă săracu Dănuţ? îl apără Monica. da mi-i ruşine cu capul gol! Ce-ar mai rîde Olguţa să mă vadă aşa!" . Chiar m-au poreclit «Şoldoveanu» şi «domnul Măi». lîngă ea.... rostit de doamna Deleanu. Dănuţ nu spune-aşa! sări şi Monica. ― Sigur dă nu spune! Da-s proşti muntenii! Ştii. nu-i aşa. că v-aş arăta eu şi mai fac! se stropşi Olguţa la nevăzuţii munteni. al dracului!" Atunci eu am sărit şi i-am spus că nu ştie să vorbească româneşte.. ei îs cam surzi! explică Olguţa compătimitoare. eşti un prost! Se cunoaşte şi după nume că-i prost. Olguţa. Olguţa cetea cu glas tare scrisoarea lui Dănuţ. Ei n-are dreptate niciodată . ― Bravo ţie! aprobă Olguţa pe neştiute. prigonitori ai lui Dănuţ. fiindcă în româneşte subiectul se acordă cu predicatul. Auzind cuvîntul gavanoase. Toţi băieţii rîdeau şi spuneau că el are dreptate. Cînd vorbeşti cu un muntean trebuie să ţipi. ". ― Să-i insulte şi să-i bată. altfel nu te-nţelege. mamă dragă. ― Nu trebuie să ţii cu proştii. El mi-a dat dreptate.. . şi-a bătut joc de mine sau nici el nu ştie româneşte?" ― Ilie Popescu. "De cînd m-am tuns mi-i foarte frig. ― Nu-s eu acolo. ― Biata Olguţa! dădu din cap domnul Deleanu. ― Da nu-i adevărat. Mie nu-mi pasă. aprinsă de mînie. E vorba de nişte gavanoase! cercă ea să zîmbească. Da eu nu mai pricep nimic! Chiar el spune tot aşa: «Ei are»! Spune tu. urmă Dănuţ îndărătnic. Luînd-o pe Monica de mînă.. cînd intram în clasă. Monica primi omagiul. ei are liber. Doamna Deleanu începu să plîngă. un băiat spunea arătînd pe nişte băieţi din altă clasă: «Mă. Monica."Ieri. ". fiindcă eu sînt şoldovean căpăţînos. Eu n-am spus nimica". Olguţa tresări.mănîncă? Doamna Deleanu întinse Olguţei scrisoarea lui Dănuţ. Monica? ― De ce. ― Ceteşte-o cu Monica. mamă dragă.

Şi eu am mîncat dulceaţă din gavanoasele de la Olguţa. o mînă voivodal înfiptă în şold. Fără de moş Gheorghe nu l-ar fi cunoscut. Nu doar că n-o iubeau părinţii! Dar mama doamnei Deleanu. greu zdruncinată de la naştere.Pe cînd era de-o samă cu Olguţa. Veghea şi Oţeleanca. Parcă-i dat cu var pe cap! Olguţa reîncepu lectura. . Braţele-i atîrnau în lături. dascăli şi guvernante. moş Gheorghe privise lung aburii albăstrii ai fumului de tămîie plutind înfloriţi prin odaie. şi fiind ostenită de lunga şedere în picioare. Acum dormea cu faţa în sus. capul strîmbat în sus. Doctorul. o învăţară să fie bătrînă la minte. privind fotografia din mînile Monicăi. Moş Gheorghe-i ţinuse loc de mamă şi bunic. un zîmbet mai chinuit şi o poruncă de linişte sfătuită de doctori şi rostită de Fiţa Elencu în faţa mormanelor de jucării proaspăt aduse. trăise mai mult prin străinătate. Dănuţ! Aşa aş fi scris şi eu. cealaltă. la aer curat.. Olguţa admira retorica măiestrie cu care Dănuţ îmbinase spovedania jafului dulceţilor păstrate pentru iarnă. Doamna Deleanu îl veghea. obrajii Monicăi îşi însuşiră zîmbetul. deşteaptă. Şi trupul. Neîndrăznind să stea jos. străjeri neclintiţi ai copilăriei ei în căminul părintesc. În schimb. După împărtăşanie. mamă dragă!" departe de a fi un vicleşug. Dănuţ. subt acelaşi acoperămînt cu doamna Deleanu. ca un mucegai nimicitor al oricărei frăgezimi. cetea un roman franţuzesc. cu slăvirea lor şi măgulirea păgubaşului ― fără să-şi dea seamă că acel "bună mai era. ca la comanda militărească "pe loc 'paus!". fuseseră ochii Fiţei Elencu. Scrisoarea se isprăvea cu următorul post-scriptum: ". Venirile ei acasă ― din ce în ce mai rare ― nu aduceau decît o faţă mai istovită. aşezată pe un scăunel alături de laviţă. dezmierda distrat. uneori numai ― şatunci c-un oftat de mîhnire ― capul fetiţei timide cu care avea să i se stingă numele. întins pe prispă. purtătoarea chipiului.― Săracu Buftea! zîmbi Olguţa. Mai tîrziu. verzi.. El alungase tot atîtea lacrimi pe cît deşteptase zîmbete şi-nviorări pe chipul palid al feţei . cu coatele sprijinite pe genunchi şi fruntea cufundată în palme. Monica nu-şi mai lua ochii de pe fotografie. Conu Costache Dumşa. doamna Deleanu căpătase de la moş Gheorghe un dar nepieritor. mamă dragă! Numai la noi acasă se face aşa bună dulceaţă!" ― Bravo. Bună mai era. făcînd reflecţii specific româneşti.. pentru Dănuţ era o naivă şi deplină doină. atîrnînd ţapănă de-a lungul coapsei. grele. posomorîtă şi savantă şi în alte limbi decît cea românească. prins de viaţa politică. îngenunchease în faţa icoanelor. şi chipul păstrau parcă întipărirea resemnată a unei răstigniri. Roşi. tot subt diriguirea Fiţei Elencu.. în uniformă cu pantaloni lungi avea o poziţie foarte fotografică: un picior înainte. De la o vreme aţipise. ca trandafirii Iericonului: zîmbetul copilăriei. Asculta şi privea. Surîdea serafic mînei nevăzute a fotografului.

nevasta lui moş Gheorghe. Într-o bună zi. Ei. bre!. O noapte întreagă dormiseră pe prispă. fetiţo. să tenveţe mătuşă-ta. Bicele.. şi acestea tot de moş Gheorghe legate şi de căsuţa lui. ca să nu mai simţi nevoia să ţi-o spună slugile.. Moş Gheorghe ştia bine cine-i şi ce poate Fiţa Elencu. Şi cum mai spune? "Dragă!" Un adiectiv foarte necuviincios!. dragă nepoată. sînt făcute pentru tălpile groase.Fiţa Elencu prinsese la Iaşi ― era mult de-atunci ― o scrisoare de dragoste de la tînărul Iorgu Deleanu. duduie.. şi mai simţitoare.. În loc de boală ― tînărul Iorgu Deleanu... "duduiţa moşului" pornise într-un suflet. . Acum era Olguţa. încheiase Fiţa păturind scrisoarea ca pe un document de mare preţ.. Vra să zică. Nu ştii. şi acolo am săţi spun eu "draga mea Alice" pînă ce ti-i sătura de dragoste.. că-i mai bătrînă. Mata. căpătînd bile din ce în ce mai roşii la examenele de drept. profesorul de filozofie al nepoatei sale... Alte amintiri.. ― Sărut mîna. Inima nepoatei simţise greutatea întregei planete.. . Pe cînd nepoata Fiţei învăţa la Medeleni să-şi stăpînească lacrimile subt atenta priveghere a ochilor verzi. începuse Fiţa Elencu aşezîndu-se într-un fotoliu. vine la curte mama Anica.. fiindcă în odăiţa lor dormea somn fericit. ― Ia să vedem noi ce-a scris domnul profesor.. ca să le facă mai subţiri.. somn tineresc "dragul duduiţei". de mai tîrziu. Alice? întrebase ea cu scrisoarea în mînă şi un zîmbet oţeţit în ochi. scumpa mea nepoată. Moş Gheorghe o întîmpinase ― mohorît de vesel ce era ― în tindă. că acest posesiv nesăbuit porneşte dintr-o minte cu totul smintită? Că altfel nu-i cu putinţă să îndrăznească un fecior de robi să fure un cuvînt aşa de boieresc!. oftase ea ca să-şi ascundă zîmbetul.. fetiţo. Totuşi nu pregetase. Fiţa se ţinuse de cuvînt aşa de vertiginos. ― Ce-i asta. ai să mergi cu mine la ţară.. O după amiază întreagă. încît tînărul Iorgu Deleanu găsise numai o uşă închisă în casa unde preda lecţii de filozofie. un slugoi. Şi ea fusese odată "duduiţa moşului". odraslă de neam boieresc! Frumos! Tare frumos! Ştii tu. Fără să mai aştepte încuviinţarea Fiţei. la Iaşi. o căzut la pat moşneagul. Şi ce mai spune? "Mea!" Cum se poate! Nu-ţi pare ţie. Degetele doamnei Deleanu mîngîiară uşor părul alb al moşneagului. un Deleanu oarecare. Moş Gheorghe şi mama Anica pîndiseră pe geam pentru fericirea de la spatele lor. pentru ce-s făcute bicele?. înlocuiră pe-ale copilăriei. are cutezanţa să te tutuiască pe tine.istovite de învăţătură şi singurătate. Şi moşul copilăriei lor se ducea. "Draga mea Alice" Bre. scumpa mea nepoată. tînărul Iorgu Deleanu le lăsă să curgă în voie..

. căderea lor e-o prăbuşire de trecut. valsa mereu.. ― . Mulţumesc onoratei curţi că m-a trimes la timp îndărăt. între acuzat şi juraţi. încetul cu încetul. da ce-i pasă lui de patru-cinci-şase guarzi de-ai şnapanului de cardinal! C-un brînci numai. Cu hîrşcăit de ferestrău. fiindcă în frunză şi în cuiburi trăiesc şi cîntă amintiri şi fiindcă umbra lor e dulce ca o dragoste. al căror cor de cuiburi. doborîse atîţia guarzi de-ai cardinalului Richelieu. Un scaun căzu trosnind. subiectul povestirei era în cel mai desăvîrşit acord cu temperamentul povestitorului. Isprăvile celor "trei muşchetari" nu erau numai povestite.. dădea la o parte cu piciorul imaginare cadavre. îmi permiteţi să chem aprodul să mute masa Curţii. Odată.. De astă dată. Aramis şi al patrulea muşchetar al treimei: gasconul d'Artagnan. În tăcerea odăiţei nu s-auzea decît suflarea hurducată şi şuierătoare a lui moş Gheorghe. la Curtea cu juri. încît domnul Deleanu. pînă cînd preşedintele sunase clopoţelul: ― Domnule avocat. Monica şi Olguţa aveau mişcări de rîndunele. Spada neînvinsă a lui "d'Artagnan". Porthos. ca un asalt spre dreptate...Cresc uneori în faţa caselor copilăriei masivi şi blînzi stejari.Porthos îi vede. oprindu-se. Ajunsese în mijlocul sălii. Coupe-papier-ul nu mai avea pic de praf: după fiecare duel. Abat-jour-ul lămpii. urmărind zigzagurile povestitorului prin larga încăpere.. ci şi redate prin gest şi atitudine. redusă la proporţiile pitice ale coupe-papier-ului de pe birou. răstoarnă cal cu călăreţ cu tot. replicase domnul Deleanu. Fără să-şi dea seama. Ceaşca de cafea neagră era mînjită pe dinăuntru de drojdie. moartea dobora un blînd stejar. Şi dacă se întîmplă ca securea să-i abată. arăta că slujise de fetru ceremonioaselor saluturi schimbate între bravii Athos. domnul Deleanu era stăpînit de un zbucium meridional care-l făcea să nu-şi găsească astîmpăr. fiindcă ― deşi golită de pe la mijlocul povestirei ― domnul Deleanu o răsturna pe gît.înşfacă pe călăreţ.. muşchetăreşte. şi începuse să înainteze.. Doamna Deleanu plîngea. banca apărării. ca să aveţi loc! ― Mă iertaţi. cu zilele şi anii tot mai scump îţi este. al căror zvon de frunze. şi golul lipsei lor vaier de jale. domnul Deleanu îl ştergea de sînge. Oţăleanca se închina la icoane.. domnule preşedinte.. Cînd povestea sau cînd pleda. înaintînd spre masa Curţii. de bună credinţă.. sorbind din ea închipuirea acelor savuroase vinuri care răscumpărau ― în scurtele popasuri ― truda şi încercările celor patru bravi. înfierbîntat de oratorie şi de întreruperi. cînd înainta.. Adevărul te poartă înainte. . ― ... răsturnat pe covor. părăsise.

şopti ea Oţălencei.. Porthos smulgea buchete de stejari ― sau alţi giganţi vegetali ― pe care le arunca în capetele urmăritorilor. Moş Gheorghe deschise din nou ochii. Aşa că muşchetarii luptau cu oştiri întregi pe care. Domnul Deleanu înşfacă justiţia de bronz. doi răniţi. încetul cu încetul se umpluse de ţărani. alţii în picioare. Doamna Deleanu îşi trecu mîna peste frunte: uitase.Cea mai nimerită întruchipare a călăreţului cardinalicesc era statuia justiţiei cu balanţele veşnic strîmbe.. la parole est libre(1)l" ― povestitorul imensifica romantismul romancierului. Veniseră să afle veşti despre cel mai bătrîn şi cel mai bun dintre ei. în aplauzele Olguţei.. Şi muşchetarii ― flamberge au vent(2) ― ar fi făcut mulineuri din zori şi pînă-n seară. şi ad-o pe Olguţa. ― Du-te acasă. ceilalţi fug. D'Artagnan trecea singur prin rîndurile duşmane ― ca Isus pe valurile mării ― împărţind în dreapta şi-n stînga trăsnete de spadă şi interjecţii româneşti. Gîndurile se mişcau anevoie ca nişte care troienite prin nebulosul îngheţ al iernii. De-acum înainte. În plin galop. Ochii doamnei Deleanu întîlniră privirile muribundului. Monica ridică Justiţia punînd-o la locul ei pe birou. Unii şedeau jos la pămînt. Caritabilă.. Moş Gheorghe deschise ochii: erau turburi. fireşte. Îi închise iar.. le biruiau neglijent.. purtînd astfel cu vîntul galic al spadelor toate corăbiile Franţei pe mări şi oceane.. ci al cincilea muşchetar inedit: verbalul viteaz Tartarin de Tarascon. Începu să caute. Ograda casei lui moş Gheorghe.. fără ca armăsarul de subt el ― de cea mai romantică rasă ― să bage de seamă adaosul miilor de kilograme. ― . Alexandre Dumas scrisese aventurile celor trei muşchetari.şi-ncepe să facă mulineuri: trei guarzi cad morţi. Ultimul guard ― Justiţia ― căzu din greu pe covor. Privi prin încăpere. moş Gheorghe îşi urni capul din loc: aplecîndu-şi-l sărută mîna doamnei Deleanu. făcîndu-i semn să se apropie. Iar cînd toţi patru muşchetari luptau delaolaltă. Domnul Deleanu nu mai era avocatul Iorgu Deleanu.. Ca un "Hristos a înviat" rostit de preot şi apoi de mii de guri. haiducii naţionali aveau serioşi rivali în stima . O luptă fără trupuri se încinse în tăcerea odăiţei. roşeaţa soarelui ― din nor în nor.. o recunoscu. Pornind poate de la adagiul juridic: "La plume est serve. vîntul celor patru spade dezrădăcina pădurile. Doctorul îi luă pulsul. ar fi apelat la patriotismul muşchetarilor în loc să-i prigonească. Întîlnind chipul străin. tăcuţi şi solemni ca la moartea unui voievod. ochii lui moş Gheorghe se înturnară. din zare în zare ― iluminase cerul.. domnul Deleanu le istorisea prin viu grai. alţii pe prispă. Cu multă trudă.. Dacă şnapanul de Richelieu ar fi fost mai practic.

Abia o zărea poate ― cu aburul de suflet rătăcit în ochi. Olguţa se încruntă: palpita. ― Ce-ai spus? sări Olguţa. Văzînd că nu-i luată în samă.Adversarul lui Porthos era chiar Aramis! ― Aaa! ― Lui moş Gheorghe-i rău de tot. 1 2 Condeiul este sclav. ― Moş Gheorghe.) Cu panaşul fluturînd în vînt (fr. Moş Gheorghe nu mai putea nici să-i vorbească. papa. se apropie de laviţă. În vîrful picioarelor intrară domnul Deleanu. privindu-i zăpăcită. sărutîndu-l pe frunte.Olguţei... Obrajii Olguţei albiră. zăbovind îndelung cu mînuţa ei rece pe îngheţul degetelor albe. Pleoapele moşneagului se zbătură pe albul ochilor. Olguţa se uită la domnul Deleanu cu fruntea încreţită. ― . ― A trimes cuconiţa după duduia Olguţa. nici să-i zîmbească.O lovitură la stînga: bang! Adversarul o parase. Aşeză luleaua în mîna lui moş Gheorghe.. ― .. Toţi tăceau apăsător. trezit. Olguţa se uită cînd la unul. . Anica bătu de cîteva ori în uşă. Oţăleanca intră după ea. Neprimind nici un răspuns. Aprinse chibritul. se smunci. cînd la altul.. ― Ce-a spus. Se apropie de laviţă. Monica şi Anica. Ce vrei? întrebă d'Artagnan dînd cu ochii de Anica. Olguţa luă luleaua de pe masa cu bucoavne. luă cutia cu chibrituri..O lovitură la dreapta. aplecîndu-se asupra lui ca să n-o audă nimeni. Toţi se fereau din calea ei. gîfîind... ― .. Spune. Anica fugise. Olguţa trecu în goană printre ei. nu tragi din lulea? îl întrebă Olguţa tainic. ― Moş Gheorghe! ţipă ea din tindă. Olguţa clipi. Văzînd-o pe Olguţa.. strîns de tot. Doamna Deleanu şi doctorul se ridicară în picioare. fără să primească nici un răspuns.. cuvîntul este liber (fr. Chibritul ardea pîlpîind în mînuţa tremurătoare. ţăranii din ogradă se descoperiră ridicîndu-se în picioare. Luleaua căzu din degetele ţapene. privindu-l pe Moş Gheorghe cu spaimă şi neîncredere. vorbi tare Anica. ― Adversarul era chiar Athos? ― Eeei! Anica nu-şi lua ochii de la domnul Deleanu care urma aprins povestirea. Tinda se umpluse de capete. Se duse din nou la masa cu bucoavne. cuprinse cu palmele capul Olguţei. înaintă spre birou.. deschise uşa şi o rupse la fugă. papa? Domnul Deleanu. intră. ― Afară! ţipă Olguţa.).

Mai întăi vorbiră amintirile bătrînilor... Cu mîna ei. Doamna Deleanu şi Monica împărţeau paharele cu rachiu de pe tablaua purtată de Oţăleanca. .Acolo. Şi deasupra mormîntului ţăranii adînciră crucea de stejar. duduiţă". apoi făţiş. ca alungată de cineva. Pletele ei negre fluturaseră în vîntul aspru laolaltă cu pletele flăcărilor şi-ale moşnegilor. Cimitirul. În faţa scărilor se opri. Pe urmă izbucniră glumele tinerilor: la început în şoaptă. Preotul era bătrîn. Olguţa se descoperise. Anica. Acolo nimeni nu rîdea. la ureche. Olguţa se încruntă. Olguţa vărsă din cană în ulciorul fiecăruia. supa fierbinte şi priveliştea bunătăţilor calde înteţiră voioşia. Şi dumnezeul minunatelor poveşti nici nu trimese îngeri să senhame zburători. numai copii de cei mărunţi care vorbesc cu gîzele. Dar toţi plecară capetele. Satul părea al copiilor. nici nu şopti c-un zîmbet blînd: "Mînă mata. Cînd începuse slujba la mormînt. Îndărătul caselor boiereşti începuse praznicul de pomenire pregătit de doamna Deleanu după datini. nici nu cuprinse de la spate pumnii uzi. O vorbă aprigă îi aprinse ochii. unde eşti?" ― Fie-i ţărîna uşoară. . strîngîndu-şi buzele uscate. cu o sfîşietoare duioşie. sătenii cu capetele plecate îndărătul familiei Deleanu ascultau clopotul jalnic. încercănaţi ca niciodată şi pironiţi fără de lacrimi asupra mormîntului ― "Aici-s. Rachiul. Se îndreptă spre grajd. ― Dumnezeu să-l ierte! ― Pentru ce? întrebă rugîndu-se Olguţa. dar porni spre casă. Şi icoanele din părete tăceau severe. Sfiala posomorîtă adusă de la cimitir nu ţinu mult.. fără de hăţuri. duduiţa moşului" ― privirea lor l-ar fi împovărat mai greu decît ţărîna umedă care-l pecetluise între morţi. Profira şi Safta ― bucătăreasa oamenilor de pe moşie ― aduceau felurile de bucate.. se sfădesc eu vrăbiile şi se supără pe copaci. cu cerul îmbătrînit de nouri suri. "Moş Gheorghe. O amiază rece. un copil plîngea cu mînile pe ochi. Pe uliţa cea mare şi prin faţa ogrăzilor nu se vedea ţipenie de om în vrîstă. blînd. dîndu-le hăţuri. Deasupra satului suna clopotul. amintind cerului depărtat intrarea în pămînt a unui om.. La cimitir. pe capra trăsurii neclintite.Oţăleanca întinse lumînarea şi o aprinse de la chibritul pe sfîrşite. fără de cai. Dacă ar fi văzut moş Gheorghe ochii duduiţei lui.. Vorbele slujbei semănau cu-acele amuţite în bucoavnele căsuţei deşarte. stingînd totodată flacăra care ardea degetele Olguţei.

Noaptea de toamnă era umedă şi amară. "Cît. doamna Deleanu. şi să zic: «Duduita moşului. Trenul intră în staţie cu o întîrziere de un ceas. Între timp. Pe-o faţă de coală. eu am cam uitat slova asta. Şi vă roagă moşu cu plecăciune şi supunere să faceţi duduii Olguţa haină de mireasă din mătasurile adunate în sipet. Domnul Deleanu luă plicul de pînză cu peceţi roşii. Sî li hie casa şi pămîntul mieu loc de gioacă după moartea me precum le-o fost şi cît am trăit. să ridic ochii la stăpîna me."Eu Gheorghe Iernilă. "Şi pentru ce. Că dacă n-am avut eu parte s-o văd mireasă. şedeau tăcuţi ca o familie de emigranţi.. strînşi în jurul geamandanelor. Preotul îşi puse ochelarii şi dădu glas voinţelor din urmă ale celui dus. îl lăs cu tot ce-i în el duduii Olguţa. preotul scoase la iveală un plic. din munca me. mîna lui moş Gheorghe aşternuse tremurătoare chirilice.― Stai jos. că-i scumpă şi frumoasă". să nu-ţi hie ruşine să primeşti săstre de la o slugă.. Apoi arăta întrebuinţarea ce roagă să se dea banilor pe care i-a agonisit. Iară sipetul brăşovenesc. Vîrînd mîna subt rasă. duduia Olguţa. moş Gheorghe. sărut mîna.. Pe coridorul neluminat un glas bărbătesc întrebă căscînd: ― Ce gară mai e şi asta. Începea moş Gheorghe. ce am dar de la răposatul cuconu Costache Dumşa. ca slugă veche a neamului dumneavoastră şi ca om bătrîn. lămurindu-le. că-i bun şi ieftin. acum doi ani.. doamna Deleanu intrase în birou căutînd-o pe Olguţa.. moş Gheorghe ― Dumnezeu să-l ierte ― mi-o încredinţat o hîrtie pentru domnia-ta. moş Gheorghe? Că doar fată de măritat n-ai?" "Sî hie! Ştie el moşu!" "Şi mi-i iertat mie. Am adunat în sipet oleacă de zestre. adicătelea. Se suiră repede. Fii bun şi ceteşte. ― Părinte. ― Cucoane Iorgule. Pe peronul gării." "Ba mătasă. ca izgonită din fundul unui ocean. După o scurtă aruncătură de ochi. domnule? Cînd dracu o să mai ajungem . părinte. las cu limbă de moarte casa şi gospodăria me copiilor lui cuconu Iorgu Deleanu. duduii Olguţa şi lui cuconaşu Dănuţ. pentru duduia Olguţa. domnul Deleanu şi fetiţele. Apoi: . Vorbele testamentului se îmbinau în mintea ei cu dialoguri din alţi ani. Iacăt-o. domnul Deleanu se uită la preot. că mult am iubit-o". măcar de-atîta bucurie să am parte.. Numai doamna Deleanu ştia ― din întîmplare ― că Olguţa îmbrăcase într-ascuns rochiţa de doliu a Monicăi pentru înmormîntarea slugei care-şi închinase munca anilor din urmă unei albe rochii de mireasă. luîndu-şi rămas bun de la stăpînii săi şi mulţumindu-le pentru pînea care o mîncase la casa lor şi pentru bunătatea cu care-l învredniciseră. că munca şi dragostea îs sfinţite chiar de Domnul nostru Dumnezeu»" .

Trenul porni din anonima gară a vacanţelor sure oraşele cu nume atît de cunoscute. Gorniţa sună scurt. ------------------------ .cu-atîta stat pe loc! Olguţa strînse pumnii.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful