Ionel Teodoreanu La Medeleni Vol.

1 - Hotarul nestatornic

Partea întîi I POTEMKIN ŞI KAMI-MURA Doi ţărani salutară cu o arhaică solemnitate pe viitorul stăpîn al moşiei. Mişcarea vastelor pălării învălui pe Dănuţ cu epicul vînt al gloriei. Se opri în mijlocul şoselei ca un gladiator aclamat în arenă cu călcîiul pe trupul biruitului, avînd drept scut zmeul, drept lance sfoara al cărei fuior îl strîngea în pumnul răpezit îndărăt. ― D-apoi nu te doboară, boierule, namila asta? întrebă unul din ţărani. ― Pe mine?! Dănuţ tocmai isprăvise clasele primare. Era licean în vacanţă. ― Mai bine hai de i-om da boierului o mînă de-ajutor să-l suie, se amestecă în vorbă celălalt ţăran, apropiindu-se de zmeu. ― Da mare-i! se minună el. Cît o fereastră boierească! Dănuţ se simţi mîndru că zmeul e al lui şi umilit că e mai mare decît el. Instinctiv ― cum ocoleşte o femeie măruntă vecinătatea celor înalte ― se îndepărtă grav, măsurînd şoseaua cu pasul. Zmeul rămase arestat între cei doi ţărani. ― Opreşte, boierule, că nu bate vîntul dintr-acolo; întoarce-tenapoi, porunci sfătos unul dintre ei. Dănuţ se codi o clipă, cercetă zările, se încruntă cu demnitate, ca frămîntat de socoteli adînci, de răspunderi... şi se supuse. În goana mare trecu pe lîngă zmeul atent, şi fugi, şi fugi depănînd sfoara între degete. În urma lui mosorul se zbătea ca un guzgan epileptic. ― Daţi-i drumul! răcni el de departe, smucind sfoara din răsputeri. Zmeul căzu în cap, Dănuţ pe spate. Între timp, unul cîte unul, apoi pîlcuri-pîlcuri, copilaşii satului îngrădiră, desculţi şi naivi, evenimentul de pe şosea. ― Lasă, boierule, că ţi-l muştruluiesc eu, îl linişti unul din ţărani, ştergîndu-i straiele de colb cu bătăi delicate, ca pe un patrafir. ― Vezi! Vezi! Dacă nu i-aţi întins coada, suspină întretăiat Dănuţ, abia stăpînindu-şi lacrimile. ― Ia să vezi, boierule, numai să-l iei cu binişoru, ş-ăl vezi că

porneşte! Aşa-i şi calu nărăvaş!... Ia te uită mata!... Ş-ăl tragi... ş-ăl încerci, ş-ăl mai laşi slobod... şi iar tragi hăţu... Ian auzi! Melodică mînie de violoncele, zbîrnîitoarea vîjîia în salturile, tresăltările şi înconvoierile-ncordate ale zmeului însufleţit de viaţa vînturilor străvezii. Cozile se alintau feminin în larg, dezmierdînd puterea vînturilor. ― Hooo-pa!... Dănuţ întinse braţele pe jumătate, într-ajutor celui de sus, c-un gol în piept şi, înfiorat, îşi feri capul. Cu o pornire de balet, fetiţele se mlădiară lin; băieţii se-ncordară, gata să se avînte. Ca un delfin pe valul mării zmeul se dăduse peste cap... şi mîrîind se înţepenise iar la loc, piept în piept cu-ntreg văzduhul... În urmă ondulară cozile, păstrîndu-şi graţia de stele căzătoare. ― Hăi-hăi! chiuiră copiii. Dănuţ clipi, zîmbind. Sfoara curgea repede spre cer. Zmeul se înălţă deasupra satului, mai sus decît dealurile, decît soarele, decît rîndunelele. Copiii îl căutau cu mîna streaşină la ochi, cu degetul celeilalte întins. ― Uite-l, măi! izbucni un băieţel. ― Taci, măi! se răsti la el altul. ― Ci, măi? Ci? ― Sss! se-ncruntară ceilalţi. În tăcerea din nou limpezită, cerul torcea înnăbuşit. Dănuţ pipăi sfoara ca pe tăişul unei săbii, cu vîrful vîrfului degetelor. ― Apucă zdravăn, boierule, că ţin şi eu... Dănuţ se înghesui în ţăran, apucă sfoara şi, pătruns de adîncimea bulboanei de sus, îşi trase o mînă de pe sfoară. Dibuind cu ea îndărăt, apucă braţul omului. Mîna de pe braţ strîngea din răsputeri; cea de pe sfoară, uşurel. ― Ţine bine, boierule, nu-ţi fie frică!... Pune amîndouă mînile, voiniceşte! Cu o pornire duşmănoasă, Dănuţ se opinti şi trase, încreţindu-şi faţa. Cerul nu se desfundă... În mînile lui, atletică, sfoara vibra, umplîndu-i muşchii de bărbăţie... Ochii îi străluciră îmbătaţi. ― De-acum poţi pleca. ― Rămîi sănătos, boierule! glumi cu seriozitate ţăranul, prefăcînduse că pleacă. Sfoara-i izbucni din mînă. ― Stai! Stai! Nu mă lăsa! Scapă-mă! ţipă Dănuţ, îmbrîncit, tîrît, răscolit de panica unui înec în văzduh. ― Iaca aici-s! Din urmă răsună un trap jucăuş... ― Vă pofteşte coniţa de grabă la curte. ― De ce? se răsti Dănuţ către omul de pe bihuncă. ― Mergem la gară, boierule, că-i vremea! răspunse omul, abia stăpînind calul.

― Feriţi, măăi! chiuiră copiii, zbughind din calea calului speriat. Colbul se luă la trîntă cu şoseaua... Hora copiilor încercui îndeaproape pe Dănuţ. ― Ce ne facem? întrebă el mîhnit, cu toată nădejdea în ţăran... Îl dăm jos? ― Mai lasă-l bădie!... Nu-l da jos, boierule! se rugară în cor copiii, cînd la ţăran, cînd la Dănuţ. ― Eu zic să-l ducem în ogradă şi să-l legăm. ― Sigur! Sigur! jubilă Dănuţ, mai-mai să sară de gîtul mîntuitorului. În frunte cu Dănuţ, alaiul mărunţilor călăuzi pînă la poarta ogrăzii pasul înalt al zmeului... Ograda se umplu de zarvă: cînii hămăiau, slugile răsăreau din toate părţile. ― Hai, Dănuţ, hai că vine trenul, îl îndemnă din trăsură, gata de plecare, doamna Deleanu, cu mînile pe urechi. ― Stai, mamă, nu vezi că am treabă! răspunse Dănuţ, trăgînd de sfoara zmeului priponit, ca spre încercare. ― Gata, boierule! De-acuma nu mai scapă, că doar îl ţine un stejar! ― Ai isprăvit, Dănuţ? ― Bine, da` cine-l păzeşte? se îngrijoră el. ― Noi! Noi! protestă poarta înflorită cu copii. ― Ba eu! hotărî apăsat un băieţaş mai răsărit, îngroşîndu-şi glasul. Înfruntînd dulăii, intră în ogradă şi se înfipse lîngă stejarul încolăcit de sfoara zmeului. ― Cum îţi zice ţie? îl cercetă bănuitor Dănuţ. ― A Marandei, să trăiţi, răsună marţial răspunsul. ― Şi mai cum, băietele? întrebă cu blîndeţă doamna Deleanu, scoborînd pe scara trăsurii. ― Gheorghiţă, sărut mîna! ― Şi nu ţi-i teamă c-or să te mănînce cînii? ― Ehei!... ― Măi Gheorghiţă, să nu te mişti de-aici! porunci Dănuţ. ― Ecoutes, mon petit, il faut lui parler gentiment, pas de cette maniere; tiens, donnes-lui des bonbons. (1) ― Na... poftim, retuşă Dănuţ subt privirea doamnei Deleanu. Şi, brusc, îi întinse cutiuţa cu bomboane violete, oferindu-i orăşeneşte. Gheorghiţă şovăi, dar îndemnul cucoanei îl hotărî. Înşfăcă repede cutiuţa. Dănuţ rămase cu capacul, indignat şi nedumerit. Doamna Deleanu începu să rîdă. ― Lasă, Dănuţ, dă-i şi capacul... Poftim şi dumitale pentr-un rachiu, şi-ţi mulţumesc. ― Să trăiască boierul şi să crească mare! se ploconi ţăranul. Trăsura porni. Urcîndu-se în genunchi pe pernă, cu bărbia sprijinită de poclit, Dănuţ privi îndelung, cu melancolică invidie, pe din ce în ce micşoratul Gheorghiţă. La fel priveau copiii, căţăraţi de-a lungul porţii, pe străjerul stejarului cu zmeul.

descoperind gleznele mai albe decît pulpele. nu te deranja.. cu surtucul pe jumătate îmbrăcat. imediat! gîfîi şeful.. nu aşa. Cu o înclinare eroică de om gras. ― Numai o mireasă-i lipseşte! se minună duios şeful gării. ţine. răzbind prin tunelul de alpaca albastră. ― Hai. boxa în zadar.. Dănuţ. domnule Şteflea? ― Vai de mine. la îmbinarea aripelor gulerului.. trebuie să-i vorbeşti frumos. ― Dănuţ! Dănuţ! Cu resemnare satisfăcută. Dănuţ se simţi reconstruit. cu pumnul îndărăt. se aşeză la pămînt sprijinindu-se de trunchi. şi-o luă de pe cap. gaura blestemată a celeilalte mîneci. căldurile. Odăiţa scundă bîzîia ca un 10 mai al muştelor. Doamna Deleanu se aşeză pe bancă.Te rog. Dănuţ. dă-i bomboane (fr. avîndu-l pe Dănuţ în faţă.. În sfîrşit. ― Vine regulat... ca salvat de la sinucidere. micuţul meu.. ― Vai de mine! Scuzaţi. îşi încrucişă braţele pe piept şi începu să privească cerul ca un flăcău îndrăgostit. . vă rog! Ştiţi. Zărise la orizontul vertiginos al şinelor un punct negru. 1 Ascultă. Dănuţ se simţi înfrigurat. decoltînd fruntea în întregime. ca într-o magazie cu jucării misterioase. ― Vine? ― Vine. afară. Nu-şi lua ochii de la looping-the-loop-ul lent al benzii de hîrtie ciuruită de pe rotiţa telegrafului. mîna şefului se repezi spre mîna înmănuşată a doamnei Deleanu. Sandalele fumegau la fiecare mişcare de colbăite ce erau. şi nesocotind bunătăţile din pumnul închis. pudic. ― . coniţă. îmbrăcat abia de dimineaţă. Cochetă impertinenţă ― poruncită de năsucul cîrn copilăreşte ― bereta albă se înclină spre ceafă.).. sărută mănuşa. Aducîndu-şi aminte de batistă.. ― Ia să te văd. îşi scoase mănuşile. o traistă vărgată şi.. răsărind cu o condicuţă subţioară şi cu chipiul roş deasupra pletelor batistei.. ca o problemă de arhitectură. şi parcă nu-i venea să creadă.. Îşi ridică voaleta. Dănuţ se lăsă tras îndărăt.. Ştia că banda aceea e tainicul funicular cu care urcă şi coboară cuvintele de prin văzduh. cam pe-o ureche. încercase naufragiul şoselei. Vai! În ce hal eşti! Costumul elegant de marinar. pe nevăzute. domnule Şteflea. Gheorghiţă a Marandei dezmierdă sfoara întinsă şi sonoră ca o strună. Şeful gării... iar şosetele atîrnau buzate. funda albastră reînflori cu ancora pe faţă. Pe peron aşteptau un buchet de gîşte legate.Rămas stăpîn.. panglicile fluturară marin. blondă. dimineaţa de vară între doi castani.

alergînd spre ea. cu mişcări liniştite şi ochi mari de îndrăgostită.. cu ochelari de aur pe vîrful nasului.. ― Vai. familiară. luînd-o în braţe. ― Uite-l pe tata. în locul fluturelui după care au azvîrlit-o.. descifra Dănuţ în gura mare.... Olguţa-i sărută mîna şi se repezi la vizitiu : ― Moş Gheorhge! Moş Gheorghe! Am venit! În urma Olguţei se coborîră bagajele ― trecute pe geam lui Ion ― apoi domnul Deleanu. veselă. îi alunecă pe spate. ― Îţi pare bine că ai venit la noi.. Nici nu se oprise trenul. Gestul bucuriei. copii. că Olguţa şi sărise de pe scară.. Îngrozitor de supărată pe gară. nu-i a dumneavoastră? ― Ba da! o revendică Olguţa cu tărie. Totu-i în regulă! Ei. apăru la fereastra vagonului.duşmănos ca o gaură de revolver încărcat. şi sărutîndu-i obrajii. Monica. nimeni nu-l lua în seamă. gata să glumească. bravo! Grozav îs de bine dispus! se lumină de-a binelea domnul Deleanu.. marfă. În treacăt.. Un cap de bunic. La uşa vagonului fluturară pletele întunecate ale Olguţei. frecîndu-şi mînile ca după un proces cîştigat. nimeni nu se uita la el! Închise ochii şi se făcu nevăzut! ― Mamă.. Doamna Deleanu surîse părului descoperit: era auriu cum sînt numai pletele de soare. Olguţa! vrei să mă îmbolnăveşti? ţipă doamna Deleanu.. unde mi-i pălăria? gîfîi Olguţa. cu panamaua pe ceafă. chefliu. de-a dreptul de pe ultima treaptă. Olguţa. doamna Deleanu. mamă! Nu-l vezi?! Papa! Papa! La fereastra unui compartiment... .. dînd cu ochii de Dănuţ. privind şi respirînd vacanţa. în haine de soie-ecrue. prinsă cu elastic pe sub bărbie. a rămas în compartiment o pălărie de domnişoară. după el. sosind în goana mare de la cai. al enervării şi al spălatului pe mîni era acelaşi la domnul Deleanu. ― Pfuuu! izbucni Olguţa. ― Ei. mîinile domnului Deleanu scuturau mănuşele spre cei de pe peron. Poftim! Ce ţi-ai mai uitat? o cercetă.. ― Mai bine mulţumeşte domnului. zîmbind subt pălăria lor. ― Marfă.. ― Mă rog. Bun... clipind şi strîngînd mai tare mîna doamnei Deleanu. cum sărea şi dimineaţa din pat pe covoraş. Mai aşteptară. să interpeleze. atîrnîndu-i de gît. măsurînd-o din cap pînă-n picioare. privind şinele nervoase. pe care copiii vînători de fluturi le găsesc prin iarba crîngurilor. marfă. Dănuţ se bosumflase. a treia... Monica? o întîmpină doamna Deleanu. Pălăria de pai.. a treia. maşina trecu înainte. ― Da. n-am uitat vreun bagaj?. Şopti ceva la urechea Monicăi. a treia. cu boruri rotunde şi panglică neagră.

― Buftea. răzbită de insultă. luînd-o de braţ. cu mînile care ţinuseră sfoara zmeului. ― Vus tis di land?.. Da nu-i dau voie lui ― îl fulgeră cu degetul ― să mă insulte! ― Numai foc îi duduiţa noastră. Aşa-i. ― Voi. despărţind la timp pe Dănuţ de pumnul şi piciorul Olguţei. Care negustor din Iaşi nu fusese sau nu era clientul lui conu Iorgu Deleanu! ― Copii! Copii! Ia. cătră omul care-ncărca geamandanele în căruţă. voi haideţi cu mine în bihunca. Deşteptat din posomorală şi uitare. Olguţa. ― Eu am spus întîi! ― Ce-are a face! ― Ba are! ― Nu vorbesc cu tine. ― Bine. ca ferestrele unei cafenele de pe Ştefan cel Mare. interveni domnul Deleanu. Dănuţ măsură pieziş pe sora lui şi. Dănuţ le ajunse din urmă. La auzul jargonului ireproşabil.. Cele două săptămîni de vacanţă la ţară îi rotunjiseră obrajii.― Pfuuu! pufniră amîndouă. o pălmui din două părţi. voi sînteţi nişte fete! le aruncă el cu glasul înecat de indignare. se oferi Monica. ― Nici nu mai încape vorbă. de la fereastra trenului pornit.. tante Alice. ― Nu-i adevărat! bătu din picior Olguţa. ― Bravoo! Galant cavaler! se amestecă. nu vorbi c-un rău crescut. ― Lasă. Buftea poloboc. ― El să meargă în trăsură. alungînd de pe obrajii ei paloarea examenelor. stîrnind astfel o nouă poreclă pe buzele Olguţei. ― Atunci. cioc-poc. . o împăcă Monica. stărui încruntat Olguţa. ― Respectili mele. ― Pace vouă! le porunci rîzînd domnul Deleanu. şopti moş Gheorghe. doamna Deleanu se urcase în trăsură. ― Am să-ţi arăt eu ţie! gesticulă Olguţa. A ghiten Weig.. domnul cel bătrîn. împreună cu doamna Deleanu. da cu mine nu vine nimeni? ― Eu.. Între timp.. Porniră înainte. şi de serviabile salutări. mă rog! îi potoli doamna Deleanu. ― Ba eu! îl înlătură Olguţa.. Singura noastră fetiţă e Monica. cu zîmbete-n mustăţi şi-n ochi. Tu eşti băiat. ferestrele vagonului de-a doua se umplură de capete semite.. coani Iorgu! răsună un glas de la fereastra vagonului următor. Cine merge cu mine în bihuncă? ― Eu! se pripi Dănuţ. cioc-poc! apostrofă Olguţa pe Dănuţ. Monica? ― Ba şi eu! protestă Olguţa...

lasă! se prefăcu ea că suspină... Neastîmpărul şi mînia clocoteau în sufletul lui Dănuţ. Un nod amar i se urcă în gît. ― Monica.. nu şi le legăna. Monica avea abia zece ani şi purtase de trei ori haina de doliu. fiindcă de acum înainte nu mai avea pe nimeni.. Mmdă!.― Duduiţă. şfichiui caii. mînă cît poţi. în urma trăsurii. Picioarele Monicăi nu ajungeau pînă la podeaua trăsurii. îi şopti moş Gheorghe. pentru moartea bunicii.. lăsînd albe paginile.. Numai la Curtea de apel. papa. hai cu moşu pe capră... ― Stai.. Rochia neagră. frate.. alături de mama lui: să poată plînge şi să fie consolat. şi iar se lăsau... rumenind cîmpiile. deopotrivă şi-n copitele calului rămas pe loc.. de parcă toate pozele Scufiţei Roşii din cărţile de basme porniseră însufleţite... Locul era ocupat de Monica!. în geamandanul ei de pe scăunaş. atîrnau. Lasă. încît subt pleoapele închise închipuirea-i dădu buzna în trăsură. Numai vîrfurile degetelor se ridicau uneori.... . Şi mînile Monicăi pluteau liniştite pe genunchii împreunaţi. dar repede-şi luă o figură de mucenică. duduiţă.. moş Gheorghe? ― Vă salut cu respect. încălecat pe bihunca.. coane Iorgule! ― Hei! ce mai faci. eu îs persecutată: ştiu eu! Şi smulgînd biciul din teaca lui. ce atîta grabă? Doar nu eşti preşedinte la Casaţie! ― Să dea Dumnezeu s-ajungă! dori din adîncul inimii domnul Şteflea. Dănuţ se muiase: trăsura nu se mai vedea.. Totuşi. amintindu-şi cum se urcase Olguţa pe capră.... ce culoare îţi place ţie mai mult? Ochii fetiţei priviră grav pe doamna Deleanu. ― Hai.. ― Ei! Om vorbi altădată.. şi îndată-şi duse cu spaimă superstiţioasă mîna la gură. că ne răstoarnă! ― Moş Gheorghe.Fiindcă de-a dreapta şi de-a stînga drumului se legănau lanuri de culoarea soarelui. urcîndu-se pe capră. ― Du-te cu bihunca! Mie nu-mi trebuie!. "Ce bine-i stă în negru!" gîndi doamna Deleanu. şi iar tresăreau răsfirîndu-se. Atîta obidă se abătu asupra lui. te rog.. Olguţa se însemnă. pe care copilăria ei o îmbrăcase acum pentru ultima oară. domnule Şteflea? Tot voinic?! Tot vesel?! ― Vă mulţumesc! Cu slujba.. Dănuţ dădu pinteni roţilor bihuncii.. ― Stai binişor. . zvîcni Olguţa cu neastîmpăr între picioarele lui. Nici nu bătea cu vîrful ghetelor sîrguitor lustruite toaca. ca omul! ― O mînă de-ajutor? ― Dac-aţi vrea! îndrăzni el. i-o făcuse doamna Deleanu.. dă.. cînd umbrite ― fiindcă pe-alocuri salungau atîţia maci.. se spovedi el modest. iute.. cînd luminate.. ― Ai ajuns cu vreun proces pe-acolo? ― Chiar pîn-acolo nu. Să nu cumva să ne ajungă! Auzi.

pentru durerile copiilor şi-ale îndrăgostiţilor. bătînd în tact cu inima lui. îmbrăcînd cu-albastrul cerului unde era bunica blondul holdelor unde-ncepea vacanţa. imitîndu-l.Se făcuse noaptea neagră ca iadul.. ― Da acuma de ce nu tragi? Moşneagul ridică din umeri. tremurară zburlite... scoase o garofiţă sălbatecă şi. murmurîndu-i descîntecul cu vorbe dulci.. c-un fior în spate.. Fugea calul lui Făt-Frumos ca vîntul.. şi păstrată în dulăpiorul ei un an întreg. binişor. ― Nu mai tragi din lulea.. ocrotitoare.. ţi-am adus un pac di titiun. n-am să mai fac!. îşi plecă genele negre pe ochii de miere brună. începu Olguţa cu sfială. pînă-n inima pămîntului. Cum să tragă? Palmele lui negre şi bătătorite învăluiau. Cîmpiile zvoneau de rîsetele glasurilor mici... cu tutun de lux cumpărată de Olguţa din banii ei. întorcînd spre el coada ochilor negri ca două capete de rîndunici ieşite din cuib. scotoci cu cealaltă în buzunarul de la piept. moş Gheorghe? ― Duduiţa moşului.. ― Iartă-mă tante Alice. Mînuţile ei strînseră rochiţa ca pe o păpuşă primejduită.. cînd am vreme! Toate cu rînduiala lor. Ş-apoi. Dănuţ n-auzea decît tictacul mat al copitelor. şoseaua viscolea-ndărăt. pui mic. lacrimi mari îi alunecară de-a lungul feţei. toate le ştie!. Ba trag eu. n-am vrut să te supăr! Îi luă capul mîhnit pe genunchi. Subt roţile bihuncei.Prinzînd privirea îndreptată asupra rochiţei de doliu. Lumina soarelui adînc se dăruia pămîntului. înfipse în pletele întunecate ale fetiţei roşul luceafăr al dedeochiului. Olguţa n-avea bunici. musteţile-mproşcate-a neastîmpăr. ― Bată-te norocul să te bată! ― N-ai titiun? îl cercetă Olguţa. Ochii mici se micşorară sclipitori. Vezi că m-am ţinut de cuvînt. ― Cumpără moşu`! ― Moş Gheorghe.. ― Pui mic. duduiţa moşului? ― Cine?!. pumnişorii albi încleştaţi pe hăţuri.. dacă Făt-Frumos ar . Îmi place albastrul." Dănuţ deschise ochii. clătină din cap moşneagul... Se prefăcuse el în zmeu. moş Gheorghe! îl dojeni ea cu seriozitate. şi nu uitase! Pacul era o cutie de tablă. ca două coji de nucă miezurile fragede. Eu. Obrajii i se împurpurară. ― Da caii cine să-i mîie. cînd zmeul se năpusti năprasnic în urma fugarilor. dar zmeul s-apropia ca gîndul şi Făt-Frumos simţea în spate. Dănuţ închise ochii. Chipul vioi şi ghiduş al moşneagului se încruntă de înduioşare. şopti Monica.. ". dar simţise numai spaima lui Făt-Frumos!. Cuprinzînd c-o mînă hăţurile încrustate cu mînile Olguţei.. De astă-vară făgăduise Olguţa moşului un pac di titiun. de cu toamnă.

Uite şi pentru tine. Dănuţ tăcuse. Dănuţ se putea preface-n oricine. ca pe un dar. cu fruntea încordată. care-şi răsucea ţigara. Fluturîndu-şi panglicele. Ioane. şi se uită la tatăl lui. a căzut pălăria conaşului. în ochi. Să fi vrut el. călare pe bihuncă. ori mare sfetnic.. de acolo de unde vin lacrimile. duduiţa moşului! ― Dă-mi-o. pe tata ori general. Odată se mîniase pe mama lui. suferise. de la spate. Acolo era turbinca lui Ivan.. putea fi oricînd. ori o trimetea la bucătărie. O dezmierdase chiar.. oriunde. în tictacul mat al copitelor. posomorît. c-un zîmbet pentru el. în adîncul lor.. bereta se rostogolea pe jos. căci dacă murea mama cine l-ar fi iertat! Nimeni nu bănuia tainele lui Dănuţ. se ascundea ceva.. întinzînd braţele alene... fiindcă-l luase de urechi şi-l pusese la colţ... ca un somn cu visuri. Subt pleoapele lui Dănuţ. ― Papa.. Mult se bucurase Dănuţ. cît rău n-ar fi putut face! Noroc că era milos! Dănuţ era mîndru cu spaimă de puterile ascunse-n el. domnul Deleanu îi înfundă panamaua în capul lui Dănuţ. şi-n orice. boierule. cum închidea ochii era mai mare peste toţi.. nu pornim? întrebă Dănuţ. Zîmbind copilăreşte.. Cînd le povestise moş Gheorghe povestea lui Ivan Turbincă. în care încăpea tot iadul şi tot pămîntul. alarmat de presimţirea unui nou popas. N-avea decît să-nchidă ochii. Dănuţ porni din nou la drum. Iar te grăbeşti? Măi. cu ochii închişi.. Olguţa ceruse moşului o turbincă la fel cu a lui Ivan. cînd închide ochii. ― Ce-i? ― Opriţi. moş Gheorghe! Olguţa se înroşise de necaz. şi. Domnul Deleanu ţinea hăţurile.. cine-ar mai fi urmărit-o pe Olguţa?. şi Ion. nici doctorul care-l ştia pe de rost înlăuntru şi-n afară. ― Dac-aş fi Sîn-Petru. Mai tîrziu.. Cu dinţii strînşi. Dănuţ ridică panamaua. Şi cum să-l fi mînat! Şi bihunca şi calul şi hăţurile. Dănuţ se iuţea după Olguţa. Închizînd ochii Dănuţ o omorîse. care-l ţinea pe Dănuţ să nu cadă. dar nu i-ar fi trecut prin minte că nu mîna el calul. nu erau decît Dănuţ prefăcut în ei toţi..fi tăiat capul zmeului. opriţi. Pe mama o făcea împărăteasă. grăbit. Şi nimeni nu ştia că numai el o are.. o înviase la loc. ca un cuier ocupat. Ion sări după ea.. Dănuţ îşi pipăise fruntea. fiindcă nimeni ― nici Olguţa ― n-avea turbincă. lăsîndu-l fără cap. la lumina lumînării. pe Olguţa ori copil de casă. matale ţi-aş da-o... . Dănuţ simţi deodată vîntul şi soarele în părul lui. moş Gheorghe! ― De unde s-o iau? ― Dă-mi-o. măi! Stai să-nvîrt o ţigară. cu ochii femeilor neînţelese de bărbaţii lor. chiar peste tata şi mama. în rostogolul roţilor. ― Hoăăă! căscă el zgomotos... privind-o în înecul ciudat al oglinzii. ― Ţine hăţul.

― Tante Alice. ― Mi-i foame. la asta nu m-am gîndit. îmi pare că vrei să-ţi dai leafa pe mîna dentiştilor! îl dojeni în şagă doamna Deleanu. cu mînile împreunate ― pe Monica... ― Ce ai acolo. ― Monica! Avem zahăr de gheaţă! strigă Olguţa. să te rumenească soarele.. ― Cine face-aşa. protestă Olguţa.― Uu-uu! uu-uu! uu-uu!. De cînd aştepta moş Gheorghe vorba asta! ― Sss! şopti el la urechea Olguţei.. ― Ce are moşu?? ― Roşcove! porunci Olguţa.. dulci hulubi. Parcă matale nu-ţi . Putea să răsară. ţinînd într-o mînă inelul cu cheile cele grele care deschid porţile cerului. ― Ia nişte zahăr de gheaţă. moş Gheorghe?! întrebă Olguţa făcînd întocmai... rochiţele umede de rouă. respirînd adînc. urcînd la pas suişul.Sînziene. Romaniţele rîdeau în soare. ― Vrei să-mi spui ceva. ― Lasă. să mănînce copiii zahăr.. tante Alice? ― Sînziene! ― Şi acelea? ― Sîngele-voinicului! ― Şi acelea? ― Condurul-doamnei! ― . Caii dădeau din cap blajin. şi ele în vacanţă. ― Iaca.. E frumos. Rîndunelele-şi lăsaseră în iarbă. cu cozile pe spate. Scoate-ţi pălăria.. în haină albă.. Moş Gheorghe scoase din buzunar o punguliţă de hîrtie. murmură Monica silabele tremurătoare de soare ca un vers uitat de albine pe buzele copiilor.. are moşul ceva! ― Ia să văd! îl rugă Olguţa cu glas scăzut.. la uscat... tante Alice! ― Pui mic!. acolo unde drumul se împreună cu albastrul. Uguiau nevăzuţi în jurul trăsurii. Pîlpîiau fluturaşi albaştri. moş Gheorghe. se întristă moşneagul. ― Caii.. uite romaniţe! recunoscu Monica florile călcate în picioare prin ograda şcolilor.. au băut multă apă. Monica? ― Nu.. Drumul de foşnete şi de miresme ducea spre cerul apropiat ― cu părul auriu. ― Aşa! au broaşte-n burtă. ― Ei. Monica dezmierdă mîna doamnei Deleanu. moş Gheorghe? se frămîntă Olguţa.. cuconiţă. zîmbi Monica. ― Tante Alice! ― Ce-i Monica? ― Nimic.. oftă el melancolic. tante Alice. duduiţa moşului. cu obrajii palizi.. tropăind pe capră.. sfîntul Petre surîzînd. Tăcură. ― Acele ce-s.

. biciul şuieră o vorbă de şarpe. ca să zîmbească inima boierilor de ţipetele jupîniţelor. Şi opt copite bătură toba luptelor... ― Moş Gheorghe. caii lungiră trapul. gîndindu-se la vacanţele de odinioară.. cu mare băgare de samă... ― . luînd biciul din mîna lui moş Gheorghe. şovăi răspunsul. Era mult de-atunci. . ― Moş Gheorghe.. Monica! o îndemnă Olguţa.. ― S-apropie? tună Olguţa. la cofetărie n-au roşcove! Auzi. şi cînd surugii învîrteau harapnice intrînd cu oiştea-naintaşilor la porţi. fluturînd cozile lungi. cînd boierii erau năprasnici la mînie şi la veselie. pe capră. în trăsură. N-am mai mîncat de cînd! Ştii. ― Uită-te-napoi. în gura mare. sugea şi înghiţea.. grozav mi-i de poftă de un castravete crud. moş Gheorghe? ― Aud eu! ― Şi cumpărăm? ― Cumpărăm. şi iar începea. cumpărăm şi roşcove de la crîşmă. cuconiţă! Cum o vrea duduiţa! Olguţa sfărîmă ceţoasele diamante înşirate pe sfoară. moş Gheorghe! N-ai să mănînci roşcove?. Monica. ştii. moş Gheorghe o furişase în buzunar. ― Lasă s-ajungem! Îţi pregăteşte moşu. Monica îngenunchie pe perne.. cum ştie el. întrecerea începu vioaie.. moş Gheorghe? ― Dă. şi pe cei de la bihuncă.. Doamna Deleanu sugea neîndemînatec.. Doamna Deleanu zîmbi. chiui Olguţa. sfărma. Un nechezat vesti din urmă apropierea bihuncei. Începu praznicul: Olguţa. ― Dar acuma îmi mai dai. ― S-apropie? ― Parcă. înghimpîndu-se în colţurile sloiului vanilat. Totuşi... cu sare şi chiper! ronţăi Olguţa. ridicînd capul pe deasupra poclitului. Olguţa nu-l uitase: cu de-a sila îi vîrîse în gură o bucată de zahăr. se încruntă şi puse mîna pe bici. Olguţa se răsuci.. Moş Gheorghe îşi mai aducea aminte.. ― S-apropie? ― Parcă da. scuturînd coamele grele... şoricelul moşului! ― Vai.Dacă mi-i da dinţii la loc oi mînca şi eu. ca pe un dar de preţ. ca în plină vijelie. ronţăia încetişor. Aşa era. caii de la trăsură nechezară războinic.. cum nu! ― Şi mîncăm. ― Hii-hiii!.dădeam tot aşa cînd erai mică!. privind aiurea. Şi ea. se temu Monica. ― Moş Gheorghe! Nu mă lăsa! Ne-ajung! Mult iubea moş Gheorghe caii. Moş Gheorghe zîmbi numai.. ştia şi Olguţa de la el. ca odinioară. şi pe cei de la trăsură.. privi. Moş Gheorghe îşi smulgea musteţile zîmbind. Hai să le facem compot.

fulguind uşor pe capetele din trăsură.... să se urce în stînga. tante Alice! răsări şi Monica. ― Da. încordîndu-şi coada ochiului. "Ce bine-i să fii bărbat!" gîndi Dănuţ respirînd cu nesaţ aroma de tutun desprinsă din haina tatălui său. bihunca răsări în rînd cu trăsura. opreşte! hotărî în şoaptă Olguţa. mireasma sulfinei îi învălui. Ielele străvezii ale arşiţei umpleau zările de jocuri fără trupuri. albine credincioase urmăriră colibioara de sulfină. băieţi! Bihunca se ducea dusă ca o săniuţă cu roţi prin pulberi. Şi deodată. bucuroasă. suflările lor alergau încă.. urmărind fumul bihuncei pe şosea. şi pe obraji culori de cîmp. ― Tante Alice! Trăsura n-are număr! ― Sigur că n-are! Trăsurile de casă n-au număr. Cei din trăsură se ridicaseră în picioare.. respirînd cu convingere duhoarea de tutun mîinilor şi a suflării lui Ion de la spate. Ocolind trăsura pe dindărăt... o potoli doamna Deleanu. Caii opriţi gîfîiau din greu. ― N-ai număr! şopti Monica trăsurii şi-o bătu cu mînuţa. se uita drept înainte. îngîndurată. Monica? ― Mai e mult pînă acasă? ― Acuşi ajungem! ― Vai! .. ― Tante Alice! ― Ce-i. ştergîndu-i cu batista focul obrajilor năduşiţi. de îngeri trişti şi blînzi. le aruncă Olguţa. Hăinuţa neagră. ― Nu mai pot! Mor de sete! răsuflă Olguţa răsturnînd în trăsură braţul de sulfină smulsă voiniceşte.. Ajutorată de Monica. zbuciumîndu-i pe loc. ― Grăbiţi. da! Fugiţi dumneavoastră cît vreţi! Noi nu omorîm caii. mărinimia milei. Cu trupul lung şi zvelt de libelulă.. Astfel arăta Olguţei dispreţul lui şi totodată putea să-i şi zărească înfrîngerea prelungă. ca o melancolie de fîn cosit în toamna soarelui de sus. În soare. ― Lasă că pornim îndată. răsfirînd şuviţele. Caii porniră. aducînd în braţe mănunchiul verde plin de galbene scîntei. doamna Deleanu orîndui în poclit mănunchiurile de sulfină.― Da-da ! se-nspăimîntă Monica. Monica se opri deodată. ― Uite. gata s-o întreacă. senin. ― Ho-ho. Dănuţ. ca o piatră ucigătoare din urmă. Multă vreme. toate trăsurile oprite aşteptau pornirea convoiului. ― Moş Gheorghe. trăsura oprită! În mintea ei de copil necăjit.. ca întîmpinată de un gînd rău. sclipeau steluţe aromate. copii! Grăbiţi: mi-i o foame grozavă! Şi-o sete! le vorbi din goană domnul Deleanu. culese o dată cu sulfina şi cu albăstrelele din păr. Olguţa răsucea biciul. toate trăsurile mergeau spre cimitir.. copii! Ho-ho.

ar fi văzut că pic de colb nu-i nicăieri. fără să atingă cu degetul nici şifoniera. ― Mi-i foame! ţipă Olguţa cu mînie. ― Bat cînii! ― Ei! Cînii! Sus. caii se opriră la scară. aşezată în sofragerie la masă. răsări ca o luminoasă mănăstire fără turle şi călugări în ochii Monicăi. ce s-aude? întrebă Olguţa.. ţinîndu-se dreaptă. Monica? ― Nuuu. pre-făcînd căldura care moleşea caisele livezii în răcorită boare. smucind de hamuri. Sforăind. În odăiţa fetiţelor nu era nimeni. cu cea din mijloc largă şi adîncă şi stăpînă peste toate. ― Aici-i baba! Da bine c-aţi venit odată. rîzînd în hopurile pîntecului şi-n căscatul ştirb al gurii... lăsînd pe scaun geamandanul uşurel al Monicăi şi ieşise trîntind uşa. ― Aha! mormăi Olguţa. după ce-şi sclipise în oglinda ovală a şifonierei de mahon. Acum geamandanul cu iniţialele bunicei era singur. moş Gheorghe! ― Bată-l să-l bată! Zmăul lui conaşu Dănuţ. Deun marinar! De-un amiral avînd pe buze zîmbetul aceluia care primi spada înfrîntului Napoleon. zorelele multicolore căscau fraged. fără să-şi întindă coatele pe masă. nici muşte... trecură pragul porţii la trap. parcă ar fi vrut să nu se mai coboare niciodată din trăsura fără număr şi cu sulfină în poclit: trăsura vacanţei. nici cele două dulăpioare de lîngă paturile de nuc. În freamătul de viţă verde al pridvorului. Unde eşti. ― Lasă. să vadă noua locuinţă a Monicăi.. surîsul de ţigancă tînără. Risipa albă a caselor ogrăzii.. tante Alice! Sigur că-i părea bine! Şi totuşi. că-mi ard puii pe frigare. În el aşteptau portretul bunicei şi o păpuşă îmbrăcată în negru. cu chip şi trup enorm de eunuc ― broboadă albă şi pestelcă albă. Dacă ar fi intrat bunica în odaia fetiţelor şi-ar fi pus ochelarii şi. pe un scaun cu două perne dedesubt. şi-ar . Monica.. că-ţi face moşu unu mai frumos! ― Nu-mi trebuie! Caii se opriră şi.― Îţi pare rău. cu braţele deschise cuprinzînd ograda toată ― coborî pe scări bucătăreasa. pe subt vîjîitul zmeului străjuit de un stejar şi de un marinar mărunt. Intrase Anica în goană desculţă. ― Moş Gheorghe. cercetînd cerul cu mîna adusă deasupra ochilor. babo? La glasul ei. bătu-i-ar norocii să-i bată! Un cerşaf ud prins cu ţinte de colţurile ferestrei deschise se bomba lin şi iar venea la loc. cu gura închisă. mînca frumos cum o învăţase bunica: cu şerveţelul agăţat de pieptarul rochiţei.

Scăpărînd o privire cruntă înspre Monica şi Olguţa. Domnul Deleanu îşi iubea profesia "ca pe-o amantă" ― aşa spusese într-o pledoarie la Casaţie. afară..... Asta mai mergea! Dar pe Monica n-o putea mistui. şi s-ar fi aplecat cu multă trudă asupra paturilor neted învelite. mînicile alunecară în jos.. le scutură. Dănuţ demult aştepta prilejul s-o tragă de cozi cum trebuie! "Lasă!" înghiţi el în gînd. nu mai pot..... Olguţa nu-l slăbea din ochi. . Şi-i mai mică decît tine! Olguţa îşi retrase coatele zîmbind. să-i amintească măcar din dulap. Dacă Olguţa ar fi fost băiat!. ca să deştepte pe un consilier adormit ― şi dorea ca şi Dănuţ să gîndească şi să poată spune la fel. de vremurile vechi. şi vor reintroduce-o. şi dezvelind un colţ ar fi văzut că aşternutu-i de olandă şi că spălătoreasa-i vrednică. Dănuţ se înroşi. Uzurpatoarea! Aliata Olguţei! Blonda!. Ridicîndu-şi braţele în sus. acuma eşti licean! Eşti băiat mare! Poţi judeca. De la o vreme băgă de samă. şi s-ar fi dus. Uite-te la Monica ce frumos mănîncă. şi că-n dulapul rufelor mai e sulfină şi lavandă ― şi-ar fi acoperit ea cu evlavie colţul descoperit. clasele primare.fi oftat cu uşurare. ar fi făcut o cruce la icoana Preacuratei din părete. spre deznădejdea bucătăresei. ― De ce te uiţi la mine? ― Eu? se miră candid Olguţa. rostind cuvîntul ilegal cu pasiune şi aroganţă. cu aceeaşi profesoară. De nu. O ţinti şi el drept în ochi. fiindcă Monica putea să intre.. Ochii Olguţei îl iscodeau pe subt gene. ― Lasă-l te rog să mănînce mai întăi!. ― Copii. daţi-mi voie să-mi scot haina. Păstrase mişcarea aceasta de mult. în odaia fetiţelor nu mai era nimeni. Poate că pînă atunci vor pricepe "cretinii" ― cretinii erau toţi aceia care contraziceau părerile profesionale ale domnului Deleanu ― că roba dă aripi cuvîntului.. ar fi ieşit.. Te faci avocat ca şi tata? Doamna Deleanu ridică din umeri... Dănuţ. Şi din nou se dezrobi. Cine-o mai descoperise şi pe Monica! Olguţa! Fireşte! Ea aducea şi puii de mîţă părăsiţi pe subt garduri. Teroarea comparaţiilor cu Monica dăinuia de un an: de cînd Monica şi Olguţa preparau împreună. Păstrase şi roba cu gîndul că Dănuţ va îmbrăca-o într-o zi ca să pledeze. Clipi. ştergîndu-şi-i.. cu zmeul. domnul Deleanu rămase în cămaşă de soie-ecrue. de pe atunci cînd avocaţii pledau îmbrăcaţi în robă. cu guler jos şi moale. lui Dănuţ. o alta deasupra încăperii ― şi-ncetişor. ar fi simţit mirosul de podele ceruite îmbinîndu-se cu aroma de răcoare păstrată doar în tihna caselor bătrîne unde iernează mere şi gutăi şi ar fi clătinat din cap cu bunătate şi cu duioşie.. Scoţîndu-şi surtucul de soie-ecrue. se suci. încetişor. ― Ei. şi dacă ar mai fi deschis şi şifoniera şi-ar fi văzut păpuşile care aşteptau emoţia fetiţelor premiate la examenul de clasa treia primară şi-ar fi luat bunica ochelarii de pe nas. Dănuţ! Iar ţii coatele pe masă!...

uitîndu-se la Monica. Dînd din umeri se resemnă şi doamna Deleanu să rîdă. schimbînd timpul şi împungînd cu degetul. unde te duci? Ce. violent. mă rog ! Domnul Deleanu îşi trecu zadarnic şervetul peste faţă. şi aşteptă să-i treacă nodul din gît.. Atunci poftim la colţ. Spune şi mata. doamna Deleanu. Eu mă duc să mă culc! ― Dănuţ.. Cu sîmburele în ea şi cu o viespe proaspăt aterizată. cealaltă jumătate rămase în farfuria cu caise graţiate de la moarte. ― Eu nu mă uit la tine! Eu mă uit la Monica! argumentă Olguţa.... Bucuria jocului cu zmeul în plin soare se umplu de amărăciunea somnului silit. Bine! Foarte bine!. Doamna Deleanu zîmbi cu bunătate întîlnind ochii speriaţi şi umezi ai Monicăi aţintiţi asupra ei. ― Şi tu să te linişteşti! ― Eu nu fac nimic!. Rîsul se răspîndi ca o horă batjocoritoare în jurul posomorălii lui Dănuţ. Se ridică de la masă. măi băiete! îl consolă domnul Deleanu. ― Nu vrei la masă?!. lăsînd o mînă moartă în mînile Monicăi.. ― De ce. ― Dănuţ. ― Şi zmeul de afară? scînci Dănuţ. căscînd cu poftă. da! ― Merci! tremurară sarcastic buzele lui Dănuţ. Şi mulţumeşte Monicăi! Da. ― Acum mănîncă-ţi caisele. zvîrlind şervetul... du-te şi tu la culcare. hotărît să facă scandal. ― Te-aşteaptă.. În sofragerie se făcuse o tăcere solemnă. Monica? Monica dădu din cap cu putere. Dănuţ despică în dinţi o jumătate de caisă şi aşteptă. ― Pfuu! se bucură Olguţa cu şervetul la gură. ― Să vă fie de bine. şi?! N-am voie să mă uit? ― Bine! Vom vedea! ― Ba ia te rog să te astîmperi! îl urechi din ochi doamna Deleanu.. mamă? ― Ba te-ai uitat! îşi ieşi din fire Dănuţ. Dănuţ se duse. tu! replică el. . "Lua-l-ar dracu de somn!" blestemă Dănuţ în gînd pe Molohul dupăamiezelor copilăreşti.― Da.. ca să o poată înghiţi.... ― Ei. Eram să mă-nec! răsuflă Olguţa. Ia poftim înapoi! ― Nu vreau! îngînă Dănuţ cu jumătate glas. ai isprăvit? Ne-am ridicat de la masă?. Dănuţ? încheie. ― Vrei să-l iert. Auzi. scurt şi energic. ― Ia.. toţi îi zăriră rîsul.. ― Poftim la masă.. gîrbov.. şi porni spre uşă. mamă? ― Fiindcă aşa trebuie! ― Hai cu tata şi te culcă...

hai-hai.. Monica? ― Da. Încredinţîndu-se că nu se-ntorcea nimeni în sofragerie. Profira! Şi vrei să am încredere în tine ― De ce. şi medită preocupat. Profira îşi întoarse faţa turtită de pansea albă spre Olguţa. o reţea cu mingi multicolore şi două paltonaşe pepita. cu cheia în broasca din partea cealaltă.. ― Şi tu... începu să scrie pe hîrtia elegantă. Punctul de fruntarie era uşa închisă. uite. ― La ce. un cerc tricolor. Aşteptă. lătăreţ. cu foarfece de parcă despicat în mînă. un creion şi o bucăţică de hîrtie! gesticulă Olguţa cu degetul arătător. Faţa dinspre odaia lui Dănuţ era împodobită în partea de sus cu o . cu ochii înneguraţi de Salomee. ― Nu cumva i-ai cerut mamei ce ţi-am spus? se alarmă deodată Olguţa.. Olguţa trase cu urechea. scuturînd un şervet. întovărăşind substantivele cu cîte o ciocăneală în masă. duduie? Iaca am adus.. ― Amarnic diavol! exclamă admirativ Profira.. Adă-mi chiar acuma un foarfece. ― Şi ce-a spus mama? ― A spus să caut la dumneaei în odaie. muşcînd dintr-o caisă.. ― Nu te priveşte! Aşa vreau eu! În aşteptarea Profirei.. cu capul plecat în farfurie. Olguţa. îşi lăţi coatele.― Ai isprăvit. se uită lung la Profira. în care atîrnau pălării de pai. numai patru caise mai am. Olguţa! Să nu cumva să te prind peafară! ― Dacă spun că vin! ― Bine-bine! Rămînînd singură. Îţi mulţumesc.. apăsat ― scoţînd limba la fiecare cotitură de literă. ― Bun! Ieşi hotărîtă. ― Haidem să-ţi arăt odaia voastră. Olguţa îşi sprijini bărbia de marginea mesei. Ascultă bine. Olguţa. şi eu am căutat şi am adus. Olguţa zîmbi. tante Alice. isprăveşte. ― Să ştii că te-aştept în odaie. absorbită şi atentă ca şi cum ar fi învăţat o poezie pe de rost. Faţa dinspre odaia fetiţelor purta un cuier. Odaia lui Dănuţ se învecina primejdios cu odaia fetiţelor. ― Ba chiar aşa! ― Vai... luată de Profira din cutia de scrisori ― mare. trudea mîncînd caise. strîngîndu-şi obrajii cu pumnii. Aplecîndu-se asupra mesei. se rugă ea. păturindu-şi şervetul şi scuturîndu-şi fărâmăturile de pe rochiţă. ― Vin îndată. ― Aşaa! Bun!. mulţumesc! răspunse Monica. duduie? căută să se dumirească femeia. ― Profira. ― Ai adus? ― Am adus. funde de mătasă.

împodobind totodată chipiul cu ciudate ţesături de aur. îmbrăcat în uniformă de amiral japonez. ― Dă. (1) Războiul ruso-japonez a avut loc în anii 1904―1905 şi s-a sfîrşit cu victoria japonezilor. Mai jos de panoplie. să te baţi cu mine. botezată Potemkin. Doamna Deleanu reconstruise chipiul. nu cu ruşii. ― Nu-i adevărat! ― Să spuie papa. fusese smulsă cu stofă cu tot şi era păstrată prudent în buzunarul amiralului rămas decorat cu "steaua căptuşelii". japonezii tăi au avut noroc. domnul Deleanu citise . încrucişate în X şi o şuierătoare prinsă cu un şnur roşu... să spuie papa. Dănuţ pe japonezi.. două săbii de tinichea cu tecile pistruite de rugină şi scofîlcite de duelurile cu Olguţa. cu şuier bîlbîit şi gust acrişor. decoraţia ― o fundă de la o jartieră de-a doamnei Deleanu ― cusută nemuritor de Profira pe pieptul amiralului japonez.. ― Ruşii. ― Să-ţi spun eu: is galbeni de frică.panoplie de postav de biliard. despărţite de o sabie atîrnată vertical ca o coloană vertebrală a războiului.. Olguţa! Ce să-ţi fac! Ruşii au mîncat bătaie. da-s nişte fricoşi. ― Da tu nu eşti Potemkin? o sfidase Dănuţ. alcătuită astfel: o puşcă Eureka ― culcată pe ţinta ei de carton alb cu cercuri roşii în jurul centrului albastru ― în tovărăşia beţişoarelor isprăvite cu un tampon de gumă lipicioasă. Olguţa proteguia pe ruşi. spunea Olguţa. e imposibil". cu gumă arabică şi cususe trainic fundul cu sfoară. iar Dănuţ îl avansase generos la gradul de peste-peste-amiral: "ceea ce. Olguţa lipise la loc arhipelagul de carton. nu eu. La masa dată în cinstea ambilor amirali. cu şapcă şi fără pantaloni.. ― Eu? Nici n-am fost. erau răstignite două uniforme: una de amiral japonez. Toţi au gălbenare! ţipase Olguţa pentru urechile întregii Japonii. poreclită Kami-Mura. alta de amiral rus. nici nu puteam să fiu. Olguţa îşi avansase chipiul la gradul de pesteamiral şi inaugurase evenimentul destupînd la rîndul ei ― ceva mai calm şi mai metodic decît Dănuţ ― chipiul amiralului japonez. Iată şi epilogul războiului ruso-japonez în casa Deleanu: ― Acuma ce mai spui? Ai mîncat bătaie! o anunţase Dănuţ pe Olguţa. chipiul amiralului rus subt pumnul lui Dănuţ se destupase. încheiase Olguţa cu fruntea sus. aşa-s japonezii. De aceea. Şi-n afară de asta. ― Cum? ― Fetele nu fac armată. Eu îs fată. ― Minţi! ― Mint? Atunci de ce-s galbeni? ― Cum de ce? Fiindcă-s galbeni. Şi dacă vrei să te baţi. În schimb. Pe atunci era la modă războiul ruso-japonez (1). iacătă jurnalele.

Au mai stat ei şi la colţ ― Aveau şi părinţi duşmanii! Ripostând: colţ pentru colţ. Şi Dănuţ a cîştigat. Ura! Ura! S-au luptat cît s-au luptat ― Umplînd casa de clemstre ― Prin salon. sufragerie Şi prin locuri mai sihastre. Fiindcă n-a fost niciodată Autentic amiral. Envoi (1)I Kami-Mura legendar. Dar chipiul e-ntr-un hal Supra-supranatural. Şi că deci nu poate fi Biruită. În ce hal fără de hal Ţi-e chipiul. Kami-Mura a învins. Dar Olguţa a pretins Că e fată. Ocoleşte-o pe Olguţa. Cu toată cenzura mamii. nici vasal. nu băiat. Envoi II Japonezi stăpînitori . Potemkin! Dar e peste-amiral Kami-Mura-i mai puţin! Peste-peste-amiral Kami-Mura-i avansat. Vezi proverbul cu căruţa! Buturuga nu-i la ruşi.următorul comunicat: Potemkin şi Kami-Mura Au pornit dîrji la răzbel Foc şi pară şi oţel.

. ca să mă persecute! Lasă. Odăiţa lui Dănuţ avea şi flota! Flota de lighean lucrată de moş Gheorghe din coji mari de nucă: chibrituri drept catarg. pac!. sus. 1 Dedicaţie (fr.. Îţi place? Mîna Monicăi îi strînse mîna mai tare. clătinîndu-şi buclele castanii. măturînd foile desprinse subt dulap. ― Ai adormit? Dănuţ izbi cu pumnul în pernă şi se întinse pe rug... Se scutură. foiţe de hîrtie ceruită drept vîntrele..... Desprinzînd puşca de pe ţintă.. cu mişcarea biblică a lui Samson. cu vietăţi de celuloid găunos. atîrnată deasupra patului. tante Alice! Zărise deasupra şifonierei o tablă de-argint acoperită cu sulfină. şi atîrnă restul gloriei în cuierul ei. Dănuţ amuţi. Pac! pocni săgeata.. încît molozul se prăbuşi pe umeri.. Culese cununa.. Eii!. Chipiul peste-amiralului rus tresări rămînînd cu o gropiţă întunecată în fund. Şi flota de iaz. Monica.... În vîrful picioarelor îşi atîrnă puşca la loc. v-oi arăta eu vouă! clătină el pumnii spre uşa fetiţelor. da ce-i scandalul acesta? Ce faci acolo Dănuţ? Nu dormi?? îl întîmpină. Flota de băltoace: corăbioare debile încărcate ca arca lui Noe. Pac!. La ce bun? Toţi veţi pieri În curînd de gălbenare. îmbrîncind-o cu piciorul. lung şi gros cît o franzelă.. ― Uite. ― Vezi tu ceva acolo? ― Da.. Dănuţ o desprinse. buzele lui Dănuţ drept vînt şi ale Olguţei drept ciclon.. tanle Alice! Cuprinzînd-o în braţe. tunuri.. steag. o înarmă cu săgeata gumată şi trase.. în care pat vrei să dormi? .. ― Ce bine miroase. glasul doamnei Deleanu. ― De asta învăţ eu. o smulse din cui şi o trînti pe jos. de dincolo de uşă. pac!. Dînd cu ochii de ultima cunună de premiant întîi. Merci. paralizaţi pe punte..). coşuri şi marinari de tinichea. ca o fişă de telefon.. Dănuţ trînti uşa cu atîta putere. Pe uşă rămase un monoclu aburit. rămînînd lipită de uşă.. cumpărată de la "Magasin univeisei" din Bucureşti de moşu Puiu: un singur vas. ― Lasă-lasă! dădu el din cap. Asta e odaia voastră. cu elice...Pe îndepărtata mare. ― Ei. doamna Deleanu o ridică sus. ― Acum să-mi spui.

îţi dau eu o altă ramă.. tante Alice! intră alarmată Monica... uite. atunci ţi-l aleg eu pe cel dinspre fereastră. şi pînă să deschidă geamandanul dibui mult în jurul broaştei. Monica?.― Olguţa pe care şi l-a ales. ― Îţi place. cu capul ridicat. ― Oare Olguţa de ce nu mai vine? Ia du-te şi vezi tu. ― ... Eu ţio păstrez numai. erau despărţite de tăcerea unui vast antret. tante Alice! îi oferi Monica. Uite: rafturile de sus sînt ale tale.. ― Lucrurile ţi le-am aşezat în şifonieră.. în preajma energiei lacrimilor. cu obrajii încinşi. .... ― Da asta ce-i.... Ce cruciuliţă frumoasă! Alături de cheiţa nichelată atîrna o cruce de aramă pe care ardea relieful unei chinuite răstigniri.. cu sprîncenele ridicate.. Pe cel dinspre fereastră. Şi cu de-a sila strecură lănţucul în mîna doamnei Deleanu.. privind în pămînt.. o dezmierdă doamna Deleanu... sau pe cel dinspre uşă? ― Mi-i totuna. ― Tante Alice. ia-o! o rugă fetiţa. ― Lasă. n-ai găsit o păpuşă în geamandan? ― Ba da! zîmbi doamna Deleanu... că vine ea singură.. ca pe Olguţa şi Dănuţ.. Da astfel de lucruri nu se dau. tante Alice? ― Foarte mult. ― Ştiu! şopti Monica. Monica. capătul lănţucului de argint din jurul gîtului. Monica? ― . tante Alice? ― Las-o pe Olguţa. tante Alice! stărui ea.. ― Bine..Îţi mulţumesc. Doamna Deleanu clipi. Monica! Ţi-am pus pe măsuţa de noapte portretul bunicei.. ― O iubeşti aşa de mult pe tante Alice? ― Da... alege-ţi-l tu pe care-l vrei. e bine aşa. tante Alice.. o împăcă ea dezmierdîndu-i părul. ― N-o găsesc. ― Nu-nu. Unde-i cheia? ― Poftim.. se cutremură Monica. ― Şi tante Alice te iubeşte pe tine mult de tot. Trebuie să fie la moş Gheorghe! Uite... de subt pieptarul rochiţei..... îi răspunse cu linişte şi gravitate Monica. hai să desfacem bagajul. cu cheiţa nichelată. Uşa ietacului ei şi uşa odăii fetiţelor. Vreau eu să ţi-o dau. Dacă vrei să-l atîrni în părete. ― Ţie pot să ţi-o dau. ― Ş-acuma. scoţîndu-şi lănţucul. ― Ce-i. O ai de la mama? ― Nu ştiu.. aşezate faţă-n faţă. mi-a dat-o bunica.Te rog. Tante Alice.. Am culcat-o... tante Alice. Aşa o am pe Olguţa mai aproape de urechea mea! zîmbi doamna Deleanu.. puişor! E o amintire de la părinţii tăi. scos de pe piept..

Închizînd ochii. Simţind privirea doamnei Deleanu. culcă-te odată!. iar ai făcut o poznă! ― Spune drept. rochiţa Monicăi descoperi un trup de băieţel mlădiu. simţind fericirea vinovaţilor care-şi găsesc din senin un complice la răspundere. Monica? ― Nu merci. Sigur! mata mi l-ai dat! se ilumină Olguţa... privindu-i deodată ochii cu luare-aminte.Foarfecele l-am pus la loc.. după ce-au săvîrşit singuri fapta.. se acoperi din nou. ― Mamă.. Olguţa! Hai scoate-l! ― Să-ţi ajut. de Olguţa. repezită îndărăt. Olguţa! ― Am făcut ce trebuia să fac! vorbi Olguţa sacadat. prin vorbe. Începu să-şi contemple poziţia de scrimă în oglindă.. încheie Olguţa. Dănuţ deschise turbinca lui Ivan. ― Da` Olguţa? se opri fetiţa cu braţele întinse.... ― Olguţa.. care dormeau de un an. ― Eu!! Olguţa. ― Mie... legănîndu-se molatec în tresăltările arcurilor scîrţîitoare... Cine ţi l-a dat? ― Chiar mata!. plecînd bărbia.. nu umbla cu fleacuri! Aşa se răspunde? ― .. ― Nu spun?! Am fost la moş Gheorghe! ― Olguţa. Cu braţele aduse la spate pe deasupra grumazilor. tante Alice? nu-şi crezu ochilor Monica. mărturisirea începută în gînd. ― Drac împeliţat. Monica.. ― Ce-i? Ce-i? Olguţa se aruncase de sus.. ― Bine.. sfidînd. cu o gheată în mînă... Monica. sărind de pe pat jos. La revedere. ― Văd şi mă bucur. ― Mamă. tante Alice! Pot singură.. Olguţa? o întrebă doamna Deleanu. Olguţa... ― Sigur. Monica îşi deschise nasturii rochiţei.. Lasă ciorapul în pace. luă în braţe un pătuţ în care dormeau două păpuşi cu pălăriile în cap.. Uite şi o şifonieră cu rochii pentru păpuşile tale. cambrîndu-şi degetul cel mare de la picior. vină-ţi în fire!. uşa pocni şi bufni la loc. răpegior.Şi din penumbra raftului. Şi cu botinele murdare în pat! Vai! Vai! Vai! ― Nu mai pot! ― Unde-ai fost? ― La moş Gheorghe. Dezbracă-te. cu piept naiv. mi s-a rupt ciorapul! se bucură Olguţa. . cu mîna stîngă. ce bine-i în pantaloni! se făli Olguţa. ― Şi ce-ai mai făcut.. în pat. Răpegior. ― Foarfecele!!. aşa se intră într-o casă de oameni?.. Monica!.. Alunecînd. prin spărtura mereu lărgită de înflorirea lui roză şi ghiduşă.. Ciorapii Olguţei zburară violent. Ia hai şi te dezbracă mai bine. ― Şi ea are la fel! Clanţa descărcă un foc de puşcă. ― Eu mă duc.

El le ia pe şea şi porneşte.. ― Nici eu..... . şi porneşte. Olguţa e spoliată.... Olguţa dă din picioare şi se strîmbă la sultan.. Nimeni nu vorbeşte.... bătîndu-şi tălpile goale cu palmele. ce facem? ― Nu dormim?! ― De ce să dormim? ― Aşa vrea tante Alice. Nu-i pasă! Lasă că-i arată el sultanul!. Harapii o înşfacă pe Olguţa.. Sultanul Dănuţ era aşa de înspăimîntător..... ― Monica. La picioarele tronului se-nşiră mii de turbane aplecate pînă la pămînt. stau drepţi ş-aşteaptă cu mîna pe securi. Olguţa îşi ridică picioarele în sus... în fruntea unei oşti... ― Ei. ca Mihai Viteazul.. încît Dănuţ deschise ochii şi se răsuci pe-o coastă... O sută de mii de harapnice s-abat asupra calului... Olguţa şi Monica îngenunchează şi-i sărută mînile. şi! Parcă tu dormi! ― Eu încerc! se scuză Monica. vine Dănuţ. două arăpoaice cu dinţii ca frişca pe crema de cafea. Monica muşcă dintr-o caisă. Doi colţi lungi ies prin gură rînjind. Dănuţ închise ochii cu mînie! . Din odaia fetiţelor s-auzea glasul Olguţei. ― Monica? ― Ce? ― Nimic.. Sultanul face un semn.. flutură mari evantalii colorate... Harapii înnoadă cozile Monicăi de coada armăsarului.. În fundul turbincei lui Ivan era somnul. De-a dreapta şi de-a stînga.. cu părul des şi creţ ca icrele negre.. Răsare un armăsar care tresaltă şi rînjeşte.. Aşa! Bine!. ― Nu mai încerca... ― Tu dormi.. Colţii sînt împrumutaţi de la un strigoi!. Fă şi tu aşa. negri şi buzaţi. Şi-ntr-adevăr. Numai doi harapi goi. Sultanul ridică un deget.. Olguţa căscă a pustiu.. Începu să colinde cu privirea plafonul alb. Parcă ne ştie cineva! Mama doarme. N-are pe nimeni s-o apere decît pe fratele ei Dănuţ.Sultanul stă pe un tron de aur. Harapul ridica securea...Dănuţ e paşă sau sultan: n-are a face! Capul e înfăşurat într-un turban de subt care răsar două musteţi ca două iatagane şi o păreche de ochi fioroşi. Monica? ― Nu.. ucide pe sultan şi pe harapi ― turbanele fug ― şi scapă de la moarte pe Olguţa şi pe Monica. ― Auzi Monica? ― Ce s-aud? ― Mă bat la tălpi... Toţi se închină sultanului. ― De ce? ― Ştiu eu!..

... ea mi le-mpletea. Olguţa oftă. Monica...... ― Spune.. Şi l-aş răsturna pe Buftea din trăsură.. Tăcură. am să-ţi spun un secret.numărînd zgrumţurii varufui. ― Ei. asta nu se face! ― M-a bătut? se răsti Olguţa întrebător. Te-a bătut.... Ce-ai face tu dac-ai fi mare? ― . ― Şi eu. Ştii... peste rochiţa Monicăi. Vrei să-ţi arăt? ― Nu.. cu intonaţia prezumată a lui Cristofor Columb în faţa Americei. nu aşa! dădu din cap Olguţa. ― Eu ştiu foarte bine! ― Şi-ţi place? ― Sigur. închizînd portiţa sobei.. inspectînd odaia.. ― Eu aş vrea să fiu mare. Îi plăceau bunicei.. ― Monica. meditînd... ― Adevărat! consimţi Monica. Se aşeză pe scaun.Nu. Monica. ― Ce ai tu cu Dănuţ? ― Eu?.. ― Nimic! răspunse iute Olguţa. tu ai vrea să fii muscă? ― Muscă? ― Da. ― Monica! ţipă ea deodată. Da` nu-s bune la bătaie. ― Da.. ― Mai întîi să te juri că nu spui.. se grăbi Olguţa s-o ajungă.. ai dreptate! reveni Olguţa... ― Ce-i? sări speriată.. ca moş Gheorghe!. Dacă nu-l apăra mama. aşezîndu-se pe patul Monicăi. ― Monica. eu nu mai dorm! Sărind jos din pat. ― Monica. Nimica! El are cu mine. ― Ascultă...Nu ştiu! se încurcă Monica.. muscă! Eu grozav aş vrea. îi arătam eu lui! ― Tu ştii să te baţi.. Te apucă de ele! ― De ce să mă bat? ― Nu poţi şti! ― Şi cu cine să mă bat? ― Cu Buftea. tu ai muşchi? ― Nu ştiu! ― Eu am! Uite: cînd strîng piciorul!. mişcînd piciorul în aer. ― Eu m-aş face vizitiu. Monica. m-aş plimba pe plafon cu capul în jos.... Nu-i dau eu voie! Olguţa se ridică într-un cot. azi-dimineaţă! ― Nu mă ţin!. .. cred!. visă Monica. de ce nu-ţi tai cozile? ― De ce să le tai?. începu să ţupăie pe podele. ― Da. Olguţa?? ― Tu nu ştii?? ― Nu. ― Eu nu spun! se revoltă Monica.

indignată.. Ai isprăvit? ― Stai..... Şi dac-oi spune.Amin. ― ..... ocolind-o pe Monica.. Olguţa? ― Spun! Aşteaptă. Monica! ― Bine.. ― Ei. ― . ― Am făcut. ― ..şi dac-oi spune. repetă Monica dînd din cap... Atunci jură-te pe păpuşa ta. ― . ― Ei. aşa nu-i bine. ― . ― Acum spune: amin! ― .. ― Bine! Olguţa se ridică de pe pat..... ― Nu! se îmblînzi Monica. Da` de ce nu mă crezi? ― Atunci te rog. mă jur. Începu ea repede.. ― Te juri? ― Nu mă jur.. Mai spune după mine!.. Monica zări privirea Olguţei. ― Fă-ţi cruce. ― Nu! Asta nu! se apără Olguţa..că n-am să spun la nimeni. se aşeză pe marginea patului... O duse de mînă pînă la gura sobei.. oftă Monica. eu nu spun.― Nu te supăra! Te cred. ― Da n-ai să spui?.....să-mi moară păpuşa... Hai să-ţi spun. Monica: fă-mi mie plăcere! Haide.. formulă Olguţa mai departe..ceea ce are să-mi spuie Olguţa.să spargă capul păpuşei mele Monica... Spune încă o dată!. bătînd tactul cu degetul arătător.. ― Spui.. ― ... repetă Monica în silă..să-mi moară păpuşa. ― Pe portretul bunicei? întrebă ea cu ochii mari.ceea ce are să-mi spuie Olguţa. ― Nu te juri?! ― Nu... ― Te-ai supărat.. Dar trebuie să juri. Într-un tîrziu.... ― Stai! se încruntă Olguţa. . ridicînd din umeri. Şi dac-oi spune. ― . jură-te!..îi dau voie Olguţei. încercă Olguţa să smulgă suprema făgăduială. ― Că n-am să spun la nimeni.şi dac-oi spune.... ― ..îi dau voie Olguţei. ― . Pe ce te juri? Făcînd ocolul odăii. Monica? o dezmierdă Olguţa. Începu să se plimbe prin odaie... ochii Olguţei se opriră o clipă deasupra măsuţei de noapte. Te rog.. spui? ― . ― Mă jur pe păpuşa mea Monica.. ― . vezi? Bravo!.să spargă capul păpuşei mele Monica. Ridică-te şi vino cu mine... se încăpăţînă Monica. acum să-ţi spun secretul! Tăcu zîmbind..... repetă Monica.

. ― Dacă-i cald.. Pleoapele lui pe care le privea cu ochii închişi. fără zgomot de clanţă. fiindcă nu intra aţa în urechile acului. scuturate din lumină. care dormea dus.. mai demult.― Vai! Olguţa! ― Deschide şi uită-te. însoţit de mîna doamnei Deleanu pînă la cerul copt de soare. şedeau două gavanoase de dulceaţă.... îndreptăţindu-se cu braţele aruncate în sus.. evaziv.. ― Ce? Poate nu-ţi place!. se urcă lin. Fiindcă umblau în vîrfuri. sau fiindcă lampa fila de mult. ― Tic-tac. tic-tac. ― Ăsta era secretul?! În umbra răcoroasă a sobei. plecă ochii la pămînt. ― Să-l scol?. De aceea lui Dănuţ îi plăcea să fie bolnav şi să ţie ochii închişi . dojenite de un "ţţ" bine cunoscut lui Dănuţ. "Sfînta lui Sfîntul Ilie". Monica se înroşi. ghetele scîrţîiră.. sau cînd un musafir fără creştere mînca brînza cu cuţitul. răsucind linguriţa în dulceaţă. între frunzele mărului domnesc de la geam... ― Mata ai insomnii? ― Ce-i asta "insomnii". bang. o porecliseră. Mai bine spune drept de ce n-ai dormit? ― Eu n-am insomnii! El are insomnii! aruncă Olguţa noul cuvînt în uşa lui Dănuţ... Doamna Deleanu făcea .. Dănuţ îşi stăpîni un zîmbet de superioritate. împodobeau haina de mătasă cenuşie a somnului abia isprăvit. ― Doarme.. c-un gest larg.. ― Aţi dormit bine? le-ntrebă doamna Deleanu.ţţ" (încreţind nasul şi scuturînd capul cu o mişcare vioaie) cînd era enervată din pricini mărunte ori din pricini mai grave şi trebuia să se stăpînească... cu întortocheate crizanteme portocalii. Bătuse jumătatea lui cinci. nesocotind porunca de tăcere. ca şi boala îl făceau pe Dănuţ invulnerabil şi răsfăţat de părinţi. mamă dragă! mărturisi Olguţa.. mamă? suspectă Olguţa cuvîntul şi politeţa formulei şi zîmbetul însoţitor. înainte de-a fi băgat de samă. Storul cu resort nu ţîşni cum avea obicei cînd îl smuncea Dănuţ. vorbi pendula din părete... Copiii.. tic-tac. Uşa se deschise blînd.. intrînd pe uşă urmată de Profira. cu capete de hîrtie albă. Monica! gesticulă Olguţa c-un deget spadasin... şovăi doamna Deleanu.. îi dădu voie Olguţa. care aducea pe tabla chiseaua cu dulceaţă de trandafir. Umblă încet! Profira păşea desculţă ca şi cînd ar fi avut cizme: podelele duduiau. ― Nu te-a lăsat să dormi.. Somnul. Să nu cumva să spui. ― Asta nu-i pentru tine. De pildă. Monica? ― Nu poţi să dormi pe-aşa călduri! hotărî Olguţa. cumpănind primejduirea somnului de noapte cu binefacerile somnului de după masă.

adusă plutitor deasupra paharului cu apă care o oglindea.. în cuierul uşii. Monica! I-am găsit.. Uite-i. Doamna Deleanu cuprinse cu braţul capul lui Dănuţ. ― Stai. Eu nu-s copil!... Ia repede... Olguţa. ".. Merci. îţi vin? o îndemnă întrebător Monica. ― Monica.. Olguţa? o întrebă Monica îndreptîndu-i cărarea. ajutîndu-i ca unui convalescent neîntremat să bea apă din pahar. Ciorapii zvîrliţi de Olguţa atîrnau peste pălării. aici-s"! ţipă gîndul lui Dănuţ.. Olguţa se plecase docil subt mînile Monicăi. Îşi încheie grabnic centura de lac. Dănuţ primea calm răsplata somnului. Cum?. leneşule!.. Eu nu mă mişc din pat pînă ce numi dă ciorapii mei!. nu mi-ai văzut ciorapii? întrebă Olguţa. ridicată-n vîrfuri. începu să clipească. Genele lui Dănuţ tremurau.. Hai. păstrînd o clipă în palmele ei capul pieptănat corect.Se uită la mine. despărţitoare la mijloc.. căutînd.. Dănuţ se întinse şi căscă sincer. ― Poate i-a luat Profira să-i cîrpească! ― Am să-i arăt eu ei.. somnorosule! îl îmbie doamna Deleanu.. ca pe o enormă boabă de cafea Ceylon prăjită din cale-afară. nu ţi-ai pus ciorapii.. între bluză şi-ntre rochiţa ecossaise.după ce se deştepta. Monica îi strînse părul la tîmple cu şuviţele alipite. ― Nu vreau nimic! Nu primesc!... Prezenţa ei parfumă altfel căldura venită din livadă. şi sub pernă. bombăni Olguţa trîntindu-se din nou pe pat. încîntată c-a întrecut-o pe Monica. Ha-ha!. ― Ia uită-te! E bine? ― De ce nu te piepteni în oglindă.. ― Eşti gata.. Privindu-se-n oglindă peste umăr. ― Gata! răsuflă ea...... aşezîndu-i coirapii la căpătîi. ― Îţi dau eu o păreche de ciorapi. curată la faţă.. culegîndu-i buclele de pe frunte.. ― Deschide gura mare!. ţupăind. Cu-cu. Nu-i dau voie să umble în lucrurile mele!. deschizînd ochii de-a binelea. Olguţa se privi în ... Vezi. da nu-s! se înfurie Olguţa trîntind perna... scoasă din fire. ― Hai scoală. Îşi pălmui părul cu amîndouă mîinile în dreapta şi-n stînga unei cărări alese pe nevăzute.. Bluza de mătasă înflori cu roş de mac neastîmpărul văratec al Olguţei. ― Nu i-ai pus pe scaun? ― I-am pus.... să nu curgă! Linguriţa plină. Isprăvind.. îl ridică. Doamna Deleanu se aşeză oftînd pe marginea patului. intră dulce în gura căscată şi ieşi anevoie dintre buzele închise asupră-i. Olguţa? ― Îndată. ascuns în trupul cald şi fericit ca într-un pod în care atîrnă lenea strugurilor copţi. Monica îşi încheia la spate nasturii rochiţei de doliu.

gata să fugă. privind-o în ochi. ― Tu eşti mai înaltă!. zi neagră în calendar după ziua roşie ― bucuria sîmbetei era ocrotită de apropierea unei duminici care-o despărţea de luni. De duminică parcă se temea.. da ce are să se-ntîmple? ― Ceva! se încruntă enigmatic Olguţa. ― Bine. mi-ai făgăduit? ― Da. în timpul şcolii. ― Îţi spun eu! o asigură Olguţa.. Şi aştepta.. ― Şi ce pot să fac eu? ― Ba poţi! ― Eu?! ― Sigur! apăsă Olguţa. Olguţa! ― Lasă-le-aşa! Haidem! În faţa uşii se răsuci pe loc. o sîmbătă şi o duminică. ― Ce pot eu? ― Tu trebuie să ţii cu mine.. ― Ce-nseamnă asta "laş".. rugă pe Monica să-i ţie restul şi. Dănuţ se bucura că are să se joace. nemaiîndrăznind să muşte din a ei.. Sîmbătă era ajunul ei.. atingîndu-l cu umbrele lor. întocmai ca şi săptămîna. Monica.. Da eu îs mai voinică! se consolă Olguţa. "Ştie!" gîndi Olguţa văzîndu-l pe Dănuţ aşezat pe scări. Fiecare bucurie avea pentru Dănuţ. Zmeul era acolo. pironită de un gînd.. ― De ce? ― Fiindcă tu eşti prietena mea.. Olguta. Dănuţ era aici. încetini pasul. bombîndu-şi pieptul în oglindă. Muşcă o îmbucătură bună din tartina cu unt. după ce trînti uşa antretului din faţă. Duminica. ― Sigur. potrivindu-şi cu degetul elasticul pălăriei pe subt bărbie. "Laş!" murmură Olguţa pentru sine cuvîntul laş curînd învăţat într-o poezie patriotică şi tălmăcit de tatăl ei.. ― Ascultă. ― Ridică-ţi şosetele.. lăţindu-şi umerii. Dănuţ străbătu casa în goană. Dănuţ întoarse capul într-altă parte. Olguţa. Dănuţ ajunsese să preţuiască mai mult sîmbăta de cît duminica. ― Ia să vedem care din noi e mai înaltă? ― Ce bine-ţi stă cu bluză roşie! Eşti frumoasă. oftă Monica. şi se aşeză pe treptele pridvorului calde de soare. coborî treptele. Trecură pe lîngă Dănuţ. Dar pe cînd bucuria duminicii era întotdeauna întristată de apropierea treptată a celei mai urîte zile din săptămînă ― luni. Îi erau mînile flămînde: de cînd aşteptau ele sfoara zmeului! Totuşi. ― Atunci. Monica o urmă cu tartinele în mînă.oglindă. cu mînile slobode.. Înainte de a se juca.. era vacanţa cea mare a săptămînii. să ştii că azi are să se-ntîmple ceva! ― Nu ştiu! ridică din umeri Monica. papa? .

Dănuţ îşi ducea tot mai des mînile la ochi.... Se împiedecă de scară. n-auzi? Doamna Deleanu coborî scările..― Cum să-ţi spun eu ţie?... de stejar. orb şi zguduit de suspine.... Dănuţ? De ce stai aşa? ― A! Ăsta era foarfecele Olgutei! Pe doamna Deleanu anumite lacrimi o întristau adînc. Lacrimele de acum ale lui Dănuţ erau dintr-a-celea. Dănuţ ceti biletul înfipt în sfoara care atîrna. vă pofteşte coniţa în casă. papa? ― De ce? ― .. ― Haidem. Subt cerul fără Dumnezeu şi fără zmeu. ― .. Pe măsura ce sendepărta de locul zmeului. ca de pragul unei temniţe. Dănuţ. ― Dănuţ. ― Hai cu mama. De data aceasta.. papa. papa. "Asta pentru palmele de la gară. Hai şi mănîncă ceva. dacă cineva îţi dă o palmă şi tu nui răspunzi eşti laş! ― Va să zică eu eram laşă. A poruncit . Se aşeză ostenit de durere la rădăcinile stejarului. ― Nu se poate. ― Te-ai lovit. ― Ai fi fost obraznică.Bine. cu mînile pe sîni. turbinca lui Ivan era plină de lacrimi. ― Duduie Olguţă. ― Asta-i altceva! începuse să rîdă domnul Deleanu.. n-avem ce căuta aici. ― Mai lasă zmeul. N-ai tu încredere în mama? Dănuţ aştepta un miracol. Abia atunci îşi dădu seama că lipsea ceva. tăiat ca şi sfoara zmeului.. ― Duduie Olguţă! Duduie Olguţă! dădu alarma în livadă un glas ascuţit... şi s-ar fi supărat şi papa! ― N-am înţeles.. ― Aha! se pregăti Olguţa. Răutatea Olguţei o revoltă... cînd îmi trăgea mama cu papucul unde ştii tu? îi replicase Olguţa privindu-l pe subt sprîncene. duduie! dădu ea cu spaimă din cap. Doamna Deleanu îl luă de după gît înspre casă. îi strigă din capul scărilor doamna Deleanu. Cu inima în hopuri se repezi înspre stejar. începu Anica gîfîind de alergătură. ceva: a! nu sauzea zbîrnîitoarea zmeului. Şi în sfîrşit se lămurise Olguţa că un copil nu poate să fie laş decît între copii.Şi dacă aş fi dat şi eu? îndrăznise Olguţa cu oarecare codeală şi fără convingere. Mai spune-o dată. Monica. dar că acolo nu trebuie să fie... Un început de nelinişte îl cuprinse pe Dănuţ după ce trecură fetiţele. ― Spune că vin. Aici-s! înfruntă ea începutul începutului. Uite.. tăiată. Buftea! Olguţa Deleanu" Sufletul lui Dănuţ căzu. Dănuţ!.

picior peste picior. ― O aştept. Cu inima grea ca o lacată de biserică pustie. ştie ea ce-o aşteaptă! vorbi uscat doamna Deleanu. ― Acuma haidem! Olguţa păşea. răsturnat în fotoliu. ca o mucenică. că de nu ― Anica plecă ruşinată ochii în pămînt ― să vă aduc pe sus! ― Să pofteşti!. Ţigareta de chilimbar cu ţigara neîncepută pîndea de pe masă clipa cînd.. Olguţa aşteptă pînă ce pierdu din ochi tulpanul roş al Anicăi. orgolios de Olguţa. îşi îndeplini Anica însărcinarea cu glas scăzut şi ochi cît mai de căprioară. asupra acestui substantiv abstract. Descoperindu-l pe Dănuţ îndărătul baricadei se încruntă scuturîndu-şi pletele. Eu am dreptate. Dănuţ şedea în picioare îndărătul fotoliului de pai împletit. ― Eu tac. Ştii. încrucişîndu-şi braţele. ― Pfuu! Doamna Deleanu dojeni din ochi pe părintele vinovatei şi. ― A spus duduia că vine îndată. ― Atunci să taci din gură. gîndindu-se cu nerăbdare şi curiozitate la pledoaria Olguţei. Olguţa urcă singură treptele pridvorului... Da să veniţi.. o va chema la el să-i întregească mulţumirea fără chip şi fără glas. Domnul Deleanu. nu mă scoate din sărite! . în care fierbea judecătoreşte mînia mamei lui. ca un erou. încît nici pe copii nu-i putea judeca... ― Ba te poftesc să stai. Du-te şi spune că vin! comandă Olguţa. şi să stai cuviincios. Ţţ!. ― Am venit... ― Ştiu de ce m-aţi chemat... ― Ştiu. Spune ce ai de spus? reîncepu doamna Deleanu.. ridică umerii cu revoltă. ― Văd. eu mă duc. mai ales pe Olguţa. adresîndu-se Olguţei. ― Crezi?! ― Sînt sigură.... privea în sus. ― Alice.. de umbră şi de soare al viţei. eu. la adăpostul plin de cîntece.. ― Poftim. ― Olguţa. Tribunalul vindictei părinteşti îşi inaugura şedinţele în pridvor. judec-o! ― Nu! se apără el. coborîndu-i cu deznădejde. Monica după ea. cum îi spunea el uneori.. Domnul Deleanu era avocat într-atîta. interveni domnul Deleanu..Dar trebuie să aibă şi un judecător! stărui cu înţeles ştiut domnul Deleanu. înainte.coniţa să veniţi îndată. ― Dacă-i aşa. ― Iaca mă duc!. las-o şi pe ea să se apere! ― N-are nevoie! Are destui avocaţi! ― . duduie Olguţa! se milogi Anica.

trebuie s-o asculţi pe mama. ― Minţi! se revoltă Dănuţ. ― . mamă! scînci Dănuţ.. gata să-şi ia revanşa. Ai să te duci la tine în odaie ― unde ai să stai toată ziua ― şi ai să scrii de sută de ori "Eu am dreptate" şi de două sute de ori "Eu n-am dreptate". ― . ― Te muţi?! ― Mă mut.. arătîndu-i cerul. eu mă mut. cu capul sus. la gară. strănutînd.― Eu tac.cînd te roagă tata. sări Olguţa. ― Olguţa.... Am văzut şi eu.. ― Da! Tu. Monica? ― Asta-i adevărat. Iertare nu primesc. ― Ba tu minţi! ― Nu-i adevărat! ― Ba da! ― Tu m-ai insultat! ― Şi tu m-ai lovit! zvîcni Olguţa.. ― Vedeţi? triumfă Olguţa. dînd răgaz propoziţiei să capete o valoare neatîrnată. ― Să stau pînă mîne dimineaţă în odaie!. spune tu ce ţi-a făcut? ― Eu am iertat-o! îngînă posomorît şi răguşit Dănuţ. El nu mă persecută fiindcă am dreptate şi fiindcă nu-s băiat. Aşa-i.. El m-a lovit întîi. şi imediat! ― Dacă-i aşa. Domnul Deleanu aprinse ţigara.. ― Şi unde. Olguţa se încruntă. împlîntînd pe ultima roşul răzvrătirii. ― Sigur! Toţi pe mine! ― Olguţa! ― Eu am dreptate! ― Foarte bine.. ― Ia-l! zîmbi Olguţa mefistofelic. Dănuţ! îl acoperi doamna Deleanu. Olguţa intră în casă. .. ― Eu?! ― Tu.. Rostogoli un colac de fum aromat spre Olguţa. ― Am ascultat destul. ― Asta nu.Dănut. Domnul Deleanu făcu o pauză savantă. Olguţa pierduse procesul cu brio.... Mîne dimineaţă să vii să-mi spui faţă de Dănuţ cine are dreptate ― dacă vrei să-ţi mai dau voie să te joci şi să capeţi bomboane. mă rog? ― La moş Gheorghe. ― De ce m-ai făcut "Buftea"? ― Fiindcă eşti. Lasă-mă pe mine.. Buftea! ― Să-mi dea zmeul. Eu am dreptate. Eu!? sui glasul Olguţei treptele eşafodului.

chiar acum scriu la "universel". cu mîna pe clanţa din afară. Buf. Se îndreptă spre uşa din faţă.... începu domnul Deleanu. răsfirîndu-şi musteţile. Şi se grăbi să dezmierde capul înfrîntului Dănuţ. Dănuţ luă cu acreală mînuţa timidă a suplinitoarei zmeului şi o smuci spre livadă. sugătoare. Alice.― Aşa strici tu copiii! ― Alice..... Se îndreptă spre salonaş. încheietura îndurerată. Dădu buzna în odaie.. . ― Păcat că nu se mai poate! oftă nostalgic domnul Deleanu. ― Ce vrei? ― Am venit să cer hîrtie. îţi cumpără mama un zmeu mai mare. şi un transparent! mai născoci Olguţa... Îngeresc! zîmbi ei cu ochii Olguţei. Ietacul era gol. ― Pot să intru? Bătu din nou.. călcînd apăsat pe covorul moale. ― Nu! răspunse Olguţa. Uite. ― Bine face tante Alice. pocniră mînile ei în uşa salonaşului. mai-mai s-o trîntească. glacial. fără mînie. închizînd uşa cu zgomot. cu noua suflare. pornind spre uşă. Din treacăt.Nu pot să intru? apostrofă ea clanţa piezişă.. ― . Bătu din nou cu pumnul în uşă. Un picior îi lunecă pe podeaua bine ceruită. de două ori... peniţă. Bătu cu degetul îndoit în uşa ietacului doamnei Deleanu. condei. fără şovăire. îşi dădu drumul pe gheţuşul roşcat. abia stăpînind o lucire de tainică mîndrie. precipitat şi violent. ― Aşa e! oftă doamna Deleanu. Spune drept. aprobă în şoaptă Monica.. ― Şi pe tine ar trebui să te pun la colţ! zîmbi ea blînd. ― Ce-i? ― M-am împiedicat! gîfîi Olguţa. ale cărei oglinzi erau podelele ― şi se întoarse îndărăt. scuturînd scrumul ţigării. ― Am venit să. ― Te-ai lovit? sări degrabă doamna Deleanu. Acuma ia-o pe Monica de mînă şi jucaţi-vămpreună.... ― Lasă.. fără enervare. dacă Olguţa nu-i un drac. corect.. dezmierdă fruntea impertinent bombată a capului culcat pe speteaza fotoliului. Făcînduşi vînt. Olguţa ieşi din odaia ei. ― Aha! se dumeri Olguţa. cerneală. Dănuţ.. gata să facă la fel. reluîndu-şi demnitatea. plină de mînie. ― Au! Începu să-şi sugă.. Se uită crunt la podele ― cu gîndul la Anica. Doamna Deleanu se ridică de pe fotoliu.

cu o atitudine de picolo nemulţumit cu bacşişul căpătat.. ― Hîrtie. ― Mai dă-mi una! pretinse Olguţa întinzînd mîna mai departe.― Pentru ce? o întrebă distrat doamna Deleanu. ― Uf!. întorcîndu-şi cartea pe dos. Olguţa întinse mîna spre calamara de cristal. Olguţa... ― Nu pot scrie cu "claps"! ― Te rog lasă-mă!. Fruntea Olguţei se-ncărcă. ― Iar te ţii de drăcii. dragu tatii? se interesă domnul Deleanu. îndepărtînd şuviţele alunecate. cu foile răscolite. ― .. văzînd-o că tot nu pleacă. Ce-ţi place? Hai.. papa. Olguţa o culese din zbor.şi o peniţă nouă. Olguţa culese cu solicitudine scrumul din capătul ţigării. m-a trimes mama să-mi dai coli.aluminium"! Acum lasă-mă!. ― Poftim încă una. Scoţînd o plumieră de lac japonez. ― Şi de două sute de ori că n-ai dreptate! adăugă doamna Deleanu. Olguţa? îşi ieşi din fire doamna Deleanu.. se oferi galant domnul Deleanu.. doamna Deleanu servi de portar măriei-sale Pedepsita. o prefăcu în punguliţă. Du-te imediat la tata şi spune-i să-ţi dea coli. ca pe o servietă.. spune! ― "Aluminium". O flacără bombată se desprinse dintr-un bujor roş. închizînd cutia cu hîrtia de scrisori. Asta-i "claps" îi explică doamna Deleanu. N-am hîrtie! răspunse scurt doamna Deleanu.. ― Merci. ― Lasă c-o iau eu. ― Şi-un transparent.. papa! Nu ştii? Punînd calamara pe masă. o umplu cu suflarea ei şi o pocni de frunte: Poc. ţinînd cu mîna foile cărţii cetită pînă la mijloc. papa. să-ţi dau coli. în palmă. şi vezi să n-o scapi pe jos!. La zgomotul fetiţii.. Ia-ţi şi calamara. ― Atunci să nu scriu? ― Ba te poftesc!. cîte vrei! ― Mamă. Olguţa îşi trecu mîna pe frunte.. doamna Deleanu tresări.... ― M-a pedepsit.. ― Pentru ce. triumfă Olguţa. ― Papa.. Doamna Deleanu deschise săltarul birouaşului de lemn de trandafir.. ― Şi-un transparent.. începu să caute cu mişcări de pianistă prin rafturile înguste.. ― Haidem în birou. păstrînd peniţa "claps". şi porni îndatoritoare . Ce mai vrei. Olguţa luă ziarul subt braţ. şi-l suflă spre viţa pridvorului. ― Poftim . ― Ca să scriu de o sută de ori că am dreptate. nu pot să deschid uşa! Trîntindu-şi cartea pe birou. Uite un condei frumos.... îndoindu-şi ziarul.

― Uite... tu eşti supărat pe mine? ― Nu! De ce? ― Atunci am avut dreptate. ― Şi astea din partea mea ― serveşte-te. Merci. ― Ştiu eu! ― Olguţa. papa? îl iscodi Olguţa.. ― De ce rîzi. săracu! îl compătimi Monica.. Olguţa!.. Îi întinse un cont întreg de hîrtie albă şi un transparent pătat de cerneală. ― Cum vrei! ― Aşa vreau! ― Eşti supărat pe mine... Monica iuţi pasul după el... Mergeau repede ca subt ameninţarea unei ploi torenţiale cînd n-ai umbrelă. aşa cum îşi aduce-acasă un bărbat rnohorît soţia descoperită necredincioasă. dacă am dreptate! se apără Olguţa. lasă pe oamenii mari să ştie. Tu joacă-te!. ― Nu. sfărîmînd în dinţi bomboana. la Monica. ― . ― Atunci mă duc.. ― Unde mergem. cu mîna Monicăi ferecată în pumnul lui. Parcă începuse să-i mai treacă mînia. Dănuţ? ― Nu-i treaba ta! "E supărat. Adică. Biroul de stejar. dar nu ştia cum să înceapă. ― Ba să stai! ... papa! Dănuţ intră în livadă. şi-nlăuntru plin de bunătăţi pentru. asta din partea mamei. Dănuţ! ― Nu. Monica îl urma privind pe sus. Olguţa.după domnul Deleanu..... du-te şi scrie ce-a spus mama. ― Papa. Dănuţ ştia că trebuie să se răzbune. era acoperit cu cărţi de drept. ― Lasă. grăbind pasul. Dănuţ? ― De ce nu-mi răspunzi? ― Nu vrei să vorbeşti cu mine? ― Nu. papa. ca şi sufletul domnului Deleanu. ― Ştii ce? Hai să ne luăm la-ntrecere. copii. Zarea se răsturnase roşie ca un coş de cireşe pe cer şi pe obraji. nu poţi avea şi tu. cu condiţia s-o asculţi pe mama şi să n-o superi.. ― Atunci hai să stăm pe iarbă.. Îi oferi cutia plină de verdele primăvăratec al bomboanelor de mintă.. Cînd are mama dreptate. ― M-am gîndit la ceva!.. ― Bine. Asta îl revoltă! ― De ce mergi aşa încet? Nu poţi să mergi mai repede? se stropşi el.

Dănuţ privi îndelung cozile blonde tresărind pe spatele aplecat al Monicăi. se prefăcu la sfîrşit în două şine subţiri. după Monica. ― Nu mă bat c-o fată!. şi scrise titlul pedepsei: "Olguţa are dreptate". Simţi o înţepătură la deget: dinţişorii Monicăi lăsaseră o cununiţă urzicătoare. neştiind cum să bată pe cineva care vorbeşte în loc să lovească şi să ţipe..Te-ai supărat? începu Dănuţ dezarmat.. că-ţi arăt eu! Cu o mişcare vijelioasă o apucă de cozi şi smuci. Trase din nou de cozi cu stîngăcie. O altă Monică o apăra pe cea dinainte.. mi-a fost milă. Du-te-acasă şi spune că te-am bătut..Că n-am bătut-o!" ― De ce m-a făcut pîrîtor? ţipă el ciudos bătînd din picior. În faţa ochilor şi-a mîinilor Monicăi. ― Da! bufni Dănuţ. ― Cum? Nu-mi dai voie să mă duc? ― Nu-ţi dau. În loc să ţin cu Olguţa. Amurgul era roşu.― Cu sila? ― Da.. cum ai pîrît-o pe Olguţa. o sfida el mai de departe. ― Muşti? o ameninţă el cu pumnii.... Monica îşi strînse dinţii. Lasă. o cufundă umezită în cerneală.. O pierdu din ochi. Olguţa luă cu degetele din gură ultima bomboană de mintă şi o aşeză pe sugătoare. Înainte de-a-şi da sama de ce iau scăpat cozile din mîini. oftă el descoperind ce hăţuri minunate puteau fi cozile Monicăi. ― Au! Monica-i dădu drumul.. Apoi boteză între buze noua peniţă "aluminium" cu gust de aguridă. ― Dănuţ.. Am fost un prost"... ― . ". şi ce greu era de-acum înainte să le mai aibă în mîni. scutură condeiul pe sugătoare. alb la faţă. ca şi cum expresul care le umpluse ar fi .. ce-nseamnă asta? ― Înseamnă! ― Eşti un rău-crescut! ― Vra să zică mă insulţi?. numai caisele mai erau blonde. "Mai bine ne-am fi jucat amîndoi de-a caii. simţi o arsură la deget. Aşa îmi trebuie! suspină Monica ştergîndu-şi ochii cu mîneca... Lasă cam să-i arăt eu! Blondă! apostrofă Dănuţ o caisă coaptă... ― Eu nu pîrăsc. ― Şi zgîrii. ― Vrei să mă baţi? gîfîi ea.. ochii i se înnegriră subt sprîncenele încordate.. la început plină. încît linia. văzînd-o că plînge... Sublinie titlul cu-atîta energie. Dănuţ făcu un pas îndărăt... fiindcă în livadă. ― Să nu mai vorbeşti cu mine.

Olguţa se încruntă. "Olguţa are dreptate de o sută de ori. uitînd să-şi scoată pălăria. eu te-am trădat. scăzu şi scrise: "Olguţa n-are dreptate de o sută de ori". ― Nu cred! scutură ea capul. privind epitaful pedepsei.... Condeiul se ridică în aer. deschizîndu-le. C-un "oac" de castaniete. închizîndu-le.." Olguţa respiră.. Olguţa privi cu milă pe reprezentanta celor două sute de negaţii. a celor o sută de afirmaţii. însoţeau virajurile negre ale peniţei. eu.. Bine! dacă-i aşa. ca pe un plenipotenţiar mut. Virajurile roşii ale limbii." Privi cu mîndrie sinteza bine caligrafiată şi corect scrisă... După a zecea afirmaţie. cu mîna la gură. degetele pocniră lovind vioi podul palmelor. Bun! Dar tot mai rămîneau o sută. deschizîndu-le. Iar lăsa condeiul. închizîndu-le. începu Monica. iar îşi suci nasul. Uşa se deschise încetişor.. Luă din nou condeiul... ― Cine?! Tu?! ― Da. Mişcarea îi plăcea. ― Monica. Făcuse într-adins o greşeală de ortografie. contrazisă de cele două sute de negaţii care-şi aşteptau rîndul în ciubăraşul negru al călimării de cristal. Subt ele trase o linie. ia uită-te ce-am scris! ― Olguţa. Vra să zică nimicise o sută de negaţii. Monica intră în odaie. privind podelele. "Olguţa n-are dreptate de o sută de ori Însă Buftea n-are dreptate de loc. Olguţa le contemplă cu satisfacţie. Mirosea a cerneală. din ce în ce mai răsărită dintre buze..deraiat. din ce în ce mai repezi. Începu să facă gimnastică suedeză cu degetele. Parcă scărpina coala. Subt fiecare cuvînt al ultimei afirmaţii însemnă cu vîrful peniţei cîte două ghilemeţe drepte.. Olguţa nu era mulţumită. scriind "n-are" într-un cuvînt.. Olguţa lăsă condeiul şi începu să-şi sucească nasul.. . orizontal. Bomboana de mintă explodă în dinţi.. şi altele. şi de-acolo coborî inspirat asupra unei coli intacte: "Olguţa nare dreptate de două sute de ori". Subt ele altele. şi altele. Luă şi bomboana de mintă punînd-o în gură. Mai muie o dată condeiul în cerneală şi începu să caligrafieze afirmaţia. Cu încetul hîrtia se umlpu pînă jos de un joc de ţînţari sinelii.

. ― Şi ţi-a spus ceva? ― .. ― Da.. ― Nuu! Nu m-ai trădat! tăgădui Olguţa Ai ţinut cu mine cînd te-am întrebat. Eu nu mai vorbesc cu Dănuţ. ― Da vreau eu! ― De ce.Nu. Da scriu eu pentru tine. Tu scrii "Olguţa n-are dreptate" de două sute de ori. N-ai văzut ce-am scris?! ― Cum? ai şi scris?! ― Uită-te! ― Aa! Numai atîta ai scris! se linişti Monica. Tu eşti prietena mea..... ― Da. ― Ţi-a spus el? ― . Olguţa.Nu... El ştie că ţii cu mine! o încredinţa ea confidenţial. ― Tu uită-te! ― Asta nu! ― Atunci pune sugătoarea! ― Tţ! ― Fă şi tu ceva! Hai. Aşa am vrut eu să scriu! ―Tante Alice a văzut? ― Aşa vreau eu! se împotrivi Olguţa. .. ştiu eu! ― Sigur. ― Olguţa. Eu ţi-am făcut: vezi! Am jurat pentru tine. ― Am fost cu Dănuţ în livadă. ― Da. ― Ce? Nu-ţi place? ― Nu zic că nu!.? ― Scriu şi eu cu tine! ― Nu vreau. ― Şi eu ce să fac? începu să consimtă Olguţa. ― Bine! acceptă Olguţa. ―De ce? ― Aşa.. ― Ce-aţi făcut atunci? ― .. ştie! suspină Monica. şi eu scriu că am dreptate. Olguţa? ― Fiindcă n-am ce face!.. Ai dreptate. Numai să nu te bată. ― Şi te-a bătut? ― Nu... Olguţa. ― Foarte bine! aprobă Olguţa... lasă-mă să-ncep.Am mers.. Ai voie să mergi cu el în livadă! ridică ea cu indiferenţă umerii. schimbînd tonul... fă-mi şi mie o plăcere..Monica oftă.. ― Ştii ce? ― . ― Da nu vreau!. îţi promit că de-acum înainte sînt numai prietena ta.

. şi s-a făcut suta mea... mahmur de singurătate.. ― Vai. Îl ispiti deodată o împăcare pornită de la el. deschise portiţa. Ascultă muzică dacă nu vrei să ceteşti.. Scrie mare de tot "cincizeci". Nu-şi dădu voie. Dănuţ? ― Ştiu eu?. ― Şi tante Alice? ― Nu controlează. ― Aha! ― Vrei să pun? ― Nu. ― Vai. căscă Dănuţ răsturnîndu-se pe divan. Mai ai de scris douăzeci de rînduri. ― Monica. "Ce rău e să fii băiat mare". dă-mi. Aşa... tu pui numere la-nceput? ― Nu pun.. Olguţa! ― Fă cum spun .. ― Aşa! Douăzeci? ― Da.. Poftim batista mea... ― Vezi.. intrînd în salon. Dănuţ.― Hai să-ncepem.. te rog.. închise portiţa la loc.. ― La Olguţa?! ― Bine.. mai rău decît sălbatecii!. Începu el săşi vorbească. din ce în ce mai repede... ― Mamă. lăsînd-o pe Monica să-i ia condeiul. ― Mamă.. Din pricina Olguţei şi-a Monicăi trebuia să-ndure pînă la masă pedeapsa unei sonate de Beethoven. De ce n-ai batistă? .. ― Du-te şi tu. ― Ascultă Monica.. Ia o carte şi ceteşte... Da n-am ce face! ― De ce nu te joci cu Monica? ― S-a dus la Olguţa.. Se aplecă peste umărul Monicăi. o batistă.. "Cînd eşti băiat mare".... ce-avem la masă? întrebă Dănuţ pe doamna Deleanu. Eşti băiat mare!.. să-mi spui cînd îi ajunge la douăzeci. ― Scrie la-nceput numărul cincizeci. Olguţa! Lasă-mă pe mine! ― Fă cum vrei! oftă Olguţa. ― Ţi-e foame.. ― Ce carte să iau? ― Dănuţ!. acordă o scurtă audienţă gavanoaselor. ― Atunci cum ştii cît ai scris? ― Ţin minte. n-am condei! se tîngui Olguţa. Eu te-aştept! Începu să cutreiere odaia în lung şi-n lat.... Poposi lîngă sobă. ― De ce? ― Ai să vezi! . controlînd.

Tu ce-ai să faci fără păpuşă? ― Nu!. Să veniţi la masă. ştii. . înflorind din vîrful degetelor funda sulului cu pedeapsa. Olguţa. ― Lasă. aşa spun eu. Olguţa măsluise şi negaţiunile. că nu mai am mult.. mi-a spus ! ― Monica.. Şi fiindcă n-o mai asculta. Sonata lunii începu să cînte-n el pentru amintirile de mai tîrziu.. Monica.... după oarecare codeală jenată. ― Ascultă. Eu am două păpuşi!.. "Cînd oi fi mare. Olguţa făcu sul colile. Monica. îţi dau ţie păpuşa mea. duduie! ― Cum ţi-a spus? ― Spune. începu Olguţa agitată. ― Ce? ― Nimic..? ― Fiindcă eu nu ştiu să fac funde. Olguţa? întrebă Monica. Eu nu mă duc. se impacientă Olguţa.. melancolia umbrelor fără de soare şi de lună. cum mi-ai făcut pentru premii. Ai isprăvit? ― Am isprăvit.. ― Vă pofteşte la masă. ― Pentru că ţi-am scris asta? dispreţui Monica colile acoperite de parada amăgitoare a literilor. ― Isprăveşte. Asta nu-i frumos. Caută-mi o panglică. ― Cine? o luă în primire Olguţa. Da mie nu-mi trebuie păpuşă. tare eşti şireată! ― Aşa-i cînd. clipa cînd nimeni nu îndrăzneşte să aprindă lumînările subt ochii zilei care vede încă. hotărî el.. peste batista lui. silind-o pe Monica să numeroteze cu cîte-un "cincizeci" persuaziv fiecare rînd al cincisprezecelea. ― De ce. n-am să-i dau voie nevestii mele să cînte la pian". Afară s-aprindea clipa de argint a cerului pe înserate. ― Acum fă o fundă frumoasă. remarcînd lipsa domnului Deleanu... ― Ai găsit? ― Da. Dănuţ ghemui batista mamei lui în buzunar.. cum ţi-a spus? ― Cum să-mi spună.. ― Coniţa! ― Pe cine? ― Pe dumneavoastră.... duduie?!. le vorbi din uşă Anica. ― . du-te tu singură.. "ai părinţi" urmă în gînd Olguţa.. sorbind din ochi funda roşie. ― Mama are să vadă că funda-i bine făcută şi-are să fie mulţumită... ş-atunci are să uite să mai controleze! ― Vai...Sonata reîncepu. Olguţa! Ce-are să spună tante Alice! ― Lasă.

― Pentru ce, Olguţa? ― Fiindcă nu m-a poftit pe mine; şi eu am făcut pedeapsa. ― Iar începi, Olguţa? ― Te rog! Eu fac ce trebuie... Du-te şi spune că eu nu vin la masă, fiindcă nu m-a poftit, scandă ea cu mîna şi cu piciorul. ― Şi ce-ai să faci? ― Am s-aştept să mă poftească. ― Tante Alice, m-a rugat Olguţa să te-ntreb dacă poate să vină îa masă? ― Sigur că da... Anica du-te şi o pofteşte. "Al dracului îs fetele!" se mîndri Anica, alergînd din nou îndărăt. Domnul Deleanu îşi întoarse faţa din lumină, zîmbind; recunoscuse retuşarea. Luau masa în pridvor. Ca pentru un început de chef, nevăzuţi, greierii îşi acordau subţire scripcele; broaştele îşi dregeau glasul... ― Am venit. Olguţa întinse sulul ca un pretext pentru fundă. ― Bravo, Olguţa! o lăudă înduplecată doamna Deleanu. Olguţa zîmbi modest şi blazat. ― Ei, acuma, fiindcă eşti o fată cuminte, să ne spui frumos şi drept cine-a avut dreptate: tu sau Dănuţ? Olguţa privi adînc pe domnul Deleanu. ― Mata, mamă dragă. ― La masă, copii, că se răceşte supa! izbucni gălăgios domnul Deleanu de teama unui nou proces. ― Spune drept, Olguţa. Îţi pare rău de ce-ai făcut? o întrebă doamna Deleanu cu polonicul de supă în mînă ― Îmi pare rău... după zmeu, oftă Olguţa. În jurul lămpii cu glob roz, începură să cotească fluturii ca nişte delicate vehicule la ultimul rond aj unei şosele... Faţa de pansea albă cu trup gigantic a Pachiţei visa, ascultînd muzica lingurilor de supă. Mînile ei încrucişate odihneau orizontal pe pîntece. ― Dănuţ, nu sorbi supa. Iar! ― Dănuţ, de ce nu te-nveţi să mănînci frumos!... Monica, arată-i, te rog, cum se mănîncă supa. Cu rumen în obraji, ca o logodnică sărutată în faţa părinţilor, Monica aplecă vîrful lingurii spre buze, insinuînd supa, lin, fără murmur. ― Acum fă şi tu la fel. ― Miauuu... Modulaţia de foame a pisicilor se mlădie veridică în noaptea de vară. ― Cîţţ! se stropşi doamna Deleanu spre întunericul de subt masă, dînd cu piciorul. O pisică nevinovată suferi în locul Olguţei. Domnul Deleanu îşi

şterse cu şervetul un zîrnbet înstelat de supă. Începură să se adune oaspeţii nepoftiţi ai meselor de-afară. Veni, mai întăi, Ali: pointer-ul lăptos, roşcat şi jovial. Se aşeză lîngă doamna Deleanu, privind-o cu deferenţă hemesită. Era plin de ticuri sau de purici. Clipea: nările-i tremurau, mereu mobile; strănuta; îşi sucea gîtul ca cei care poartă gulere strangulatoare; îşi culca tîmplele cînd pe-o parte, cînd pe alta; hăpăia muşte şi le înghiţea ca şi cum ar fi avut amigdalită; îşi freca dinapoiul pe jos, botul i se sfădea cu coada; coada cu podelele; podelele cu picioarele... ― Marş, Ali! Se dădu lîngă Dănuţ, tot scuturîndu-se, tot gudurîndu-se, plin de vorbe dulci, dar vorbind prea tare: Uu-iuuu, hau-hau! Din farfuriile schimbate se înălţă mirosul fripturii... Chemaţi de el, dulăii din ogradă ― cu ochi de haiduc şi sfieli de căprioară ― răsăriră întunecaţi pe scări... şi nu îndrăzniră... Subt garda picioarelor mesenilor, pisicile se strînseră mai tare, mute, c-un fior de frig de-a lungul spinării. ― Patapum, stîng! Patapum, drept! Patapum, stîng! Patapum drept! comandă Olguţa ― în picioare pe scaun ― nemaiţinînd samă de nimic. C-o ureche neagră pe ochi şi una răsfrîntă pe ceafă, castanie; cu bot crocodilian; pieptos; cu picioarele strîmbe; cu mers legănat şi chilos de atlet în frac, basset-ul Patapum, ghiduşul ghiduşilor şi "bucuria Olguţei", îşi făcuse apariţia. În timpul zilei nu-l putea descoperi nimeni. Se ascundea ca o tragediană răscoaptă de lumina soarelui. Veni de-a dreptul la Olguţa, conştient parcă de ilaritatea care-l întîmpină. Se opri la picioarele scaunului, aplecîndu-şi capul într-o parte, ca cineva care spune: "Aud?" ― Patapum, drepţi! Patapum făcu un sluj ostăşesc. ― Patapum, bum! Patapum căzu drept pe spate. ― Patapum, sus! Patapum învie dînd din coadă. ― Patapum, hap! Cu o strîmbătură acră, ca la unt de ricină, Patapum înghiţi musca oferită. ― Bravo, Patapum! Patapum făcu o piruetă, şi înflori sluj, cu jumătate din friptura Olguţei în dinţii ilari. Monica rîdea cu hohote. Îi căzură lacrimi pe friptura surprinsă. Doamna Deleanu rîdea cu ochii la Monica; domnul Deleanu, cu ochii la Olguţa; Olguţa, în braţe cu Patapum; şi lampa roză, tuturora. Demn, Dănuţ întinse o bucată de friptură lui Ali: singurul rest de seriozitate cu care mai putea vorbi ― şi care-l asculta.

― Ali! ţipă ascuţit Olguţa, sărind de pe scaun cu mînile pe urechi. Din braţele ei, expulzat, Patapum se rostogoli pînă subt botul lui Ali, care, de sus, aruncă o privire dezgustată bătrînului nemernic. Acoperindu-şi pletele cu mîinile, Olguţa îşi ascunse capul, violent, în braţele doamnei Deleanu. ― Ce-i, Olguţa? Ce s-a întîmplat?... Hai, spune, Olguţa! ― Ai amuţit, Olguţa? Tu!! ― S-a dus! ţipă Olguţa înnăduşit în rochia doamnei Deleanu. ― Cine? ― Liliacul! ţipă ea scuturîndu-şi fiorii în braţele mamei ei. Un mieunat strident străpunse tăcerea. ― Unde-i? ― ...Uf! S-a dus. Doamna Deleanu închise ochii, cutremurîndu-se. Strigoiul moale al pletelor zburase afară, frîngînd un trăsnet negru pe tremurul luceafărului. ― Hai, Olguţa. S-a dus... Sigur că s-a dus. ― Nu cred. ― Olguţa, lasă copilăriile! ― Papa, s-a dus? întrebă Olguţa, trăgînd cu coada ochiului. ― Da, da! S-a dus. Olguţa sări drept în sus, cu ochii ţintă în ochii lui Dănuţ. ― Eram sigură că rîzi! Nu-ţi dau voie să rîzi de mine! Eu nu mă tem de nimeni. ― Numai de lilieci! şopti suav Dănuţ, încordîndu-şi picioarele subt masă. ― Bravo, Dănuţ! aprobă domnul Deieanu. Chipul dinafară al lui Dănuţ nici nu clinti, de teamă să nu-l descopere ceilalţi pe cel dinlăuntru. Olguţa sencruntă o clipă numai şi pufni de rîs. ― Ai dreptate!... Ce bine că s-a dus!... Papa, de ce mă tem eu de lilieci? ― Întreab-o pe mama. ― Mamă, tu ştii de ce mă tem de lilieci? ― De unde vrei să ştiu? ridică ea din umeri privind pieziş pe domnul Deleanu. ― Atunci de ce m-a trimis papa la tine? ― Întreabă-l! ― Eu ştiu, dădu din cap cu tîlc, Olguţa. ― De ce, mă rog? ― Să spun? ― Spune. ― Fiindcă şi tu te temi de lilieci! ― Olguţa, nu fi obraznică! ― Şi eu mă tem de lilieci! se spovedi Monica încă palidă. ― Sigur. Tu eşti prietena mea.

plus difficile: n'est-ce pas. ce faci tu în această clipă? E prea simplu mamă! Pune-mi altă întrebare. ― De ce. Dănuţ. Pe-al Olguţei îl păturise Monica. împreună. decît pisicile de subt masă. cu vorba. cu tonul şi cu mişcarea buzelor. ― Mamă. călcate pe coadă. înghiţi şi se supuse.. que je ne te dérange plus. Spune drept! Dacă da. que fais-tu en ce moment? (1) începu doamna Deleanu. il ne comprends pas! (5) dispreţui Olguţa pe Dănuţ.. micuţule.? Stai cu noi. . maman! (7) Domnul Deleanu îşi muşcă buza. sois plus aimable!(6) ― Mais puisque je dis la vérité... pe care nimeni nu-l ştia că se temuse. primenindu-şi obrajii cu altă roşeaţă. cel puţin spune asta în franceză!.. maman! Poses moi une autre question. eu spun adevărul. au moins!. eu pot să mă scol? întrebă Dănuţ.. ― Olguţa. Dănuţ.. doamna Deleanu. maman.. nu înţelege! 6 Olguţa. mamă! 8 Olguţa. aşa că ochii lui Dănuţ întîlniră o dezamăgire ― şi pe deasupra ochii Olguţei. aruncînd o privire spre Dănuţ. Vorbim. şi mai mult din auzite. ― Voyons. ― Olguţa.. ― Dănuţ. ― Mamă. comment dit-on en français (4): lasă-mă-n pace? ― Laisse-le tranquille.. dar cu plăcere. Dis vrai! Şi c'est oui.. cum se spune în franceză. stăpînindu-şi un zîmbet."Ce proastă-i Monica". fii mai amabilă! 7 Dar totuşi. strînge-ţi şervetul. hai să vorbim franţuzeşte. .Ce temperament de avocat!" regretă el. propuse Olguţa. mon petit. cu accent corect şi dezinvoltură.. Olguţa. luîndu-şi inima în dinţi. fraţioare?. mai grea: nu-i aşa frate? 3 Te doare capul. mon frère?. tu n-ai dreptate! 1 2 ― Qu'il le prouve! (1) gesticulă Olguţa. Îi creştea inima auzind-o pe Olguţa polemizînd într-o limbă pe care abia o învăţase. Dănuţ.. ― Olguţa. ― Ça c'est trop simple. gîndi c-un fel de respect Dănuţ. Răzbunarea Olguţei începea. (3) ― Dă-mi pace! mormăi Dănuţ. ― Cum nu? consimţi surprinsă.. tu n'as pas raison! (8) apără doamna Deleanu pe Dănuţ. Dănuţ clipi. mon frère? (2) ― Est-ce que tu as mal à la tête. la pîndă.. cu toţii. să nu te mai deranjez! 4 Ascultă.. dis cela en français.. 5 Lasă-l în pace mamă. Vra să zică Olguţa nu uitase spiritul făcut pe socoteala ei!. Dănuţ se concentra asupra şervetului.

. reponds(2) îl somă doamna Deleanu.. Se jena... smulse din tăcerea lui înnourată o expresie auzită de la domnul Deleanu. adevărata noapte. ― Hai. între cîini... ― Ce putem face? ― Nimic! Să-i creştem pe ei. Lui Dănuţ i se urcă sîngele la cap. să nu răceşti. intrase în tabăra duşmanilor. Patapum.. cu amfora răcoarei pe umărul ei gol de lună plină.. şi să ne privim tot mai rar în oglindă. Se pornise parcă o mişcare undeva pe cer sau pe pămînt. ― Ca mîine-poimîne casa rămîne goală. N-avea însă curajul să vorbească.. cum fac magistraţii? 1 2 ― La ce te gîndeşti. comment font les magistrats?(6) Patapum închise ochii şi căzu narcotizat. mon petit.. va te coucher! (4) încheie aspru doamna Deleanu. ― Oglinzile de-acum înainte sînt numai pentru ei... Şi din tăcerea lor de inimi zbuciumate.La nimic. Cu accent de violă... tot pe scară.. În antret era întuneric. Adunîndu-şi puterile. comment font Ies avocats? (5) ― Hau-hau! ― Cest bien. şi se aşeză pe scări între cînii ciobăneşti care nu ştiau franţuzeşte. Dănuţ.. buhaiul de baltă se tîngui aşa de simplu şi de trist! Şi broaştele-ncepură iar. la rîndul ei. Dănuţ porni. Şi tu. care s-au oprit delaolaltă. Nici vînt şi nici murmur de frunze nu era. care s-ar putea traduce: hodoronc-tronc. cum fac avocaţii! (Patapum a devenit nume propriu din expresie interjecţională. Tăcură. micuţul meu. Să dovedească! Hai. Monica. 3 Nu-mi pasă! 4 Hai. ― Patapum.Dănuţ ştia franţuzeşte cît şi Olguţa. Monica!. O clipă. Alice? ― . ca şi de recitarea poeziilor în salonul cu musafiri. broaştele-amuţiră.. ...) 6 E bine!. şi o fulgeră pe Olguţa în franţuzeşte.. răspunde. ― Allons. ca şi noi. noi mai bătrîni. Copiii cresc mari... se apropia încet. trecînd cu Monica de mînă pe lîngă Dănuţ.... Se întoarse îndărăt în pridvor. du-te la culcare! 5 Patapum.. Dănuţ! ― Puneţi-l şi tu.. Şi Patapum ştie franţuzeşte! vorbi tare Olguţa. ― Da.. Patapum. Alice.. ― Olguţa şi Monica. îşi strînse dinţii şi tăcu patriotic în noaptea românească. ― Je m'en fiche! (3) ― Alors.. Îmbătrînim. puneţi-vă paltoanele. căci de pe zări desprinse. dar altfel. dar ştiau să muşte..

nici că Ali sforăia în odaia lui. al Fiului şi-al Sfîntului Duh. ― Hai să ne batem cu perne!.... Şi cu glas tare: ― Dănuţ nu ştie franţuzeşte? ― Cum să nu ştie?! îl apară jignită Olguţa...... cu . cu mişcările factice ale actorilor cînd reproduc pe scenă gesturile mici de toate zilele. prinzîndu-i nasturele în cheutoarea guleraşului.. ― Monica. Monica se rugă în gînd cu ochii închişi "Tatăl nostru cel din ceruri". aruncîndu-i un puişor. ţi-a plăcut ce i-am făcut? "Săracu Dănut !" gîndi Monica. îl privea gata să vie.. ca cineva strigat pe nume. Monica..― Monica. desprinzîndu-şi faţa din cerul bunicei. Olguţa? o întrebă. ― După ce ne batem cu perne! ― Nu. tată. Olguţa! zîmbi fetiţa.. Num. ― Am spus eu asta? ― ... ― Sigur. fiindcă ştiind.. ― Hai să mă dezbrac. în pridvor. sculîndu-se zgomotos de pe pat. îi dovedi Olguţa.... Se opri ca să îndrepte icoana strîmbată de inaugurarea bătăii cu perne. Da aşa-s băieţii! ― Olguţa.Da. nenumită. fiu. cu glas tare... ― Vezi. Dănuţ. încolăcit pe covor ca un continent de purici. va fi mare... duh.. Olguţa? o întrebă Monica. frica de noapte şi singurătate. Îşi ridică ochii în oglindă şi privi sus. proşti!. ― Cum? Dănuţ îi prost? se mira Monica. ― Tu nu te-nchini. La drept vorbind nici lui Dănuţ nu-i prea venea-ndămînă să ştie ce ştia.. ― Hai şi eu atunci! Îngenunchind pe pat. revăzîndu-l din nou singur pe scară între cîini. ferindu-se. amin. scuturîndu-şi trupul în căderea albă a cămeşei de noapte. Eu mă-nchin. călcînd desculţă în apa lunii.. Monica. Şi se gîndi deodată cu nedumerire că întro zi chiar el. "Ce bine-i să fii însurat"... în loc să doarmă afară. tu ai vrea să fii Maica Domnului? ― . ― Atunci cum? ― El nu-i prost. tu nu-ţi pui papucii? ― Nuu! Aşa-i bine! Scoate-i şi tu! Aşa-i că-i altfel cu picioarele goale? ― Ce frumos e. Olguţa. în picioare. Dar nimeni nu trebuia să ştie nici ce ştia Dănuţ.. Dănuţ ştia de ce dormea Ali pe covor în odaia lui. amin. Din odaia Olguţei răsunară moi bufnituri de perne şi rîsete de două glasuri. dacă m-asculţi! ― Acum ce facem?! ― Ne batem cu perne. Începu să-şi scoată hainele. încheie-mă la gît.în numele Tatălui. se îmbărbăta Dănuţ... Tu ai spus că băieţii îs proşti. ― Atunci de ce nu vrea să vorbească? ― Aşa-s băieţii. Ce-ai spus.

" Vra să zică a fost odată un copil de-o vrîstă cu Dănuţ.... Cum poate să facă o femeie un băiat!. Cum poate oare să vorbească tata un ceas în şir fără să cetească?.. Nu-i totuna!. Bine. frate cu Dănuţ şi cu Olguţa.. şi mama e femeie. Ciudat!. da nu-i adevărat!...... Nu-i vine să creadă!. Aşa crede Olguţa..... Atunci de ce Dănuţ e copilul şi ai tatei... Sigur c-a fost. Tata e foarte deştept... El e premiant întîi. ― Nu vreau! se împotrivi Dănuţ. Olguţa e sora lui!...... Oare învaţă pe de rost? Nu se poate!. şi Dănuţ al tatei.. Fiindcă şi ea e a tatei şi a mamei.... şi capul ar gîndi deoparte ― cum? poate să gîndească aşa! Şi trupul fără cap. Numai poeziile se pot învăţa pe de rost!. Olguţa e a mamei.. un uriaş. ca şi cum s-ar fi amăgit pe sine ca pe altcineva mai mic decît el şi mai neştiutor... Dănuţ zîmbi.. Nu se poate!... capul lui Dan de peste mulţi ani....El e copilul tatei.. unde-i ceasul tatei... ...... Dănuţ nu va mai fi nicăieri.. Cu ea nu se poate pune.... Oare Dănuţ îi prost?. s-ar gîndi şi el!...... Mama e femeie. şi cu Dănuţ în ei va face pe ceilalţi să creadă că-i însuşi Dănuţ?. îl va înghiţi pe Dănuţ. Unu plus unu face doi.. . şi al mamei?.... locul unde va fi capul unui Dănuţ. Parcă nu-i venea să creadă!. Dacă l-ar tăia pe tata în două. Oare şi Dănuţ va fi avocat?. şi acuma nu mai este decît tatăl lui Dănuţ. Şi tata ar putea să-şi puie rochie! Închipuindu-şi-l în rochie. Şi Dănuţ unde va fi?. ... Să fii unul singur şi să fii copilul a doi oameni!.. o pedepsi Dănuţ..... Cum asta? Şi mic şi mare?. Asta-i altceva!.......... De ce?...Olguţa!... Şi Olguţa e foarte deşteaptă... plămînii..... Adică va veni un străin...... "Eu îs băiat!" se linişti el.. Ca şi cum ai ţinea capul între mîini. da motanii nu fac pui.. capul uriaşului e însuşi capul lui Dănuţ? Ciudat!.. S-a dus sau e în el?. "Olguţa are să aibă copii''. inima.... ca în faţa morţii şi-a mormântului.. Dănuţ a învăţat la şcoală tot ce-i în trupul tatei. "Oare şi tata a fost mic?.. dar Olguţa e foarte deşteaptă. . "Oare eu am să fac copii?" Dănuţ se privi cu spaimă în oglindă. Asta-i sigur! A învăţat la aritmetică. În trup e scheletul.... De ce e mama femeie?. de asta poate vorbi un ceas!. Fiindcă uriaşul va fi tot Dănuţ... Mama are rochie!.... Dănuţ se teme de Olguţa... Nu spune mama că Dănuţ e băiatul ei? Oare mama spune minciuni?. şi-al mamei! Ciudat!. Foarte ciudat!. Nu-i aşa! Dănuţ va fi în el. Da unde-i celălalt?...... numai pisicile fac!.... Atunci tata l-a făcut pe Dănuţ?.... Şi cum se fac copiii?. l-ar găsi pe celălalt? Sigur că nu!.... dac-ar mai fi..capul dat pe ceafă. Atuncea unde-i celălalt? "Oare nu-s eu?" Dănuţ clipi ameţit.. Capul lui Dănuţ îi ajunge pînă la buzunarul de la jiletcă. ca un ou mic de lemn într-un ou mare.Tata e avocat... şi totodată. Tata are musteţi!. Are păr lung?..

.... Olguţa nu ştie că Dănuţ e deştept. lasă-l în pace! ― Mamă. Aşa-i! Mîinile care nu vor să-l zgîrie sînt mîinile lui!. chiar foarte deştept!. făcea rondul de noapte. Fiindcă n-avea cum s-o silească.. ― Noroc că mi-am adus eu aminte!... Ba da! Putea să le muşte!... .... cînd Dănuţ vede cum e Olguţa şi cum e el singur!. Oare şi degetele gîndesc?.. cu braţul... mă rog! Doamna Deleanu.. mamă.Zgîrie-l pe Dănuţ".. şi mîna se întindea... Ba avea! Cu cealaltă mînă... aşa cum trebuia să asculte Dănuţ pe mama şi pe tata.... Atunci?.... bine ! Asta mai lipsea!. ― Mînile ţi-s curate?. Ali! Ali deschise ochi de cuvios călugăr descoperit de stareţă la maici şi ondulă spre uşă.Am uitat.. ― Te-ai spălat pe dinţi? ― M-am spălat.. Îşi pipăi mînile.... una pe cealaltă. Da tu ce cauţi aici?? ― N-aveam chibrituri.. ― Umbli cu picioarele goale? Olguţa! ― Nu-mi găsesc papucii! Am să-i arăt eu Anicăi! ― Ba te poftesc să te culci! ― Ce cauţi la mine în odaie? se oţărî Dănuţ.. Dănuţ? În loc să dormi te uiţi în oglindă? Ia.. prin crăpătura uşii care dădea în antret.. El nu poate vorbi ca Olguţa. Dănuţ ― Dănuţ! Pentru ce-s făcute periile de unghii? "Pentru mata.... El poruncea şi el asculta. Marş. Dănuţ! Da asta ce mai e? înmărmuri doamna Deleanu. Spunea mîinii: "Întinde-te". Fiindcă nu le putea pedepsi... Asta-i altceva! Dănuţ ştie că nu-i prost fiindcă el are turbinca lui Ivan. în chimono.... roşindu-se. Nu. descoperindu-l pe Ali.. Dănuţ se privi deodată în oglindă. Ce păcat!. Nici aşa! Nici una n-ar fi vrut să-l zgîrie. pe tăcute..... Dănuţ... Ai auzit? ― Am auzit... era stăpînul lui: tot Dănuţ.. Dacă-ar asculta Olguţa ce gîndeşte Dănuţ!.. l-ar fi zgîriat?. gîndi Dănuţ. ― Să vii mîne dimineaţă să-ţi tai unghiile... mamă!.. El vorbea sau altcineva?.. Făcu mişcări cu degetele.Vra să zică el.. Ia să văd.. ― Eu vorbesc cu mama! Asta-i casa mamei.. Dar nici dinţii nu vroiau să-l muşte pe Dănuţ!. De ce nu mai asculta?. ― Ce-i asta. mamă! ― Cred. De ce nu l-ai dat afară? ― . ca toţi cei care-l fac. Capul Olguţei răsărise atent....Cum poate să fie Dănuţ prost. De ce n-o dai afară pe mama? ― Olguţa... ar fi răspuns Olguţa".. De ce?.. El putea face cu el orice!.. ― Ce caută dumnealui aici? ― A venit singur.. l-ai dat afară pe Ali? . ― Şi-acuma culcă-te... Dacă i-ar fi spus: . Cu Olguţa poate vorbi numai...

Mamă dragă. E galbăn la faţă. fratele tău... Îşi făcu semnul crucii.. Dănuţ! Îl sărută pe frunte.. ca un papagal.. dar poate plecase şi venise la loc... Se făcu palid în paloarea lunii...începu un gînd să povestească în gura mare. ― Pentru ce? . Dar inima lui Dănuţ auzea venind.. În cimitir. Monica se vîrî în pat.... Hotărîtă.. prin lumina lunii. ― Noapte bună. ― Nu cred! ― Dacă-ţi spun! ― Şi ce vrei? ― Să-ţi spun ceva. eu? ― Eu... dinţii şi unghiile cresc.De fată tînără!" ţipă alt gînd de-al lui Dănuţ. Olguţa! ― Mamă." Deschise ochii: spaima lunii umplea odaia... stinse lumînarea. ― Cine-i acolo? ― Eu. în cimitir. ai să mă-nnebuneşti! ― De ce. asurzitor. tăcută.. gavanosul îl vîrî în sobă. Olguţa lăsă lingura în gavanos.. Hai la culcare! Repede. lasă-l pe Dănuţ să doarmă! ― Eu nu-l las? EI nu mă lasă pe mine! ― Olguţa! ― Iaca mă duc. . cînii fac ploşniţe? ― Ce? Ai găsit ploşniţe? se spăimîntă doamna Deleanu.. şi ieşi lăsîndu-l pe Dănuţ cu lumina lunii. Şi nici nu-l auzi cînd vine. ― Nuu! Da-ntreb aşa! ― Olguţa. tot dialogul cu Olguţa şi cu mama: "Eşti un prost! Eşti un prost! Eşti un prost! Du-te şi-o bate pe Olguţa! Nu ţi-i ruşine să te facă de rîs! Să te facă de rîs. ". şi cu ceva care nu intrase încă în odaie.... se ridică din mormînt strigoiul....În cimitir. mută... ochii negri ard. ― Spune. Se culcase fără să spuie rugăciunea.. de unde răsunau bocăniturile.." "." Şi-un alt gînd.. ― Cine. spaima.. să-i zboare rîsul acolo de unde răsar fluturii.Strigoii caută sînge de om tînăr.― De asta ai venit!. ― Deschide uşa. dimpreună cu celălalt. Olguţa porni spre uşa dintre odaia lor şi a lui Dănuţ. tare-ţi şade bine în chimono! Doamna Deleanu întoarse capul spre fereastră. şi strigoiul vine fără să-l auzi. ascuţită ca umbra unui zbor de liliac.. mamă dragă? ― Te rog. şoptea ca şerpii: . Se smulse de pe pernă şi repede întoarse capul: nu era nimeni la spate.. cresc..

― Atunci intră.. voi nu dormiţi? întrebă din capătul antretului doamna Deleanu. vreau să mă împac. ― Spune: jur. ― Deschide. ― Şi ce-mi dai dacă deschid? ― Spune tu. ― Da tu ce vrei? ― Olguţa. ― Atunci nu-ţi mai spun. nelăsîndu-l pe Dănuţ să încalce hotarul. Nu mai înţelegea nimic. ― Ce facem? se-ntrebă Olguţa. ― Dă-i şi lui. Olguţa. . ― Da n-am jurat? ― Pentru puşcă! ― Bine. Dănuţ respiră.― Ca să-ţi spun. Se sărutară entuziasmaţi: Dănuţ în vînt. ― Copii. Hai să ne sărutăm. ― Ce bine-mi pare. nu deschide! o îndemnă tainic Monica. din greşeală. cercă s-o înduplece Monica. ― Spui drept? ― Spun drept.. apăsă clanţa şi brusc deschizînd. Olguţa desprinse puşca. de ce să nu-i dai? ― Ce vreţi să-mi daţi? se nelinişti Dănuţ. jur! ― Zi după mine: Mă jur. Olguţa răsuci cheia. din grabă. ― Vrei să te-mpaci? ― Da. spune tu că dormim. Monica-l sărută pe nas. ― Cum vrei tu. răsună tare şi grăbită vocea lui Dănuţ. înarmată cu puşca. ― Da juri? interveni Olguţa. Olguţa. şi cu tine vreau să mă împac. ― Spun pe onoarea mea. ― Poţi să-mi spui! Nu mă supăr. ― Ţi-o dau! ― Jură-te. Jur pe onoarea mea.. ― Olguţa. ce vrei? Olguţa se-ncruntă. Olguţa. răsări în prag. ― Buftea! îl încercă ea.. ― De ce să nu deschid? ― Deschide Olguţa. ― Monica. ― Unde-i puşca? ― Ia-o. pentru a doua oară. ― Să-mi dai puşca ta. ― Monica. Dănuţ. ― Tu zici să-i dau? ― Da. pe tine te crede.

Şi-acum. ― .fără de dulciuri... mai-marele grajdului.. ― . în lungi cămeşi de noapte ― unul cu cozi blonde. Auzi.ce-are să-mi arate.şi să stau în pat toată vacanţa.. pe covor.încă nu..... asta nu-i jurămînt. Hai. ― .. ― De ce..... ― ... ― . ― Noapte bună... cu pat curat înfăţat. asta-i blestem! se înfricoşa Monica.... ― ... se îngrijora Dănuţ. Să ştii că te-aud. ― Atunci o ţin pentru Monica.. oftă el amar..dacă oi spune cuiva. bine văruită.. Monica...Olguţa.. Zi după mine. ― .....dacă oi spune cuiva.. ― . subt privirea aceleeaşi bunice. Monica? . cît poate cumpăni un cîne ciobănesc între turmă şi păstor ― era a lui moş . Căsuţa cea mai la o parte de sat ― nu tare ― şi cea mai apropiată de curte ― nu mult. ferestre cît icoana cea mare a bisericii din sat. avea locuinţă la curtea boierească: încăpere înaltă.. ― Aşteaptă să găsesc!...Albi pelerini ai căilor de lună pe covoare. ― Amin! ― Bagă de seamă!. şi mîncare adusă de Anica de la masa boierilor...şi să mă puie doctorul la dietă.. doi cu plete brune ― poposiră în jurul unui gavanos cu dulceaţă.şi să mă puie doctorul la dietă...fără de dulciuri. ― Da? Foarte bine. II CĂSUŢA ALBĂ ŞI ROCHIŢA ROŞIE Moş Ghoorghe.... Olguţa! începu Dănuţ în şoaptă.... poftim puşca înapoi. trei copii desculţi. Ce-am spus? ― Să am crampe.. să am crampe.să am crampe. Şi toţi trei mîncau din aceeaşi lingură. ― Olguţa. se strîmbă binevoitor Dănuţ. ― . tante Alice.şi să stau în pat toată vacanţa..... ― . Ai s-o pui în patul păpuşelor.. Am dat-o. din dulceaţa aceloraşi uriaşi ― jos...... ― ..Olguţa.. Olguţa? ― E puşcă de copil! Mie nu-mi trebuie! ― N-o primesc... Olguţa! ― Mă jur. ― .. ― ... Dar moş Gheorghe avea şi gospodăria lui..― .ce-are să-mi arate...

îl dojenea. cine să vadă de el?" Dar în vîrful casei era un cuib de cocostîrc cu toaca de asfinţit a pliscului în el. Pe atunci. făcătorii de rele nu intrau. cuconiţă! Să-ţi ajute Cel-de-Sus. ― Ce culoare ai vrea să fii tu?. ― Ferească Dumnezeu. îşi tălmăceau sătenii prieteşugul cocostîrcului cu o casă mai mult nelocuită. tu vrei să-ncerci rochiţa albastră? ― Sigur că vrea! comentă imperativ Olguţa roşeaţa Monicăi... ― Fiindcă are inimă bună moşul. Ştie el moşu! În dosul casei. devale se lărgea ogorul în care iese grîul verii ca o înviere din biserică.. ce sărbătoare-i azi? ― Azi?. nu mai ai putere. mama Anica-― Dumnezeu s-o ierte. adică mai lămurit.. casă?.. caii ţi-s aici.. doamna Deleanu. ce vrei de la mine? ― Eu??? Nimic!. Olguţa? ― Eu credeam că-i sărbătoare. Olguţa şi Monica se jucau de-a culorile: născocire de-a Olguţei. Nu-i nici o sărbătoare! Ce ţi-a venit. Să trimet oamenii să-ţi are. Doamna Deleanu iscodi în zădar ochii Olguţei. aici-s şi eu. c-un zîmbet viclean în ochii micşoraţi. mamă dragă! ― Mamă dragă. dar Monica o încercase numai. se întindea livada cu prunii şi vişinii care coboară primăvara din cerul albastru în straie mirositoare. Ia-ţi beleaua de pe cap! Moş Gheorghe încreţea fruntea.. pesemne.. îngînă Monica porunca Olguţei. În casa lui moş Gheorghe intra numai preotul la zile mari. Rochiţa albastră o aştepta pe Monica de la începutul vacanţei.. înainte de-a o vedea. Într-o zi. tante Alice. încîntată că i se împlinea o vinovată dorinţă nu din vina ei. şi Olguţa oricînd vroia. că altfel spui minciuni şi mă supăr! . eu bunătate.Gheorghe. moş Gheorghe. asta nu înseamnă că nu venea des. însă. ― Ştie.. Nepoftită. ― Monica. Ochii nu destăinuiau mai mult decît vorbele. în gospodăria fără cîne a veteranului de la şaptezeci şi şapte. cam pe deal. Dănuţ. ― Moş Gheorghe. mamă dragă! Grozav mă mai iubeşti! Spune mai bine. Monica îşi iubea rochiţa de doliu nu ca o datorie. fiindcă ochii Olguţei.. Olguţa nu venea. De aceea. ― Ce-ţi trebuie. Spune repede. Doamna Deleanu i-o făcuse de îndată. "La ce? Eu şăd la boieri. Moş Gheorghe n-avea cîne. ― Vreau.. Aş vrea numai să văd cum îi şade Monicăi cu rochia albastră. Copii n-ai.. ― Mamă dragă. ci ca o amintire de la bunica. şi Olguţa. vreo nuntă cînd era nevoie de-o casă mai încăpătoare. da să-mi dai numai boii şi plugul..

Olguţa nu intra niciodată într-o odaie înainte de-a bate la uşă. foarte frumos. pe neaşteptate.. Olguţa. Monica... şi noi avem dreptate. stai jos. de glasul şi ochii Olguţei... ― Intră.Eu nu ştiu! ― Atunci şi tu spui ca şi mine. ― Daa?! ― Sigur! se înverşunase Dănuţ. papa. Roşul e mai frumos. papa! Am venit să te văd. dar vroia să-l scoată pe Dănuţ ― şi pe care o deschidea pe tăcute cînd vroia să-l surprindă. Zîmbi.. în care Olguţa bătea cu piciorul cînd nu vroia să intre. se hotărîse el. Nici nu-i trecuse prin cap una ca asta! Ce-avea el cu culorile! ― Albastru.. ― Atunci de ce te duci? ― Fiindcă. şi lui Dănuţ îi plăcea albastrul.. Monica nu se încumeta s-o ceară.Luat din scurt.. ― Am venit să te văd.. ― Bine.Vra să zică. ― Spui minciuni. Şi tare se temea Monica să n-o supere pe bunica ei!. ― Nu-i adevărat. biruise Olguţa. ― Cel mai frumos? ― Cel mai frumos.. eu am mai văzut-o pe Monica în pantaloni! Pînă ce se îmbracă. Spune şi tu. Doamna Deleanu nu mai îndrăznea să i-o dea. ― Foarte frumos? ― Foarte frumos. unde te duci? ― Vreau să vorbesc cu papa. cel mai frumos. Monica urmă în ietac pe doamna Deleanu. scos din încurcătură de culoarea cerului. ― Olguţa. Dănuţ se zăpăcise. Cînd făcea vizite. De-atunci. ― Ba albastrul e şi mai frumos. n-ai spus tu că vrei să vezi cum îi şade Monicăi cu rochiţa albastră? ― Ba da. ― Olguţa. ― . de teamă să n-o mîhnească. Monica începuse să aştepte rochiţa de culoarea lui Dănuţ. eu am vrut. dragu tatei. Olguţa intră o clipă după ele şi dădu să iasă. . ― Şi de ce-ai vrea să fii albastru? ― Fiindcă-i frumos. Poate vrei ceva? ― Nuu. Olguţa. Olguţa. O singură uşă făcea excepţie de la acest tratament: uşa odăii lui Dănuţ. eu mă întorc. ― Uite un scaun. Şi nici pe Olguţa n-ar fi vrut s-o trădeze.... Olguţa bătu o toacă discretă în uşa biroului domnului Deleanu. Aşa. Mamă dragă. azi nu-i lucru curat cu tine! ― De ce? ― Bine. .

. Începură să rîdă amîndoi. se întoarse la loc din cale-afară de serios... ferindu-şi faţa de ochii Olguţei. dac-aş fi eu judecător. ― Şi ce faci cu ele? ― Le ţin şi eu degeaba.Şi-l iubeşti tu pe tata? Olguţa se încruntă. Papa. da mă iubeşti mai mult decît pe prietenii tăi? ― Mai încape vorbă?! ― Atunci dă-mi şi mie o lulea. ― Şi luleaua o mai ai? ― Sigur. ― Fiindcă şi mie îmi vine să rîd. ― Atunci de ce nu fumezi cu luleaua? ― M-am deprins cu ţigareta. pildui cu voluptate domnul Deleanu. De-aş avea clienţi ca tine aş cîştiga toate procesele.. . Vrei tu să fumez? ― Da. Pierd şi eu ca oricare altul! ― Papa.... ― Eh. numai mama are! Domnul Deleanu privi spre fereastră. ― . papa! ― Dragu tatei. Olguţa? Tata n-are dreptate întotdeauna.. de ce nu fumezi tu? Fiindcă-s eu aici? ― Nu.. ― De ce. Nu ştiu. ― Tu pierzi procese.. ― De ce mă întrebi? Parcă tu nu ştii! ― Ştiu. ― Fuuu! Papa.. Olguţa. papa. ― Degeaba? ― Adică mai dau cîte una la vreun prieten. ― Mie nu. Ţie-ţi stă bine cînd fumezi. tu mă iubeşti pe mine? ― Nuu! ― Ba da. Olguţa aprinse un chibrit oferindu-i cu băgare de seamă flacăra conică..― Ca o clientă. papa! Asta-i altceva! Da ţie nu-ţi place luleaua? ― Ba îmi place. Domnul Deleanu înşurubă ţigara răsucită în ţigaretă. Uitasem.. ― Papa. ştiu! Da-mi place să mi-o spui tu. Am mai multe. ― Cum vrei tu! ― Papa. papa? ― Sigur. tu n-ai pierde nici un proces. ― Da. nu tragi în piept cum fac eu. eu ştiu întotdeauna cînd rîzi tu. şi nu fac bine! Cu luleaua numai pufăi. ― Papa. ― De ce. ― Vrei bomboane? ― Merci. Olguţa? ― Aşa... de ce-i mai frumoasă o lulea decît o ţigaretă? ― Fiindcă-ţi place ţie..

. ― Ce păr frumos ai tu. plecă ea capul. Dar părul Monicăi. papa. atîrna pe spate. ― Uite. Da eu vreau una mare. asta o am şi eu de la un franţuz care acorda piane la Iaşi. Am să ţin minte. cum nu?! Asta... Toate-s ale tale. ― Alege-ţi una mare atunci! ― Asta-i bună.. Domnul Deleanu îşi resfiră mustăţile... Rochiţa se oprea deasupra genunchilor ― doamna Deleanu nu . Tu nu ştii că tata-ţi dă orice? Olguţa îi dezmierdă fruntea şi părul. Olguţa-şi trecu mîna pe frunte.. domnul Deleanu îşi luă fruntea în mîni.. Mie nu-mi trebuie. De-acuma mă duc." Monica pornise din salon îmbrăcată cu rochiţa neagră. departe. Alege-ţi tu una pe placul tău. papa. După ce plecă Olguţa.. poate vine şi mama.. şi părul îi luceau altfel. Aşa că Monica era îmbrăcată în rochiţă de olandă albastră. Olguţa. Din ietac se întoarse ea în frunte.. cu Monica. Excelentă pipă. Deschise un saltar ticsit cu felurite unelte de-ale fumatului. Şi ochii.. decoltată cît trebuie ca să rămîie copil şi ca să aibă capul ― cu ochii şi gura ― tulpina gîtului întreagă. împletit în două cozi. el ne-a poftit.― O lulea? ― Dacă mă iubeşti. papa! Parcă-i mătasă!. Merci. întovărăşindu-şi copilul peste pragul vremii. ci un anotimp... Azi fac o vizită lui moş Gheorghe. Biata Olguţa. Facem o plimbare cu docarul. aşa. Olguţa. şi se gîndi îndelung. papa! ― Şi ce vrei să faci tu c-o lulea? ― S-o am şi eu la mine. Uite. însă Monica cea care intrase în ietac nu mai ieşise la loc. cu rochiţa albastră. ― Atunci o iau pe asta. Atîrna în cuierul rochiilor.. Monica nu schimbase o rochiţă..... Cînd cerul e albastru toate lacurile limpezi ar fi numai albastre dacă n-ar fi soarele atît de despletit. dragu tatii. ― Merg altădată.. urmînd-o încetişor ― de bucurie stăpînită ― pe doamna Deleanu. o măsură pe Olguţa. săracu! Ce om cumsecade!. şi deschise din nou saltarul cu lulele. ― Lasă... zîmbind. "Cînd te gîndeşti că într-o zi Olguţa va fi mare. Numai bună pentru tine. papa? întrebă Olguţa. ― Papa. Olguţa: asta-i frumoasă şi-i mică.. Îţi place? ― Îmi place.. A murit.. tare eşti tu deştept! Merci. punând mîna pe cea mai mare. papa. Îl iau şi pe Dănuţ. de frumuseţă. hai şi tu cu tata la pădure. de spumă de mare. ― Ascultă. Ştii. mai ia-ţi o lulea: să ai şi tu una.. Olguţa îi privi fruntea. ― Bine. cu rochiţa neagră. ― Olguţa. cu inima strinsă. ― Bună.

Şi Dănuţ era îmbrăcat la fel. bine mai lucrezi tu! ― Slavă Domnului! Am auzit şi eu o laudă din gura ta! ― Azi sînt bine dispusă.nu bufni. rochiţa albastră răsărise întîia... ― De ce? ― Fiindcă eşti copil. în case nevoiaşe. l-ar lua tante Alice asupra ei.. Monica era ca şi-Olguţa. Monica plecă ochii în jos. Tu trebuie să fii totdeauna. ridicînd storul unei ferestre din salon. nu-i păcat? tresări teama în bucuria ei. tante Alice! Clanţa zvîcni... o luă în primire Olguţa întorcînd-o spre ea. mamă dragă! ― Ia astîmpără-te! Uite-te mai bine la Monica. mamă. Doamna Deleanu avea mult de lucru ca fiecare vrîstă să-şi aibă zestrea ei cochetă pentru toate anotimpurile anului. Mamă dragă. Mamă dragă. Dănuţ creştea repede. ţi-am mai spus o dată că nu-i! ― Cred. ― Vezi. uită-te la mine ! ― Ce vrei? . ― Am venit! ― Nu trînti.. o pofti doamna Deleanu la vernisajul rochiţei.. ― Pui mic. ― Ce bună eşti. nu-i păcat. tare te iubesc! ― Olguţa! ― Am spus o obrăznicie? Doamna Deleanu începu să rîdă. Hăinuţele şi rochiţele rămase pe loc în urma copiilor. Olguţa! De ce vrei să se dezbrace? ― Eu nu vreau! Tocmai.făcea hăinuţe pentru evoluţia copiilor. mamă dragă! ― Ia te rog! Lasă-l pe tata să fie bine dispus cînd vrea. ― Ia să te văd. mamă dragă? ― Şi eu. dulapurile nu erau ticsite cu hăinuţe strîmte sau cu rochiţe prea scurte. Monica nu era altă Olguţă. ― Olguţa... m-aş fi mirat.... nu pocni! Mamă dragă. Lumina amiezei suflă cu aur în oglindă iconiţa dimineţilor de primăvară. ― . că azi îi sărbătoare. da parcă ar fi!. De aceea. Şi dac-ar fi. alte Olguţe. ― Poate.. da azi sînt foarte bine dispusă! Şi tu. alţi Dănuţi. tu te dezbraci acuma. ― Tante Alice. Foarte bine! îmi place !Grozav îmi place !. Monica. ― Monica. ci numai pentru împodobirea unei vrîste ― fiindcă genunchii copiilor pot fi sinceri ca şi obrazul lor şi tot frumoşi rămîn şi vii.. Totuşi.. dacă nu mă năuceşti. îmbrăcau. ia uită-te în oglindă. sau rămîi aşa? ― Las-o-n pace. pe o nouă dumbravă la începutul căreia trecuse umbra unei rochiţe negre.. ― Îţi spun eu...

Ai văzut în şifonieră rochia cea nouă. ― Şi vrei s-o îmbraci? ― Eu?. Te rog numai să-mi răspunzi drept la ce te-oi întreba. ştiam. de ce eşti tu aşa de şireată? ― Taci. Olguţa? ― Nu tac.. Mamă draga. ― Olguţa! ― Vrei să mă pedepseşti. Inspectează-mă. aşa-i? ― Da.. ― Olguţa. consimţi cu precauţiune Olguţa. Mi-ai fi răspuns că azi nu-i sărbătoare şi c-am s-o pătez. şi? ― Şi nu vezi nimica? ― Ba văd că ţi-ai pătat rochiţa! Cînd ţi-ai pătat-o? ― Ai văzut?. ― Tu ai vrut să te-mbraci cu rochia cea nouă. Tu nu ştiai că ţi-am făcut o rochie nouă.. Adică supa.. S-o-ncerc numai... ― Bine.. ca şi Monica. ― Atunci de ce nu mi-ai spus. nu-i păcat să am eu o rochiţă pătată? ― Păcat de rochiţă! ― Şi de mine nu? ― De ce ai pătat-o? ― Eu? ― Da cine? ― Ea singură.. ― De unde ştii? ― Ştiu eu. ― Bine. ― Taci.. te rog frumos să-mi pui rochiţa cea nouă"? ― Fiindcă nu mi-ai fi pus-o... ― Atunci de ce spui c-ai văzut-o acuma? ― Sigur. Cînd mi-am pătat-o? Tu ştii. Acuma am văzut că-i gata. ― Da. spune-mi ce vrei? ― Şi-mi dai? ― Spune ce? ― Eu nu cer nimic. Numai să te uiţi. ademeni Olguţa dialogul spre biruinţă. ― Taci. te rog! Am înţeles. cînd ai scos-o pe-a Monicăi... ― Nu în ochi! Uită-te la mine.. Ai dreptate. Monica? ― Nici eu!. ca un copil cuminte: "Mamă..― Eu? Nimic. ― Olguţa! Olguţa! Spune-mi drept. mamă? ― Te rog. de ce spui minciuni? ― Eu nu spun minciuni. da nu ştiu! . ştii tu: cum te uiţi cînd mergem la teatru. mă uit. răspund. Da de ce să am o rochiţă pătată? Eu nu vreau să am o rochiţă pătată. aşa. ― Da. ― Ba da. ― Ei.

Olguţa! ― Poate că ştii mata. Monica se uita pe fereastră.. ― Nu.. Tante Alice mi-a spus să mă uit. ― Bravo! Şi a patra oară. ― Treaba mea! Nu te-amesteca! ― Ţi-am făcut ceva. Monica nu băgase de seamă. ― Fiindcă ai mînca bătaie? Monica oftă. uşurel. Vra să zică Monica se uită în oglindă! Monica-cea-cuminte. Dănuţ .. ― Nu ţi-i frică? sfida el.. ― Hm! Prin gaura broaştei o văzu din nou uitîndu-se în oglindă. Dănuţ? îl întîmpină Monica... arătînd cu degetul oglinda goală. Dănuţ? ― Fă-mi numai! ― Nu-ţi fac nimic. Monica.. ― Da te uiţi în oglindă! replică victorios Dănuţ. Dănuţ. ― M-am uitat. mamă dragă! ― Hai să te-mbrac. gata să-i slujească în haine de împărăteasă. Mai zi ceva! . se uită în oglindă.. "Dar şi tu te uiţi pe borta cheii!" "Asta-i altceva!" răspunse Dănuţ cu vorbe mute. Se uită şi Dănuţ.. rămînînd afară.― Vezi. Monica. nu vorbi aşa urît! ― Du-te şi mă spune! ― Eu nu pîrăsc. ― Frumos! A treia oară la fel... De ce să-mi fie frică? ― Atunci de ce nu sări la bătaie? ― Eu nu mă bat. intră în salon brusc. şi eu m-am uitat. şi pe obrajii tot mai roşi.. Monicacea-ascultătoare. ― Ţi-i frică! ― Nu mi-i frică. Dănuţ. Păcat de rochiţa cea neagră!. ― Hm! ― Nu ţi-i prea cald.. Şi. Păcat! Da ! Păcat! ― Taci? ― N-ai dreptate.. dar el era băiat! Vra să zică Monica... ca să i-o dovedească. "mi-i milă de tine fiindcă te persecută Olguţa". Dănuţ! dădu din cap Monica. gîndului obraznic. urmă în gînd. ― Aha! Dănuţ închise uşa salonului.. De ce-o mai îmbrăcase pe cea albastră?.. ― Hee! Ştiu eu ce spun!. ― Bine că ai tu! ― Dănuţ.

.. şi rochiţa ar fi trecut pe masa de operaţie! ― Vin' să te sărut.. fiindcă te-ascunzi. "Dănuţ e supărat pe mine!.. s-ar fi putut scutura ca o tufă de măcieşi suprem înfloriţi. cu ochii închişi. şi femeile coapte în oglindă.." ― Sigur! dacă vrei tu aşa! vorbi el ceremonios. ― Cum.― Spune.. Mai zăbovi puţin în prag. Olguţa.. ce să ştiu? Că mergeţi la pădure cu docarul. ― Lasă. antrenat de întîia victorie.. Poate ascultă la uşă Olguţa. Eu am refuzat! replică sarcastic Olguţa.." Mînia plînsului o înăspri. ― Olguţa. pedepsindu-şi rochiţa să fie pătată de lacrămi... ascultînd. Cu fruntea încordată şi cu ochii micşoraţi. fiindcă aşa vreau! "Bravo ţie. Îşi strînse batista cu severitate. Olguţa privi compătimitoare pe Dănuţ. fiindcă te prefaci! Cum ar mai fi vrut Dănuţ să-l audă şi Olguţa. ― Ai refuzat? nu-şi crezu urechilor Dănuţ. ― Eu nu mă rog să mă ia ― ca tine. ― Credeai că eu nu ştiu? ― Ce să ştii? se cutremură Dănuţ. ― Şi ce? Merg! izbucni Dănuţ. Se încrucişară în antret. ca şi cum rochiţa nouă. Eu refuz să merg. Nu mai avea ce face. înainte de-a şi le trimete la Salon.. stai liniştită.. aşteptînd o provocare... dacă-i aşa. ― Fiindcă nu era nimeni. mulţumind mai mult pentru vorbă decît pentru rochiţă. lasă! Crezi tu c-ai să mîi? Tata ţine hăţurile. în acea clipă solemnă. ― Mai spune ceva... Ce mare fericire!. Merg singur! Merg singur!. Doamna Deleanu se dădu îndărăt doi paşi. Asta pe deasupra. Un cusur numai. ― Du-te!.. Mi-a spus el mie! Pune-ţi pofta-n cui! ― Aa! De asta ai refuzat! . înainte de-a-şi pune mantoul de bal. sculptorii pentru statui. ― Du-te să te vadă şi tata. Bine. ― Poţi să-mi mulţumeşti! ― Merci.. vorbind aşa de mult şi de bine. Olguţa era a doamnei Deleanu. Dănuţ se îndreptă spre uşă. Asta era răsplata.. Cred şi eu! îmi întorci spatele! Aşa-i uşor să vorbeşti! Monica plîngea. îndrăgostiţii pentru întîiul plic.. de ce te-ai uitat? Ochii Monicăi se plecară mai tare şi inima-i bătu. mamă dragă! răsuflă Olguţa. doamna Deleanu avea privirea pe careo au numai generalii tineri pentru oştile lor în preajma atacului. Olguţa nici nu clinti.. înainte de-ai încredinţa destinul cutiei de scrisori. Se despărţea de Monica aşa cum te desparţi de un succes fără aplauze: cu melancolie. Olguţo! o aclamară gîndurile lui Dănuţ.

Şi pentru ce? ― Asta-i treaba mea! ― Nu zic!.― Ba de loc! Dacă mergeam eu.. Hei! atunci ar fi îmbrăcat moş Gheorghe hainele de mire şi numai ce-ar fi chiuit el de pe capră: "Hii- . Moş Gheorghe se gătise ca pentru horele din tinereţă. duduiţa moşului?" "Ia. nişte pere busuioace de la Oţăleanca. Tu faci vizite azi... Cu Dumnezeu. ― Ce vrei? ― Să merg. spune tu dacă nu m-ai poftit la pădure şi eu am refuzat? ― Aşa-i. ― Atunci de ce nu mergi? ― Fiindcă nu vreau! ― Nu vrei?! zîmbi sceptic Dănuţ. trecu prin tindă. eu mînam.. Luă strachina. moş Gheorghe?" "Ce s-ascund. "Hm !.. bre! Da frumoasă mai eşti! ― Vezi! Dănuţ era în prag. Miroase bine a nu ştiu ce!." "Iacătă-le. Olguţa. Acoperi cu o năframă strachina plină de pere busuioace culese una cîte una din vestita livadă a Oţălencii. Bre. ― Lasă! Am să-ţi arăt eu ţie! Feţi-frumoşi din turbinca lui Ivan îşi pregătiră paloşele ca să retuşeze umilirea lui Dănuţ. ― Tuu? Vrea tata. îl smuci spre uşa biroului. glasurile lor ţineau tovărăşie singurătăţii moşului.. Eu ştiu să mîn..." Moş Gheorghe vorbea singur.. moş Gheorghe. moş Gheorghe! Cum le dăm noi gios? Sus. Da eu vreau. tămîia aprinsă de soarele verii umplu încăperea. şi cu Olguţa putea vorbi oricînd. ― Ce-i. Unde le-ai ascuns. Ca dintr-o căţuie rustică.. în faţa uşii izgonitor închise. copii? Mergem? ― Papa. şi fiindcă în casa lui avea să vie "duduiţa moşului". Apucîndu-l de mînă.... O singură amărăciune avea moş Gheorghe: că nu va ajunge s-o vadă mireasă pe duduiţa moşului. Te ia tata altădată." "Oare?" "Ba că da!" "Ba că nu'. şi o aşeză deasupra unei bîrne de sus. Hai să-ţi arăt eu! Şi să nu mai spui sîc. Dănuţ se văzu afară. ― Acuma du-te cu docarul.. hore care-i mai jucau în amintire uneori cînd bucuria nu-şi găsea astîmpăr nici tovarăş în trupul îmbătrînit. Se gătise fiindcă era în casa lui. A spus şi moş Gheorghe. că mata n-ajungi. şi asta-i altceva! ― Şi pe tine nu te ia: sîc! ― Pe mine?!.

ca cei care ştiu că în curînd vor ieşi pe ea. băieţii moşului !" Şi-ar fi întins băieţii un trap drăcesc să-i crească inima duduiţei.. oftase moş Gheorghe. ― Se poate. gospodină de frunte. de doi ani. moş Gheorghe? ― Lucru ales.. ― Ba. ― Şi ce vrei să-ţi cumpăr. şi-o bucurie mare: că după moartea lui. moş Gheorghe? Că doar fată de măritat n-ai? ― Să hie." Şi moşu ar fi zîmbit pe capră îndreptîndu-şi spinarea: "Hei-hei! Şi pe tine are să te mîie.. ― Şi pentru ce. ca pentru faţă boierească. asupra plecării la oraş. moş Gheorghe? ― Are el moşu pentru cine! ― Pentru cine. Iar. pînzeturi albe de tot soiul. că-i scumpă şi frumoasă. Din casa ei porneau spre casa lui moş Gheorghe valuri-valuri. moş Gheorghe? îl mustra doamna Deleanu. matasă. că ştie duduiţa moşului să ţie hăţu!" Dar mai avea moş Gheorghe. moş Gheorghe? ― Măi. că-i bun şi ieftin. şi-atît! Din pricina sipetului. ― Dă!. moş Gheorghe?! Dai caii pe mîna lui Ion?! ― Aşa-i. privea.. ― Pentru cine strîngi zestre. De asta moş Gheorghe nu ştia că mătăsurile din fund se tăiaseră.. moş Gheorghe oftase după cai. ― Anica! Unde-i Anica? strigă doamna Deleanu.hii. Îşi potoli mustăţile. cuconiţă. măi. pentru vecie. El m-o învăţat să mîn caii. se întîmpla la fel. Ştie el moşu.. sărut mîna. urcîndu-se la spatele docarului... Două ierni. Nu cuteza el să umble în sipet cu mînile de la grajd. plătite fără tocmeală. ― Cît. Docarul se opri în pragul porţii deschise de Ali care porni înainte cu limba scoasă.. Da iaca-s bătrîn! Să mă găsească moartea la mine-acasă. Căci după moartea lui. ― Iar. În fiecare toamnă. ― A-nii-caaa! răcni Ion. Dar nu se dumirea nici Oţăleanca. Moş Ggeorghe îşi pieptănă părul alb cu mînile. ageră la minte şi iscoditoare... ieşi afară şi se aşeză pe prispă cu ochii îndreptaţi spre poartă.. că multî ai mai face! Sipetul braşovenesc ― dar de la boierul cel bătrîn ― era aproape plin. moş Gheorghe. tot într-ascuns.. El umplea. văzîndu-l cu banii într-o mîna şi pălăria-ntr-alta. Anica? vociferă Olguţa de pe scara pridvorului. moş Gheorghe nu mai mîna caii la Iaşi. fimee.. Doamna Deleanu nu se dumirea. făcînd foc în vatră pentru sipet. . Şi numai ce s-ar fi întors duduiţa moşului spre mire şi i-ar fi spus: "Aista-i moş Gheorghe. ― Unde eşti. păcat că nu faci tu pînză cu limba aiasta.

― Amarnic are să se mînie! mormăi el. ca un vînat speriat de răcnetele gonacilor. Rochiţa roşie lăsase drumul şi apucase pe cîmp. ― Hai. cu-a lui moş Gheorghe.. ― Şi eu îţi poruncesc să ştergi colburile în casă. de ce să nu-mi placă? ― Da de ce să-ţi placă! . Să le păzeşti de cîni pîn-acolo. aşa am să fac. dar trupul Anicăi. De pe scări. Două priviri se încrucişară în poartă asupra celor două rochiţe colorate: privirea Anicăi. Olguţa. Rochiţa albastră fîlfîia. Olguţa îl petrecu pînă ce colbul îl mistui de-a binelea. dindărătul Olguţei. Moş Gheorghe se tupilă în iarbă subt gardul nalt din fundul livezii şi aşteptă.. Docarul porni. ironică... Monica încă mai departe. ― Da tu ce vrei? ― Să vă duc la moş Gheorghe! ― Să mă duci tu pe mine? ― Aşa a poruncit coniţă. ― Ascultă bine. Şi deodată. arătînd că era mai aproape spre casa lui moş Gheorghe pe drum decît pe cîmp. ― Iacătă-mă-s. Moş Gheorghe zîmbi. ţintuit pe scări... ca un fluture albastru ademenit de un mac. ― Ţie-ţi place să intri pe poartă? ― Da. zîmbind. Moş Gheorghe porni într-un suflet spre livadă. ― Du-te şi-o caută! se încruntă Olguţa. oftă Monica. Ai să te duci cu duducele la moş Gheorghe. oprindu-se din fugă. ― De-acuma hai să ne culcăm. Ştia el din tinereţă că la poartă niciodată nu răsar rochiţe roşii. de pe prispă. auzi? ― Da. ― Să mergem! se amestecă Anica. coniţă! se alintă din şolduri şi grumaji Anica. ― Mă uit. Cea albastră şovăi pe loc. coniţă! ţipă Anica năvălind din casă. se pregăti să facă ceea ce poruncise duduiţa cu ochi de drac. sărut mîna. cu ochii logodnicelor de pescari norvegieni. cînd iată că rochiţa roşie se opri.― Unde-i Anica? se întrebă placid Profira.. rochiţa albastră alergă după cea roşie.. Rochiţa albastră şi rochiţa roşie înfloriră drumul alb de-a lungul. ― Uită-te la mine. Aha! Se auzea glasul Olguţei. Monica! ― Sărut mîna! Ochii Anicăi ascultară pe doamna Deleanu. căscă Profira. zîmbind după rochiţa rumenă în soare. Monica! ― Hai. Hai. de pe scări.

eu ţin tablaua.. ― Şi-acuma ce facem? ― Mergem pe dincolo. ― Eii! Pe poartă. duduiţă! Mata ia şi mănîncă şi te răcoreşte cu apă. Ce-mi trebuie mie! ― Vrei să mă supăr. ― Şi tante Alice face foarte bună! ― Da! Parcă tu te pricepi! Ca asta nu face nimeni! Spun eu! Moş Gheorghe îşi trecu palma peste musteţi. ― Şi intrăm pe poartă. ― Nu se poate.... fiindcă-mi stric rochia. ş-ai să vezi!. Moş Gheorghe se posomorî. ― Atuncea cum facem? ― Lasă că ştiu eu.. zîmbi Monica. ― Eii!. Da acuma nu vreau.. Eu nu intru! ― Tu sari gardul? ― Sigur.. asta-i dulceaţă de nuci verzi. Da de ce-a astupat-o? ― Nu ştiu. moş Gheorghe.. moş Gheorghe le întîmpină gîfîind. c-o face moşu la loc!... Rochiţa roşie intră după cea albastră. c-ai astupat borta! I-am arătat şi Monicăi pe unde intrau porcii! Ridicîndu-se de pe prispă.Săracu moş Gheorghe! Dădeau porcii în livada lui! Sigur! Trebuia s-o astupe.. Lasă. ― Văd! ― Vezi! Mănîncă mai întîi. să vă răcoriţi. duduiţa moşului! Eu îs bătrîn.. Monica. Olguţa! ― Da ştiu eu! ― De ce?! ― . Intrăm şi noi pe unde putem! ― Bine-ai făcut.? ― Borta de la gard. cum se cuvine la oaspeţi... ― Aa!. Tot bucătăreasa de . moş Gheorghe? ― Iaca iau! ― Ei! Ai văzut? se încruntă Olguţa la Monica. Olguţa! Dacă mergeam pe drum! ― Da! Sigur! Ca să ne umplem de colb!.. Vezi.. Nu se poate!! exclamă Olguţa. ― Ce-i..... Olguţa? ― A astupat-o! ― .. ― Lasă..― Ştiu eu! Aşa m-am deprins! ― Foarte rău! ― De ce. Olguţa? ― Fiindcă numai moşnegii intră pe poartă.. ― Aşa dulceaţă nu mai este! hotărî Olguţa tot cu ochii ia Monica.. moş Gheorghe. ― Foarte bună! Mulţumesc. Da poftim în casă... ― Duduita moşului! Nu s-a supărat! mormăi încet moşneagul. ― Vezi tu. ― Şi mata n-ai să iei? ― Mulţumesc. moş Gheorghe.

pofti Olguţa pe Monica..... privind cu mîndrie lacrimile picurate pe prosopul aşternut peste rochiţă.. Miroase foarte bine.. Biblia veche îşi desfăcu scoarţele afumate.. La începutul celei următoare.. duduiţă. că ştiu! ― Ce să spun?! ― De la Oţăleanca? ― Oţăleanca?! ― Sigur că-s de la Oţăleanca! Suită. ― Da. duduiţa moşului?! ― Nu spune.... Monica?! Citeşte dacă poţi. Mirosul busuioacelor plutea firesc deasupra Bibliei şi a tăcerii.la curte îi făcea şi lui dulceaţă. Monica nu le-a văzut!. Aha!.. ― Tu poţi? ― Eii!. ce bine miroase! ― Sigur. da nu-i arăţi cărţile?... ca o garoafă în pioasă ferestruică a unei mănăstiri. Unde-s moş Gheorghe? ― Ce să fie. ― Sigur! Numai moş Gheorghe are aşa pere. Monica . după vechiul obicei..... muşcînd din pară cu batista dedesubt... ― Moş Gheorghe le are? ― Nu-ţi spun! ― Da tu spuneai că-s de la Oţăleanca ― Ce-are-a-face! se supără Olguţa. că tare-s zămoase! ― Şi bune-s! adăugă Monica. Olguţa întoarse o foaie cu băgare de seamă. Moş Gheorghe se aşeză pe un scăunel rotund la picioarele fetiţelor. Lui moş Gheorghe îi trebuia pentru carte ! ― Şi bunica tot aşa avea! ― Sigur. Păcat numai că-s a Oţălencei. Aşa-i.. ca şi moş Gheorghe. Numai moş Gheorghe poate. Olguţa luă strachina de pe grindă. Să vezi tu ce are moş Gheorghe! ― Ia nişte vechituri.. .. ― Le-a ales el moşu!. ― Olguţa. Asta se cheamă laviţă. oftă încetişor moş Gheorghe.. deopotrivă. asta-i de la mine! se bucură Monica descoperind zălogul de mătase dintre foile deschise.. Olguţa şi Monica se strînseră alături pe laviţă. La Oţăleanca se coc numai! ― Ia să vă dea moşu un prosop. ― Vezi tu. ― Moş Gheorghe. Pe rochiţa roşie şi pe rochiţa albastră. zîmbi moşneagul. ― Olguţa. luînd cu evlavie bucoavnele rînduite pe masa de subt icoană.... moş Gheorghe? ― Aşa-i! Ce nu ştie duduiţa moşului! ― Vezi. ― Şi coapte! le preamări Olguţa. întîia slovă ardea roşie într-un chenar negru. să nu vă feşteliţi. ― Acuma stai jos. în braţele lui moş Gheorghe.

Nu-i greu. Moş Gheorghe.. ― Moş Gheorghe. dădu din cap Olguţa cu respect. l-au ucis. se posomorî moşneagul..... fetiţele ascultau povestea. cuprinzînd Biblia în palmele despărţite... ― Sigur. spune mai departe. şi a zis către el muma lui: «Fiule. că-i foarte bine. "Şi văzîndu-l. "Şi neaflîndu-l. "Şi se duceau părinţii săi în fiecare an la Ierusalim. Vorbeau cu glas scăzut. moş Gheorghe? ― Ştie moşu. s-au întors la Ierusalim. ― Moş Gheorghe. cînd s-au întors ei. la sărbătoarea Paştelor. te căutam. moş Gheorghe. s-aud şi eu cum citeşti! îl rugă Monica. S-ascultăm pe moş Gheorghe. Olguţa. ― Sigur. ― Şi bunica avea ochelari..." ― Dragu lui copil! oftă moş Gheorghe cu ochii Olguţa. chirilice? ― Sigur. chirilice. Aieste-s chirilice. îşi dădu capul îndărăt cu solemnitate. ascultîndu-i şi întrebîndu-i.. ― Da. şopti Monica. Şi după trei zile lau aflat în templu. duduiţa moşului. părintele tău şi eu. oftă şi. ― Numai să-mi pun ochelarii. ― Şi nu-i trăgea de barbă? ― Nu-i trăgea. suindu-se el la Ierusalim. căutîndu-l.. cum nu. tare-i bine la moş Gheorghe! ― Sigur. ca la gura sobei. duduiţa moşului. răspunse tot în şoaptă. sau uimit. Şi-i încurca. Monica. Arată-i. şezînd în mijlocul învăţaţilor. ― Moş Gheorghe. Cu mînile încrucişate pe genunchi.― Chiar ştii.. ca şi moş Gheorghe! ― Olguţa. Foarte greu. ― Sigur. Moş Gheorghe îşi drese glasul. şi-i întreba şi el. scuturîndu-şi cozile pe spate. fără ca Iosif şi muma lui să ştie". nu l-au pedepsit? .. Şi se mirau toţi cei ce-l auzeau de priceperea şi de răspunsurile lui. după datina sărbătoarei şi sfîrşindu-se zilele. ― Daa. ― Şi ei îl întrebau? ― Îl întrebau. şi învăţaţii aveau bărbi lungi? ― Şi albe. ― Sigur. a rămas pruncul Isus în Ierusalim. îngrijiţi fiind. Şi cînd el a fost de doisprezece ani. moş Gheorghe. de ce ne-ai făcut asta? Iaca.. ― Aşa-i că-i frumos moş Gheorghe? ― Da. zîmbi moş Gheorghe.» Şi a zis către dânşii: «Pentru ce mă căutaţi? Au nu aţi ştiut că mi se cade să fiu în cele ce sînt ale părintelui meu'!» Dar ei nu au înţeles graiul care le-a vorbit". duduiţa moşului... ― Şi la toţi le răspundea? ― Le răspundea. ― De asta l-au ucis. ― Îi încurca.

. . ― Vezi. moş Gheorghe. moş Gheorghe? ― Adevărat. Da fesu lui moş Gheorghe e chiar de la turci. ― Şi-i frumos la război. Ia mai bine să mergem în livadă. Monica!.. săracii. duduiţă. De la Plevna îl am... ― Da ştia Dumnezeu! .. În căsuţa moşului. moş Gheorghe. duduiţă. Monica. m-ai bate? ― Ferească Dumnezeu! ― Vezi. îi explică Olguţa. asta se cheamă fes. duduiţa moşului. Şi dintre ei numai unul.. avea să moară pe cruce: copilul Domnului. trei copii creşteau împreună înaintea lui Dumnezeu. Olguţa! Tot aşa era: roş.. chiar aşa! se încruntă viclean. Din bătălie. moş Gheorghe? ― Sigur c-a fost. moş Gheorghe? ― Fac miros urît. săracu. Da de ce nu tragi din lulea. ― Să-ţi dau pălăria. Nu te supăra... ― Ai fost la Plevna. ― Moş Gheorghe. ― Moş Gheorghe. făcîndu-şi cruce."Şi Isus creştea în înţelepciune şi în vrîstă şi în har înaintea lui Dumnezeu şi-a oamenilor. Monica. cu canaf negru.― Nuu.. ― Nu se poate! ― Ba da. dac-aş fi eu fata matale... Ducă-se pe pustii!. duduiţa moşului. Aşa am avut şi eu. şi Monicăi. Olguţa! Cum să nu ştiu!.... ― Hai. moş Gheorghe? se alarmă Olguţa. se indignă Olguţa. ― Adevărat. moş Gheorghe! ― Iaca am lăsat-o!.. ― Adevărat? ― Are moşu... ― Ba-i frumos.. Ducă-se pe pustii! ― Şi mata n-ai murit. ― Da ei nu ştiau. Avea şi bunica de la bunicu. Vrei să mă supăr? ― Iaca-s viu. Pe fiul lui Dumnezeu? se spăimîntă moş Gheorghe. da fesul nu l-ai arătat! ― Iacătă şi fesul turcului. Dacă-ţi spun eu! Moş Gheorghe are şi decoraţii. ―Fie ş-aşa. ― De la turci? ― Sigur.. văzîndu-l că întinde mîna spre pălăria ei. subt ochii lui. ― Cum să moară. moş Gheorghe. foc în pălărie? ― Foc. Îmi place mie.. ― Ştiu. moş Gheorghe? ― Eii!. Fericirea îi umplea sufletul. Ce vrei să faci.." Moş Gheorghe îşi ridică ochii de pe Biblie. Mor bieţii cai ― mai mare jalea ― şi oamenii. dar feriţi de oameni. şi dac-aş face obrăznicii.. Da hai să vă arate moşu ceva în livadă.. Olguţa. ― Nu pune mîna pe pălărie. Da ce-i. ― Eii! Acela era cumpărat de la Constanţa. asupra fetiţelor.

Olguţa? Moş Gheorghe aruncă o privire spre lacata sipetului. cînd iar sus. da... Monica. ― Olguţa. moş Gheorghe.? ― Nu te preface. ― Stai. Avea Oţăleanca pere busuioace. o potoli moşneagul.. . chiui Olguţa. subt icoană.. La loc de cinste. ― Moş Gheorghe. ― Nu-i descuiet.. zîmbi el departe. moş Gheorghe. ― Vai. strigă Olguţa bătînd cu piciorul în scrînciobul oprit... acum ştiu de ce-ai astupat borta. c-un îngeraş albastru la picioarele unui drăcuşor roş. alături de bucoavnele sfinte. Monica vedea cînd cerul. cînd albastru... cu mînile încleştate pe barele de lemn. ― Olguţa! ― Sstt! ― Olguţa! ― Ţi-i frică? ― Nu mi-i frică. Ai vrut să-mi faci o bucurie!. şi închise capacul la loc. aducînd scrînciobul din cer în puterea braţelor. Obrajii Olguţei ardeau. cînd verde. Şi scrînciobul: scîrţ-scîrţ. da scrînciob n-avea. luă din fundul pălăriei luleaua învălită într-o sugătoare.. Olguţa desfăcu hîrtia roşie şi sonoră. ― . Cînd ai să-mi arăţi şi mie? ― Nu mai e mult pîn-atunci. Rămînînd singură.. Olguţa se suise în picioare pe banca zburătoare. vreau să merg călare. Monica! Uite scrînciobu! Scrînciob.. ― Moş Gheorghe. Olguţa-i aşteptă să plece. Olguţa! ― N-ai frică..― Mergem... Cînd sus.. Toate vioarele stridente ale scrînciobului mieunau aprig subt mînile ei.. cădem! ― Nu te las eu! ― Olguţa! ― Monica! Monica închise ochii. Ştiam eu că n-ai astupat borta din pricina porcilor! ― Ce spui tu. şi începu să caute prin odaie. ― Închide uşa. înfundă în aromatul aşternut luleaua. Moş Gheorghe aprinse luleaua şi porni spre fundul livezii să destupe borta. cînd pămîntul. Îmbrăţişa picioarele Olguţei. Deschizînd capacul. ajungîndu-i din urmă. Monica! Hai să te dau în scrînciob! Merci. că ameţeşti. n-ai grijă. ― Ţine-te de mine. Olguţa? ― Nu vezi. duduiţa moşului. o mai lustrui cu rochiţa cea nouă. duduiţa moşului. Uite-l după nuc.. moş Gheorghe aşezase darul Olguţei: cutia cu bectimis. moş Gheorghe.

. am să-ţi spun ceva. Şi peste ţara mea. ― Vai. ce tare-ţi bate inima! Ar fi putut scutura un mănunchi de bujori cu bătăile inimii. da odihneşte-te oleacă. ― Ş-acuma să mă vedeţi pe mine. ― M-am odihnit. înviind din noaptea valurilor la lumina portului. L-aş lua pe moş Gheorghe şi dintr-o dată l-aş lăsa la Iaşi. ― Şi tu? ― Eu îs împărăteasă. da nu mai pot! răsuflă Monica. ― Stai. ― Nu mai pot! Uf! Nu mai pot! Moş Gheorghe. un scrînciob de aici pînă la Iaşi. Olguţa zîmbea şi gîfîia cu capul pe genunchii Monicăi. la bunica... duduiţa moşului. În sufletul Monicăi bucuria năvăli ca o roşeaţă pe obraji." Monica privi spre curtea boierească. "Fără Dănuţ?.. ― Şi dacă-i mai mare decît România? ― Nu-i nimic.. Tu ştii că în America e cel mai mare fluviu din lume?! Eu îl aduc în România. Culcată pe lăicerul întins de-a lungul prispei. urmărindu-şi gîndurile..... nu acuma.. de culoarea lor. ― L-ai lua de aici? ― Cînd începe şcoala. Aşa crezi tu.. ― Nu se poate.. Mîna Monicăi fugi spre frunte.. ― Tu eşti teribilă.. Monica.― Te-nvaţă el moşu. ― Ascultă.. Eu aş vrea un scrînciob mare-maremare.. Multă. Acuşi trebuia să vie şi Dănuţ. îi vesti Olguţa ridicîndu-se la loc în norii de asfinţit... Îl fac statuie şi gata!.. Da eu mă dau în scrînciob. Şi după asta aş lua şcoala şi aş zvîrli-o în iaz." "Fără de bunica?. Olguţa! ― Ei! ― Da. Vocea Olguţei răsună energică. Monica. ― Dă-mi apă. moş Gheorghe. ― Uf! Tare-i bine. că mă dau jos! ţipă Monica. moş Gheorghe. moş Gheorghe... Iar încep! Hai şi mata. Mie-mi vine ameţeală. eu aş vrea un scrînciob din România pînă în America.. Ştii ce-aş face?. nu mă lăsa! Moş Gheorghe intră în casă oftînd. ― Rău te-ai înfierbîntat. Scrînciobul pornise gol în cer.. m-ai lăsat! Moş .. pune mîna aici. îl pun împărat pe moş Gheorghe.. duduiţă? ― Dă-mi. ― Vai de mine! Vrei să cazi la pat. şi-n locul şcolii aş duce casa lui moş Gheorghe.. Tăcură. să-mi aduci aminte. Moş Gheorghe. ― Şi cu regele Carol ce faci? ― Nu ştiu. Monica îşi închipui un scrînciob care ar duce-o în cer. moş Gheorghe.

― Aşa zic şi eu. nu ţi-i ruşine? Mai năltuţi decît Olguţa. duduiţa moşului. că-n casă nu-s. ― Mai ai? ― Are moşu un paneraş. ce ţipi? Cel mic amuţi.Gheorghe. ce s-aude? ― Ia nişte copii. duduiţa moşului! ― Moş Gheorghe. da cică au intrat muştele. ― Şi tu. moş Gheorghe. ― Acuşi v-arăt eu vouă! De ce vă bateţi? Amîndoi băieţaşii îndreptară o căutătură cruntă spre Olguţa. ― Să le mîncăm. cei doi băieţi de ţăran se băteau cu destoinicie pe tăcute. măi. în cămeşuică. S-o încăierat. Ascuns după uşă. ― Toate le ştie duduiţa moşului. ― Ia l-am găbjit! ― L-am trîntit oleacă! ― Cum îţi zice ţie? ― Ionică. ― Bună-i şi apa. nu mă lăsa! ― Nişte busuioace. da voi n-aveţi gură ― cînd vă-ntreabă duduiţa? interveni moş Gheorghe.. ― Dacă îţi spune moşu. ca doi tăuraşi în faţa muletei toreadorului. ― Moş Gheorghe. icnind numai. O spurcat apa. Copii. ţipa şi se văicăra ca un lăutar tocmit pentru bătaia celorlalţi. ― Ce-l baţi. ― Şi ţie? . Alături de ei însă.. moş Gheorghe? ― Ei! Se hîrjonesc ei aşa. privi şi se repezi la poartă. Am uitat cofa descoperită şi-au dat muştele în ea. tot zăbovise. dînd răgaz Olguţei să se mai potolească puţin. ― Le-ai prins mata de-afară. duduiţa moşului. ― Bune-s! ― Dulci-s! ― Mai bune decît apa. ― Nu-i bună apa. ― Moş Gheorghe! ― Zău. că bune-s busuioacele cînd ţi-i sete de apă. trecîndu-şi dosul palmei peste nas. Olguţa sări drept în picioare. moş Gheorghe. un copilaş mărunt. moş Gheorghe. moş Gheorghe! ― Ba zău ! ― Hai să te cred. tot aşteptase. ― Măi. duduitelor. dă! ― Se bat. mi-i sete! ― Iaca şi moşu.

că pe tine te-am întrebat. mormăi Pătru cu pumnii strînşi. dă-i o pară. în treacăt. Se opriră cu toţii în faţa prispei.. de mînă cu cel mic. ― Şi ce i-aţi făcut? ― Olguţa. îl ţinti Olguţa. ― Cîţi bunghi aveţi? ― Eu n-am. răguşind deodată. Mai mult decît toţi. Băieţii plecară capetele. gata s-o ia la fugă. Vra să zică. codindu-se în faţa porţii şi-a poruncii. priviri dîrze. încrucişînd. că m-o prădat! ― Scoate bunghii! Ionică întoarse capul înspre poartă. cu blîndeţă. Olguţa. ― Fiindcă m-ai prădat de bunghi! ― De unde-aţi furat voi bunghi? se oţărî Olguţa. şterge nasu lui frati-tău! ― Da di ci? ― Da di ci-i frati-tău? se îmbufnă Olguţa.. Uite ce ochi frumoşi are.. ― Cîţi bunghi ai tu? ― Parcă-am numărat?! ― Măi Pătrule. voi vă jucaţi în bunghi în loc să faceţi treabă. ― Şi tu de ce plîngeai? se înturnă Olguţa cătră cel mărunt. Cel mic începu să ţipe. îngînîndu-l. ― Moş Gheorghe. ― Cine-a sărit întîi la bătaie? ― Măi Pătru. ― Măi broscoiule. ― El îi frati-meu. acuma lasă-i cu mine. Monica după ei. să nu mai plîngi! Şi voi veniţi cu mine.. aducîndu-i înăuntru. arătînd doi ochi albaştri şi un năsuc tare necăjit. ― Auzi măi. tot mohorît. Amîndouă capetele se îndreptară spre moş Gheorghe. ― Parcă am făcut ceva! se înspăimîntară băieţii. devenind batistă.. Moş Gheorghe întîlni ochii Olguţei şi plecă fruntea în pămînt. ― Da tu di ci m-ai făcut jidan? izbucni Ionică.. se încruntă şi vorbi apăsat. ― Hai-hai! cînd spune duduiţa! Moş Gheorghe îi luă de după gît pe fiecare.. şopti Monica. ― Aha!. Ionică-l măsură pe Pătru. lămuri.― Pătru. descoperi o goliciune pîntecoasă. Pătru să uită la Ionică. da tu cîţi bunghi ai avut? ― El ştie. m-o prădat! se răsti Pătru la Ionică. moş Gheorghe zîmbea în mustăţile albe. Moş Gheorghe îi slobozi. ― Parcă numai eu! ― Spune de ce ai sărit la bătaie? ― Să spună el! ― Ba tu să spui. aşezată turceşte pe lăicer... Cămeşuica celui mic.porcule". împingîndu-i binişor spre Olguţa. Acuma să vă judec pe voi... Pătru. tu ai sărit. spune să-i şteargă nasul. ― M-o făcut . ― Tu să taci odată! Monica. .

― Vra să zică aţi tăcut.. hă. în palmele alăturate.. Ochii lui Ionică n-o slăbeau pe Monica. sau voi? Ia să văd.. nedumerit. legătura desfăcută. pumnii lui Ionică se strîngeau mai tare fără folos pentru nodurile batistei şi cele din gît. măi . ― Vouă. ― Dă! oftă el cu ochii la Olguţa. ― Nouă ni i-o dat. ― Acuma să vă văd! Pătru oftă. ― N-o lăsa. se scuturară ei.. vouă! Da de ce vi i-a dat?. ca un chimiraş copilăresc..... mai dă-i o pară.― Fă cum porunceşte duduiţa. ― Monica.. hhh! începu din nou frăţiorul lui Pătru. Ionică se scărpină după ceafă... în loc să vă jucaţi cu bunghii lui moş Gheorghe. Ionică oftă din greu.... strigară într-un glas băieţii gata să se repeadă după Monica. Şi moş Gheorghe. ― El m-o prădat! ― Îs bunghii mei! Zi măi. săltă din umeri subţiindu-şi mijlocul încins cu brîu roş şi scoase o legăturică plină de noduri şi sunătoare de bumbi. ― Hă.. Pătru? ― Parcă eu mai ştiu! ― Nu ştii. Spune tu. du-te-n casă şi împarte-i în două. ― Ca să ne giucăm noi! se bătură ei peste piept.... măi Ionică. ― Mai mulţi n-am! ― Dă-i încoace! Fruntea lui Ionică îmbătrîni.. privindu-i de sus.. ― Ei. Călcîile goale ale lui Ionică sfredeleau pămîntul. moş Gheorghe.. Vra să zică v-aţi prădat şi v-aţi bătut. Asta-i stăpîna ta. vă ia înapoi bunghii.. ― Moş Gheorghe. Aşa-i. Pătru se dădu mai la o parte... dă-i două să tacă ― auzi tu? Monica întinse Olguţei. ― Vra să zică moş Gheorghe v-a dat bunghii. hă. hhh! Hă. acuma vorbesc eu. moş Gheorghe clipi. În ce clasă eşti tu. Eu m-am bătut.. ― Monica. moş Gheorghe? Privit din trei părţi.. Acuma să vorbesc eu... ― Vra să zică. Degetul cel mare de la piciorul lui Pătru se ridică în sus. ia deznoadă tu. Bine. Cu fiecare nod desfăcut... Atunci bunghii tăi îi dau eu lui Ionică.. fiindcă nu l-aţi ascultat. ― Şi voi aşa aţi făcut? ― Da cum? ― Da cum?. cu bumbii tărcaţi. ― Ia! Olguţa se ridică în picioare. ci stai! ― M-ai prădat. voi vaţi prădat. îl sfătui moş Gheorghe..

Acuma eu am să pun o întrebare: cine răspunde îndată. măi Ionică? ― Hhei! oftă el hurducat. o vesti Monica.. Ionică îi privi pe-ai săi cu mai mult "rămas bun!" decît "bine-ati venit".. ― Nici legătura nu mi-o dai? întrebă cu spaimă şi sfială Ionică.. ai să te mai baţi? ― La ce? ― Da tu. ― Gata. şi le întinse Olguţei. Bun. Voi. ― Da tu? ― Nu ştiu.. Ia spuneţi voi. Unu ori cinci face cinci. Hai. ― Tu ştii.Ionică. ― Dacă n-am tablă şi plumb! se tîngui Pătru cu amărăciune. De-acuma plecaţi! Ce mai aşteptaţi? ― Hai. şi-aduc socoteala gata. ― Ia întindeţi fiecare cîte-o mînă. Pumnul lui Pătru înghiţi bumbii. se oferi Ionică. Olguţa! ― Parcă ei ştiu! Da-s proşti! Uite cum îşi bat capul. Moş Gheorghe dădu din cap minunat. purtîndu-şi privirile cînd spre palma lui. ― Pătrule. fiindcă numai eu ştiu. ― Vai. Monica. ca şi mine. Băieţii se apropiară cu capul în pămînt. cînd spre pumnii lui Pătru. Monica. că mă supăr.. ― Nici eu. a cui-s bunghii? ― . Monica alese. ― Vra să zică numai eu ştiu. Aţi auzit? Băieţii se încordară ca pentru o întrecere la fugă. ― Vra să zică nu ştiţi.. De ce nu v-a lăsat repetenţi? Băieţii o ascultau cu teamă şi supunere. se iuţi el cu răspunsul. ― Vra să zică într-a patra. Monica. ― Unu ori trei face trei. capătă bunghii lui moş Gheorghe. dă-mi şase pere. Începură în gura mare Pătru şi Ionică.. ― Mă duc în sat.. întorcîndu-şi spatele şi scriind în aer cifrele. Monica. nu ştiţi să faceţi o înmulţire. făcu un buchet din cozi. ― Şi eu parcă nu-s! sări Pătru. ― Ai mei. na două pere. în ce clasă eşti? ― Într-a patra... dă-i încoace. oftară ei amar. Pătru şi Ionică rămaseră cu ochii mari şi gura căscată în faţa Olguţei. arătîndu-i pumnii închişi. ― Monica. ― Acuşi îs şi eu. Olguţa. ― Dă-i-o. ― Ia veniţi încoace. Cît face cinzeci şi trei înmulţit cu şaptezeci şi unu? Poftim. Olguţa? şopti uşurel. băieţi din clasa a patra. măi! ― Hai! ― Măi Pătrule. şi să nu mai fii prost să-ţi pierzi bunghii ia .

― Duduie Olguţa. ― Ştiu. îţi dau eu patru pere busuioace cum n-ai mîncat tu niciodată.. ― Caut-o.. ― Iar Anica! ― Vă pof.. ― Uite-o. ― Atunci venim mîine.. Se înserase limpede. ― Duduită. ― Or să intre porcii în livadă! ― Să intre sănătoşi. Vino cu mine. Ce cauţi aici? ― Vă pof. Anica intră în casă după Olguţa. Mînile Justiţiei de pe prispa casei lui moş Gheorghe primiră sărutul împricinaţilor. ― Cînd om ajunge-n poarta casei.. ― Monica. ― Duduită. am dres gardu la loc! clipi cu înţeles moş Gheorghe. rochiţa roşie şi cea albastră făcură semn cătră moş Gheorghe. ― Da. moş Gheorghe. vine Anica să vă cheme. ― De-acum pleacă.. mna! ― Sărutaţ-o. ― MoşGheorghe. Pune lacata. Pune-ţi bunghii la loc ― nu ţi-i iau înapoi ― şi mănîncă perele. Pune-te şi-o caută. felii de morcov în tutun. ― Duduitelor.. că ea v-o făcut dreptate.. da cînd mai veniţi la moşu? ― Cînd ni-i pofti. că mă supăr! ― Mulţumiţi duduiţei. Din pragul curţii boiereşti. măi. ― Să pui. Pentru ce? ― Mi-au încleiat mînile. ― Mi-am pierdut batista. zîmbi modest Olguţa. dă-mi batista. îi explică ea serios.. vocifera Anica din casă. măi urşilor! ― Sărut mîna! ― Săr. Şi să te astîmperi. ― Ştiu. că morcovul ţine umezeală. măi Ionică. zîmbi moş Gheorghe dînd drumul Anicăi. moş Gheorghe. nu-i batista. coborîndu-se de pe piedestal. moş Gheorghe. unde-s duduiele? ― Du-te şi le caută că asta-i treaba ta! În urma tuturor porni moş Gheorghe. De-acuma are moşu scrînciob. ― Aşa oi face. vezi c-ai uitat să-mi aduci aminte! ― Vezi!. . ― Cînd să-i dau drumul? se veseli moş Gheorghe.Ionică ― şi ţie. moş Gheorghe. De ce nu pui mata. ― Iaca vă poftesc. Olguţa trînti uşa lăsîndo pe Anica înlăuntru. cum pune şi papa? ― Oi pune. duduiţa moşului..

― Băă-băă. Dănuţ. ca la miopi.. cum spune şi mama. n-auzi? ― .? Toţi ascultară înspre uşă. intră doar carele cu boi şi oamenii cu seceri. Dănuţ le mai încurca. ―. tante Alice... ― Ascultă.. Olguţa făcu semn cu piciorul pe subt masă Monicăi. îşi şterse buzele şi. tu auzi ceva? întrebă Olguţa pocnind în dinţi o prună brumărie. Topi între limbă şi cerul gurii geroasa îmbucătură. Din care pricină. Sprîncenile Olguţei se strîmbară în sus. ― Ce nu-mi dai pace să mănînc? ― Eu? Hm! Mama ţi-a făcut observaţie. penserat. Păcat numai că n-a fost şi Dănuţ. Olguţa pocni o prună. Monica oftă neutral... Dănuţ tocmai începuse rugul zămos din mijlocul harbuzoaicei. Deasupra casei lui moş Gheorghe. mamă. Doamna Deleanu îl obliga pe Dănuţ să aibă cîte-o altă surdină pentru fiecare fel de mîncare. cînd nu ştii să-i mănînci altfel. Obrajii lui Dănuţ luară culoarea miezului de harbuz. Pe poarta casei lui moş Gheorghe intrase şi ieşise o poveste. mimetic parcă. ― Cum aţi petrecut. frigîndu-se. ori înghiţea friptura. Vorbeam de altceva.Luceafărul dintăi lucea curat şi zîmbitor. numai racii se sorb aşa. ca notele başilor bisericeşti. ― Ce s-aud? ― Ascultă bine. ― Ţţ! Îl aud pe Dănuţ sorbind harbuzul şi n-ar trebui să-l aud.. fragilul murmur al sopranelor. fără s-o mai mestece.! Pe tine te aud mîncînd în fiecare zi. un înger sau un cocostîrc se închină.. ― Da! Tu îmi spargi urechile cu perjele tale şi nu-ţi spun nimica. N-auziţi? se înverşună Olguţa. papa. la fel cu-acel care lucise deasupra ieslelor din Betleem. ridică ochii spre Olguţa. Sprîncenile reveniră la loc. sape sau securi. Moş Gheorghe întoarse capul îndărăt.. cînd simţea ochii mamei lui privindu-l cu toată atenţia urechilor mesteca supa. înghiţind de două ori. mam deprins. Răgetele boilor răsunau profunde şi enorme acoperind ţiuitul greierilor şi al cosaşilor. Monica? ― Foarte bine. . III HERR DIREKTOR ― Mamă. Pe poarta caselor de ţară. le mai uita. Ochii Olguţei se micşorară de încordare.. Satanic.. înecîndu-se..

― Olguţa. da lui îi place să-i spui aşa.. Dănuţ se repezi afară cu şervetul la gît.. nu vorbi urît.. Eu îl iubesc. papa. dădu din cap energic şi zîmbi indulgent.. Olguţa! zîmbi domnul Deleanu. Nu ştiu cu cine seamănă! Cu papa nu seamănă de loc. Monica. papa.. .. De ce nu mă crezi tu pe mine? ― Ba te cred.. Olguţa îl privi. îi răspunse zîmbind domnul Deleanu din pragul uşii. Uitînd harbuzul şi insulta. cu harbuzul lui Dănuţ? ― M-a insultat! Mă răzbun. ceva cu electricitate şi cu nemţi. ― Păcat de harbuz! cercă Monica s-o înduplece. Olguţa! Da ia spune-mi tu de unde ştii să deosebeşti sunetul unei trombe de mugetul vitelor? Că doar automobilele de la noi le poţi număra pe degete! ― Fiindcă mi-s antipatice. Cu Herr Direktor!. Olguţa începu să împlînte în ea scobitori. nu ştiu ce fel... E fratele tatei!. ca un primjurat cu verdictul. Ce ai tu.. ― Şi seamănă cu moşu Iorgu? ― Nu. Ţi-am mai spus. ca şi mama.... ― Monica. Cine pune rămăşag cu mine? N-auziţi? Băă-băă!.― Un bou ca toţi boii! se pronunţă sarcastic Dănuţ. urmat de doamna Deleanu şi Profira... consimţi diplomatic.. ― Rîzi de mine. ― Şi cu Grigore nu? Fiindcă-i automobilist? ― Ba da. ai auzit ce-a spus papa? Să-l iubeşti pe Herr Direktor. ― Sînt sigură. Şi tu să-i spui Herr Direktor.. Zărind inima harbuzoaicei neisprăvită de Dănuţ. Eu glumesc. Cum fac boii? Aşa fac? consultă ea deferentă pe Dănuţ. ― Nici nu-l cunosc. scuturîndu-şi şervetul... cu şervetul în mînă. Olguţa se ridică solemn în picioare. simbolicele scobitori îndurerau miezul harbuzului locţiitor al lui Dănuţ. cine-i Herr Direktor? ― Un alt papa.al vostru. de ce-i spui tu Herr Direktor? E neamţ? ― Ţţ-ţî-ţî!. ― Să ştiţi că vine Herr Direktor cu automobilul. Tu eşti prietena mea. ― Taci! ― Da papa.E directorul unei societăţi foarte mari. ― E director de şcoală? ― Cum poţi să spui aşa ceva!. Ai să-l vezi. eu ţin cu caii adevăraţi. ― Şi eu... Ca cele şapte săgeţi din inima biblică a Mariei. Olguţa. ― . papa? ― Nu. ― Dănuţ. Olguţa! ― Ce-are-aface! Îl cunosc eu. Nu l-aş putea suferi!.. Tu ai ureche muzicală. ― Olguţa.

Sigur. copiii tremurau să nu-i fure Ucigă-l-toaca şi scînceau. Eu am isprăvit. acoperit de colb. ca orbii. cînd la biserică. vitele şi ţăranii priveau trăsura stacojie ― cine-o mai văzut! ― fără de cine ― Doamne. se întinse. mi se pare că eşti şireată!. boală!" un muget de bou în mînă. iartă-mă ― suind la deal în goana mare.. Înghesuiţi în mamele lor. Iar vizitiul ― ptiu! ferească Sfîntul de-aşa creştin! ― în loc de ochi avea sticle negre. Moş Gheorghe mai văzuse la Iaşi nelegiuirea-cu-roţi. Noi avem ecou la Medeleni: de asta am auzit eu trompa. în loc de hăţuri..Altă scobitoare pătrunse mai adînc. adunînd scobitorile în farfuria ei. halat de doc. închis ermetic la gît şi la încheietura mînilor ― se coborî flegmatic pe portiţa de la spatele automobilului. Vicleimul păsărilor înşirate pe şosea. De aceea mai scuipă o dată. Lasă c-o-nvaţă moşu pe duduiţa să umble călare.. să văd şi eu automobilul. ― Săracu conu Costache. îmi dai voie să scot scobitorile? ― Cum vrei. îmbrăcat din cap pînă-n picioare în armura automobiliştilor ― ochelari rotunzi de scafandru cu rame de cauciuc cărămiziu. ― Lasă că-l vezi. cu burta plină de darabane bătute de toţi dracii. Cu sufletele înfrăţite în aceeaşi depărtată epocă geologică. ca o jalbă. Fără poftă. Ţăranii îşi făceau cruce. îşi descoperi faţa lăsînd ochelarii să-i atîrne de gît. Tropăi ca să-şi desmorţească picioarele. încruntîndu-se. Herr Direktor. haidem afară. ― Bine-ai venit. îşi puse monoclul în ochi. Monica. Dumnezeu să-l ierte! În ograda dumnealui să intre una ca asta!. şin loc de bici şi de "hii. cască de doc. jubiliar.. dar cu entuziasm. Grigore! ― Guten Tag l. Cînii lătrau şi schelălăiau ca la urs.. mugind. juca-naintea şi în urma goanei roşii. şi-n urmă împroşcînd un fum puturos ca cel din iad. Monica plivi miezul străpuns.. În sfîrşit. Mai e vreme. ― Olguţa. căscă. Toţi servitorii ieşiseră din casă. Olguţa mîncă miezul pe care Dănuţ îl curăţise de sîmburi şi Monica de scobitori. Isprăvindu-şi vindicta. ― Merci. temerară. ridicînd bancheta articulată. ― Olguţa. ca şi mine. Herr Direktor! ― Moşu Puiu! moşu Puiu! vocifera Dănuţ cu şervetul în mînă. Monica. ― Să nu se supere tante Alice! Alta urmă. îşi . masiv pe roţile burtoase ― molohul kilometrilor se opri războinic în faţa scărilor. duduind. bufnind. Olguţa o întregi cu un pocnet de prună. o roată în proţap.. iscodind cu ochi de femeie.. cu ochii cînd la dihanie.

) 1 s Cuprins de giganticul hohot de rîs al băutorilor de bere.. ― Ba mă cormpromiteţi voi pe mine! protestă doamna Deleanu. cu aerul unui amiral englez aclamat într-un mic port dunărean. Kulek. Da .). dieser ist mein Sohn. ― Kulek. ― Monica? Doamna Deleanu îi făcu semn din ochi. ― Zău! ― Da. Herr Direktor se însufleţise ţinîndu-l pe Dănuţ în braţe.frecă mînele neatinse de colb şi de soare. ― Măi Grigore. tu ai să mă compromiţi. sărutîndu-l. ridicînd-o. eu îs voinică. Era şi el confecţionat în fabrica de blonzi cu ochi albaştri şi obrajii de Gretchen ai Germaniei. Herr Direktor! ― Scuzele mele domnişoară! Urcînd treptele se aplecă în faţa Olguţei şi-i sărută mîna. tresăltînd delaolaltă cu trepidaţiile maşinii.). Mecanicul berlinez. ― Am muşchi. Buftea-i gras. punîndu-i mînile pe umeri. eşti sau nu feciorul meu? ― Tu eşti burlac. Părea că toastează cu o cupă de şampanie.. glumi domnul Deleanu.) 4 Asta-i bine! (germ. Herr Direktor. îl întregea. tată de carton ce eşti! ― Atunci mai am o nepoată? ― Te poţi mîndri! ― M-am curăţit! Mă pregătisem numai pentru doi nepoţi. Herr Kulek se bătea cu palmele peste genunchi. o numi doamna Deleanu. ― Tot drac ai rămas! ― Nici nu mi-ai spus bună-ziua.. ― Das ist guuut! 4 Bună ziua (germ. îl apostrofă Olguţa din pridvor. ― Dănuţ. ― Poţi să mă săruţi şi pe obraz. şi se înclină zîmbind în faţa scărilor. aşa cum e Dănuţ băiatul tău. ― Domnişoara? ― Monica. ― Bine v-am găsit! Căzuseră şi ochelarii negri de pe faţa şoferului ― din pricina Anicăi. acesta este fiul meu (germ. ― Monica e fetiţa noastră. Herr Direktor. expediat în ţară o dată cu automobilul..2 ― Und ich bin sein Vater! 3 adăugă modest domnul Deleanu... coborînd scările. 1 Şi eu sînt tatăl lui! (germ. Nu mă supăr! ― Uf! Da grea te-ai mai făcut! oftă el. Anica plecă ochii ruşinată.

trei. Profira! Adică du-te-n casă. ― Olguţa. avea dreptul sa ducă geamandanul greu. Măi Iorgule... numai. fără să răspundă Monicăi. perii hainele. Puteai să te anunţi.. ai mîncat? ― Aş! ― Haidem în sofragerie. ― Apă de spălat. ― Să trăieşti. Dănuţ. ― Măi omule. aşezînd pantalonii pe dungă. doi. Dănuţ? ceru voie Monica. apucînd mîna Olguţei. Dănuţ? Dănuţ se întorcea cu mînele goale pătruns de o gravă mîndrie. aducînd geamandanul. ca după un fapt de arme. ofensat totuşi. Tot el îi peria hainele. ― Ce te-amesteci! Du-te cu Olguţa. ― N-am vorbit cu tine. ai la mine un bacşiş: ai făcut abatajul cel mare! Nouă. unde-l culcăm pe domnul neamţ? se interesă Anica. ― Hai la masă. Asta era o demnitate bărbătească. congestionat. Trecu înainte. stărui Dănuţ. ajungîndu-l în antret. S-a spart ghina! ― Cuconaşule. începu să numere Herr Direktor pe cei din pridvor.. nu slujbă de slugă cum spunea Olguţa. eu îţi torn apă de spălat. Tu taci şi-asculţi. torni apă. ca şi pe mine. ― Te-ai supărat. Babo. Nişte sărmăluţe de piept de gîscă! susură galeş bucătăreasa răsărind în urma lui Dănuţ şi a Monicăi. ce neam de ghinionişti sîntem! ― Cui i-o spui?! ― Ieşi afară. aprobă Olguţa. aşa se vorbeşte?! se încruntă doamna Deleanu. ― Domnul neamţ. ― Ai-ia-ia! Profiro. urmat de supunerea ei întristată. gîndea Dănuţ.. Iorgule. Eu îţi vorbesc. m-ai nenorocit! S-a făcut bac. ― Moş Puiu. ― Sărut mîna. babo! Mi-ai ieşit cu plin! Unu. ― Îi dai voie lui moşu Puiu să te sărute? ― Sigur. să toarne apă de spălat pe buretele mare şi zburlit ca un cap de hotentot blond şi colonie în pumnii lui moşu Puiu. Bine-ai venit. strigă el cu ochii de vizionar ai jucătorilor de chemin-de-fer. ― Daa! N-ai nici-o grijă! Îţi dă voie Anica! răspunse Olguţa. şchiopăta purtînd geamandanul greu. ― Tu eşti servitor: duci geamandanul. roşie la faţă. . cuconaşule. Nici nu-i trecea prin minte Monicăi cît de temerară-i era propunerea! Dănuţ. domnul neamţ! începu să cînte Olguţa. ― Imposibil! Daţi-mi apă. ― Vrei să te-ajut. cucoană! ― Aşa-i! Îţi uitasem tabieturile! Un ceas îţi ajunge să te speli? ― Cuconiţă. "Din invidie".. v-am pregătit de spălat. socotindu-l şi pe Kulek.frumoasă nepoată mai am! Monica: nu? ― Monica. şopti Monica intimidată. te-am fi aşteptat.

am dres abatajul lui Herr Direktor. de cîte ori nu ţi-am spus că numai femeile se mărită! intervenea doamna Deleanu. Atunci să te vedem! ― Prefer să fiu calomniat! Pentru Herr Direktor.. De harbuz n-ai grijă. şi succesele.― Mamă dragă. că baba face cît doi! ― Cît patru. ― Nici eu. ― Haidem odată la masă! ― La spălat.. Spune. Dănuţ! ― Să nu uiţi să verşi căldarea! insinuă Olguţa la urechea lui Dănuţ. ― Actul de naştere. Herr Direktor.. ― De ce. că am avut eu. capul rotund al lui Herr Direktor părea cărunt ca un bulgăre de sare. Eu nu-s femeie. cînd ti-i mărita ai să-ţi tunzi nevasta? îl întrebă Olguţa. cum spune mama? ― Nici. deci neigienice. mamă? Vreau eu să mă însor Cine nu-mi dă voie? ― Eu. pe care nu-l ascund. monoclul pe care-l arăt ostentativ. începeau pletele: poetice. conveni serviabil bucătăreasa. ― Da eu vreau să mă însor. omule! ― Hai. ― Calomnie! protestă Herr Direktor. inestetice şi incomode pe deasupra. ci chiar era. "Să nu fie de deochi!" (Germ. cu numărul zero. ai să-ţi tunzi nevasta? ― Nu. deci nefaste. Olguţa! Dar tot bac a rămas. ― Olguţa. Dănuţ. bătînd cu degetul în lemn toaca superstiţioşilor. Doamna Deleanu pretindea că nu părea.. Proaspăt tuns. din pricina abuzului de colonie. cum spui tu. de la trei centimetri în sus. încheia logic şi violent Olguţa. ― Vezi.) . care se ştiu! ― Ta-ta-ta! Lasă părul să crească. necivilizate. Herr Direktor! ― Toate le face baba. aderă Dănuţ. Cu osebirea că Dănuţ întrebuinţa numai colonia doamnei Deleanu. ― Nici n-ai să te-nsori. ― Herr Direktor.. chiar. ― Să trăieşti.. Nici sub formă de musteţi nu îngăduia părul: "această pacoste pentru bărbaţi.. ― Dovadă.. torenţial. ― Atunci tunde-te. şi tu ai să ajungi moşneag ca şi moşu Puiu. Umberufen! (1) adăugă el. cucoană! ― Spală-te odată. ― De ce? ― Fiindcă n-am să mă mărit. sau mai ales cînd îl poartă femeile".

Simţind c-o pufneşte rîsul. am intrat la stăpîn! ― Aşa. Pot să intru. sărut mîna. M-am prefăcut. ― Toarnă-i.S-o usture! Aşa-i trebuie! Lasă!. ochii Olguţei îl pîndeau. Nu te frigi? Fff-haa! aspiră ea întretăiat oftînd apoi ca după o arsură. în afara uşii odăii de baie... fiindcă ai isprăvit colonia. Herr Direktor? ― Nu se poate. Ca să nu-l tundă ar fi fost în stare să se însoare chiar.Dănuţ amuţea.. Herr Direktor? ― Diavol împieliţat. să chemăm părintele din sat: aşa a spus coniţa. ― Ba tu să-mi torni. ― . Toarnă bine: asta nu-i joacă! "Eu m-aş face că torn şi l-aş lovi cu vîrful. Aşa să spui... Dănuţ. Dănuţ se uita pe geam. Aşa ţi-a poruncit Herr Direktor. ― Toarnă-ţi singură. ― Herr Direktor. ― Auzi!. ― Herr Direktor. n-auzi? ― Toarnă-i. ― Intră.După aceea.. oftezi. dar conştiincios. mai întîi tu stropeşti covorul. făcînd scut cu trupul sticlei din mînă. şi-ţi freci pleoapele. cu sticla de colonie în mînă. tot în război sînteţî? Dănuţ se bosumflă. Dănuţ zîmbi: .. te masezi pe cap. dragă Herr Direktor..Că de nu. Rînd pe rînd. se recomandă Profira pe nevăzute. Dintr-o aruncătură de ochi.. Acum îţi dai pe faţă. tu ai să mi le dai! ― După aceea. Olguţa. Acum venise rîndul coloniei. hai să-ţi arăt eu cum faci tu cînd pui colonie. suflecase la loc o mînecă nesupusă. Dănuţ turnase de băut buretelui. şi uită însărcinarea cu care pornise din sufragerie. .. Buftea. ― Spune amfitrioanei că nu-mi ajunge un popă.... Întreabă coniţa dacă v-aţi botezat.. Buftea! tună Olguţa. ― Nu te-am întrebat pe tine. să-mi trimită un care de popi. ― Toarnă. care turna cu mînie. Profira se bătu cu palma peste gura nelegiuită. de la sprîncene în sus şi gemi: îîî-îîî!.. Desfăcîndu-şi palmele boltite şi le frecă una de alta: picături acide plouară pe covoraş. medită Olguţa răzbunări în locul lui Dănuţ. Tot mai ai migrene. Dănuţ.. ― Cine-i? ― Eu. Olguţa văzu tot. cum spune Profira. ceri să-ţi mai dea.. ― Toarnă." Printre zăbrelele degetelor viclene. Dănuţ. întinsese prosopul.. din cana cea mare. Dănuţ desfăcu şurubul dopului metalic. sau l-aş stropi în ochi din greşeală". ― Degeaba te bucuri. porunci ea umilitului paharnic. răspunse dîrz Dănuţ. ― Ia să văd. . ― Cine-i? ― Careul de popi sau carul de popi....

― Şi ce mai fac, Olguţa? ― Crezi că nu ştiu.! Dă-mi sticla, Buftea. Dănuţ rămase cu mîna goală. ― Acuma, Herr Direktor, vine rîndul batistei. Eu n-am. Să zicem că rochiţa mea e batista. ― Să zicem... da ce-are să zică Alice? ― Mama zice că tu eşti de vină. Colonia gîlgîia, murînd rochiţa Olguţei. ― Grigore, să-ţi faci singur mîncare! răsună glasul doamnei Deleanu. ― Intră. Am isprăvit. ― Ce faci acolo, Olguţa? ― Mamă dragă, aveam o pată pe rochiţă şi Herr Direktor a spus că iesă cu colonie. ― Tu-mi strici copiii, Grigore! ― Vezi, Herr Direktor! ― Mai bine spune-mi ce-mi dai de mîncare. ― Colonie... Asta meriţi. ― Atunci sînt sigur că masa-i bună! ― Te poftesc să mănînci la Bucureşti ca la mine! ― Bucureştiul are multe bunătăţi! ― Acele!... ― Care-s acele, Herr Direktor? ― Are să-ţi spuie Dănuţ... peste vreo cîţiva ani. ― Grigore! ― Ba ştiu eu şi n-am să-i spun lui Buftea. ― Olguţa ! ― Dacă ştiu, mamă dragă! La Bucureşti faci un chef. ― Cine ţi-a mai spus şi asta? ― Tu, mamă. ― Eu?! ― Sigur. N-ai spus tu că papa face un chef la Bucureşti? ― ...Am glumit! ― Atunci şi eu am glumit, mamă dragă! ― Tante Alice, se răcesc ochiurile, vesti Monica din pragul uşii, cu un aer de paj timid. ― Iacătă singurul copil cuminte din casa asta! ― Lasă, c-am să-i arăt eu! mormăi Dănuţ, uitat de toţi, atingînd cu cotul pe Monica, dinadins rămasă la urmă. Ochiul lui Herr Direktor, cel cu monoclul, nu făcea mare deosebire între femeile frumoase şi mîncările alese. Le privea cu aceeaşi impertinenţă curtenitoare, în timp ce buzele întredeschise şovăiau parcă între vorbe şi fapte. Se aşezară cu toţii în jurul mesei, păstrîndu-şi locurile obişnuite. În faţa tacîmului solitar al lui Herr Direktor, curba de aur roz a ochiurilor, palpita; alături de farfuria lor, mămăliguţa poetică şi adormită ca o

poreclă moldovenească a soarelui; mai încolo, untul tatuat cu linguriţa şi împodobit cu două ridichi violent roşii; şi smîntîna cu ten de madonă... ― Se aprobă! ― Măi omule, nu mai aproba! Ia şi mănîncă. Acuşi e vremea mesei! ― Şi voi să mă priviţi?... Pardon! ― Te cred! Ce vrei să facem? Să-ţi întoarcem spatele? ― Să mîncaţi şi voi... Altfel să-mi plătiţi intrare! ― Mamă, eu zic să aducă un cantalup, propuse Olguţa îndatoritoare. ― Hm? consultă doamna Deleanu pe domnul Deleanu. ― Amin. Azi e bairam! ― Prohiro, adă un cantalop... Vezi, Herr Direktor, eu nu te las! ― Aşa eşti tu, Olguţa: îţi place să te sacrifici! glumi doamna Deleanu. ― Mamă, spune tu drept dacă şi ţie nu-ţi place cantalupul de la gheaţă? ― Îmi place: cum nu?! ― Atunci ne sacrificăm împreună! ― Olguţa! ― Dragă Alice, toate bune şi frumoase în casa ta, începînd cu tine! Cum se face numai că la voi... ― ...nu-s scrumelniţe? îi luă vorba din gură Olguţa, luîndu-i şi monoclul ca să-l imite mai bine. La masa lui Herr Direktor, scrumelniţa făcea parte dintre farfurii, şi ţigara dintre mîncări. ― Olguţa, scoate monoclul: asta-ţi mai lipseşte!... Fumat! fumat şi iar fumat! Mîncare se mai cheamă asta Grigore? ― Omoară microbii şi ajută digestia! ― Lasă scrumelniţa, Dănuţ! ― Dă-mi-o, Dănuţ. ― Nu i-o da! Olguţa smunci scrumelniţa din mîna buimăcită de două magnete potrivnice şi o insinua pe masă. ― Mamă, uite ce face Olguţa! ― Aşa îţi trebuie dacă nu asculţi!... Şi tu, Olguţa, de ce nu faci cum spune mama? ― Mi-ai spus mie ceva, mamă dragă? ― Am spus. Ajunge. ― Mamă, tu nu eşti decît mama mea, pe cînd Herr Direktor... ― Ce-i, mă rog? ― El e musafir... şi tu eşti gazdă. ― Obraznică mai eşti! Profira intra solemn cu sarmalele; după ea Anica purtătoarea cantalupului palid şi zbîrcit ca un cap de mucenic al scopiţilor. ― Cine-i amator de cantalup să ridice un deget.

Olguţa împunse cantalupul cu două degete. ― Vezi, Monica, asta-i o figură de jiu-jiţiu. Dacă erai tu în locul cantalupului ― Olguţa se aplecă la urechea Monicăi de teamă să n-o audă Dănuţ ― trebuia să-mi despici degetele cu palma. Altfel îţi scoteam ochii. Aşa se parează. Să ştii de la mine! Monica ridică un deget încovoiat, reţinîndu-şi o modestă felie. ― Nu aşa. Uită-te la mine. Cu muchea palmei, Olguţa despică aerul, scurt, tăios. Domnul Deleanu se aplecă asupra cantalupului, îl mirosi, apoi, cu buzele strînse şi nările dilatate, privi plafonul dînd din mînă ― Vous m'en direz des nouvelles! 1... Măi, tot jidanii mei, săracii! Numai ei ştiu s-aleagă ce-i bun: cum îi avocatul lor aşa-i şi cantalupul avocatului... Mă duc s-aduc curaçao-ul. Grigore, tu vrei cognac?
1

"Ei, na!" <Fr.)

― Contra! Sînt la al doilea abataj de sarmale! După asta să-mi faceţi coliva. Dănuţ ridicase degetul subt faţa de masă. Ce? Erau la şcoală? Sigur că mînca şi el. Nici nu mai încăpea vorbă. Se simţea în stare să mănînce el singur tot cantalupul. Din cantalupul tăiat în două, ca dintr-o besactea orientală, curgeau şiruri blonde şi roşcate. ― Hm-hm-hm! se pregăti Olguţa zăngănind cuţitul de farfurie. Cu o legănare de evantaliu, mîna Monicăi alungă mirosul sarmalelor... Buzele lui Dănuţ se crăpară umede, topind în gura şi în plămîni adierea care te face să închizi ochii şi să-ţi lărgeşti nările şi pieptul, ca întîia sărutare a fecioarelor aprige. ― Dănuţ, tu nu mănînci cantalup? "Sigur că da, sigur că da", vociferau gîndurile îmbătate de făgăduinţi mereu împrospătate. ― Nu, merci. De ce? Tăcu mîndru şi amar... De ce?... Fiindcă aşa vroia... De ce?... De multe ori buzele lui Dănuţ erau duşmanele lui Dănuţ... De ce?... Lasă... ― Porţia lui o mănînc eu, hotărî Olguţa, dînd din picioare. Dănuţ înghiţi în sec de mai multe ori, cu ochii la farfuria sarmalelor ― lua-le-ar dracu! ― cu sufletul la poarta paradisului pierdut unde veghea Olguţa cu dinţii şi cuţitul. ― Dănuţ, noi doi nu umblăm cu fleacuri. Hai şi-mi ţine tovărăşie. Sarmalele-s mîncare serioasă. ― Da, moşu Puiu. Chiar mi-i poftă. ― Vai de mine, Dănuţ! Ce-i lăcomia asta? Acuma ne-am sculat de la masă! ― Lasă-l să mănînce cît vrea. La vrîsta lui... ― Bine, bine! Profiro, dă-i o farfurie, oftă doamna Deleanu... Şi să

şi turcească pe deasupra am să visez că-s sultan la mine în harem. Dănuţ întoarse capul. Buftea! Buzele Olguţei insultau pe şoptite. împlîntă furculiţa în sarmale. ― Coane Costache. portretele străbunilor şedeau la locul lor aşteptînd să se deschidă uşa şi să năvălească strănepoţii. şi două portrete în rame ovale: tinereţea cu haine şi bucle demodate a străbunilor copiilor de-acum. după un dejun subt nucul din livadă. cu lăutari şi cotnar.. să-ţi spun care-i cîntecul: cînd m-oi culca eu singur într-o odaie cu cinci paturi.Demult. ca un curcubeu al fericiţilor. răspunsese Herr Direktor. ras pe de-a-ntregul.. ultimul model. strivi o lacrimă între pleoape şi. pe care orice zgomot amuţea desculţ ― ca şi ţigăncile de-odinioară. cu un gest de sinucigaş. nici narghileaua cea cu trompa lungă pentru fumul lung. înflorite-n Orientul unde lenea şi cadînele-s frumoase ca şi basmele celor o mie şi una de nopţi. în liniştea exotică a odăii turceşti.. Şi mai era ceva în odaia trecutului: un cufăr-dulap de la "Wertheim". Herr Direktor abia sosit din Germania ― cu monoclu. De pe nici una nu lipsea tablaua de aramă împodobită cu mlădii desenuri. ― Şi ce ai să faci cu cinci paturi. panoplii de arme vechi cu tecile împodobite ca odăjdiile mitropoliţilor. şi la încruntarea lor hangerele şi iataganele din cui ar fi dat iureş. S-ar fi încruntat poate strămoşii văzînd prihana. te rog! Măcar atîta! ― Buftea. nesocotind ― poate din pricina monoclului. unde să te culc pe tine? îl întrebase conu Costache privindu-l cam de sus. Ş-are să fie bine! Şi cînd m-oi . Pe ziduri. covor mai plin decît ale divanurilor. răposatul conu Costache Dumşa. ― În odaia turcească.. poate din pricina cotnarului ― posomorala coborîtă pe faţa venerabilului bătrîn. fin încrustate cu lucirile de ger ale sidefului.. tuns cu numărul zero şi împodobit cu semiluna unei cicatrice de Schläger ― venise la Medeleni să facă vizită cumnatei sale şi părintelui ei. Aroma cantalupului plutea răcoroasă deasupra arşiţei de varză ardeiată. pe cinci divane rînduite-n şir de-a lungul zidurilor de cetate. . care aduceau boierilor un zîmbet roşu în dinţii albi şi dulceaţa de trandafir între pahare brumate.mănînci frumos. Pe jos. În odaia turcească. să se deschidă cufărul nemţesc şi să răsune veselia copiilor de-acum în faţa zîmbetului tinerilor de atunci. ajunge unul singur. icoane cu obrazul castaniu îmbrobodit în aur şi argint. De aceea.. La fiecare căpătîi vegheau măsuţe arăbeşti. Dar cufărul de la Berlin era încărcat cu daruri. şi topeau lung aurul onctuos din care o apăsare numai revărsa şipote de miere glacială. măi păgînule? Pentru un cap de steclă şi spîn. odihneau covoare moi de lînuri. ― Măi neamţule.

coane Costache. Suferea. Tot aşa păţea cînd erau prea multe bunătăţi la masă. salam. ― Măi!. şi cataif cu frişca la sfîrşit. Îşi freca mereu mînile.. bucuria se prefăcea în chin şi nu mai era bucurie. ş-oi vedea cinci paturi goale are să fie şi mai bine. Olguţa făcu o tumbă şi încă una. mamă dragă. rămase odaia lui Herr Direktor. Şi doamna Deleanu era meşteră la alcătuirea lăzilor. cînd m-oi culca şi cînd m-oi deştepta. culegînd.. Dar ce-are-a face o biată odăiţă cu un palat! ― Tante Alice. parcă-i o vitrină! ― Bravo.. De unde.. răspunse capul de pe divan rostogolinduse. Ia să-i mai ziceţi un cîntec moldovenesc. De atunci. astîmpără-te! ― Să-ţi ajut. smochingul sau un sacou. Ştii că nu-i prost neamţu! Să mai aducă o steclă de cotnar. În lăzile lui Herr Direktor domnea o ordine amănunţită şi strategică. trăgea săltarele pe rînd. Brava. ca să nu se căiască mai tîrziu. dar mult. neamţule! Tot moldovan ai rămas pe dinăuntru. măsline marinate. orice ladă-i la-nălţime.. Olguţa începu să fumeze din narghilea. ― Cu aşa ladă nu-i greu să fii ordonat! ― Cu aşa ordine. îmbrăcînd pijamaua. ― Olguţa.deştepta dimineaţa cu grija celor cinci belele din vis. încît nu-i mai era poftă de nimic şi mînca în silă. ― Sfîntă modestie! ― Sfîntă dreptate! Lui Dănuţ îi bătea inima repede. Şi cît oi sta la Medeleni am să te binecuvîntez. De pildă: icre negre. Herr Direktor cu ochii închişi şi-ar fi putut îmbrăca fracul. În preajma cadourilor. Uitase de Olguţa şi de toate cele.. Grigore? Asta-i portretul ordinei tale: fanfaronadă! . şi ceilalţi nu mai tăceau odată: ţţ-ţţ-ţţ. ― Dă-te jos. Lăcomia îl exalta aşa de tare.. înecîndu-l. rivalitate. ghiudem. Herr Direktor? ― Imposibil! Mînă de femeie în lada mea?! Tocmai desfăcuse lada. Monica! Ai auzit. ca jucătorii de bacara cînd au pontat fundul buzunarelor. ― Olguţa... ca pe Dumnezeu. şi de îndată s-ar fi putut dezbrăca.. în faţa ei. toate cele trebuitoare de la locul lor. Vorbele lui conu Costache erau pravilă în casa bătrînească. copleşit de presimţirea cadourilor. ce-nseamnă asta? ― Tumbe. gata să nu le mai isprăvească. Rezemîndu-şi creştetul capului pe divan. una cîte una. Monica ştia să organizeze geamandanul cu lucruşoarele ei şi zestrea păpuşelor. odaia turcească în care nimeni nu intra. În genunchi.

şi piramidonul.. Unul cîte unul.... Alice: o pereche de ochelari pentru cochetele venerabile. mi-i totuna ― cu o uşoară preferinţă pentru ciorapi!. Două pistoale de tinichea cu petiţe....... A! Face-à-main! Merci.. copii?" "Cuminţi".. şedea ursuz. "Măi băieţi.. Of! Bine c-am scăpat! Muzica asta îmi dădea migrene... Înainte de-a se dezbrăca.. ne chema în biroul lui: "Aţi fost cuminţi. da. Mie mi-au rămas celelalte... papa? ― O cucoană. Poftim. Ţii minte? Acolo a rămas carnea. ― Bietul tata!. ― Cum îi lada. ― Migrenele capului tău!! ― Iorgule. Erau singurele ocazii cînd treceam şi eu drept copii cuminte. ca zgribulit de frig. Aceeaşi însufleţire copilărească creştea în toţi deopotrivă. ― Cred că alte muzici. ― .. ţiaduci aminte de cele două capete de leu de pe speteaza fotoliului? ― Cum nu?! Tata ne speria că muşcă şi tu le-ai pus în gură cîte-o bucăţică de carne crudă ca să-i îmblînzeşti....balonaşe. Încep cu moşnegii. ţi-aduci aminte cînd se întorcea tata de prin judeţe. ― Cine-i Minerva.. dragă Alice. Grigore.. ― Iorgule... mai uşoare. Grigore. tu ce spui? ― Eu. erau rînduite de Monica pe divanul cel mai apropiat. aşa-i şi capul: ce intră nu mai iesă. anume făcute pentru urechile mamei. ― Napoleon! ― Al lăzilor. decît atunci cînd trebuie... primăvara. ca subt streşinele tuturor caselor cînd se întorc păsările. ― . N-ai uitat comisionul.― Invidia traducînd elogiul sincerităţii! Şi asta-i un portret: nu? Să trăieşti. de unde vine aşa miros urît?" Cum să-şi închipuie bietul bătrîn că leii de lemn deveniseră carnivori! . de la sesiunile curţilor cu juri? ― Bietul tata! Parcă-l văd. papa. mai berlineze! ― Acelea te lecuiesc de migrene. pachetele. Poftim şi notele. Bach sau ciorapi.peştişori de mintă. cu mînile înfundate în buzunarele pantalonilor.. ― Bach? ― Habar n-am! Am luat ce-ai scris. Olguţa. pe jumătate desfăcute de doamna Deleanu... ― Frumos! ― Şi Minerva. ― Eşti în stare !. Numai Dănuţ. regret migrenele burlacilor. Monica.. răspundeam noi în locul mamei. dragă. ― Ce nume! ― Aşa-s cucoanele! ― Sigur.

. ― Ce faci şi tu: supăra pe mama.. Olguţa. S-a uitat la tălpi: nimic! ― Şi tu tăceai. papa? ― Tăceam.. papa?! întrebă Olguţa cu ochii scînteietori de mîndrie. năvălind în trecutul poznelor părinteşti. ― Papa. pe subt birouri. zîmbi domnul Deleanu. pe subt covor. ce era să fac? ― Şi moşu Puiu nu te-a spus? ― Se poate! Fraţi şi trădători? ― Şi ce s-a întîmplat? ― Tot mama a descoperit isprava! Avea un nas! Cînd începusem să fumez ― eram printr-a patra de liceu ― mîncam cîte o lămîie întreagă şi fugeam pe-afară cu gura deschisă ca să nu mă simtă. ― Herr Direktor..― Se stricase carnea. ameninţînd că mă zvîrl de-acolo dacă nu mă iartă. lăsînd în loc privirea amintirilor. În jurul tainicului pachet se adunară toţi. ― Cărţi? ― De joc? ― Eu întreb.. N-ai să ghiceşti. Monoclul căzuse din ochiul lui Herr Direktor.. Parc-o văd pe mama cu ochelarii pe nas. Olguţa se aşeză pe marginea divanului. ― Iorgule! îl mustră doamna Deleanu. Herr Direktor îşi puse monoclul. papa. ― Ce ai acolo? întrebă doamna Deleanu.. ― Ştofe? ― Ţţ! ― Bomboane? ― Ba. Bietul tata! Cînd te gîndeşti că din lefuşoara lui de magistrat cinstit izbutea să puie deoparte pentru cadouri. mai spune ce făcea papa. şi pentru studii la Berlin.. ― Aşa-i. Herr Direktor dezmierdă hîrtia mută. ce-i? ― Foarfecele are cuvîntul cu precădere. te-a bătut pentru conserve? ― Nu m-a putut prinde. oftă domnul Deleanu. ― Degeaba. Semănăm cu Olguţa cînd eram mic! ― Ş-acuma. M-am suit pe acoperiş. ― Da. şi tot mă descoperea. că e de . îngîndurată: "Săracu moş Gheorghe!" ― Dănuţ. ― Olguţa! ― Acuma-mi sameni tu mie. ― O surpriză! ― Spune. privindu-l încruntaţi. inspectînd pe subt dulap. Răspunde. adă-mi un foarfece din trusă.. ― Pot să vă spun că vine de peste nouă mări şi nouă ţări..

Zvîrlite-n sus chimonourile japoneze se desfăcură şi căzură iluminate de auriu şi roşu ca făşii desprinse din cerul legendelor nipone. adevărate ţigarete orientale. ― Cu enigmele tale. ― Anglia. că cei de la care vin sînt ga. Excelente. Uitaţi-vă în sus.. măi omule! ― Simandicoasă doamnă.. ― . Un-doi-trei. nu te mai strîmba. Că-n tara de unde vine se bea mult ceai. ― Bine. ― Uite. ― Uf! Nesuferit eşti cu.. am scăpat de femei.gen neutru: honny soit qui mal y pense (1). sînt palizi.. .. ― Ţi-l plătesc. ― Ei! ― Poftim. 1 Să fie blestemat cel care se gîndeşte la ceva rău (fr. ― Ce să vă mai spun?. asupra minunilor. ― Eu cred. ― Grigore.. tu mi-ai adus cleştele de unghii! Eu ţi-am cerut foarfecele. De-o vrîstă cu Olguţa şi Monica. Herr Direktor. ― Te-ai depărtat.. ― Rusia? ― Acolo se bea votcă. Fiindcă-s fără carton ţi-am adus o ţigaretă. o să-mi plătiţi cleştele. că-i dulce la pipăit. ― Iorgule. ― Dănuţ dragă. Isprăveşte cu subtilităţile. ― Asta-i farsă! ― Mă rog. ― Draga mea. ― A ta va fi împărăţia cerurilor. o strînse ghem.. cadoul fără enigmă e ca o cucoană cinstită: nu interesează! ― Grigore! ― Tu eşti interesantă din alt punct de vedere! ― Poftim. că-i plin de pasări gingaşe care au calitatea că tac... Herr Direktor tăie sfoara. Mai poetic nici că se poate! Ghiciţi! ― Precizează.. Iorgule... Acuma e rîndul tău. le pături. se poate? ― După aşa surpriză eşti suveran. Tacticos. moşu Puiu. şi că va fi la modă. doamna Deleanu îngenunchie pe covor.cadourile tale. Copiii vin la urmă.. completă Herr Direktor.). că e cenuşiu pe dinafară şi roşu pe dinăuntru. Fuu! Da cald mai e! ― Scoate-ţi surtucul. desfăcu învelitoarea descoperind o alta de hîrtie de mătase.

mie nu-mi vine. Nu vreau aşa. . răspunse Monica prin visul chimonoului.. da Olguţa?. Aşadar chimonourile sînt ale cucoanelor.. ― Lasă. Hocus-pocus-filipus!.. tante Alice. E cu doi ani mai mică decît tine: calibrul nouă.. ca tăiată într-un miez de ananas.. Olguţa are destule.. şopti Olguţa. Monica nu te superi? Ia să vedem cum îţi vine. moşu Puiu. aş vrea să-ţi spun ceva. Vino să te sărut. ― Vino să te pup. Ştii. Puşcă adevărată! Adevărată! La aşa bucurie nu s-aştepta. da frumoase-s japonezele! Mă mut în Japonia. şopti ea în braţele doamnei Deleanu. ― Merci. Monica? ― Da. Ştii.. Uite şi cartuşiera. Aşa. ― Alice. Herr Direktor o aşeză pe divan şi se dădu îndărăt măsurînd-o prin monoclu. ― Hopa! Luînd-o în braţe. ― Bravo ţie. ― La dispoziţie... ― Dragii mei.. te rog dă-i-l tu. ― Herr Direktor. Herr Direktor.. ― Herr Direktor. Herr Direktor. începu Herr Direktor acoperind cu mînile saltarul de jos.... ― Ş-acum deschid bazarul de jucării. ca un toboşar napoleonian bătu imnuri de glorie. Tu eşti în partida mea. Olguţa îl privea mai dinainte. Merită Japonia! ― Vrei. Olguţa. ― Alice. Inima lui Dănuţ. mie-mi place foarte mult. ― Nu. ― Şi eu.. gură de aur. măi. ― Tante Alice. să fii la înălţimea chimonoului. La ureche. ― Cu-aşa păr nu-i greu. aşteptîndu-l.. şi-a europencei. scoate-ţi cozile afară. Cu o surprinzătoare dibăcie. tu eşti cucoană? ― Nuu.. să isprăvim cu buclucurile. Începem după vîrstă. Jos moşnegii!. dar mi se pare că Monicăi îi place şi mai mult.. Dănuţ. Ţinînd puşca în mînă. nu te îngriji. S-o facem japoneză de-a binelea. schimbă-i pieptănătura.. ― Olguţa să nu crezi că te-am uitat! Acuma vine rîndul vostru. Chimonourile erau pentru cucoane. Unu-i mai mic. Poftim o puşcă. Herr Direktor o metamorfoză pe Monica într-o clipă... ― Ia să vedem. Dănuţ e cel mai mare. Uite şi-o cutie cu cartuşe... acela-i al tău. ― Herr Direktor ― nu te supăra ― eu aş vrea să-i dau Monicăi chimonoul meu. ― Poftim urechea.Galbenă şi plină. ţigareta de chilimbar deşteptă zîmbetul pomului de Crăciun pe chipul domnului Deleanu. ― Monica.. Monica. aruncă o altfel de privire Olguţei.

îşi suflecă mînicile ca un hirurg. c-un paradis de aur pe creanga cea din vîrf. Uite două diabolouri.. Aşa era Monica: o vignetă la începutul unei legende. un pui de piersic înflorit. Ajutor. despuiate cu înfrigurare de Olguţa şi Dănuţ. Cal să-ţi dea tată-tău. Deschideţi gura şi întindeţi mînile. ridichi. Puşca devenise internaţională. mere. Sfiala şi chimonoul îi insuflase gesturile înguste ale japonezelor. ― Aferim! aplaudă Herr Direktor. şedea turceşte pe divan.. caise. copii. ocoli plafonul şi strînse mai tare puşca. Olguţa le sărută cu evlavie. nuci.. morcovi. ― Stai. pe fiecare în parte. îşi cufundă mînile în cutie. ― Va banque! Prune. ― Prinde-o. ― Uite. roşie ca suflată cu vaporos mărgean. Luînd cizmele în braţe. Olguţa! ― Au.. uite. cu genele şi umerii plecaţi şi mînile ― în mînicile largi ― încrucişate pe genunchi. Herr Direktor ! .. Poftim cizme de călărie şi pantaloni de amazoană. cepe. uitasem. Pentru aşa gazelă! ― Herr Direktor. se rostogoleau ca o grindină umoristică de fructe şi legume. Olguţa... ca să nu-i fie frig peste noapte: visul unui poet japonez îndrăgostit de piersici. Bluză să-ţi facă maică-ta. Mută. făcute din pastă de migdale. cireşe. ― Dănuţ! Dănuţ! Tot Dănuţ! Iar Dănuţ! Încă Dănuţ!. alune. ― Staţi. ― Olguţa!. ― Ce ziceţi? îi întrebă doamna Deleanu dîndu-se la o parte cu o încetineală savantă din faţa Monicăi. papa! ― Pe el. o minge de foot-ball. uită-te şi tu. Nu cumva team protejat? Pachetele zburau unul după altul pe al treilea divan. Dănuţ îşi răsuci privirea spre geam. ― A venit rîndul Olguţei.Întîlnindu-i ochii.. În rumen revărsat de zori. piersici. ― Ce vrei. săreau. pere.. Herr Direktor desfăcu repede o lădiţă de carton. renclode. ― Măi-măi! De antilopă! se minună doamna Deleanu pieptănînd-o pe Monica.. învelit de zeul livezilor cu chimonoul unei fetiţe. şi uite. Ochii Olguţei parcă erau de un calibru mai mare decît al puştii. că n-am isprăvit. Monica. ― Dacă vrei.de marţipan cădeau. Părul ei de aur tumultuos. Olguţa luă puşca din mîna diplomatică în mîna ei războinică. castane .. înflorise în coc nipon.migdale. prins cu pieptenii doamnei Deleanu. oameni buni! Tigroaică. nu gazelă! gemea Herr Direktor năucit de sărutările Olguţei.. Herr Direktor. cum sărutau străvechii luptători armele de luptă. Alte pachete zburară.

intrase în odaia turcească. Profiro! ― S-o mănînce sănătoşi! Mă lipsesc. Ridicîndu-se în picioare. Un morcov aruncat de Olguţa o expulza pe Profira. coniţă. împiedicîndu-se în chimono. Pune-o în gură. fără s-o mai curăţe. porunci Olguţa. ― Ştiţi ce? se amestecă doamna Deleanu din nou convertită la extravaganţe. clipi prosteşte şi rămase cu gura căscată.. de teamă să nu le calce. Trîntiţi pe jos de-a valma. domnul Deleanu. muşcînd ― minune! ― dintr-o ceapă inofensivă. ― Fă-ţi cruce şi mănîncă. punînd piedici Olguţei. Dănuţ. Profira intră. Atunci daţi-mi şi un şal. ― Mănîncă. ― Vai-vai-vai! Ce-am făcut aici! Parcă-i un bazar din Stambul. lasă-mă să-ţi fac un turban. ― Doamne păzeşte! Asta-i doftorie. văzînd-o că se codeşte. îl rugă Olguţa născocind un mijloc de-a prelungi dezordinea. coniţă! ― Ceapă nemţească. zi: Doamne-ajută! ― S-o curăţ. Fiecare cum vrea. ― Hai Profiro.. Mîna liberă fanteziei fiecăruia. ― Sigur. Profira luă ceapa. ― Prohiro. Profiro. Nu-i lucru curat. ca obrajii umflaţi de piersica din gură. o suci. subt obştescul hohot de rîs al celor de jos. tot trăgînd cu ochiul la zîmbetul neliniştitor al copiilor. paradoxal răsărit din cufărul ordinei.Duhul anarhic al neorînduielii. doamna Deleanu redeveni severă gospodină. doamna Deleanu. ca un nas de clown. mari şi mici. tante Alice. o întoarse. contemplîndu-i ca un boscar încîntat. tu eşti gata costumată. Olguţa c-un morcov în dinţi. să vezi şi tu cum îs cepele de pe-acolo. culegeau bunătăţile. ― Apă! M-am topit! ― Un duş ne-ar trebui. . ― De unde turban? ― Fac eu c-un prosop.. Şi eu tot japoneză mă fac. ― Ia nu te mai strîmba! Parcă n-ai mai văzui ceapă de cînd eşti! Profira făcu o cruce cu limba în gură şi muşcă din ceapă. se rugă Monica. ― Se aprobă. ― Te-ai otrăvit. stărui doamna Deleanu.. Am înnebunit cu toţii! ― Cine-i acolo? Intră. bombardînd-o cu cepe. ― Eu rămîn aşa. o sfătui Olguţa. ― Ptiu! scuipă ea în pestelcă. şi Herr Direktor. ― Fugi şi adă apă de băut. scărpinîndu-şi limba cu dosul palmei. hai să ne costumăm cu toţii. Cepele erau învălite într-o foiţă de mătasă dogorită care imita foiţa lor. cu nările înfiorate de teamă. Monica. făcînd mereu mătănii graţioase fructelor ca unor drăgălaşe zeităţi. uite ceapă de la nemţi. ― Herr Direktor.

. căută doamna Deleanu îmbrăcînd chimonoul. ochii depărtaţi şi paloarea brună a obrajilor ovali. nu-i fi avînd tu vreun strămoş mongol? ― Uită-te-n oglindă. Kami-Mura. ― Papa. bine! Ea e domnişoară. Şalul turcesc de pe umeri nu izbutea să anuleze efectul european al monoclului şi al zîmbotului de rigoare. ― Fără puşcă? se posomori Dănuţ mai tare. Şi tu. harem am. mai mult pentru viitor decît pentru prezent. adică tu eşti paşă ― îţi fac eu turban şi tot dichisul ― iar Grigore-i eunucul haremului. eşti în formă! Dănuţ se retrase pe lîngă zid într-un colţ. bombăni Dănuţ. ― Da! cu haine urîte! ― Dănuţ. . tu şi Grigore sînteţi turci. Cu prosopul improvizat turban în jurul capului. ― Nu vreau. prea mic... Olguţa? ― Eu îmi pun cizmele şi pantalonii de călărie. Mă fac haiduc şi o fur pe Monica. se răzbuna exagerînd circonferinţa buclată a capului care o purta plouat! ― Numai cafeaua şi rahatul îmi mai lipsesc! Narghilea am. el are costumul japonez. mamă? ― Fiindcă şi eu îs japoneză şi Monica. tu eşti Nastratin Hogea. Du-te şi ţi le pune. ― Cred. Ce te-amesteci! ― Ce idee bună! Sigur. ― Cu puşcă şi cu tun dacă vrei! Hai. dă-mi şi mie o idee. tîrînd săbiuţa ruginită şi zăngănitoare. ca o ruşine întrupată în coadă de tinichea. ― Da! Monica are haină frumoasă. ― Ha-ha-ha! Ia uitaţi-vă la Buftea! ― Kami-Mura! ― Bravo. ― Alice. Du-te şi ţi-l pune. Părul negru. repede. erau un adaos exotic la chimono. ― De ce. Profira intră cu tablaua de dulceţi. ― Tu. mamă? întrebă Dănuţ. ― Mă aşteptam! oftă doamna Deleanu. Du-te şi te-mbracă. interveni Olguţa cu o ciudată suavitate în glas. ― Mamă dragă.. eunuc am. ― Dragă Alice. Eşti japoneză autentică. exclamă domnul Deleanu.. ― Prea onorat!. Tu ai costumul lui Kami-Mura. te rog să nu-mi strici cheful. uniforma de amiral japonez avea şase ani. Ca dimensiune. Tu eşti soldat viteaz. ― Mai ştii?! zîmbi doamna Deleanu. Dănuţ unsprezece! Iar chipiul. Aşa vreau eu.. Herr Direktor avea înfăţişarea unui indian de operetă. în noua pieptănătură. ― Ia priviţi! îi invită Olguţa cu un gest teatral. ― Tu..― Da eu. tu..

. ― De ce rîzi. Musteţile de funingine împodobeau o fragedă faţă de haiduc mărunt. minunîndu-se. spune. Se auzi un pocnet. Anica şi baba. eu aduc aparatul. tu nu te serveşti?. zîmbiră dimpreună. numai ochi şi zîmbet. Nu vă dezbrăcaţi. ― Să nu vă supăraţi.. Baba se răsuci. Profiro. ― Bravo. ― De ce. Herr Direktor? îl dojeni Olguţa. clipind din ochi către ele. cu glas de soprană şi de bariton. Olguţa sări în odaie c-un bici în mînă. Tare-i frumos! Parcă-i la panoramă. Anica o zbughi. Cizmele de antilopă.. ― Să ne fotografiem. ― Spune. Olguţa? ― Musteţi. şi mai ales bluza roşie cu centură de lac. erau licenţe poetice. Ochişorii lui Mura timpului. Profiro? o întrebă doamna Deleanu văzînd tablaua primejduită de hurducăturile vulcanice ale veseliei pîntecoase ― Spune. Peste hotarul gol al pragului.. . ― Ce-i? Aţi venit la panoramă? ― Hă! Hă!. Am o idee. Peste umărul ei. ― Staţi.. dragă. Feţişoara lui Spuma laptelui. Da tu ce cauţi. ― Mor de căldură în Turcia asta. Aşa au haiducii. ― Eu propun să redevenim oameni serioşi. coniţă.. în stilul baladelor populare: Mustăcioara lui Pana corbului.― Iracan de mine! ― Te-ai speriat. cu gura pînă la urechi. ― Ce ţi-ai făcut. sorbea tot ce vedea. pantalonii bufanţi. Olguţa putea haiduci printre flori de luncă. se ivi capul de lună umoristică al bucătăresei. mamă dragă. Profiro! ― Trăiască Profira! ― Să închinăm un pahar cu apă în cinstea Profirei! ― Să trăiţi şi dumneavoastră şi tot veseli să fiţi! ― Dănuţ. coniţă . Ce nu fac eu pentru copii! ― Ridicaţi storurile. pe unde năvălesc fesurile macilor musulmani. Profiro? ― Nici nu te-am cunoscut. ― Să ne fotografiem. sărut mîna. Bravo! ― Bine. mamă dragă. Anica. Anica? ― Hă! Prin uşa întredeschisă. ― Hi-hi! le îngînă Profira.

întoarse capul obiectivului.. tu stai la picioarele divanului cum ai stat adineoarea. Komen sie. dar vedea tot pe subt gene.. stimată doamnă.. ţinînd recordul încruntării. lăsînd posterităţii profilul unui amiral japonez cu bucle de fetiţă..) 3 Staţi liniştiţi. Să nu te superi! ― De-acuma aşezaţi-vă.. Aşa. vă rog (germ. ― Alice.. îi pofti doamna Deleanu. Vrei să mă superi? Şi-mbracă-te la loc. ― Perfect. doamna Deleanu ― cercînd să compenseze cu gravitatea tonului neseriozitatea pieptănăturii şi a chimonoului ― vorbi apăsat: . cu sabia şi chipiul în mînă. Vino. Brrr! Crunt mai eşti! Adevărat samurai! ― Küss die Hand gnädige Frau. Herr Direktor?(2) urmă Herr Kulek cam zăpăcit. Domnul Deleanu îşi răsuci musteţile. Ce doriţi. Are să vie rîzînd. Sărut mîna. 1 2 De pe scări.. care pregătea o răzbunare aprigă japonezei cu coc blond. ― Unde te duci.. întîlnindu-l pe coridor. Dănuţ mergea. propuse Herr Direktor. ocrotită de zîmbetul haiducului cu musteţi de funingină. Herr Direktor?. Olguţa. domnule Kulek. ― Hai înapoi... hai şi tu cu noi. Aşa-i bine? A la turca... ― Cum să-i spun. te rog. Was wollen sie. Fraţii turci alături pe divan. Mobilizat din nou în oştile ridicolului. Monica.). bre! ― Bun. ― Şi cine vă fotografiază? ― Pune tu aparatul la punct.― Cum ne-aranjăm. Iorgule? ― Ce să ne mai aranjăm! Aşa cum sîntem. Dănuţ!. avea să se întindă în viitor.. E bine? ― Spune-i ş-aşa Olguţa. nach Herr Direktor (1).. El se pricepe. Dănuţ? îl întrebă doamna Deleanu.. Dănuţ.(3) Olguţa privi cu coada ochiului pe Dănuţ. mînat din urmă de mama lui şi de blestematul aparat fotografic în care ruşinea clipei de faţă. ― Ţi-ai găsit! Nu pune ea mîna pe-aşa ceva s-o tai! Se teme! ― Să-l chemăm pe Kulek. ― Ruhig bleiben. Apleacă-ţi capul. cheamă-l tu. tu stai la dreapta Monicăi. Aşa. înghiţită ca de-o sugătoare uriaşă. Herr Kulek.. Dănuţ aşează-te lîngă Monica. ironică. puţin numai.. ― Explică-i. Monica îşi privea mînecile.. Herr Direktor luă o narghilea şi-şi cabră monoclul. Doamna Deleanu se aşeză la picioarele divanului între copii. bitte schön. la Herr Direktor (germ.). restul poate să-l facă şi Profira. Olguţa. de ce nu stai turceşte? ― Poftim. Grigore. Grigore. domnule Director? (Germ.

Să mă iertaţi cu soarele dumneavoastră! Mă pîriesc eu de ajuns la cărţi! Monica mergea alături de Olguţa. mamă? ― Ca o cucoană. La cîţiva paşi înaintea celorlalţi. te fac răspunzător! Ţine-o din scurt. Grigore. cînd trebuie. se legănau pasările brodate pe chimono. ― Ce-i asta prudent? ― Curaj cu linguriţa. Oştirile din spatele închipuirii lui Dănuţ erau nesfîrşite. ― Eu?? Nuu! ― Tu. ― Mama-i fricoasă. ca o trenă uriaşă. Eu îs sănătoasă.. Soarele-i sănătate. Atîta cochetărie la un bărbat?! ― Dragă Alice." spunea doamna Deleanu. ― E fricoasă pentru tine. Nu lipseau nici mănuşile cu toţi nasturii încheiaţi. ― Sînt. ― Ai să-ţi schimbi părerea. ― El mă găseşte! zîmbise Herr Direktor cu modestie. ― Ca o ce.. de ce o superi tu pe mama? ― Fiindcă-i mama mea. Începeau de unde răsare soarele. mergeau . Herr Direktor. şi coborau. Şi eu mi-am schimbat părerile de cînd am nepoţi. Cuvîntul acela îl găseşti tu mai uşor decît mine. Armata din spatele concret al lui Dănut era alcătuită din Herr Direktor. ― Merci. cu puşca plecată în jos ― ca vînătorii ― Dănuţ îşi ducea oştirile la luptă. ― Olguţa. ― Tu nu eşti fricos.― Grigore. Herr Direktor îşi păstra albeaţa mînilor îngrijite "ca o. Pentru expediţia vînătorească ― copiii fuseseră iertaţi de somnul ritual în această zi ― Herr Direktor îmbrăcase haine uşoare de tussor şi inaugurase casca de colonist. ai cărui paşi erau paşii oştirilor care-l urmau mute. ― Totuna. ― Grigore. Olguţa păstrase numai costumul de haiduc. ― Ca o doctorie. În sufletul ei. pe o creangă înflorită. Şi nu uita pariul.. Nu samănă cu mine. ― Ia lasă! ― Vorbesc serios. Asta a vrut să spuie mama şi nu găsea cuvîntul. . mai ales pe Olguţa.. musteţile şi le spălase cu vată îmbibată în colonie. Herr Direktor.. Herr Direktor.Armatele închipuirii lui Dănuţ... şi abia capetele lor ajungeau pe viteazul împărat din frunte. supuse. Herr Direktor.. Olguţa şi Monica. ― Aşa-i bine. nu fiindcă-s negre. şi suiau dealuri ― hăt! în urmă ― se revărsau pe cîmpii. îmi plac mînile ţigăncilor fiindcă-s fine şi uscate. ― Nu-mi trebuie. la adăpost de puşti şi ochi de vînători. eşti un caraghios! Uite: eu am mîni mai negre decît tine. prudent. călăuzite de împăratul lor. Olguţa.

Dar nimeni n-ar fi cutezat să gîndească măcar una ca asta.. ca pe o inscripţie netălmăcită încă. peste toţi şi peste toate.. o întâmplare nemaipomenită în lunga viaţă a Fiţei. O singură slăbiciune avuse Fiţa Elencu ― de nimeni ştiută: Olguţa. O dragoste. aduse de prin străinătăţi ― laşul boieresc. Vlăstar urît al unui neam de oameni frumoşi.. Fiţa Elencu era hîdă pentru întregul ei neam în cumpăna a două veacuri... pe care o înclina înspre ea. Împăratul avea în cartuşieră moarte pentru o sută de zmei şi tot atîţia balauri.să ucidă un zmeu străjuit de balauri... ochii verzi urmăreau deseori prin casă pletele brune şi fruntea scurt şi dîrz tăiată.. pe care nimeni nu cuteza să-l atingă.. Şi-n casa lui conu Costache. la Medeleni începeau vremuri de bejenie. Cu tinereţele fecioarei bătrîne se îngropase în trecut o taină şoptită odinioară. Cînd pleca la Medeleni. Şi ce? împăratul avea puşcă... cu barca. culoare ademenitoare de muşte verzui ca ochii Fiţei. Parcă pompierii nu umblă prin foc!. Un tînăr îndrăgostit de Fiţa Elencu. Cruţaţi de bătrîneţă.. ai Fiţei Elencu.. Ochii negri ai fetiţei de cinci ani nu se plecau în faţa ochilor verzi. sora lui mai mare. dar zmeul n-avea de unde să ştie ce ştia Dănuţ. O plimbare pe iaz. Armata din spatele lui Dănuţ ― mai puţin Monica ― mergea să ucidă o legendă şi să cîştige o prinsoare cu prilejul botezului vînătoresc al puştii lui Dănuţ. Ţăranii bătrîni vorbeau că iazu-i blestemat. mult mai mare. ca verdele veninului. o luminase. căci ochii verzi. Fiţa trăise încă şi după moartea lui.. Deşteaptă pe cît era de slută. Cu putinţă?.. Dar pe împărat îl asculta ca un cîne. Să poftească zmeul!.. Oare?. răzbăteau dincolo de frunţile plecate în faţa ei.. Curînd însă. Primejdiile pîndeau la tot pasul. Înaintea lui Dănuţ alerga Ali cu coada ţanţoş răsucită în sus ca o musteaţă rurală. se putea preface în armăsar cu aripi. Iată obîrşia legendei: în casa lui conu Costache Dumşa. însoţită numai de cărţi în felurite limbi. În schimb. un înec din care Fiţa Elencu scăpase. în cupeu. Zmeul avea balauri la poartă şi buzdugan năprasnic în cui. Fiţa Elencu.. Putea creşte cît o vacă. Un boier de pe vremuri o poreclise "soacra bucuriei" şi multele ei nurori nu puteau trăi cu ea în casă. văduvă ― şi o roabă bătută cu harapnice pînă cînd trupul luase culoarea sîngerie a buzelor păcătoase... scăpat de robia roşie şi verde a unei limbi şi a unor ochi ― ofta cu dulce uşurare.Cînele împăratului era năzdrăvan. ... .. Înşelarea cu o ţigancă trupeşă de la Medeleni. N-avea grijă împăratul! Dădea foc codrului şi trecea mai departe printre flăcări. Zmeul putea să fure soarele şi să arunce noaptea ca un codru des în faţa năvălitorilor.. Peste copilăria şi tinereţa doamnei Deleanu şi peste tinereţa mamei ei. apoi amuţită. Cartuşele le păstra Herr Direktor. sultănise vreme îndelungată. răutatea ei le întrecea pe amîndouă la un loc. Fiţa trecuse ca lăcustele prin lanuri.

La prînz şi la masă. pofta-i venise la loc. vorbise răspicat Olguţa. Olguţa botezase cu numele celei răposate o ciudată broască. fetiţo... buzele fără dinţi sărutaseră c-un fel de acră duioşie. După moartea Fiţei ― spuneau ţăranii ― se ivise în iazul cu pricina o broască neobişnuit de mare şi de îndrăzneaţă. ― Să-mi aducă un pahar cu lapte la mine în odaie. Feciorul venise la masă cu pocalul gol. Rîioasă. ca un nesecat şi diabolic potir cu venin. ca toate celelalte. Fiţa Elencu începu un post care ţinu mai bine de două luni ― şi care-i grăbi sfîrşitul ― fiindcă dinţii luaseră drumul iazului. ― Am venit. aşa de palid la faţă. Iazul pustiu ca subt lună. Fiţa purta dantură. Olguţa nu-şi pierduse pofta de mîncare: dimpotrivă. într-o tăcere de oraş îngropat subt lavă.. cum domnise Fiţa cu ochi verzi peste toţi. Din clipa aceea. intrase în odaia Fiţei trîntind uşa. că parcă-şi aducea inima în pocalul fără de dinţi. Praştia nu izbutise. ostentativ. domnea peste celelalte. ― Naturalia non turpia (1). Şi. erau cei obîrşiţi din gingii. Acum. 1 Ceea ce este natural nu este urît (lat. Şi mata. mirosind a mîl şi a răcoare putredă.. ― Eu i-am zvîrlit în iaz.). să pofteşti la mine după ce-i sta la masă. nici meşteşugul vînătorilor de aiurea.Se apropiau. După masă. cu plecarea dinţilor. broaştele.Singurii dinţi de care bătrîneţă o despuiase pe Fiţa Elencu. Pofta de mîncare pierea. fireşte. dinţii albi şi ţapeni ca un rînjet de strigoi. în faţa tuturor comesenilor. obrajii aprinşi ai Olguţei. O lăsase moştenitoare. se înmulţeau în voie. feciorul aducea într-un pocal albastru.. cum germinează o sămînţă în mîna unui fachir. nesupărate de nimeni. . ocărind cu glasuri din ce în ce sporite priveliştile Domnului. . satul întreg ştia că Fiţa Elencu s-a prefăcut în broască fermecată. Moş Gheorghe scăpase o vorbă ― ca s-o ferească pe Olguţa de iazul necurat ― vorbă necugetată! Olguţa începuse vînătoarea Fiţei iazului în care zîmbea dantura celeilalte Fiţe. Fiţa o privise din cale-afară de lung ― cu toată puterea ochilor şi a minţii ― făcînd-o pe Olguţa să crească mare în viitor. Drept răsplată. cu broasca cea mare între ele. Din tată-n fiu. după binecuvîntata ei moarte. Nimeni nu crîcnea. Fiţa Elencu nădăjduise că neamul ei de "papă-lapte" mai căpătase o Fiţă Elencu.. sclipea zimţat în bătaia piezişă a soarelui. Şi pentru întîia oară în viaţa lor. la adăpostul legendei. plin de apă. Într-o bună zi. sătenii din Medeleni păstraseră vorba că iazu-i blestemat şi că Fiţa Elencu.

Olguţa îşi încerca praştia întinzînd-o prelung cu un gest graţios. în cer parcă. mare şi rotund se-ndepărta de iaz. fără să le alunge din lenea lor şi-a mîlului. cu copitele în apă şi-ncremenit. arătînd cu degetul un ciot de salcie săltată deasupra apei. rămînînd în genunchi.. .. poate că iese-n altă parte. îţi spun eu. Şi apa e ciudată ca o neînsufleţită mînă de mort. ― S-aşteptăm. Şi puşca încărcată. ― Tu o cunoşti. Hămăitul lui Ali le făcu să tresară. care deodată poate să te apuce şi să te tragă dincolo.. Cînd vorbele amuţesc. Lui moşu Puiu nu-i pasă.. Dar Olguţa pîndea luciul apei din preajma sălciei. iute.Răsună dinspre trestii orăcăitul broaştelor. Herr Direktor aprinse o ţigară. ciudat. oprit din salt. Şi praştia Olguţei pe deasupra. De aproape broaştele erau soliste. că-i vin eu de hac.. Monoclul lui Herr Direktor o aştepta pe Fiţa Elencu. Olguţa? ― Sigur. cu salturi de gumă trecură prin mîl. Şi apa e adîncă!. urmaţi de un inel de-argint înfiorat.. de-a-ndaratelea ― ca cineva care se teme să nu fie prins pe la spate ― soarele roşu. Dănuţ nu se simţea la îndemînă. Monica asculta ţînţarii al căror ţiuit apropiat era ca freamătul tînguitor a mii de vioare. Dănuţ ar fi fost mulţumit să-l atace Olguţa.. ― Olguţa.. Mîna Olguţei izbucni duşmănos. ― Nu. ochi lung cerul pînă cînd îl ajunseră ceilalţi şi porni cu ei alături. ca pe-o uşă îndărătul căreia o mînă . privindu-l.. cuprinse de un brusc extaz.. Încet-încet. nemişcate. Larma crescu patetică.împăratul redeveni Dănuţ. Incomat de lintiţă. lepădîndu-se de puşcă: nu-i bine să te pui rău cu Fiţa Elencu! Ca simplu privitor e altceva. Acela-i tronul ei.. fiindcă Dănuţ ştia legenda şi nu-i venea să-nfrunte singur iazul ocolit de toţi. Nu pot s-o sufăr! Aşa-i de obraznică! ― Lasă. Un broscoi încalecă o broască şi împreunaţi se azvîrliră hîzi în apa nupţială. gîndurile încep să vorbească singure. Lătratul lor acuatic nu pornea vulcanic din craterul soarelui de-apus. Pînda începuse. Ridică puşca. ciotul părea un trup de cal decapitat. ca dinadins.. de văicăreli şi tînguiri ― ca psalmodia unei sinagoge.. mult mai încolo de mal. Alte broaşte ţîşniră din apă.. Orăcăitul se dezlănţui mai pătimaş. ca mii de saci cu nuci scuturaţi. întretăiat de bocete. ci din cîte un trup bubos şi moale ca de bătrîneţă viermănoasă. Herr Direktor. Olguţa. Pe mal şedeau broaşte cu gura blazată şi ochi astronomici privind cerul fără stele. Herr Direktor. Din vălurele răsăreau capete cu ochi holbaţi de înecat şi s-afundau la loc. Ai s-o vezi acuşi.. sau din nostalgica paloare-a lunii. Prin apă îl pîndeau mii de ochi.

Prohodul broaştelor.. te orbeşte lumina. Broasca Olguţei făcu un salt deznădăjduit şi căzu pe apă. Glonţul porni. Piatra după glonţ. mai mînios. Monica are doi lei.. Nu face zgomot. măi băiete! Ocheşte liniştit... Galeş şi sinistru. ― Pauză. ştirbă şi guşată.. inima rănită.. cu lăbuţa.Broaştele se risipiră. începură a prohodi în cor. Ai scăpat-o. ― Nu..rămase numai în ochii vînătorilor salcia goală . înghiţită Fiţa Elencu .. mai buimac. Nu te pripi. Eu aştept.. Să ne luăm măcar revanşa cu membrii baroului. Cu mişcarea elegantă a vînătorilor ― asemănătoare cu destinderea în salt a ogarilor ― Herr Direktor sprijini puşca de umăr şi trase din nou. sau din salcie. ― Eu nu ştiu. dragă... Monica. Un pocnet îl alunga înainte. hămăind. Olguţa. Fiţa Elencu îi privea. Herr Direktor? ― Ştiu eu!. ― Înveţi. moşu Puiu. Urîtă broască! ― Urîtă broască! oftă Olguţa. ― Sst! Nu vorbea nimeni. E greu să tragi în apă. Să facem bilanţul. Ali alerga de-a lungul malului. Acuma trage. L-am scăpat pe decan. ― Un leu pentru Monica. zvîcneau noroadele mucegăite. arătînd cerului. Părea că se luptă cu ţînţarii: el prea mare. Răposata Fiţa Elencu răsărise din apă. Monica îşi astupă urechile. Dănuţ cinci. S-a făcut? ― Bravo. . Institui premiu un leu de broască. Fiţa Elencu nu se clinti din faţa puştei. O broască întoarsă pe burtă deveni nufăr alb. ― Ce zici.. interveni Olguţa. E rîndul tău. Herr Direktor! Lasă că le-arăt eu! ― Dănuţ.. Şi deodată. Dănuţ. E rîndul Monicăi. gonea parcă şi glonţ şi piatră. ― Urîtă! şopti Monica strînsă de un fior în spate.. o îmbărbătă Herr Direktor văzînd-o că-şi astupă urechile în loc să apuce puşca. În jurul sălciei. şopti Olguţa cu fruntea brăzdată. Herr Direktor aruncă ţigara şi trase trăgaciul. mă supăr. ― Acuma să ştiţi că iese. ei prea mici.. din ce în ce mai urlător.. Burduhănoasă ca un idol chinezesc. moşu Puiu. ― Monica. N-ai frică. se grăbi Dănuţ. Şi toate broaştele. Dojana Olguţei o hotărî.apăsa clampa. Ia să te văd. ― Uite-o! Nu trage. începe tu. Eu ţin contabilitatea. leproasă. ― Hai să plecăm. Olguţa opt. subt apă. Mai stai. stîngace ― aşa cum fumează femeile care nu ştiu ― şi trase la noroc. Şi glonţ şi piatră în zădar. împrejmuind cu ochi şi bube salcia. piatra porni. Luă puşca. altul îl întorcea îndărăt.

tragice.. păstreaz-o.. şopti Dănuţ lepădîndu-se de puşcă. ― Merci. De-acolo sau de-aiurea?. Oştile îl aşteptau mai încolo. îţi dau ţie puşca mea. Muzical. ― Ali.. şi ochi. am cîştigat pariul. Dănuţ. ― Olguţa. Meriţi o puşcă de vînătoare. De astă dată. şi ochi.. Trebuia s-o ucid. ― Olguţa.. îndărăt iazul cu Fiţa Elencu.. ― De ce. cobze şi vioare. Labele Fiţei izbucniră în sus. măi drace? ― Aşa. trupul se prăvăli în apă.. îşi sprijini cotul de genunchiul celălalt.. sări Dănuţ cuprins de entuziasmul darnic al marilor evenimente. răspunse tare Olguţa ca s-o audă şi Olguţele din trecut.împăratul se întorcea singur de la luptă. În tăcerea topită şi-n umbra clipei vinete suiau cirezile negre din fundul pămîntului. cimpoaie. Nu răsărise luna pe acolo. Obrajii îi ardeau ca atunci cînd intrase în odaia Fiţei Elencu pentru răfuială. Îmbrîncit de glonţul care-l găurise.. viole şi violoncelul monocord al buhaiului de baltă cîntau din trei zări întunecate ― albastru. trage tu. cu puşca aplecată în jos. Răsăreau stelele pe cerul creştin.. Lătratul lui Ali crăinicea victorii. ― Olguţa. Eu am să am puşcă de vînătoare. Un cataif cu frişcă de la mama şi un flacon de parfum de la mine. Bietul împărat! Numai el îşi primejduise viaţa pentru ostaşii lui şi pentru liniştea împărăţiei. . broaştele amuţiră ca să răsune singur glasul celei de pe salcie. Dar moşu Puiu era înaintea iazului.. Olguţa i-o luă din mînă fără să-l asculte. vin aici! Ţine-l de gît. visul unei nopţi de vară suna pe hotarul toamnei. Înainte era cimitirul de la marginea satului.. înnăbuşit şi gros.. Fiindcă-mi era frică de ea. ca o pădure gata să-nflorească sau să piară subt secure. şi nimeri. ca braţele unui blestem. Olguţa se lăsă într-un genunchi. O luă la goană îndărăt. pînă cînd ţelul se încrustă în burta albă ca un ciob de lună. mînate de un hohot de rîs hurducat. AH! Ali ! Hei-hei!. Dănuţ ascultă porunca epică. unde eşti?. Olguţa! Asta-i lovitură de maestru.. cu . Numai păpurişul din fund suspina uscat.. deschidea alaiul. Acesta fu epitaful celor două Fiţe. ― Bravo. Adică tu l-ai cîştigat. Ce împărat de treabă! Ce împărat viteaz! Bravo lui! ― Moşu Puiu. tălăngi. de mult trecuse soarele. Pe iazul vînăt de înserarea cerului se făcuse linişte.. pentru paloarea de argint a unei zări. o stea tremura ca prinsă în pînze de păianjen. Fluiere şi flaute. eu nu mai văd. Din inima Olguţei şi din puşca împietrită glonţul ţîşni. În naltul luminiş. ― Herr Direktor... nu se putea să scape. De unde răsuna?.― Ssst! Herr Direktor! Fiţa.

Olguţa oftă amar.. ― Puţin! ― Da tu.. Herr Direktor. ― Atunci ce vrei să fii? ― . cîntărindu-i cozile cu palma. ― Atunci de ce vrei să fii băiat? ― Eu nu vreau să fiu fată. ― Nu. ― Sau cocostîrcul. aşa-i c-ai obosit? o întrebă poruncitor Olguţa. încetinind pasul. ― Ei. Herr Direktor! Spun prostii. ca nişte falnici cozonaci abia scoşi din cuptorul verii. Olguţa? ― Mie?! Nu pot să-i sufăr. măi drace! Ce-ţi mai trebuie? Acuma eşti băiat: ai pantaloni. Mama şi tata au vrut. şi te-aş ruga ceva. .Vezi. ― Dragă Herr Direktor. ― Bine. Dumnezeu! Herr Direktor schimbă un zîmbet ateu cu steluţa de sus. ― Mama. Monica? o întrebă Herr Direktor.Eu aş vrea să fiu ca tante Alice. ― De ce tocmai mama? ― Ca să mă persecute.puşca. Herr Direktor. Îţi spun eu. ― O iubeşti. ― Şi ţie? ― Mie nu. Monica? ― Da. Da ştiu eu. ― Monica. Mama singură. ― Şi nu eşti tu mîndră să fii la fel ca mama? ― Asta-i altceva.. ― . Treceau în dreptul stogurilor de fîn rînduite pe cîmpie. ― Ei! ― Ba da.. Herr Direktor. ― Da tu. De ce nu l-a făcut fată pe Buftea? ― Lasă-l în pace.. de ce nu-s eu băiat? ― Aşa a vrut Dumnezeu ! ― Ei.. ― Şi pe mine? ― Sigur... Herr Direktor?! ― Ajungem îndată... Mamei îi place.. îl încredinţa Olguţa. ― Nu-s băiat. ― Îţi plac băieţii. mai avem. fiindcă-s fată. cocostîrcul! ― Cine atunci? întrebă şi se-ntrebă prudent Herr Direktor. ― De ce. ea e prietena mea. ― Herr Direktor. Olguţa? Ce mai vrei? ― Nu ştiu!.. amplifică scrupulos Herr Direktor.

. ridică puşca şi încruntat se porni asupra Monicăi. ― Spune tu ce vrei. calm. minţiră buzele Monicăi.. Uite. cu patul proptit în pămînt.― La dispoziţie. ― Depinde. mută. ― Şi de ce fugeai? ― Mi-era frică. ― Aşa să-i spui. Monica o luă la goană orbită de întuneric. Inimile celor doi fugari. ţipa-n tăcerea ei: Dănuţ. dezminţite de obraji. Monica nu mai poate. Dănuţ.. Şi spaima.. dacă promiţi.. Dănuţ. . ― Moşu Puiu. gîfîind: "Dănuţ. ― Lasă-mă. sigur.. ― Spune. în sprinteneala fugii. şi zvîcniră în sus. Nu vezi că ţin puşca? ― Tu eşti. alerga mai iute... îi căzuse puşca din mîini în dreptul Monicăi. se oferi Monica. Dănuţ. Monica. de fier. Herr Direktor. lovindu-se una de alta pe neaşteptate. Se întoarse îndărăt. se făli glasul învîrtoşat. ― Spun. Da unde-i Dănuţ?. hăuli ecoul dezmăţat. tra-raa. ― Şi mama ce-are să spuie? ― Are să ne-aştepte. mă duc eu să-l aduc. Dănuţ! Kami-Mura. În schimb vorbele-i erau anemiate ca aripele fluturilor strînse în degete brutale. Ţipătul Monicăi îl opri. sorbind adînc răcoarea serii.. ajutor!". Nu vezi! Ce cauţi aici? ― M-a trimis moşu Puiu să te chem înapoi. stop! "U-uuu. îl apucă de mînă. Cu picioarele cosite Monica se opri în drum.. închise ochii şi ţipă. ― Cu biciuşca! ― Ba cu mîncare bună şi caldă fiindcă noi am cîştigat pariul. ― Sigur. spăimîntată de singurătatea lui Dănuţ.. istovitor de elastic. ― N-are să-ţi fie frică? ― Nuu. ― De ce m-ai strigat? Ţinea puşca de ţeava. oo-ooop". ― Spune că da. Dănuţ? ― Eu. ― Da să-mi promiţi că faci. ― Vra să zică mi-ai promis? ― Să zicem! ― Hai să ne odihnim. căzură-n jos. Dănuţ. Cu dinţii şi pumnii strînşi. Lui Dănuţ.. Ea se supără.. Pe măsură ce se îndepărta mai tare de cei rămaşi pe loc. Eu am să-i spun. ― Aha! ― Te rog să nu mă spui Olguţei. ca un greier negru şi strident. Herr Direktor.. ― Să ne aşezăm.

Dănuţ. vorbi tare Dănuţ. cu aceiaşi ochi.. ― De ce. stele şi luceferi prin noapte şi prin veacuri. Halal de-aşa împărat!. Dar mîinile împăratului erau de fier.. ― Hee! Cred! ― Tu eşti băiat. ― Nu. ― Ştiam eu! ― Cu tine nu mi-i frică. Dănuţ. Apoi.. o vrăjitoare aţinuse calea împăratului. ― Vai. ― Lasă-mă să te ţin de mînă.. Puşca într-o mînă...Bine. Dănuţ.. arătînd cu ţeava puştii. unde vrei. Eu îs fricoasă.. Hai cu mine înapoi. Cu mînile ― fiindcă isprăvise gloanţele ― împăratul se luase la trîntă cu ea. îl privi pe Dănuţ. ― Ştii tu ce-i acolo? o întrebă Dănuţ. Dănuţ. ― Eu merg cu tine. mîna vrăjitoarei în cealaltă ― şi la drum! Împăratul se ducea să înece vrăjitoarea în sîngele balaurului răpus. ce frumos e! Aşa se dezvălui sufletului Monicăi. ― Ce stai? Dănuţ întoarse capul îndărăt. ― Satul.. încuiate în apropierea cimitirului. da nu mai pot. Porniră. nu vrei să mergem mai încet? ― N-ai decît să rămîi singură. ― Aîî! Am spus o dată! .. ― Dănuţ. Paşii lui Dănuţ creşteau. ― Şi dacă nu vreau? ― Atunci mergem acasă... ― Mă plimbam. întîia noapte lirică a lunii. ca şi curajul său... ― Unde-s? se răsti Dănuţ dînd drumul mînii de prisos de acum .în drum.. Dănuţ! ― Ţi-i frică? ― Cu tine. Din nou goana clocotea în el.. Dănuţ îşi stăpîni un oftat de uşurare. ― Dacă-ţi place! Eu mă grăbesc.. Două mîni se încleştară.― Şi eu mă supăr ! ― Nu te supăra. nu. Monica privea cerul cu ochii măriţi ca şi cum ar fi văzut zborul unui înger. estompînd treptat silabele fioroase. Dănuţ. Din marele belşug ceresc cădeau steluţe. ― Nu.. Dănuţ? Moşu Puiu ne aşteaptă. ― Şi ce vrei? ― Să mergem înapoi. Dănuţ. eşti curajos.. eu cu tine vreau. ― . În ajutorul vrăjitoarei săriseră din cimitir toate duhurile rele.. Ci-mi-ti-rul. ― Vai. Da parcă şi tu veneai înapoi. Hai mai încet.

N-auzi? Moşul se întoarse clipind.înainte. Un alt păpuşoi fu tolănit pe cealaltă coastă de-o mînă deprinsă cu focul. Înălţată de braţele lui Herr Direktor. ― Crede-mă c-aici i-am lăsat! se apără Monica. Dănuţ! Aici erau.. roşu la faţă. făcînd semn Monicăi să tacă şi să vie. ― Moşule. ― Moşule. În locul vînătorilor de broaşte ― ca într-o vrajă ― un moş decorativ cocea păpuşoi la un foc aromat de vreascuri şi coceni. Monica se trezi în fîn gîdilitor şi parfumat ca un îndemn la rîs. ― Crede-mă că nu.. Ia luaţi cîte-un păpuşoi. boierule!. trase cu ochiul şi la faţa lui Dănuţ. ― Ei comedia dracului! oftă din greu Dănuţ.. moşul se aplecă şi întoarse un păpuşoi rumenit: pe stogurile de fîn şi pe cîmpie. n-auzi odată? ― Aud? ― N-ai văzut un domn şi-o domnişoară? răcni Dănuţ ca pentru cineva din lună. ― Tu să taci! Mo-şu-le. La auzul vorbelor. ― Eu mă duc să-i caut. Autoritar. moşule. urlă Dănuţ. Moşul trase cu ochiul la carul cu boi oprit în drum. şi-şi căută de treabă mai departe. A!. . posomorîtă cu toată veselia flăcărilor. Dănuţ îi întoarse spatele.. moşule? ― . săracu! interveni Monica.. îndoindu-şi degetele înţepenite de strînsoarea viteazului împărat.. ― Du-te şi-i caută. ― Hei! Moşule! Eu îs de la curte!. sau o gîză prizărita printre ierburi. de mare şi bun ce era. Dănuţ bătu cu patul puştii în pămînt. Mai staţi oleacă la foc. ― Ha? ― Poate că n-aude. îl privi pe Dănuţ cum priveşti o rîndunică pierdută în cer. pe jumătate în bătaia flăcărilor. Aşa-i ghini!.. Olguţa răsărise din car. ― Da nu-s! ― bătu el din picior. ― N-auzi. al moşneagului ar fi acoperit cîteva fălci. n-auzi? ― N-am văzut ni'că! Ei! ― Eşti sigur? ― Ţi-ai bătut joc de mine! se întoarse Dănuţ către Monica. Dănuţ. şi poate şi pe cer ― o umbră mitologică răsuci gîtul unui balaur cu limbele vîlvoi. ― Poate că-s mai încolo.. suspină Monica. cu stelele deasupra şi şoaptele Olguţei la ureche.. Vorbeşte mai tare.... ― Parcă ţi-ar fi nevastă. Dacă şi surîsul ar fi să aibă umbră.. Cu ochii micşoraţi şi troieniţi de sprîncenele albe.

măi copchile măi! Nu porni. dori tainic Herr Direktor. veselă sau tristă. trebuie să pornim spre casă. boierule. Stai. Scîrţ-scîrţ. păturînd în pănuşi păpuşoi copţi. Dănuţ dădu un binemeritat concediu bravului împărat.. mă laşi aici? ― Păi cum? ― Moşule. "Un taraf de lăutari. suflînd în palme. ― Herr Direktor. Calea laptelui adia pînă-n zare. Monica? ― Aici-s. ― Parcă eu nu ştiu să mîn! Hăis. ca vîntul într-un lan astral de rochiţa rîndunelii. boală! îndemnă ea boii cu glas prefăcut. strîngîndu-se lîngă foc.. Moşneagul se porni de lîngă foc. ― Moşule. ― Lasă-l să te aştepte! ― Să stea singur? ― Sigur. ― Apoi te las cu bine.. oftînd. Şi numai Dănuţ lîngă foc. să-l chem şi pe Dănuţ.― Olguţa. Moşneagul lîngă boi. . c-o mănîncă lupchii. hoo! ― Uf! . scîrţ-scîrţ. Se înfruptară toţi trei.Din car. cînd ai oreillons ! Răsărise colorată ca un abţibild. Buftea. ― Kami-Mura! ― Buftea. Parcă-i făcea în ciudă! Cu pas împărătesc. scîrţ-scîrţ. ― Cheamă-l pe moşneag. ― Aşteaptă-ţi copchiliţa. ai băgat de seamă? Cînd mănînci păpuşoi parcă paşti ! ― Merci! ― Să-ţi mai dau? ― Reste ! îmi stric pofta de mîncare. carul scîrţîia. Olguţa o vedea ilară şi-i venea să-i scoată limba.. Dănuţ. N-o lăsa. ― Iaca pornesc. Samănă cu tine. strîmbîndu-se elastic: serioasă.. şi celelalte". ― Olguţa. n-auzi? Vin şi eu. Hăis! Scîrţţ-scîrţ. boierule. luna care-o văd copiii mici prin somn. ― Moşule. fără gură şi sprîncene lineare. ― Iaca mă cheamă nepotu-meu.. Culcat pe spate.. Aşa a vrut! Olguţa înjumătăţi păpuşoiul adus de Monica. ― Monica! Unde eşti. ― Uite luna! ― Luna-i? ― Luna. boii trăgeau. legănîndu-şi coarnele prin stele. Herr Direktor privea cerul prin monoclu.. ― Lupii? murmură Dănuţ îngîndurat.

. Monica. tăind patace roşcate de salam.. Şi-n urma noastră veneau nişte domnişoare care se sărutau cu domnii. ― Vezi. C-un glob de aur? ― Lasă-mă-n pace. Uite: Monica-i prietena mea. era stăpîna unei băcănii mai mare decît a lui Ermacov de la Iaşi. oftă Herr Direktor.. . Constatase din auzite prezenţa ei şi o găsise în turbinca lui Ivan. spune şi tu cu ce seamănă. Spune tu. că domnişoarele celea se sărutau pe gură cu domnii de-acolo! ― Vai de mine! ― Crede-mă. Olguţa! protestă Monica după o scrupuloasă examinare. eu nu le lăsam să mă sărute pe obraz. desfăcînd un hîrzob de păstrăvi afumaţi. Lui Dănuţ îi era foame. Herr Direktor.. cutii cu sardele. Pe atuncea eram eu mică.. Herr Direktor. Tu ai periuţa ta. ― De ce? ― De la Slănic.. întinzînd. Asta-i greţos. spune-mi drept dacă ţi-ar veni ţie să te săruţi pe gură cu o cucoană care nu ţi-i rudă? ― Aaa! Mai ales! Sigur că nu. ― Buftea. înainte. Dănuţ o vedea punînd în vastul coş de hîrtie. Herr Direktor. ― Da cu cine seamănă? Cu tine? ― C-un nătărău de bostan! glumi Herr Direktor. Herr Direktor. Herr Direktor? ― Se jucau. Luna din turbinca lui Ivan. Herr Direktor! Ei. ― Ce ţi-a făcut la Slănic? ― Trebuia să ne plimbăm pe lună. o aşchie grasă de caşcaval de Penteleu. De ce se sărutau. Olguţa. cu vîrful cuţitului. Eu vedeam umbrele lor. deschizînd cutii cu măsline marinate. ― Asta-i joacă?! ― Joacă de oameni mari ! ― Mai rău decît copiii. Şi eu am băgat de seamă că ziua nu făceau aşa. Herr Direktor.. ― Vra să zică nu eşti bine cu luna? ― Nu. De asta.. ― Vin să te pup. ― Fii politicos! Ai noroc că-s bine dispusă.. ― Herr Direktor. ― I-auzi! ― Da. Da atunci eram mai mică.― Nu seamănă cu Dănuţ. Eu mergeam de mînă cu Buftea. îţi spun pe onoarea mea.. ― Sigur. mă spăl eu pe dinţi cu periuţa ta? ― Nu. Numai cînd era lună. Herr Direktor! Eu n-am să mă joc aşa niciodată. mie mi-i antipatică luna. cu faţa ei de lipovan gras. fără s-o privească pe cer. spre gustare. Cînd o văd îmi vine ciudă. ― Şi-acum eşti mare? ― Nu. Dănuţ nu se gîndea la lună. Olguţa.

întreabă-i. fa! Chei din faţa mea! Hi. boală! Hohote de surdă veselie porniră din fînul carului. un tunel gălbui găuri noaptea. ― Ferească Dumnezeu! La intrarea în sat. Ştii. bum. ― Nu te superi? ― Nu. Herr Kulek lumină luna cu farul şi trecu mai departe. Cu lampa într-o mînă şi cu lingura de salată în cealaltă. acum se vine la masă.. cu braţul încolăcit pe mijlocul Anicăi: Ţinea farul în mîna ridicată. vorbind Anicăi ca unei surdomute de acelaşi neam. ― N-ai văzut pe boieri. Dă-ni-l de sufletul lui Patapum. groaznica poreclă. ― Moşule. gudurîndu-se frenetic. ferindu-se. prin zarva cînilor din curte şi din sat. mamă dragă. şi aşa? ― Păziţi. Moşule. ― Patapum. ― Adevărat? ― Veşnica ei pomenire ! intonă Herr Direktor. severă ca o alegorie a Justiţiei casnice pentru acei care întîrzie la mese. ― Poftim! Car cu boi vă mai lipsea! Domnule automobilist. Parcă am avut o presimţire: cataifu-i gata. ştergîndu-şi musteaţa. ia vin să grăim oleacă. ― Am cîştigat pariul. ― Ne-am fript. ― Borşul. se . Profiro. zîmbi Herr Direktor recunoscînd farul de la automobil şi presimţind ce adăpostea.. doamna Deleanu îi aştepta pe scări. ― Ura pentru cataif! ― Dar n-am să vi-l dau fiindcă vă faceţi de cap.. neamţu cu căruţa dracului. Şi tu nu faci ca domnişoarele de la Slănic. ― Hm! Ai să te-afuriseşti. ― Să grăim! Moşul rămase în urma boilor. zvîrlind ţigara.― Pupă-mă. copii! Au trimes după noi. ― Uf! Slava ţie Doamne! răsuflă doamna Deleanu. Profiro! intonă corul din car. ca pe o halbă.. c-o arunc pe Fiţa. ― Lasă că le-arăt eu! Neam spurcat! mormăi moşul trecînd lîngă boi. să spui că nu ne-ai văzut.. Are să te-n-trebe o ţigancă ― glasul Olguţei scăzu ― care umblă cu un neamţ. După mănuşi sări din car Ali. Tu eşti rudă cu mine. Mănuşile lui Herr Direktor purtaseră. o clipă. ― Ali! Doamna Deleanu se ghemui.. strigă domnul Deleanu din cerdac. Spiritual. ― Iar Anica! se supără Olguţa. ţipă Olguţa avîntîndu-se din car pea doua treaptă în braţele domnului Deleanu. Herr Kulek se apropia. ― Borşul. acoperite de rîsul greierilor şi-al cosaşilor. moşule? întrebă distrat Anica.

spală poama. de cîte ori ţi-am spus! . Monica clipea.. ca nişte insulte farfuriei. o dezbrăca de cojiţă între buze şi.jelui Olguţa arătînd moartea declamatorie a basetului.. vorbiră numai lingurile. ca pentru un joc de şah: se apropia sfîrşitul vacanţei. Partea a doua I "MEDIUL MOLDOVENESC" Că dintr-un cantalup ţinut la gheaţă. ― Dănuţ. ― Grigore! Nu-ţi dau cataif. Olguţa a împuşcat broasca. împodobit cu frunze bahice. de culoarea amiezelor bălane. luminoasă în lumina lămpii. pe cînd gura alegea sîmburii de miezul apos. Aburii borşului pictară nostalgii pe feţele înfometaţilor. Coşuleţul cu struguri din mijlocul mesei. ― Poftă mare. Aducea castronul cu borş. ― Buna sara. delaolaltă cu lumina soarelui. vehement. de culoarea nopţilor albastre iluminate de somnul lunii ― se îngrămădeau redeşteptînd icoana zilelor şi nopţilor trecute. ― Da unde-i Anica? N-aţi întîlnit-o? ― Caută luna! mormăi Olguţa. de culoarea amurgurilor profirii.. boierilor! le dori moşul. Ţi-i foame? ― Grozav. Nie. lumina. tante Alice. meditativ. tante Alice. Struguri de culoarea dimineţilor blonde şi-a celor verzui. mestecînd un colţ de pîne. Hopa. ― Daa? Buna sara. preocupată de mişcare mai mult decît de gust. potaie! Boii porniră visători prin ocara cînilor. degetele aşezau cojiţa în farfurie. Olguţa arunca cojiţele. ― De miere! adăugă Herr Direktor. ― Are Kulek şi pentru mine! Paşii Profirii duduiră. În tăcerea deplină. de culoarea miezului de noapte vînăt de duhuri necurate. ― Bravo! Cu fîn zburlit în părul blond şi cu obrajii rumeniţi. moşule! ― Hii. plecîndu-se. iute şi plural. Dănuţ mînca poama. intra răcoarea prin ferestrele deschise: venise toamna.. În farfuria lui sîmburi şi coji nu existau: numai scheletele verzi ale ciorchinelor înlăcrimate. boală!. scuturîndu-se de fîn. Monica. greierii şi ochii cînilor. Monica desprindea boaba. ― Asemenea. ― Ce-avem la masă? năvăli Dănuţ scuturîndu-se ca un căţelandru scos din apă.

Ei! drăcie! Două cutii ieşiră din buzunar. ― Focul. Aş face-o numai ca să văd capul mai multor colegi de dincolo. numai să fie cafeaua blănită. A murit. Şi pe deasupra. ― De unde! A mea e. plîngi? Dănuţ făcuse un spirit pe tăcute. Anumite discuţii însoţite de zîmbete. şi mai presus de toate. ― Un chibrit. înghiţind înainte: se apropia şcoala. Olguţa. ― De la Prometeu cetire? ― Te cred. ceru doamna Deleanu.. o nouă infracţiune: delictul prometeian. maşinal. ― De ce-or îi dispărînd cutiile de chibrituri? întrebă domnul Deleanu. Revanşa mi-o iau la caimac. ― Fiindcă toţi furăm cutiile de chibrituri ale celorlalţi! Dă-mi înapoi cutia. Dănuţ ar fi spus spiritul. ― Bravo. Am scos-o din buzunar.. turnînd apă clocotită în ibricul de cafea. Parcă eşti Patapum..Dănuţ muie strugurii în apă. La dulce. o nemulţumea surîsul lui Dănuţ. ― Poftim cutia. ― Ai dreptate! Mare minune cu chibriturile ! Se vede că au un element penal în compoziţia lor. ― Ce cutie? ― A mea. Olguţa tăcu. aprinzîndu-şi ţigara şi punînd cutia în buzunar. ― Hm! îţi şade bine: de asta te-am întrebat. ― Bine.. Herr Direktor alese un chibrit din cutiuţă.. omule. ― Şi el s-a făcut haiduc? ― Nu. Poftim: o singură cutie. zîmbi doamna Deleanu. cînd se va face revizuirea codului penal. papa? ― Un viteaz.. . Aşa scăpase de Olguţa! Îndeobşte. "Ce-i aia?" "Cine-i ăla"? ― Cine-i ăla. o supărau ca o convorbire într-o limbă pe care nu o înţelegea îndeajuns.. încruntată. ― Şi cine l-a răzbunat? ― Literatura.. ― Dă-mi cutia. Dănuţ era tăcut pe dinafară şi limbut pe dinăuntru. ― Ce rîzi? ― Am nimerit o boabă acră. Doar nu-ţi cer luna! ― Imposibil! Cutiile de chibrituri dispar. A furat focul zeilor şi zeii l-au pedepsit mai rău decît pe hoţi. nu chibriturile. dori Dănuţ în sinea lui. Cînd domnul Deleanu explicase Olguţei că hoţul focului fusese pedepsit. Grigore! Voi propune. Dănuţ gîndise: "S-a fript!" Dacă n-ar fi fost şi Olguţa. ― Să ştii c-ai să capeţi apendicită! De ce înghiţi sîmburii? "De-ar da Dumnezeu".

― Închipuieşte-ţi că nu! Bineînţeles. că ai să iei bani? ― Fiindcă aşa se spune. Olguţa învaţă uşor şi cu . Ţinînd ibricul de coadă. un pic. ― Merci. cînd verşi cafea. Mamă dragă fă-mi şi mie o cafea. ― Şi tu ai nervi şi fără cafea. nu te obrăznici! ― Dacă mi-i poftă de cafea. de ce spui tu. cafeaua se umflase deodată. Du-te şi te spală pe mîni. combativă. tante Alice. ― Bine că vine şcoala. mamă dragă! Merci.. De altfel. hai şi tu. Papa. ― Ia mă rog! ― Te rog. ― Atunci de ce te superi cînd vărs eu? ― Îţi mulţumesc! ― Pentru puţin.. mamă dragă. ― Şi eu n-am digestie? ― Ai şi fără cafea. Olguţa. papa! Hai.. hora violentă a flăcărilor se rotea uşoară. ― Suflă..Fiindcă ajută digestia. Bruna furtună din farfurioară azvîrli un val şi pe faţa de masă. oftă mama Olguţei. ― Să-ţi fie de bine. ― Lasă că-ţi dă tata din farfurioară.. un picuşor de poftă. Dănuţ. mamă! ― Cafeaua nu-i pentru copii. Olguţa. ― Olguţa. deasupra flăcărilor. Monica! După ce rămaseră singuri. ― Nu mai pot! gemu Olguţa. clăbucită şi mînioasă ca un curcan de şocolată. ajunge. şi profesoara convorbiri instructive. Herr Direktor începu să rîdă. doamna Deleanu începu culesul caimacului. şopti galeş Olguţa. În jurul ibricului de cafea.. Să am şi eu puţină vacanţă. Acuşi trebuie să vă culcaţi.... M-am umflat. ― De ce? ― Fiindcă enervează. ― Mult sînge rău trebuie să-i mai facă. adăugă domnul Deleanu simţind privirea de Neptun a doamnei Deleanu îndreptată asupra lui din clocotul cafelei. lecţiile sînt discuţii. ― Ştiu. începu Olguţa după ce-şi sorbi cafeaua. "Fuuu!" Bolborosind. ― Mamă dragă. oftă Olguţa.. Olguţa-i oferă ceai sau dulceaţă. îmi dai cafea? Domnul Deleanu îşi umplu farfurioara. ― Olguţa! Azi am pus faţa de masă. şi raporturile dintre ele camaradereşti. s-o răcoreşti. ― Atunci tu de ce bei? ― . plimbă-te pe afară cu Monica. ― Cine-i profesoara Olguţei? ― O fată excelentă.poate fiindcă înăuntru nu era Olguţa.

ştergîndu-şi monoclul cu batista. ― Păcat ar fi! suspină domnul Deleanu. ― Iorgule.. îţi aduci aminte ce obrăznicii îi spuneai? ― Da. probabil un flirt.... Extern. tu n-ai nimic de spus? ― Eu sînt de acord cu Alice. Iorgule. fireşte. Grigore! Se poate una ca asta! Dănuţ intern?... ― Cine? întrebă rîzînd..plăcere: singura moştenire simpatică de la Fiţa Elencu!. ca pentru o luptă cu ochii. La ce liceu vreţi să-l daţi? ― La Liceul Internat. Şi sînt convinsă că prietenia cu Monica şi viaţa împreună or s-o mai îmblînzească.. nu ştii? ― Perfect.. .. ― Şi? ― Punct. ― Păcat?! Gîndeşte-te că-i fată. Săraca! ― Dragii mei. Şi ea e un mieluţ. ― Numai? ― Mai ştii?!. E latifundiară inexpropriabilă în împărăţia cerurilor. ― Intern? ― Vai. da. Herr Direktor. Şi nenorocirea e că pentru tine va fi mereu copil. ― Domnişoara Dobriceanu. răspunse repede doamna Deleanu. ― De loc!.. de o prietenă a voastră din copilărie. nu! Băiat. Ce intenţii aveţi voi cu privire la Dănuţ? ― Cum? E foarte simplu..." ― Închipuieşte-ţi.. Şi cum spuneam.. ― Copil. eă această amabilitate mi-a fost servită în faţă. Tu şi cu Dănuţ nu sînteţi genul ei! Îi plac oamenii limbuţi şi agresivi.. ― Grăbită mai eşti la puncte! ― Nu văd unde vrei s-ajungi? ― Îndată.. fiindcă a venit vorba de Kami-Mura şi fiindcă a sunat ceasul plecării. ― Deja? ― Dacă nu mă daţi voi afară mă dă toamna. Ce vrîstă are Dănuţ? ― Unsprezece ani. Grigore. Da-i plac toreadorii!. aş vrea să limpezim o chestie care mă preocupă serios. începu Herr Direktor.... Îl dăm la liceu... ― Mai trăieşte?! ― Dragă.. Aşa-i şade bine Olguţei. "Dănuţ îi mai prostuţ: el samănă cu mama lui. Săraca!. Chestia-i limpede ca apa.. Vra să zică e băiat.. ― Nu. Să fi fost Dănuţ ca ea.. îi de-o vrîstă cu voi! ― Biata Profiriţă! De la ea nimic nu te poate supăra. nu haiduc! ― Da.. fiindcă se apropie plecarea. Avea mare admiraţie pentru Iorgu..

Tu eşti o mamă admirabilă. Tu ştii bine că-ţi iubesc copiii. dacă poţi. Toată . Să vorbim serios. în loc să-l dregi ― ceea ce te va scoate pentru cîtva timp din tabieturile tale ― eşti în stare să te îmbeţi în fiecare zi ca să uiţi că din clipă-n clipă poate să-ţi cadă în cap. Aşa că toată afecţiunea mea. să lăsăm fleacurile.. Da sau ba? ― Eu copii n-am. Un ratat. fiindcă. acoperişul casei noastre e teafăr. ― Dragul meu. singurului urmaş al numelui nostru. Să lăsăm acoperişul. ocolit şi rostit de un altul. nu-i coşi la loc fiindcă te bizui pe noroc şi ai ferma convingere că norocul se preocupă de nemurirea aţei de care-ţi atîrnă nasturul. cu oarecare îngrijorare totuşi. şi restul. Alice. devii pesimist şi faci admirabile stanţe melancoliei celor bătuţi de soartă ― fără ca să-ţi coşi alt nasture la loc. E în joc viitorul singurului tău băiat. Sînt convins că Iorgu gîndeşte la fel: spune.. ― Nu glumesc. ― Grigore! ― Azi eşti în toane rele. Şi asta spune tot. Uite laşul. ― Dragă Iorgule. M-a ferit Dumnezeu de căsătorie pînă acum. Nasturul de la pantaloni. nevasta ― hai să zicem ― dar eşti un om comod. din zi în zi mai descusut. ― Vai! ― Ascultă. ― Foarte frumos şi lăudabil. N-am nimic de spus. Vă-ntreb: ce-are să se aleagă din Dănuţ dacă va face liceul aşa cum vreţi voi? Doamna Deleanu ridică din umeri.. Şi singura mea bucurie ― alţii ar numi asta ideal. ― Ţţ! ― Şi tocmai de asta eşti primejdioasă pentru educaţia unui băiat. ai devenit prooroc! ― Nu. ca la auzul unui gînd de-al său.. Răspunde tu mai precis. zîmbi domnul Deleanu. din fericire. Herr Direktor aprinse o nouă ţigară. ― Poftim. ce s-alege din toţi copiii crescuţi în condiţii bune.― E natural. Vă pot dovedi ceea ce am afirmat. mai vrednici şi mai întregi decît noi. laşul nostru.. în căpăţîna asta fără de plete poetice. matematic. că ţi se dărîmă acoperişul casei.. eu îs mai modest ― e să-i văd oameni... nici nu cobesc... subt privegherea părinţilor. Numai că. tu eşti un om de ispravă: îţi iubeşti copiii. moldovan prin excelenţă. Iar în ziua cînd îţi cade. Aşa-i? ― Poate. Sînt mama lui. primarii sînt tot moldoveni. Alice. e pentru copiii voştri. cu creionul în mînă. de pildă. Degeaba te superi. ― Bine.. slavă Domnului.. şi deacum înainte ştiu să mă feresc singur. nici noi nu sîntem de lepădat.. laşul! Un oraş care are poeţi şi n-are primar. ― Şi? se impacientă doamna Deleanu. ― Cred că da. bineînţeles. Şi. Ştii.. ― Vă rog să mă credeţi că tot ce vă spun e gîndit şi copt de mult.

― Toţi băieţii trec pe-acolo. dar poate că ai dreptate. elegantă. cu ochii cîrpiţi de somn. măgarule.activitatea primarilor se reduce la înzestrarea cu ruine din ce în ce mai poetice şi mai melancolice a reveriei poeţilor din ce în ce mai beţivi.. cum vrei să-i spui. pînă şi dragostea pentru Moldova e plină de milă.. Da.... ― În Moldova mai ales. dacă nu eşti prototipul moldoveanului? ― Aşa-i. dar. din care decurg toate celelalte. Ai impresia că cine le rosteşte are muşchi. ― N-am obiceiul să-mi pun astfel de întrebări. dar nefastă mai ales. cu jumătate gură. Dacă nu era Alice. tot talentul şi toată inteligenţa ta ţi-ar fi fost un ferment de amărăciune în plus.. şi trăiesc: hm? ― Şi sînt ferm convins că te întrebi şi tu cum ai ajuns unde eşti. Dar e vioaie. răstite. altfel îi ucid frumoasele sirene. Cine trăieşte în Moldova din copilărie. la gura sobei. Limba valahilor e vulgară: recunosc. îl avem noi. Uite. E brutală: adevărat. căci mi-e dragă Moldova.. Şi credeţi-mă că ce spun.. Deocamdată îl aveţi voi... şi nenorocirea-i că rămîn. Numai că moldovenismul meu a primit un altoi salutar. am deplină dreptate. ― De Dănuţ nu mă despart. în fundul pantalonilor. estetică. ca pentru un biet bătrîn nevolnic dar venerabil. lenea moldovenească începe cu vorba moldovenească şi se încheie cu fapta moldovenească. Şi spunemi tu. Dar constat că Moldova-i primejdioasă. Poate exagerez puţin. Viitorul lui Dănuţ nu trebuie încredinţat norocului moldovenesc.. deprimant de molatecă! Parcă-i vorbită numai din puf. în mînile noastre. Vorbele-s scurte.. e o anumită lene.. cum se spune. Adu-ţi aminte că printr-a şasea de liceu făceam versuri! ― Şi? ― Arvonisem deja energia la Muntele de Pietate. ― Sigur că am.. mai acri şi mai calici. ― Grigore. trebuie să-şi puie vată în urechi. Trăsătura ei esenţială. eu am trăit numai în Moldova. ca şi marinarii lui Ulysse..... De altfel asta e şi expresia consacrată a moldovenilor pentru Iaşi de pildă: "Bătrînul nostru oraş! Bietul Iaşi!" Toţi îl deplîng şi toţi revendică mila celorlalţi pentru bătrîna capitală a Moldovei. Mediul moldovenesc e primejdios pentru educaţia băieţilor. sîntem fraţi! ― Sîntem fraţi. Iorgule. ― Monoclul? ― Dacă aş fi rămas în Moldova sînt sigur că-l purtam. Dragii mei. şi muşchi vînjoşi. ca pentru luptă. aristocratică. Voi nu vedeţi că limba noastră e făcută pentru femei şi pentru taclagii ! Dulce ― ce-i drept ― şi molatecă îngrozitor. se scutură nervos doamna .. ― Exagerezi! ― De loc!.. spun cu durere.. şi nervi pe deasupra. ― Ai devenit moldofob? ― Nuu. în fond. între două cafeluţe cu şerbet.. Asta s-o ştii.

Ori. şi chiar dacă ar fi. Ia închipuie-ţi că într-o zi Dănuţ vine acasă cu capul spart. Copilul ştie sau simte aceasta. cum ştii. da eu nu-l răsfăţ pe Dănuţ..... sîntem în măsură să-l ferim pe Dănuţ. alte tulburări ― mai curînd sau mai tîrziu. Odraslele din ietacul mamei ştiu să-i canonească bătrîneţele. Să-l privim pe Dănuţ în liceu. cu nenorocirile lor futile. Or să-nceapă femeile. chefurile etc. Vor începe alte răscoale. Şi-i iarăşi foarte bine ca nenumăratele ispite ale adolescenţei şi-ale tinereţei să-l găsească bărbat călit în viaţă. Ce-ai să te faci?! Ai să-l legi? Nu... Vorbesc de severitatea.. îl vei compătimi. Consecinţa: în loc să născocească el singur mijlocul de-a birui reaua voinţă.. . Or. mai ales ― inerente vieţii. Ceilalţi ştiu să preţuiască şi delicateţa şi jertfele secrete ale celei care i-a crescut. Vrînd-nevrînd ţi-l ia.. prin părinţi. ascultaţi-mă. Răscoala ţărănească e un semn. şi pentru tine ― şi mai ales pentru el ― e bine ca despărţirile să fie fără lacrimi.. de pildă. nu poet ancorat în fustele mamei.. şi fiindcă. neatenţia sau severitatea dascălului. Şi să ştii... în viaţă şi-n război surorile de caritate nu-s obligatorii. inevitabile. Nu mai vorbesc de miile de despărţiri dintre părinţi şi copii ― dintre mame şi băieţi.. va obţine o intervenţie la director. Dănuţ te va convinge ― cu lacrimi. vei plînge. Şi.. Şi Dănuţ va simţi nevoia să aibă cîte o soră de caritate pentru fiecare durere sau necaz. şi marile energii ale muncii vor copleşi . Alice ― ţi-o spune o experienţă ― adevărată dragoste pentru mamele lor au numai copiii crescuţi în viaţă. Se vor revizui valorile sociale. Să admit. O notă proastă. Îndărătul mamei severe e tot mama. în liceu la Iaşi... nu cei crescuţi în ietacul mamei... bineînţeles. nu-şi pierde vremea cu solicitudini şi amabilităţi materne.. Civilizaţia a început să pătrundă în ţara noastră. vei exagera. belferii care sînt oameni din viaţă ― cu tot ce implică aceasta ― nu sînt la fel cu mamele şi nici nu pot fi mamă a treizeci-patruzeci de copii străini. condiţiile de viaţă devin tot mai grele. pe de altă parte. fiindcă la tot pasul s-au lovit de viaţa care. Să întoarcem pagina. ― Dragă Alice. fiindcă s-a bătut sau s-a jucat cu alţi băieţi. Ei! vezi! Ai tresărit! Atunci te vei alarma. luînd aspecte comice de operetă ― dar va isprăvi prin a pătrunde adînc. fiindcă numai aceea îi dă muşchi şi individualitate combativă. se rugă doamna Deleanu. ― Grigore dragă. ipotetic. efectiv. bărbăteşti.Deleanu. şi atunci va lua aspecte tragice. Sau altceva. mîine-poimîne vine armata. că severitatea educaţiei de pînă acum e fără cusur. Slavă Domnului. Ai să plîngi. nu vorbesc de monstruoasele prigoniri care ucid sufletele. sînt rare. Ei! asta topeşte bărbăţia.. Evident... Severitatea care vine de la un străin e tonică. Spune tu: nu-s eu destul de severă cu el? Poate mai severă decît cu Olguţa! ― Alice. Tu-l vei crede fiindcă eşti sensibila lui mamă... Ajunge atîta: răsfăţul e gata. genul acesta de severităţi nu contează.. la nevoie ― că-i persecutat. se vor dărîma aşezămintele barbare şi poetice. de asprimea pe care copilul trebuie s-o întîlnească de mic.

― Nici nu m-am gîndit la aşa ceva! Doamna Deleanu respiră. Herr Direktor îşi stăpîni un zîmbet cu o încruntare. Şi pentru asta trebuie să-l facem om. puternic prin el. mai multe spitale şi şcoli.. în sfîrşit. dar de oameni teferi.. atît de călit. şi vor năvăli în viaţa socială oameni care vor tîrî civilizaţia cu ei. Lăsînd ţigările. dar altfel. nici nu-s snob de-a-ndoaselea! Vreau să-ţi spun atît: tata a avut experienţa vieţii. dragii mei. era un om care se ridicase numai prin puterile lui. mai mulţi medici şi mai puţini popi.. Ferice însă de acel care. îşi pregăti o havană. da! Acela va fi stăpînul celorlalţi. Dragă Alice. Vom avea.. vulgari dar energici. decît poate în rarele saloane cu mobile mîncate de molii şi boieri scăpătaţi. doamna Deleanu. O aprinse. N-ai teamă! Nu-s demagog. Averea moştenită e socotită ca o fericire căzută din cer. înseninîndu-se. şi după discuţiile lungi pe care le vedea isprăvindu-se cu izbîndă. Aşa. în această privinţă credinţa mea e alta decît aceea a parveniţilor. Atunci nu te va mai întreba nimeni: "Cine-a fost tată-tău?" Paşaportul ereditar pentru saloanele aristocratice şi pentru viaţa socială de azi ― va fi un arhaism perimat. tu uiţi că Dănuţ va fi bogat. cu lăutari şi alte muzici." Iată. brutali dar puternici. nici nu fac politică. Copilăria fiecărui om. "Dănuţ va fi bogat": te cred! Foarte bine! Numai că în clipa cînd îşi va mînui singur averea.. bietu tatu-meu. de poeţi. cap aveţi: iaca-tă averea pe care v-o las. ― Nu uit de loc. sănătoşi sînteţi.. ştii ce ne spunea el cînd eram mai mari? "Măi băieţi. în concepţia . ― Să-l trimit în Germania? vorbi rar. va şti să-şi arunce numele cu iz de cronici nespălaţilor pe care i-a biruit cu pumnii lui. îţi lăsa nepoţilor mei mai mult decît vă las eu vouă.. ca să înveţe limbi străine.. Alice. singura avere cu adevărat mănoasă. cu temere şi sfială. Cealaltă ― cînd e şi moştenită pe deasupra ― e bună pentru bacara. Dacă-ţi şti să fiţi oameni.. şi mai tîrziu pentru doctori.tirania trîndăviei stăpînilor de ieri.. dintre care cea mai de căpetenie e înstrăinarea de limba naţională. nu. a fi nepotul lui conu Costache Dumşa nu va mai însemna nimic. dar cît v-am lăsat v-ajunge. A! nu spun că sărăcia lucie e o fericire! Această pretenţie o las religiei cu popi graşi! Dar tot atît de mare primejdie ca şi calicia e averea de-a gata pentru sufletul copiilor. ― Dragii mei. ca şi strămoşii lui. E o eroare cu grave urmări. nu să-şi măsoare nemernicia şi slăbiciunea în faţa ei. ciocoilor şi chiar multor boieri autentici care-şi trimit odraslele prin străinătăţi de îndată ce le-au înţărcat. Ş-atuncea.. ca o impertinenţă.. pentru şampanie. încît să aibă mîndria că el singur ar fi fost în stare s-o adune aşa cum au făcut şi părinţii săi ― şi s-o preţuiască mai degrabă ca o dovadă şi ca o amintire a vredniciei înaintaşilor săi. ― Grigore. înainte de a fi om bogat. Ei bine. Herr Direktor fuma havane numai după mesele lungi. să fie atît de întreg.

Asta la început. vorbeşti serios? întrebă domnul Deleanu.. vom vedea.. mai exact. nu zic ba.... vorbeşte precis. fiindcă acolo mi-am făcut eu studiile? Eroare. Uite: îl scot. de pildă. ― Şi? ― Simplu. de pildă. ca nicăieri aiurea ― după cît ştiu eu ― specialitatea mea: ingineria.. Piedică pentru viitorul copiilor mei nu vreau să fiu.. nu te supăra. Asta nu înseamnă că socot Germania indispensabilă unei bune educaţii! Germania e o ţară cu multe calităţi sociale şi cu multe cusururi vădite pentru sugacii lupoaicei. vom vedea. ― Grigore. pe un suflet format din punct de vedere etnic. Iorgule ― cît despre rest. pentru atîtea secături. studiile în străinătate nu urmăresc.. şi nu trebuie să urmărească înstrăinarea. Voi credeţi că vreau să-mi trimit toate neamurile în Germania. chiar dacă mi-aş călca pe inimă.. ― În definitiv eu nu m-amestec! Am spus numai care-i dorinţa mea. Mai întîi. Staţi. e bună orişice civilizaţie adevărată. în contact . De rest. Germania n-a fost pentru mine o vocaţiune cum e. dragii mei.. trebuie să fie etnică.. ― Sau... deschide cîteva ferestre adevărate în încăperea cu ferestre pictate care e mintea noastră de cele mai de multe ori. nu-i strică... Cît despre Germania!. şi lotul cel mare la loteria statului.. Parisul. fără ocol. Ferească Dumnezeu! M-am dus în Germania să învăţ în condiţii practice. aşa cum am crescut şi noi subt ochii părinţilor noştri. fără ca să mă robească. L-aş da acolo numai din pricina sporturilor. Dar asta-i altceva!.. ― Grigore. ci într-o limbă învăţată cu dascăli. nu aşa. Sînt în măsură să preţuiesc şi alte educaţii decît cea germană. La nemţi sportul e obligator.. Dar îţi mărturisesc franc: dorinţa mea e să-mi văd copiii crescînd la un loc.. doamna Deleanu îşi muşcă buzele strîngîndu-şi batista în mînă. ― Precis: îl dau intern la o şcoală din Bucureşti ― la care. Rămasă singură pe cîmpul de luptă. Cînd nai amintiri din copilărie.. vei fi o corcitură lamentabilă... Îndepărtarea de ietacul moldovenesc al excelentei sale mame... ci altoiul fertil al unei civilizaţii superioare. Ce propui? ― Slavă Domnului!. provizor. pentru un om întreg. cum avem atîtea. cum o vrea Dumnezeu! Dumnezeu. De altfel.. Să hotărască Alice. Contactul cu mai multe chiar.. subt ochii mei.mea. ― Precis.. De asta om vorbi mai tîrziu. plînge şi iubi la fel. Deocamdată-i vorba să-l formăm pe Kami-Mura.. tu te uiţi prea mult la monoclul meu.. Fiecare om trebuie să ştie să înjure în limba lui ― fără dicţionar ― trebuie să poată rîde.. în limba ta naţională. Vorbesc principial. ― Grigore. tocmai în clipa cînd mai e permeabil. ― Dragă Iorgule. Pe Dănuţ mi-l daţi mie. Ori. Mie mi-a folosit. ― . Unde mai pui că. Dimpotrivă. nu vă alarmaţi! Pe Dănuţ îl daţi pe mîna mea. Şi mediul e destul de românesc. Şcoala Luterană.? o privi Herr Direktor prin monoclul din nou pus. dreptate ai.

Grigore. tocmai ce-ţi trebuie ţie: delicată. adăugă repede Herr Direktor. Va trebui să se descurce în limbi necunoscute. Vom face împreună o plimbare prin străinătate: Italia. Nu-s atît de negru! Vorbesc de vacanţa de Paşti şi de Crăciun. În tot cazul nu acasă. ― Şi mai am o ultimă pretenţie. Şi peste doi ani. şi asupra muntenilor... necesară. la Medeleni ― ca să facă o dată pe an inhalaţii de moldovenism în familie. cuminte. n-o să-i fiu mamă..... vacanţa următoare să mi-l lăsaţi mie pe Dănuţ.. Alice. Se va deprinde să stea singur într-o odaie de hotel ― de mîna întîia. frumoasă. n-ai nici o grijă! îngrijesc eu de el. Şi vei avea mîndria să-ţi iei.. cu trusă. Mai departe? ― Bun.. Nu-nu. În astfel de ocazii. mari şi late ― să-l înzestrezi cu delicateţa şi eleganţa sufletească ― atît de necesare ― şi care sînt darurile nepreţuite ale mamelor de calitatea ta. pentru surori şi părinţi.. Va învăţa să-şi facă singur geamandanul ― de piele. o îndoită revanşă ― regională şi femeiască ― asupra bărbaţilor de felul meu.... de ce sacrificii sînt în stare! ― ca să înveţe cum să-şi stăpînească somnul în public.. un an şcolar. Germania. Rămîne goală. Doamna Deleanu privea în gol.. se înţelege. Alice! Evident. e inuman! ― Dragă Alice. şpriţurile sînt bune şi-şi au rostul lor numai în pahar. cadouri alese de el. cît trebuie şi cum trebuie. cum se cuvine să facă cineva care vine din străinătate.cu nemţişorii. să nu-l văd un an întreg? ― N-ai decît să vii cînd nu mai poţi. ― Grigore. Dănuţ va deveni patriot din clanul românilor de-acolo: tot teatrul social în mic.. din banii lui. Va asculta muzică bună ― vezi. Vreau să-i dau un aperitiv internaţional. ― Da Olguţa? Face cît cinci! Da Monica? Un copil delicios. Alice?... Anglia. Alice. Îl vrei bărbat? Dă-mi răgaz să ţi-l fac. Ş-ai să ai vreme atunci ― trei luni de zile.. ori apă.. cea mare. Şi să n-ai grijă... îţi trimit un alt Dănuţ ― ceva mai dezgheţat şi mai neatîrnat ― care va aduce. şi înzestrat de un burlac competent în geaman-dane.. cu vacantele cele mici. şi nu vei regreta! ― Grigore dragă. ― Cum?? ― Stai.. În schimb va avea în mine un camarad atent şi experimentat. Vacanţele le petrece la Bucureşti ― sau aiurea ― în tovărăşia mea. şi casa noastră?. plus sporturile. cu Olguţa şi cu Monica.. evident. o petrece cu voi. cu portarul.. cu chelnerul.. alături de odaia mea.. Dă-mi-l mie cît îl dai şi învăţăturii... În vorbitor însă.... ― .. Ce ai de zis? ― Vorbim în principiu. Franţa. împreună cu Iorgu ― el are destule procese la Casaţie ― şi să-l vezi. . Cine are să-i şteargă nasul! Cine-are să-i potrivească pălăria! De ce nu-l însori. ― Şi cine are să se îngrijească de el? Cine-are să-l îmbrace? Să-l cîrpească? ― Eee! Asta-i!. ori vin.

cu două pîntece ― de piele pe dinafară şi de gumă pe dinăuntru ― înghiţise mingile de oină ale copiilor.. şi tuşi... ― Eu mă duc. nici nu-i pregătit. se învioră deodată doamna Deleanu. începu doamna Deleanu ştergîndu-şi ochii. Noi v-aşteptăm. ― Sau. mai exact. am rămas între bărbaţi.. lacrimi repezi curgeau pe obraji căzînd pe faţa de masă... ― Ai dreptate. Bietul Dănuţ! Mingea de foot-ball.. ― Ei.. Faţa de masă începuse să ardă negricios.. Herr Direktor se surprinse oftînd. Herr Direktor ridică din umeri. învinse de lacrimi.. ― Grigore.. Anica şi Profira aveau picioare ― Profira. Să-l chem. Iorgule. răspundea Herr Direktor încîntat de succesul balonului. ci cu palmele. Cîte-i trebuie. izbucnind în plîns. cu ochii acoperiţi.. Alice. Uneori. dar ai dreptate. nu cu batista. palmele i se ridicau ― răzvrătite sau rugătoare ― şi iar cădeau. victimele mingii nemţeşti erau Anica şi Profira.. Tot Bucureştiul va şti că ai copii clandestini. Facem şi noi ce putem. zîmbi domnul Deleanu ştergîndu-şi ochii umezi. trîndave. N-are uniformă.Din ochii închişi ai doamnei Deleanu. ― Alice dragă. Doamna Deleanu ieşi cu umerii plecaţi de povara ultimei speranţe. izbucni doamna Deleanu. Să se înveţe de mic să vrea. Domnul Deleanu se retrase lîngă fereastră. Nici nu-i pregătit. Dănuţ ― glasu-i tremura ca şi bărbia ― Dănuţ e un copil. uitînd ţigara aprinsă pe faţa de masă.. După ghete. Anica.. ― Ascultă.. ― Ia să lăsăm jalea la o parte! Parcă l-am prohodi. asta-i soarta noastră.. Altfel decît crezi şi decît doreşti.. ― Grigore.. de-a lungul anilor.. Dar mingea . Întîile ei victime în casa Deleanu erau ghetele: roase ca de lepră. El trebuie să hotărască.. Nu trebuie să te vadă aşa!. Grigore. Sîntem copiii. dragă Grigore. cum avea să înghită toate mingile de oină ale ţării. ― Grigore. să nu uiţi ― cînd îi pleca ― să iei tiparul picioarelor nepoţilor tăi. Dănuţ. agere.. nebăgată în seamă de nimeni. Sîntem oameni. şopti ea. ― Ai dreptate.. Trebuie să convii că ce-am făcut e bine. pînă cînd nu mai sîntem.. du-te mai întîi şi te răcoreşte. trebuie să-l întrebăm şi pe Dănuţ dacă vrea.. Domnul Deleanu întoarse capul spre fereastră. Dacă nui pregătit. că am nepoţi a căror mamă e denaturată... Şi tu ai să expediezi cîte două perechi de ghete de cap. Mediul moldovenesc e cam slab. un bărbat. îl rugă doamna Deleanu. Alice dragă.. Ce Dumnezeu! Doară nu-l trimetem la moarte! Vom face din el un om întreg. În sofrageria fără de copii şi cu toamnă plutea tăcerea şi apăsa viaţa. După trei telegrame te-ai compromis. pe pămînt. Uite: ai ochii roşi. După fiecare partidă de foot-baal îţi dau o telegramă urgentă: "Trimite". Şi vom fi fericiţi cu toţii..... ― Da.

hotărît... se feri vertiginos ― Dănuţ căzu ― iar mingea lovită puternic. numai cu piciorul. Dănuţ întrebuinţă un vicleşug naiv: se prefăcu numai că loveşte mingea spre dreapta cu piciorul drept ― cel stîng atacă. alergînd după Olguţa cu deznădejdea ghinioniştilor. Monica era arbitru. Genunchiul lui Dănuţ era însîngerat ca o rodie coaptă. ― Bine. mamă. ― Haide odată! Erau faţă în faţă la cîţiva paşi. ― Cum. M-am împiedicat şi-am pierdut partida. îndrumînd-o cu celălalt. cum aştepta un boxer în ring atacul celuilalt. decît să n-o audă de loc.. lovind-o din fugă cu un picior.. Dănuţ purta mingea. depănînd mingea cu picioarele. Odihnită.. ― Atunci eu am să fac altă lege. Olguţa? întrebă doamna Deleanu coborînd scările în goană. se întindea un tăpşan: loc mai potrivit decît ograda pentru jocurile cu mingea.. Olguţa? Nu eşti tu în stare să faci ceea ce fac sute de nemţişori? ― Bine! Am să le-arăt eu lor! Şi ca să se răzbune pe nemţişori. fără grabă. Olguţa se jurase faţă de Monica să bată acest cap de neamţ. săltă lung şi intră în bar. Mingea nemişcată aştepta lovitura care-i va dezlănţui salturile. Dănuţ se repezi orbeşte. să ştii c-am să arunc în fîntînă mingea asta. Şi în sfîrşit veneau geamurile: niciodată mingea nu intra în casă pe uşă. Olguţa îl aştepta calmă. ― Olguţa. În gol. care nu merită să-l loveşti cu mîna. Goana dintr-un capăt al ogrăzii. Nu se discută. socotea că-i mai cuminte s-o audă pe Olguţa ― chiar spărgînd geamuri. magnetizînd-o cu poruncile îndesite ale picioarelor. Îi zvîcneau tâmplele. şi apropierea treptată de Olguţa îl istovise pe Dănuţ. ― Cum l-ai bătut? ― Ne-am jucat. La marginea satului. Dănuţ gîfîia. Herr Direktor proclamase legile jocului. Herr Direktor.. Să te . Dănuţ? ― Dă-mi pace! ― Ce i-ai făcut. Olguţa întoarse capul. însă.avea aripi şi o frunte de berbec. Pierzîndu-şi cumpătul.. în faţa cimitirului. ― L-am bătut! ţipă Olguţa aducînd mingea în braţe. Dar Olguţa sărise spre stînga şi primise mingea între picioare încleştînd-o. cu ochi ageri. Olguţa mînă mingea. Monica alerga cu batista în mînă. ― Te doare. da de ce n-ai voie să loveşti cu mîna? obiectase Olguţa nevoind să accepte această ciungie sportivă. cu demonstraţii lămuritoare. Doamna Deleanu. ― Fiindcă legea-i lege.

Şchiopătînd. învăluit în voaluri. ― Herr Direktor.. mamă? ― Lasă-mă. hai cu mama în casă. să ştii că s-a-ntîmplat ceva! Haidem în casă. Olguţa? N-am. Monica se strînse lîngă Olguţa. cu batista Monicăi în jurul genunchiului şi mîna doamnei Deleanu.. pe creştetul capului. pînă ce derapă în jos din cerul îngerilor. Olguţa!. Am glumit. Dănuţ dragă. da tu nu mă-ntrebi? ― Ce să te-ntreb? ― Ce vrei tu.. ― De ce eşti supărată. ― Bine. de ce nu mă-ntrebi de ce am venit? ― A! tu eşti Olguţa! Iaca te-ntreb: de ce-ai venit? ― Aşa! ― Bine. ― Nu-s supărată!..Ce-ai făcut pînă acuma? ― M-am jucat afară. ― Atunci tu ai migrenă. urmărind dansul oriental. Stai: numai o dată s-o mai arunc. ― . Monica mătură fărămiturile de pe faţa de masă. Olguţa o privi pe Monica. faţa de masă cărunţită pealocurea de scrum. azi nu mai dormim? ― Lasă. ― Atunci eu am migrenă. Domnul Deleanu fuma. ― Tot ce fac eu azi îi bine: de ce papa? ― Ce-ai spus? ― Nimica.. ― Ştiu eu! .. ― Bine.. ― Papa.. Da nu-mi plac jocurile violente! ― De ce-ai plîns.. Şi tăcu încruntată.. ― Herr Direktor. Olguţa? o întrebă domnul Deleanu privind-o în sfîrşit cu luare-aminte. ― Te doare capul. ― Ai văzut lovitură? Acuma hai! Scrumelniţele erau pline de mucuri. al fumului aromat. dezmierdătoare. ai migrenă? ― Nu. Herr Direktor fuma. Dănuţ păşi spre viitor. mamă dragă? întrebă Olguţa blînd.. Olguţa-şi luă la masă locul obişnuit. Picioarele Olguţei se desfăcură în unghi drept.. mingea zvîcni sussus-sus. ― Monica. ― Mamă.linişteşti odată. răsfrîngîndu-şi buza de jos.. Mai joacă-te cu Monica.. privind-o cu băgare de samă. papa? ― De ce. Amîndoi tăceau.

... Profiro. Herr Direktor. Profira ieşi. Un voluminos sughiţ crainici mersul paşilor ei masivi. ― Şi tu o aştepţi. la Dănuţ. ― Hai. Aşa cred unii... ― Nu mă doare capul. ― Bine. papa. la voi. ― Stai şi tu. Mă gîndesc. Toţi întoarseră capetele într-acolo. Profira intră mestecînd.. numărul treisprezece poartă ghinion? ― Tu ştii ce-i ghinion. ― Papa.Spune tatei. ― După ce-i isprăvi de mîncat. Fumez. ― Tu ce zici. papa? ―?... Olguţa? o cercetă prin monoclu Herr Direktor. ― Unde-i Alice să te-audă! Aş căpăta o papară! ― Spune.. numărul treisprezece poartă ghinion? ― Ştiu eu. papa. îi răspunse crunt Olguţa. şi cînd am eu crampe. ― Papa. ― Conaşule. papa? ― La tine... ― Sigur. ― Eşti supărată? ― De ce să fiu supărată? ― Atunci ce ai? ― Da tu ce ai. Se auzi un zgomot la uşă.. papa. dac-am spus!.. Nimic. nu cumva azi îi treisprezece? .. Olguţa!. ― Da tu ce crezi? ― Dă!.. ― Să aştept şi eu? ― Dacă vrei. Venea din bucătărie să-şi ia desertul în sufragerie. ai să strîngi masa mai tîrziu.. ― Ca şi mine.. ― Bravo! Şi cine te-a-nvăţat? ― Tu. interveni zîmbind domnul Deleanu. de ce stăm noi aici? ― O aşteptăm pe mama... pot să strîng masa? întrebă ea potolindu-şi un căscat. Te văd cam înfierbîntată. Eu nu spun minciuni. Herr Direktor? ― Eu îl aştept pe Dănuţ.... du-te. Herr Direktor.― .. Olguţa.. Olguţa?. ― La ce te gîndeşti. ― Du-te şi te uită-n oglindă. ― Am isprăvit. ― Eu fac aşa cum vrei tu... de ce nu?! Olguţa ciuguli cîteva boabe dintr-un ciorchine. rostogolindu-le pe masă. Da şi nu. cu ochii la strugurii rămaşi. Ghinion e cînd ai tu bac la cărţi. ― Mai mult da sau mai mult nu? ― Parcă mai mult da. papa? ― Cum vrei tu.

"Il pressent quelque chose! (1).. ― Ce ştie. Pornind de deasupra genunchiului.. Olguţa! ― .... Merci. În ietacul doamnei Deleanu. ― Alteori? ― Alteori fumez! ― Eu înghit.. Acuma spune. prin storurile lăsate în jos. Acum venise rîndul bandajului antiseptic.. Dacă te strînge să ţi-l fac din nou.. da poate că au alţii! ― Iaca n-ai nimerit: alţii au noroc azi. ― Înghiţi! Ce înghiţi? ― Poamă. doamna Deleanu era îngrijorată de gravitatea obrajilor lui. Piciorul cu pricina şi-i ţinea întins. ― Eu n-am." Mai demult. strivind în dinţi ca pe-o alună. Şi-n puţine zile chinuit muri.. ― De unde ştii? Ai ascultat la uşă? ― Eu n-ascult la uşă! ― Atunci ce ştii? ― Întreabă-l pe papa. un fraged bob de busuioacă.. Herr Direktor.. ― Nu. Herr Direktor.. Nu mă strînge pansamentul! ― Spune mamei." Neştiind că Dănuţ murea "departe de-o mamă care îl crescuse şi care-l iubi".. pansamentul ajungea pînă la mijlocul pulpei dînd piciorului un vestmînt de rană pentru decoraţii. însemnată cu o cruce roşie. Dănuţ se rezema pe umărul mamei lui îngenuncheată lîngă el. Dănuţ? ― Da. Spune tu şi spun şi eu! ― Nu-i treisprezece. Dănuţ. Genunchiul zdrelit fusese spălat şi badijonat eu iod. ― Te strînge pansamentul. Nu. ― Ştiu.Herr Direktor.. Aşa e foarte frumos. ce faci tu cînd ţi-i ciudă? ― Depinde! Uneori înghit. mamă. alteori.― De ce? Azi ai ghinion? ― Mă rog!. pansamentul. răspunse calm Olguţa.. Deprinderea de prisos în vorbe ― acum cînd copiii ştiau franţuzeşte ― ..Rănit în războaie soldatul căzuse. doamna Deleanu vorbea franţuzeşte cu domnul Deleanu mai ales atunci cînd vroia să n-o înţeleagă urechile copiilor. Ochii nu i se mai desprindeau de pe învelitoarea bandajului... Departe de-o mamă care îl crescuse şi care-l iubi. Un pronunţat miros farmaceutic măgulea nările lui Dănuţ. Cu o mînă.. lumina amiezii de toamnă pătrundea ostenită şi odihnitoare. îl iscodi Olguţa.. ". dragă? ― Ştiu eu! ― Mare drac mai eşti.

― Hai să te pieptene mama. ― Eşti trist. Se lungise de-a lungul dormezei.. ― Stai jos... simţindu-se la putere. "Poate că m-am îmbolnăvit". Dănuţ se aşeză pe dormeza de la picioarele paturilor alăturate. cum ar fi primit aplauze..." (2).. se întristă ea deodată.se refugiase înăuntru. Şi mînile mamei ocrotiră. "Pauvre petit! Quel sourire navrant. cînd erai mic. părul lui Dănuţ era castaniu şi buclat. nici altfel. pe obraji. "Castaniu şi buclat!" Adică la fel cu sute şi mii de capete prin care trece foarfecele şi cosmeticul bărbierilor!. nu mai ştie mama poveşti pentru tine! Eşti mare. zadarnic.Departe de-o mamă. Ghetele prăfuite odihneau pe şalul turcesc.) Prin vălurele moi şi încîlcite. decît ochii funcţionarilor de la paşapoarte. ― Întinde-te bine. pentru gîndurile tainice. ". Întrebarea se prefăcuse în îndemn: Dănuţ deveni trist. simţind nepăsarea oamenilor. risipa buclelor lui Dănuţ. Dănuţ...) 2 Sărmanul de el! Ce zîmbet nedumerit! (Fr. azi nu mai trebuie să dorm? întrebă Dănuţ eu glas din ce în ce mai nesigur. o clipă. Dănuţ? îl întrebă ea dezmierdîndu-i fruntea.. "Rănit în războaie. Ştii. Cum trece vremea! Doamna Deleanu oftă şi. Bieţii băieţi! Trebuie să fii femeie ca să bage de seamă lumea că ai păr frumos! Inima doamnei Deleanu se strînse amar. Aşa..." ― Să-ţi spuie mama o poveste? ― Daa! ― Ce să-ţi spuie mama? ― Dănuţ.. Dănuţ primi dezmierdări pe frunte. alintă capul pentru care nu mai avea poveşti. ascultînd mai mult de melancolia ochilor decît de mînile care-l purtau c-un scop practic. Pătruns de vanitatea tristeţelor poetice. nădăjdui Dănuţ. cu capul pe genunchii doamnei Deleanu. ― Eşti obosit. Dar ochii străinilor sînt distraţi şi văd convenţional: nu mai mult. şi ― ciudat! ― nici o observaţie! Dimpotrivă. pieptenele vîslea uşor.. Să te pieptene mama frumos. Dănuţ!. un zîmbet zărit printre gene. împotriva ochilor şi-a foarfecilor. ― Mamă. Dănuţ." ... lăsînd pieptenele în păr. ― Vrei tu să-ţi dau ceva? Hai! Cere ceva mamei. 1 Pun ei ceva la cale! (Fr. Dănuţ? Ţi-i somn! ― Nuu! ― Atunci de ce să te culci! Nu-i bine-aici.. cu mama? ― Ba da. Pentru oricine altul decît doamna Deleanu..

. pentru mine.Parfumul dătător de nostalgii al şifonierelor copilăriei din ietacul somnului şi al răsfăţului! Parfum care se duce cu trecutul.. mamă? întrebă Dănuţ căscînd cu poftă.. . ― . Dănuţ!. Am tăiat o şuviţă numai.. Dimineaţa... bătrîneţea pentru unii..Şi iată... Furată de gînduri.. îl aşeză pe căpătîiul dormezei.. ― Nu! ― . ― Dacă nu se poate. Dănuţ? ― Da........ ca pe un vas cu flori şi fluturi.. Dar cîte flăcări mocneau înăuntru! Cîte ape ruginii! Ce delicate chenare arămii ardeau pe marginile şuviţelor! La sfîrşitul vacanţelor. ― Din şifonieră? ― Din şifonieră. buclele lui Dănuţ erau altele decît cele de la începutul vacanţelor. zîmbi doamna Deleanu în faţa şifonierei de mahon a mamei şi-a bunicei ei. întins pe dormeză. Ridicîndu-i capul cu mînile... nimbul lui Isus... ― Mă tunzi.. Hai să-ţi dea mama ceva bun. Castanii pe dinafară: da... cînd castanii ― înflorite în grădinile somnului. în sunet de săbii parcă.. Dănuţ. "Şi buclat!" Buclă cu buclă altfel buclat. Dănuţ!. ― De ce. ― Nu.. ― N-ai vrea tu să rămîi aşa cum eşti: mititel?.. viaţa. Parfum pe care-l regăseşti ― trecînd grăbit de viaţă pe o veche uliţă cu zarzări . mamă. niciodată nu va mai fi la fel. mamă? se alarmă el văzînd şuviţa de păr şi foarfecele din mîna doamnei Deleanu. Dănuţ se deşteptă înspăimântat. În roşul lor de soare cuprins de întuneric.. niciodată. cînd Dănuţ se deştepta din somn ― în clipa hîdă cînd părul oamenilor e zburlit şi dezmăţat ― părul lui răsărea ca o grămadă de lalele ― cînd arămii.. tot trecutul anilor din urmă se acoperi de brunul lan de aur al lalelelor rotunde. doamna Deleanu nu băgase de seamă că Dănuţ aţipise pe genunchii ei. ― Daa. s-o vezi şi tu cînd vei fi mare. zîmbi ea cu tristeţă la gîndul că alţii îl vor despuia. ― Dănuţ.. cum simţi în luminişul unor tablouri de Rembrandt.. . începea liceul. ― Aşa. şi copilul cu bucle de fată.. ― Ce-i? ― Nimic. Atîtea dimineţi! Atîtea deşteptări copilăreşti! O clipă... ― Poftim? ― Tu eşti mare. Uite. Bucle castanii!.. tinereţea pentru alţii.. simţeai apropiindu-se toamna.. încetişor.împreună cu mama. uniforma.. tunsul. Dănuţ... Cranţ.Ochii doamnei Deleanu cunoşteau nuanţele buclelor lui Dănuţ ca notele unei Nocturne de Chopin.. simţeai o dogoare parcă..

. ― Adevărat? ― Adevărat.. venind cu-a primăverii printr-o fereastră necunoscută la care poate să răsară un chip de fată tînără. Kami-Mura? ― M-am julit la genunchi. şchiopătînd din pricina bandajului. moşu Puiu. nu se trîntesc!" Neauzind nimic.. şerpui printre bucle. Dănuţ plecă capul ca pentru încoronare. ― Mamă.. ― Dănuţ. ca ale fericirii. ― Uite şi pe Kami-Mura! izbucni voios Herr Direktor. Dănuţ aştepta cuvenita observaţie: "Uşile se-nchid.. Parfumul de livănţică şi sulfină strînse în săculeţe colorate. care atîrnă de rafturi ca nişte delicaţi desagi ai amintirilor. pe după urechi.. Dănuţ ieşi. ronţăind o tabletă rotundă de şocolată "Marquis". Te ţine-n drum ciudata adiere. zîmbitor de albe-n umbra violetă a rafturilor. ― Poftim. lăsînd o adiere de luncă jilavă şi de bomboane acre.. de colonie şi de parfumuri cu nume pe veci uitate...înfloriţi.. sucind şi frămîntînd teancul batistelor.. în silă.. azvîrlind cărţile. Grămezile albiturilor. Dopul de sticlă. ― Ia-ţi-le pe toate. Herr Direktor jucase cîteva partide de écarté cu domnul Deleanu. ― Dănuţ... ― Dănuţ.. Bravo ţie! Ia stai jos. . ― Şi-acum hai să te parfumeze mama.. şi scîrţîitul muzical al şifonierelor deschise de o mînă albă. Curentul trînti uşa smulgînd-o mînii distrate... şopti ea rar. Dănuţ închise cutia după oarecare dibuire cu capacul: era emoţionat. cînd în oglinda lor răsare ― o clipă numai ― un ietac şi un copil cu buze umede şi ochi duioşi fiindcă în şifonieră e şocolată.Şi zăngănitul argintiu al cheilor. Olguţa care îndurase . să ai şi tu la tine în odaie.. În aşteptarea ― cam lungă ― a lui Dănuţ... mîncînd din ochi cutia rămasă în mîna lui.. ― Şi ai primit cadou un pansament. Miros de iarbămare.. În afara uşii.. ― din casă? ori din trecut? ― turburător. şi porni spre sofragerie cu buzunarul umflat de cutia şocolăţilor. Mînile doamnei Deleanu umblau repede printre rafturi. du-te în sofragerie.. Oglinda şifonierei oglindi în treacăt o mînă care acoperea un obraz. ― Da ce-i cu tine. se miră... Herr Direktor îşi strîmbă scaunul spre Dănuţ. cîte am voie să iau? întrebă Dănuţ. pe tîmple. umezit. Te aşteaptă moşu Puiu..

. regretă Dănuţ roşindu-se. îl ameţeau. Eşti gogeamite băiat mare! Aşa trebuie să fii. aşa vom face noi... ― Foarte bine.. Atunci să vorbim noi amîndoi... nu ca pe un copil. Cum vei spune tu. Olguţa se frămînta. ca doi bărbaţi.. Şi tata. sus. te vom iubi mai tare şi te vom trata ca pe un om mare şi cuminte.. ― Da. Domnul Deleanu îşi statornici privirea pe plafon. Dacă vei face aşa cum credem noi. şi numai lui. directorală. cu ochii la pîndă.. ― Da. îşi turti bărbia de masă. ― Dar fiindcă eşti băiat mare şi deştept şi învăţat şi ascultător. ― Da.. Să vedem numai. dacă vrei s-ajungi într-o zi la fel ca moşu Puiu?. ― .cazna unei silnice tăceri. Dănuţ. Capul se înălţase sus. erau kilometri.. ― . ca şi mama... O licărire de spaimă îl nelinişti pe Dănuţ.. ca doi prieteni: da? ― Da. Dănuţ.şi că-ţi vrea binele şi numai binele. dimpreună cu podelele. Şi hotărîrea luată de tine va fi sfîntă. stăpîn pe tine.. picioarele coborîseră afund.. . să porţi monoclu. ― Ţi-a spus mama pentru ce te-am chemat? ― Nu. că moşu Puiu te iubeşte. Dănuţ.. Dănuţ se pregăti pentru un lung şir de "da. ― La vrîsta ta ― cîţi ani ai? doisprezece? ― Neîmpliniţi. ― Bine.. ca un fulger prin ceaţa deasă. dimpreună cu plafonul. ― Acuma ascultă bine.. vorbiră singure buzele lui Dănuţ.. strîngînd cutia cu şocolată. Monica.. Dănuţ clipi.. afund... Şi peste prăpastia dintre cap şi picioare alerga mereu trenul asurzitor al vorbelor. ― Da. trebuie să chibzuieşti serios şi să răspunzi ca un bărbat. să fii. ca şi tata. Dănuţ.. să ai automobil.. dacă-l iubeşti şi tu pe moşu Puiu cît te iubeşte el pe tine. şi moşu Puiu te vor asculta pe tine.. ― Atuncea Dănuţ trebuie să faci cum îţi spune moşu Puiu. şi mama. Vocea lui Herr Direktor răsuna categorică..Să cîştigi şi tu bani ― cît vrei ― să cheltuieşti cît poţi. ― N-are-a-face! La doisprezece ani nu mai eşti copil. ca şi cum noi toţi am fi copiii tăi. ― Ia să-mi spui tu mie. ― .Moşu Puiu vrea să hotărăşti tu singur.. ― Bine... Ne-am înţeles? ― Da.. Atîtea vorbe adresate lui. îngînă Dănuţ.. şi cînd îi spune o vorbă să tremure ceilalţi în faţa ta şi să te asculte ca pe un rege. Dar tu. ― Tu ştii.". I se părea că între cap şi picioare. pe genunchi. într-un cuvînt..

Herr Direktor aprinse o havană. în oraşul în care." Ce s-a întîmplat?... Aşa cum poartă tata şi cu mine. Şi să ştii. am dori să urmezi liceul la Bucureşti. vorbind atîtea limbi străine.. Vra să zică.. ― .. Ştii tu că moşu Puiu se pricepe!. Tu ştii cum e bine şi ce vrea moşu Puiu. Gîndeşte-te bine.. ca să nu-l faci de rîs pe moşu Puiu ― facem amîndoi o plimbare în străinătate. Ridică ochii înfrînţi spre Herr Direktor. în oraşul în care stă regele. ― Ce se-ntîmplă însă: noi cu toţii vrem ca tu să ai parte în viaţă de ce-i mai bun şi ce-i mai ales........."Rănit în războaie soldatul căzuse. Dănuţ îşi roti privirea prin odaie. glumi Herr Direktor. Şi trebuia să răspundă da. Dănuţ strînse mai tare cutia din buzunar.. cînd cu vaporul!... Şi ce rău ne pare că nu mai sîntem!. cu dungă! Auzi. Şi cînd ti-i întoarce. Acuma tu gîndeşte-te şi alege.. ― De-acuma înainte ai să ai pantaloni lungi. şi după ce tragem un. Acum era mare!. dar întîlni numai ochii trişti şi miraţi ai Monicăi. Dănuţ? Pantaloni lungi. Privirea lui Dănuţ întîlni capul tuns al lui Herr Direktor. într-un liceu cu uniforme urîte ― ori vii la Bucureşti cu moşu Puiu.. Domnul Deleanu privea plafonul încruntat. Singur pe un scaun deasupra lumii... Dănuţ... la un liceu ca cele din poveşti. o ducem numai într-o petrecere. Monica. Dănuţ.. În capitala ţării. Mîna-i înţepenise pe cutia din buzunar. O viespe venită de-afară îi . Capul lui Dănuţ zvîcnea gol. şi el în urma noastră. Înghiţi uscat.. picior peste picior. înfricoşată. Dănuţ trase cu coada ochiului la Olguţa. duminicile. ― Hai. se abătu în spre bufet. rămîne Olguţa cu gura căscată. ca şi cum acolo sus ar fi fost zugrăvită vînzarea lui Isus. Şi mama nu era în sufragerie. Hotărăşte. hop în tren şi tot înainte. ― Începînd din anul acesta ― fiindcă acuşi se isprăveşte vacanţa. Hei! Nici nu-ţi închipui tu. Dănuţ. îl îmbărbătă Herr Direktor. ce mîndrie-i să fii licean! Ce înseamnă asta: şcoala primară? Fleac! Pentru copii mici!. Uşa pocni...... Bietul bufet! Cînd Dănuţ era mic se ascundea în bufet.. iar înghiţi. Noi n-avem ce căuta aici..... Şi la anul ― după ce-i învăţa tu bine... cicatricea de Schläger. Liceul e altceva! Şi tata şi eu am fost liceeni... Cînd cu trenul. Şi fiindcă la Iaşi nu sînt licee de samă. Dănuţ..... ― Nu te grăbi. o masă grozavă la Enescu ― unde-ai să comanzi tu ce-ţi trece prin cap ― ne trîntim într-o trăsură cu doi cai negri şi facem o plimbare la Şosea. şi de unde. Ce mai vrei? Dănuţ începu să asculte.. făcînd cu ochiul Olguţei. Dănuţ! Să stai într-un oraş cu regele! Duminica te scot din internat. iaca ce-ţi propune moşu Puiu: ori rămîi la Iaşi ― într-un liceu dărăpănat unde vin toţi desculţii şi nespălaţii.tu intri la liceu. cînd vine vacanţa.... muscalul care l-oi alege eu întrece caleaşca regelui! Hei-hei! Săracul rege! Noi înainte....

Dănuţ... Cu glas ridicat." Şi tata şi Olguţa! Toţi ştiuseră. În cîteva clipe sofrageria îşi schimbă înfăţişarea.. Făt-Frumos se risipi în ploaie de lacrămi pe obrajii sărutaţi ai lui Dănuţ. "Vra să zică aşa! Vra să zică aşa!". Domnul Deleanu se duse în beci. bravo! Aşa băiat mai înţeleg şi eu! Vino să te sărut. turbinca lui Ivan se întredeschise. ca pe nişte castaniete.. neobişnuit de tare şi de hotărît.. ― Alice! Hai.... fără să intre. ca în aşteptarea rezultatului unei operaţii. dîndu-i un aer duminical. Dănuţ nu mai avea pe nimeni.. Alice! S-a făcut! Să ne trăiască Dănuţ! O sticlă de Cotnar. Lasă că v-arăt eu!".. albă. Din ea năvăliră ― ca nişte umbre uriaşe... . Priveşte.A!. cu ochi scînteietori. moşu Puiu. scoţînd capul prin uşa întredeschisă.. Dănuţ rosti marile vorbe: ― Da. Şi deodată. Vra să zică de asta mama. toate domniţele şi împărătesele nefericite.. Ca roua dimineţii. acoperi masa.... Dănuţ. are să fie bine. faldurile şi căderea feţei de masă. numai el nu!.. strînse faţa de masă cu scrum şi fărmături. O altă faţă de masă. ― Lasă. Căci din turbinca lui Ivan ― cu plete negre-n vînt. subt ţipătul locomotivei care l-ar fi dus la măcel. merg cu mata la Bucureşti. bine!. cînele soldatului mort în războaie. Nu-mi trebuie! Dacă-i aşa.. ". împodobită cu broderii simple. potrivind. ― Bine. "Ce-am făcut?".... avea privirea gravă şi distrată a figuranţilor pentru schimbarea decorului piesei în care şi ei sînt decor. dragul mamei. Închise ochii umeziţi. şi printre ele.. Nimănui nu-i păsa de el. lasă. mătură pe jos.bîzîi subt nas. ― Bravo. ― Dănuţ! strigă doamna Deleanu. ― Alice... cînele Azor. Mîna lui Dănuţ încleştă din nou cutia. se apără cu mînile.. Cenuşăreasa. şi mama? Chiar mama!. Scutură capul... Îl alungau din casă. Viespea se aşeză pe struguri. fac prinsoare pe ix kilograme de maroane că n-ai bişcoturi de şampanie. Grigore.. cu un fel de galanterie. Toţi îl părăseau.. izgonind-o pe masă... Mîna lui Dănuţ smunci cutia cu şocolată. într-o lume pustie ― Barbara Ubric. cu paloşul într-o mînă şi buzduganul în cealaltă ― ieşise Făt-Frumos din lacrimă. Pe obrajii lui Dănuţ şi peste lumea jalnicelor umbre alunecară două lacrămi. şterse cu mînie de mîna lui Dănuţ. Aşa vreau eu... Profira iuţită de-o poruncă scurtă. Herr Direktor ajuta pe doamna Deleanu... nemişcat pe scaun. ale cărei mîni purtau farfurii şi zăngănitoare tacîmuri. aruncînd priviri crunte sprintenei şi zîmbitoarei Anica. Genoveva de Brabant. îl alină doamna Deleanu strîngîndu-l în braţe aşa cum l-ar fi strîns pe peronul unei gări lugubre.

.. ― Se aprobă. ― Nu se poate.. exclamă Herr Direktor descifrînd eticheta în timp ce degetele încercau soliditatea dopului cu cască războinică. ― Tante Alice.. ― O doare capul. se ridică domnul Deleanu simţind că nu-i lucru curat. ― Vra să zică pe mine m-aţi dat afară! protestă Herr Direktor. Sticla neagră cu dopul îmbrobodit în ceară. ― Ia să mă duc eu să văd ce-i. Facem un praznic. Noi. ia priveşte.. cînd începe sezonul maroanelor un vagon. hotărî doamna Deleanu. ― Anica. rectifică domnul Deleanu cu un ton heraldic. făcîndu-i căpătîi dintr-un şervet.. cu pălăria pe cap şi pardesiul pe umeri. Domnul Deleanu crăpă uşa.. ― Tu stai cu şampania. ― Cum? ― Dănuţ lîngă mine. Să vie şi Olguţa.. alături de tradiţionalul paneraş cu struguri de Malaga şi migdale. privi şi încetişor se îndreptă spre patul Olguţei.. Cînd îi vremea maroanelor. ― Mă lepăd de Satana! ― Nu se leapădă ea de tine! ― Da Olguţa unde-i? întrebă doamna Deleanu pe Monica. du-te în odaia fetiţelor şi pofteşte-le. nouă sute şase. ― Deschideţi ! Anica smunci uşa-n lături. O odaie goală în casă şi alta însuflet. Dănuţ! Aşa-i? ― Poftim? ― Nimic... luîndu-l de după gît.. ― Am pierdut. ca nişte galbene vîsle ale veseliei. şopti Monica. Dănuţ va fi la Bucureşti. ― Grigore. Olguţa a spus că doarme. moldovenii. Olguţa. ― Prezint-o! ― "Mumm". Spune mama prostii.de Cotnar. subţiind pe cît cu putinţă pe a spus. ― Asta-i pentru Alice şi pentru copii. intră domnul Deleanu. La poruncă! ― Ai să ne trimiţi de la Bucureşti. ― Bine că mai văd şi eu colb autentic pe o sticlă de vin. ― Să ne aşezăm. avea straiul de praf şi aţe de păianjen al anilor subterani. ― . stăm cu Dănuţ şi cu cotnarul. Gîfîind. bişcoturile se înălţau în vraf pudrat. domnul Deleanu culcase cotnarul.. ― Pot să intru? ― Olguţa. O strîngere de inimă. S-auziră lovituri de picior în uşă. ― Uite ce mi-aţi făcut faţa de masă! În mijlocul mesei. tante Alice. ..Într-un raft de sus al bufetului.

Domnul Deleanu abia îşi stăpîni un zîmbet. ― Ei. ― Papa.. ― Atunci de ce nu vrei să bei şi tu un pahar de şampanie pentru Dănuţ? ― Nu vreau. De subt genele negre. ― Papa. ― Ei! Văd că eşti supărată! Ia spune tatei: ce s-a întîmplat? ― Sînt supărată. ― De ce? ― Fiindcă am dreptate.. ― Am ajuns la fundul sacului! Mai spune şi tu. nu supărare! ― Nu. şi eu vreau ca tu să ai dreptate totdeauna. numai că eu sînt mică şi mama-i mare. Olguţa! Eşti sora lui Dănuţ fiindcă amîndoi sînteţi copiii noştri.. vra să zică Dănuţ e rudă cu mine tot atît cît e şi eu tine şi mama? ― Da. Ar avea două mame. ― Nu. ― Aşa-i.... ― Ia uită-te la tata. papa? ― . cine-s eu? ― Tuu? Fata mea. papa. răspunse ea cu ochii închişi. Eu ce spun!. papa! Tu mă faci să rîd. ― Asta-i bucurie. cine-i Dănuţ? ― Aha! Fratele tău. privirile negre izbucniră. ― Şi mai cine. Olguţa ― ca şi cum deschiderea ochilor ar fi implicat imperios schimbarea poziţiei ― se ridică. Olguţa gesticula cu degetul: asta însemna că supărarea-i pe sfîrşite. ― Te doare capul? ― Nu.. Vra să zică eu sînt ca şi mama pentru Dănuţ... începu Olguţa vehement. zău că nu glumesc. aş fi mama lui Dănuţ. ― Sigur. aşezîndu-se pe pat. Vai de el! ― Papa. Da şi eu am să fiu . Olguţa. Olguţa.. ― Nu. dacă eu aş fi tot aşa de mare ca şi mama. papa. cu pumnii închişi. ― Ş-atuncea. Fiindcă eu am dreptate şi tu n-ai. ― Ia explică-mi cum vine asta.Şi prietena lui moş Gheorghe. ― Vra să zică el e fratele meu? ― Sigur..― Dormi? o întrebă el. Privea fără să clipească. ― Şi mai cine sînt eu? ― Fata mamei.. zîmbi domnul Deleanu. şi eu vreau să fiu serioasă! Spune. Vra să zică eu sînt sora lui numai fiindcă-s mică. ― Papa. dezmierdîndu-i pletele.

― Papa. ― Te-ai supărat pe tata fiindcă-l trimete pe Dănuţ la Bucureşti? ― Spune. Aşa-s părinţii. ― Şi-l lăsai pe tata singur. izbucni ea mînioasă.. N-ar fi plîns mama.. ― Ba da.. ― Ţi-a trecut supărarea? ― Dacă ai tu dreptate.. altfel decît noi. ― Papa.. Domnul Deleanu o sărută. fără să vreau. Olguţa.... sigur. ― Spui drept.. De ce nu m-aţi întrebat? ― . ― Papa. papa! ― Ei. Eu sînt sora lui. de ce nu m-aţi întrebat şi pe mine? ― Tu îl iubeşti mult pe Dănuţ? ― Mă rog!.. fiindcă-s fată. eu. papa? ― Nu. papa? ― Da.. Mama vă iubeşte deopotrivă pe amîndoi. poate. Olguţa! Aşa-s părinţii! glumi el melancolic. şi cred că are dreptate.. ― Şi ţie-ţi pare rău.. nesilit de nimeni. Sînt sigură..Ştiu eu!. Da eu nu vreau să plîngă mama. Dar pentru un băiat e mai bine să crească între băieţi. papa. papa. Olguţa. ― Şi moşu Puiu îl iubeşte pe Dănuţ ca şi noi.. ― Cum îţi pare rău şi ţie. da! ― La noi acasă nu-i bine? ― Îi bine. Şi poate că n-au dreptate. papa! ― Şi? ― . Nici nu-i nevoie să fii! ― Da! Spui tu! ― Ba da. De ce-a plîns mama? Mîna domnului Deleanu îi răspunse dezmierdîndu-i mîna. Olguţa. ― Mai bine eram eu băiat.. eu nu vreau să te supăr.. Herr Direktor e mai sever decît tine: aşa-i? ― Decît mine ― mi se pare ― nu-i greu să fii mai sever. ― Vezi. Ce zici? ― Adevărat! Tu nu eşti de loc!... . Haidem în sofragerie. Olguţa: n-au încredere în copii. Olguţa? ― Aşa!. Tu ştii că tata te ascultă cu plăcere.. Olguţa. strunit cum trebuie.. papa! Pe mine nu m-aţi întrebat! ― Olguţa.mare.. papa. ― De ce. El îi vrea binele.. nu zic!.Nu te-aş fi lăsat. Avocaţii au totdeauna dreptate! ― Şi părinţii.. Întotdeauna. M-am posomorît. Eu vreau să ai tu dreptate.. papa. ― Te-ai supărat.. ― Ştiu... Dacă ai fi tu sever. bravo! Aşa te vreau: veselă. În sfîrşit! ― Ştiu eu. El face cum vrea Herr Direktor. dacă erai băiat? ― Tu eşti bărbat... ― Am... tu ştii că Dănuţ vrea să plece? El a hotărît.

Totuşi.. Olguţa. papa. ― Eu m-aş arunca de pe acoperiş. pocnetul festiv le făcu să tresară... Cînd mi-i mai face tu o vizită am să te tratez cu cafea neagră.. Domnul Deleanu rîdea. Îţi spun eu! Ţie-ţi vine să rîzi cînd te superi. doamna Deleanu şi Monica îşi astupară urechile. papa! Eu te-ascult pe tine. privind gavanoasele din sobă. ― Mă omoară Alice. să nu spargi oglinda. Olguţa îl privi cu vicleană seriozitate. acolo am să ascund cafeaua şi ibricul.. eu singură m-am pus la colţ. ― Tăcere! cuvîntă Herr Direktor. ― Ştiu.― Tu?. Îmi pare bine că mi-ai făcut o vizită. Aviz urechilor delicate! ― Grigore. papa. papa.. că are dopul! Într-o pornire.. ― Hai să mergem. Tu nici nu poţi să te superi. Da să nu mă spui! Ochii domnului Deleanu sclipiră de rîsul amintirilor. papa.. am să vorbesc eu cu Herr Direktor. ş-atunci vrei să te superi şi mai tare. Ştii... papa. ― Şi de unde ai să ai tu cafea şi ibric? ― Îmi cumperi tu.. Ce cauţi aici? De ce nu baţi la uşă. măi drăcuşorule! ― Şi dulceaţă-ţi dau.. papa.. Ar trebui să-l pui la colţ pe tata. Da vreau să ştiu dacă Herr Direktor e sever? ― Cît trebuie... ― Şi dacă ne prinde mama? ― Are să guste şi ea din cafea.. şi ţi-ar părea rău! ― Oare! ― Da tu nu eşti sever. ― Ei?! ― Da. cum erai să faci şi tu cînd erai mic. Alice! Dopurile de şampanie au predilecţie pentru urechile tale! De rest n-ai grijă. Dau cuvîntul lui "Mumm". ― Ei. să vadă dacă-s bună gospodină! ― Şi dacă se supără? ― Ne pune la colţ pe-amîndoi! ― V-aţi împotmolit? îi întîmpină doamna Deleanu scuturîndu-şi gîndurile. şi fiindcă tu nu mi-ai spus nimica. ― Da.. eu te-am supărat odată. Am să învăţ să fac cafea. ― N-ai grijă. ― Ai tu dulceaţă? ― Sigur. Dopul zbură ca o vrabie dintr- . Anica? ― Întreabă coniţa de ce nu mai veniţi. Vezi! Nu mi-i ruşine! Eu îţi spun. ca să-mi pot primi musafirii. papa... Grigore vă iubeşte.... fiindcă nu ştie să fie tată serios. ― Acolo-i bufetul tău! ― Da. Uite. Lasă. Olguţa.. ― Tu sameni cu mine. papa..

Ş-atuncea.. ― Mamă. dragii mei. că ciocnim din nou toţi cei de-acum. ― Mi se pare că sîntem amîndoi. ― Ce vrei să faci? ― Vreau să ţin un discurs. s-o cinstim pe aceasta cum se cuvine. C-un foşnet. Herr Direktor? întrebă Olguţa cu buzele pufoase de spumă. Dănuţ. În mişcarea ei. în cinstea noului tată ― vrednic tată! ― care-şi botează fiul în şampanie nu în apă ortodoxă. umplînd cupele. ― Nu mă interpela! Tu eşti veşnic în opoziţie. Bună-i şampania! Ce zici. ― Cum? Ai şi băut-o! Tu. Grigore. să bem în sănătatea fiului îndrumat. Herr Direktor! Te pişcă de limbă! ― Atunci ţine şi tu un toast. Herr Direktor! îl apostrofă Olguţa c-un bişcot în mînă.. începu Herr Direktor ridicînd cupa. ― Crezi că mi-i frică? ― Ia să te vedem! o provocă Herr Direktor. dă-mi voie să mă sui pe scaun. parcă palpitînd.un exuberant zarzăr înflorit în sticlă. Ciocnite. adunaţi în jurul acestei simpatice mese. cupa se înălţa. ― Impecabil! se autocomplimentă Herr Direktor. pentru Herr Direktor. te-ameţeşti îndată. În aşteptarea acelei zile... Dragii mei.. ― Alice. să cinstim pe mame! ― Eşti bine dispus. Dorinţa mea cea mai fierbinte e ca peste vreo zece ani. ― Stai.... ― Umple-o bine. să mă priveşti tu prin monoclu ― cum te privesc eu acuma ― şi să zici: "Acest ramolit care în viaţa lui n-a ştiut să aibă un copil. nu mă persecuta! îl luă în primire Olguţa arătînd cu degetul adevăratul nivel al şampaniei subt cel decorativ al spumei. cupele cîntară pura arietă a cristalelor subţiri.. Herr Direktor. furată de zborul voalurilor desfăşurate.. urmă Herr Direktor ciocnind cu doamna Deleanu. N-ai grijă. dar am căpătat un băiat în aceleaşi condiţii ca şi Fecioara Maria. Olguţa? ― Îi bună. a izbutit să facă un om". scuturat în cupe. .. ― Hai.. spuma crescu.. asemeni unei balerine-n vîrfuri.. Şi în ce şampanie! adăugă el muindu-şi buzele în blonda roire. de azi înainte am pierdut un nepot. Serviţi-vă! Cea mai plină pentru Kami-Mura. Olguţa se ridică în picioare. Olguţa. Herr Direktor turnă veselie acolo unde era nevoie de multă. Beau mai întîi. Alice. răsturnîndu-se pe speteaza scaunului. În norocul lui Dănuţ. Grigore. ― Ai să ţii un discurs. nu începe. ― Ş-acum. ce ai de spus? Fiică-ta vrea abatajuri alcoolice? ― Dă-i. Gaudeamus igitur. Alice! ― Eu. nu fi mamă vitregă! Ciocneşte cu tatăl copilului vostru! ― Umple-o.

― Lasă.. privindu-l... să aibă şi fratele meu noroc la rude cum avem şi noi doi.. umplîndu-se de fărâmături fiindcă avea în mînă un ciot de bişcot. o apără domnul Deleanu.... debutul Olguţei îl emoţiona.. Auzea răsunînd cupele ciocnite. Şi nu-mi pare rău! ― Nici mie.Dănuţ mîncase mai multe bişcoturi muiate în şampanie. Şezuse pe un scaun din sofragerie.. de cînd am fost rudă cu Fiţa Elencu. ― N-o întrerupe. ca şi acum. De asta sîntem noi mai rude: fiindcă doi e mai mare decît unu. cu mama şi cu cineva.. ― Nu mă interpela. ― Cine-i misteriosul cineva? ― Ai să vezi. Să bem în cinstea celei mai minore soacre de pe globul terestru şi să dorim ca toate celelalte să-i samene! . Olguţa! Să ştii de la mine. Toţi erau veseli fiindcă Dănuţ spusese da. ― Mare noroc. că am căpătat un băiat nu-i mare lucru! Dar văd că nu scapă omul de ce e scris să i se întîmple. ― Stai.― Suie-te. papa. ― Şi-ţi pare bine. deşi glumă. Ş-atunci.. ― Chiar foarte rude! superlativă Herr Direktor comparativul Olguţei. tu eşti tatăl fratelui meu... ― Ştiu. ― A bon entendeur. Dănuţ. glumele. ciudat de înalt ― ca toate scaunele clipelor solemne ― şi toţi aşteptaseră să hotărască el.. Dănuţ ar fi putut să spună da sau nu. vorbi ea fără şovăire. cu măseaua în mînă.. Vezi numai să nu cazi! ― Parcă eşti o statuie! exclamă Herr Direktor privind-o cu gîtul strîmb.. Ciudat! Atunci o măsea. Herr Direktor. Cînd îi scosese dentistul. rîzînd alături de scaunul caznei.. Vra să zică se întîmplase ceva bun.. Olguţa. ― Atunci avem noroc la rude amîndoi! ― Bravo. Herr Direktor! Domnul Deleanu nu-şi găsea locul pe scaun. Herr Direktor.. o măsea. şi fiindcă tu. plînsese privind-o cu nedumerire şi duşmănie. ― Bravo. Olguţa îşi trecu palma peste frunte. Olguţa! aplaudă domnul Deleanu. ― Ba nu! Foarte rudă sînt numai cu tata. Şi . înalt. Da de azi înainte sîntem mai rude. Şi eu doresc. M-a ferit Dumnezeu de nevastă. salut! exclamă Herr Direktor luînd-o în braţe.. Da. Cunoştea tracul debuturilor oratorice şi. Herr Direktor. eşti de două ori rudă cu mine. părinţii lui îl felicitaseră. rîsetele. aşezînd-o pe Olguţa la locul ei. vocifera Herr Direktor. acuma un da ― din gura lui Dănuţ ieşite. vorbele. că n-am sfîrşit!. noi doi şi pînă azi am fost rude fiindcă tu eşti moşul meu.. Grigore. ― Dragă Herr Direktor. fără să le asculte. de azi înainte.. Olguţa? ― Sigur că-mi pare bine! ― Atunci hai să ciocnim. fără poftă. Olguţa! Nota zece la discurs! ― Dragii mei. şi iacătă căn schimb îmi trimete o soacră!. eu îi răspund. mai demult. De azi înainte Herr Direktor.

pe Olguţa ni-o ia moş Gheorghe. Olguţa? ― Dacă spui tu! ― Ia să vedem. şi parcă nu... Ş-atît doresc eu copilului meu: să fie din acele suflete. nu-i politicos ce faci tu! o dojeni doamna Deleanu. ― Olguţa. Mamă dragă. mult ai mai terfelit tu astăzi biata noastră Moldovă!. am băut şampanie. Hai să ne sculăm. . Olguţa îşi muie buzele. Olguţa. şi fiindcă-s blînde.. sorbi cu încordată atenţie. Şi spune-i să-l bea în cinstea voastră. papa! Mai bună-i şampania! ― Tu nu te pricepi.. ― Spune. pentru această Moldovă în care mai răsar suflete asemănătoare cotnarului. Răsturnat pe scaun. Numai Monica e a noastră. protestă Herr Direktor. ― Îi amar. Olguţa se ridică de pe scaun. ― Papa.. ― Merci. nu! Criticele tale erau sincere.. Grigore? ― Mîne. ş-acuma beau cotnarul acesta roznovenesc care are cincizeci şi nouă de ani: e tocmai din o mie opt sute patruzeci şi opt!. da spune-mi dacă-i mai bun decît tutunul! ― Hei! Cred bine! Şi-i mai rar! ― Atunci am să te rog ceva. aşa-i cînd faci un chef! ― Uite.toţi erau veseli! Dac-ar fi spus nu? Toţi ar fi fost trişti. se apropie de domnul Deleanu. călcînd ca o acrobată pe frînghie.. ― Noi mai rămînem. Alice. cotnarul e mai bun decît tutunul? ― Vrei să guşti. Olguţa! zîmbi domnul Deleanu. ― Grigore.. Pe Dănuţ ni-l ia Grigore... ― Mai încape vorbă?! ― Rămînem fără copii.. ― Cînd pleci tu. Olguţa ieşi cu paharul de cotnar în mînă... Şi închin.. arătînd paharul pe jumătate plin. şi fiindcă-s rare. Herr Direktor şi domnul Deleanu rămaseră singuri în faţa paharelor. şi ridică din umeri încreţindu-şi fruntea.. dragă Grigore.. domnul Deleanu respiră cotnarul din păhăruţ. şi mai bine decît copiii nimeni nu ştie să vadă paiul din ochii părinţilor. ― Pentru moş Gheorghe? întrebă doamna Deleanu. zîmbi doamna Deleanu oftînd. papa!.. Dar eu. Săracu Dănuţ! Numai el era trist. ― Scopul scuză mijloacele! ― Nu.. şi începu să-i şoptească la ureche. pentru această Moldovă în care s-a făcut cotnarul amar şi blînd.. trăgînd cu ochiul la ceilalţi. la rîndul meu. Asta-i pentru moşnegi ca noi! ― Papa. şi fiindcă-s amare.. a copiilor. începu el zîmbind cu ironică melancolie.. Era odată un împărat care cu jumătate faţă rîdea şi cu jumătate plîngea.. atunci cînd în pivniţele Moldovei cotnar nu va mai fi.

Eu am să dorm. Monica se aplecă şi sărută cu timiditate mîna doamnei Deleanu. una lîngă alta. ― Şi tribunalul. ― Pui mic. ― Tu vrei să vii cu mine. Doamna Deleanu ieşise din sofragerie dezmierdînd cu degetele buclele lui Dănuţ. Bătu încet cu degetul.. mînă în mînă. ― Încep toate!.. ― Haideţi la mine. ― Doarme!. Monica? Fetiţa apucă mîna cea tristă. cu degetele răsfirate. întredeschise uşa. copii. ― Dănuţ. şi două lacrimi alunecară de-a lungul obrajilor. se umplu de amintiri.. Intră. ― Tu erai aici.. furişînd o privire abătută spre uşa lui Dănuţ. şopti ea aplecînd urechea.. Dănuţ trecu înainte. spre odaia lui. învăluind suflarea toamnei din cotnar. tante Alice. Căzu. urmată de Monica. să-l mai plimb prin Bucureşti. Şi adierea toamnei de afară. trei tăceri priveau viaţa. Uşa se închise.. o strînse cu toată puterea ei copilărească şi intră în ietac. De la o vreme. Îi venea să-şi ţie suflarea ca să nu facă zgomot. Mut.. Doamna Deleanu şedea întinsă pe pat. Olguţa dădu buzna în . Se opri în faţa uşii odăii lui Dănuţ. mîna doamnei Deleanu rămase o clipă în aer.. Apăsînd binişor clampa. Să trăim! ― Noroc! Pornită tocmai din îndepărtate vremi ― cu alean de soare îngălbenit pe foi de nuc ― aroma cotnarului se răspîndi în tăcerea odăii. Dănuţ deschise ochii din nou ― şi nu zîmbi. Ţinîndu-şi suflarea.. După ce se închise uşa la loc. Monica intră singură în odăiţa fetiţelor. ― Bine. Ajungînd în dreptul uşii ietacului se opri. genele doamnei Deleanu tremurară. Trebuie să-l pregătesc: să-i fac uniformă. ca o frunză desprinsă de pe creangă şi răzleţită de fructul pe care-l ocrotea. ― Aşa degrabă? ― Acuşi începe şcoala.... Ochii Monicăi nu se desprindeau de pe chipul neclintit al doamnei Deleanu.. Monica ieşi în vîrfuri. cu capul aplecat... Două tăceri... Monica? tresări doamna Deleanu. Săracu Dănuţ!. tu du-te lîngă Dănuţ.― Şi pe Dănuţ cînd ţi-l aduc? ― Peste vreo săptămînă. ― Cu mata. cu ochii închişi.... Părăsită de buclele lui Dănuţ.. Monica aşezată pe marginea patului. Venind de la moş Gheorghe cu paharul gol.. În trei odăi.

nu pleca. Anica. ― Ascult. trînteşti uşa.. Anica. hai cu mine! Profira le aşteptă să iasă.. Aplecîndu-se. ― Aşa. o cercetă aspru Olguţa.sofragerie. ― Profira! ― Of! M-am speriat. ― Da aici cine să cureţe? ― Ştie şi Anica să mănînce bişcoturi! Du-te şi mănîncă poamă. ― A spus să poftiţi. Ia să-i dau şi Profirei o treabă! Medită încruntată şi repede deschise uşa sofrageriei. şi intră.. ― Da. ― Ai să te duci în odaia turcească. bocăni ea cu degetul. ai mîncat numai. De îndată ce se închise uşa. sau ai şi băut? ― Nici n-am apucat să mănînc. se tîngui Anica arătîndu-i mînile goale. ascunzînd bişcotul la spate. ― Nu-i treaba ta! Ai să-i spui că duduia Olguţa vrea să-i vorbească. ― . ca o mătăhăloasă elevă surprinsă mîncînd în clasă de profesoară. ― Ascultă. Olguţa se plimba cu mînile la spate. .. duduie Olguţa. şi-l înghiţi. Şi dacă nici atunci nu răspunde. duduie! ― Du-te şi spune vierului să-ţi dea poamă fragă: auzi? S-o aleagă frumoasă. ― Anica. te baţi cu mîna peste gură şi spui în gura mare: "Păcatele mele! Eu gîndeam că eraţi în sofragerie!" Ai înţeles? Da să faci zgomot. Anica plecă ochii în jos. la moşu Puiu. Uneori se oprea. Toc-toc. duduie Olguţă? întrebă Anica abia ţinîndu-şi rîsul. Ia arată-mi cum ai să faci? Anica se apropie de uşa sofrageriei.. Buf-buf... Dat încet. ca statuia unui tablou alegoric după ce se lasă cortina. Ai treabă cu mine. În aşteptarea Anicăi. Stai. luă bişcotul aruncat de Anica. Profira oftă şi porni. bătu ea cu pumnul. Hai repede. Şi dacă nu răspunde ai să baţi tare. ― Poftă mare! Anica. ― Bine! Atunci trebuie să te grăbeşti fiindcă Profira mănîncă tot.. ca cineva care născoceşte dialoguri cu replici scurte... Profira sări de pe scaun cu gura plină. intri în goană. cu gestul revelator al şcolarilor fumători. ― Ascultă bine... îşi descoperea fruntea mereu bătută de şuviţele negre şi iar pornea. scoţînd un alt bişcot din buzunarul pestelcii. duduie Olguţa! ― Fă cum ţi-am spus.Şi dacă nu răspunde bat tare. învie.. te joci cu mine? ― Am uitat.. din ce în ce mai repede. ş-ai să baţi la uşă încet. ca să-l trezeşti! ― Şi dacă se supără. duduie.

şi ea singură a hotărît ― cum de altfel a hotărît şi Dănuţ. şi pentru toţi.. mama a înţeles că-i mai bine pentru Dănuţ să înveţe la Bucureşti. ― Ai dreptate. Dă! Oftează şi ei!. Ei au o nevastă frumoasă. Herr Direktor? Nu te deranjez? ― Tu! Prietena mea! Îmi pare rău!. ― Încîntat! ― Ce mai faci.. N-ai văzut? ― Atunci de ce-a plîns mama? ― De unde ştii tu c-a plîns? ― Am văzut eu. Olguţa. Herr Direktor. ― Aşa cred eu. cînd pleci? . ― Bine. Ce vînt te-aduce pe la mine? ― Nimic. ― Şi cei însuraţi nu trebuie să aibă? ― N-au nevoie. Herr Direktor se ridică într-un cot pe divan. A plîns. ― Dragă Olguţa. fiindcă-i mamă. Herr Direktor! ― Măi! că multe mai ştii! ― Herr Direktor. Olguţa. Acuma du-te şi mănîncă tot ce-a rămas pe masă. Olguţa. ― De ce numai burlacii? ― Fiindcă ei n-au nevastă! În schimb. Da stai jos. fuma. ― Nu. Herr Direktor! ― Ca întotdeauna. ― Ei! Atunci ar trebui să plîngă în fiecare zi! ― A plîns de bucurie. să mai stăm de vorbă.. ― Atunci de ce-a plîns? ― Aşa-s cucoanele.. Ce pot să-ţi ofer: o ţigară? ― Azi eşti vesel.... ― Bine. Herr Direktor! Am venit să te văd. ― Pentru tine? ― Şi pentru Kami-Mura. ― Şi-a călcat pe inimă. Azi e o zi mare. După ce se hotărăsc să facă ceva. ― Şi dacă-i urîtă? ― Se consolează! Adică nu.― Dormea? ― Nu. au un halat frumos.. Da frumos halat ai! Tu eşti elegant ca o cucoană.. ― Azi nu-i ca întotdeauna.. plîng. ― Îmi faci o vizită? ― Sigur. Să nu laşi nimic Profirei! ― Bucuros de musafiri? întrebă afabil Olguţa intrînd la Herr Direktor. ― Aşa-s burlacii... şi le trece. încrustîndu-şi monoclul în orbită. ― Să-ţi spun eu de ce-a plîns: fiindcă pleacă fratele meu.

că acuşi capăt o migrenă. Herr Direktor.. ― Cine ştie?! Dacă face-o prostie? ― Îi fac morală. ― Şi dacă n-are să te-asculte fratele meu? ― Dănuţ m-ascultă. ― Şi ce faci tu cînd eşti sever? ― Dă!. n-ai să-l baţi pe fratele meu? ― Pe Dănuţ! Ferească Dumnezeu! Olguţa respiră adînc. tu ai bătut vreodată pe cineva? . mă încrunt. Ştiam eu! Tu eşti sever. ― Sigur. Herr Direktor? ― Slava Domnului. Îmi dai voie să umblu în geamandan? ― Mă rog! ― Închide ochii. tu eşti sever? ― Cu cine Olguţa? ― Ştiu eu!. ― . Olguţa. ― Bună fată eşti tu! ― Herr Direktor. peste o săptămînă.. Altfel nu merg treburile. Herr Direktor. împrăştiind-o pe capul zimţat aspru de părul mărunt. ― Îţi place. cu funcţionarii tăi. ― Da-ţi place să baţi? ― Nu. în timp ce buzele suflau din răsputeri spre creştet. ― Nu-i nimica. ― Poate! Nu-mi mai aduc aminte! Cînd eram băiat. adăugă Olguţa. respiră ea... începu Olguţa privindu-l drept în ochi... palma Olguţei se rotea repede. Azi îi o zi mare! ― Pe capul meu! ― Şi pe altele.. Herr Direktor. Herr Direktor! Îţi mai fac o fricţiune.. Om vedea! ― Hm!. Herr Direktor. colonia gîlgîia. Herr Direktor îi dezmierdă pletele. da bun. Olguţa.. şi dacă nu m-ascultă îi dau afară... Astupă-ţi ochii cu mînile.. . La Bucureşti.. ― Merci.. Herr Direktor? ― Straşnic! Parcă s-a mutat Polul Nord în capul meu! Numai ia-o mai încet. Vorbesc mai aspru. frămîntînd amarnic. E urît şi sălbatec. Azi nu te doare capul. ― Şi dacă mai face una? ― Hm!... am scăpat! ― Ce rău îmi pare! Eu vroiam să-ţi fac o fricţiune.. ― Ba mă doare! Cum nu! Revărsîndu-se. Dănuţ vine cu Iorgu.― Mîne. Acuma să-mi spui ce-am să fac! ― Ai să-ţi faci un duş cu colonie! ― Bine-mi pare că n-ai ghicit!. ― Pleci singur? ― Da.îmi pare bine. ― Vra să zică...

. să fie un covor luminat de flăcările sobei şi o pisică somnoroasă... Dănuţ. înalt şi întins. sau strîmbîndu-se pe-o coastă de nedumerire. Astfel nenorocirile din somn îl deprinseră să socoată nenorocirea ca un prag peste care treci ― deschizînd uşa cu o deschidere de pleoape ― pentru a intra în alba încăpere a luminii. în omăt.. ca un trecut.. cîad se supără. cu Prichindel. că parcă nu era în văzduhul toamnei ― şi o blîndeţă vastă în lumină. Mingea de foot-ball.. numai. Deasupra măsuţei mai era o lampă cu abat-jour. sau bătînd tactul unei supărări. fireşte. iarna.Era o dărăpănare atît de străvezie. Şi dedesubtul cerului micşorat şi coborît. De multe ori. şedea subt măsuţă. Vra să zică l-au dat afară din casă.. Ce se întîmplase în turbinca lui Ivan? Ce vînt veştejise. Şi-ntotdeauna. cerul. dar ce uriaş cumsecade!.. L-au izgonit. Dănuţ visa că i s-a întîmplat o nenorocire. cu oglinzi numai pentru zîmbete şi ferestre numai pentru soare. Dănuţ.. spre sfârşitul vacanţelor mai ales.. Acolo. Acolo făurise Dănuţ o lume măruntă.. Dănuţ ştia ce face mama fiindcă vedea ce fac pantofii.. Zărind mingea de foot-ball uitată în ogradă. nenorocirea se isprăvea.. începea şcoala. stînd locului. pantofii mamei şi pisica. îşi aminti că se jucase cu Olguţa...Deschise ochii. Ce înalt era cerul! Ce mare pămîntul! Porni încet spre livadă. nu. aşa cum era cuvertura măsuţei pe care făcea uneori. Nu-i venea să plîngă. cu vîrfurile.. scuturase şi alungase împăraţii. Închise ochii. Oftă... mic şi singur. Pisica de la o vreme torcea.. Era bine acolo! Aceea era patria lui Dănuţ luminată de focul din sobă ca de un soare al co-voarelor pe care dorm copii şi visează pisici. Şi Dănuţ era fericit. Dănuţ. că se rănise la genunchi mai adineaori ― şi i se păru că treptele pe care le coboară sînt altele decît acele pe care le suise.. şi că ograda-i alta.. Şi era o tăcere!. nu ale pridvorului casei părinteşti.. Ştia cînd zîmbeşte. se apropia plecarea. Acolo începeau poveştile cu Statu-Palmă-Barbă-Cot. Ca şi cum treptele suite atunci şi coborîte acum ar fi fost ale vremii. lumea se micşora ca o căsuţă de păpuşă. săncapă-n ele numai basme.. aceeaşi. Dănuţ la mijloc... cînd se încruntă. şi că Dănuţ e altul.. Dar lui Dănuţ nu-i trebuia altă joacă. cu animale de statura majusculelor şi căsuţe niciodată mai mari decît o carte de poveşti. deschizînd ochii... şi jos-jos. Cum ar fi vrut Dănuţ să se facă cerul mic-mic. Subt măsuţă se vedeau picioarele mamei în pantofi subţiri. doamna Deleanu pasienţe sau cetea o carte. aşa cum ar fi vrut Dănuţ. Dănuţ coborî treptele pridvorului cu mînile în buzunar şi umerii plecaţi.. feţi-frumoşii şi . cu oameni mici ca literile. Olguţa se juca pe-afară. . Căldura sobei ajungea acolo molatecă şi somnoroasă.. era uriaş. Nimeni nu mai era pe lume. decît picioarele măsuţei. cu sufletul frăgezit de zîmbete desprinse din spaima somnului.

. Monica-i vedea numai capul aplecat asupra mesei de stejar. Ali la Medeleni. De-acolo. În drum spre livadă îl ajunse Ali. Monica porni după Ali. stai puţin. deşi gonită. într-ascuns. Dar toamna? Monica se tupilase după trunchiul unui măr domnesc. Arome dulci şi amărui. Nimeni nu-l mai însoţea. Pustiu înainte. nici femeia care stă pe el înfrigurată. Dănuţ şedea pe banca de sub nuc. gudurîndu-se pe lîngă el. desluşite totuşi. mirodenii pipărate.. Pluteau suflete printre pomi şi suflete se desprindeau din iarbă şi din vînt. acoperindu-şi ochii: să nu mai vadă şi să nu mai plîngă. Săracu Dănuţ! Şi fiindcă numai Ali mergea după Dănuţ... Dănuţ! Îl ajunse în livadă. şi grădini.. Soarele-l bătea în plin. Deasupra ei. Monica alerga după el. şi nicăieri nu se vedea tristul cufăr al plecărilor. luîndu-l de mînă şi privindu-l cu ochii măriţi. împovărîndu-le. cîrlionţîndu-l cu aramă. cu genunchii strînşi şi coatele împreunate.. înainte-l aştepta şcoala.. Şi după ce va pleca Dănuţ. Turbinca lui Ivan era goală şi era grea fiindcă în ea intrase durerea din viaţă în locul celei din basme. ― Ce v-am făcut eu? Ce mai vreţi cu mine? De ce nu-mi daţi pace? Smulgîndu-şi mîna din mîna Monicăi porni înainte. nemişcat. Soarele umed ― adierile vîntului de pe mirişti. Şi pretutindeni începea o plecare. pustiu în urmă! Din casă-l izgoniseră.. şi arături ― fructele şi frunzele crengilor ― trunchiurile pomilor ― pămîntul ― frunzele şi fructele căzute ― şi firele de iarbă-ncovoiate miroseau de-a valma toate-toate. Gîfîia. Oştile care întotdeauna veneau în urma lui Dănuţ sau îl aşteptau înainte ― pieriseră. cu duioasa apăsare de moarte a toamnei pe păduri.poveştile? Turbinca lui Ivan era goală? Dănuţ mergea singur. De aceea îngenunchease. . Ostenise. suflări umile. ― Dănuţ. Monica ţinea tovărăşie lui Dănuţ. ― Dănuţ. înstrăinîndu-se de-ai lui în toamnă. Numai Ali îl iubea pe Dănuţ. miresme stinse. amîndoi vor rămînea singuri: Dănuţ la Bucureşti. merele pline încovoiau crenguţele. ca cerceii cu prea grele nestemate urechile micilor infante. abia simţite. ― Dănuţ! Cu cozile fluturînd pe spate. ― Ce i-am făcut eu? murmură Monica acoperindu-şi obrajii cu mînile. Îmi pare-aşa de rău că pleci! se spovedi ea gata de plîns. şi căderea frunzelor dezmierda mîhniri fără de frunte şi sfîşieri fără de mîni.

visa. Dănuţ le recita din braţele doamnei Deleanu şi. aplecat. dădaca lui. Unu Ilă Duduilă Eşti caş Toporaş Pe la moara Murgului Trece fata turcului C-un cojoc De motoc C-o pestelcă Strecătoare Una mara Două para Triaria Compania. lumini de soare şi nuci întunecate în cojile verzi. Se desfăcuse parcă un străvechi gromolnic. pînă ce-adormea. le recita în şoaptă. după ce isprăvea. Cînd se culca. cu scoarţele de foi de nuc suflate cu lumini de soare. Şi Dănuţ şoptea mai încet: Eşti cas Topoas.. versurile căpătau odinioară farmecul naiv al buzelor care mai degrabă ştiau să rîdă decît să vorbească. Monica ar fi cutezat să iasă din ascunzătoare. Unu Ili Duduili. pentru el. Pe-atunci. poate în dorul satului de peste graniţă. îl învăţase încetul cu încetul versurile copilăriei ei. şi numai zîmbetul era poate al lui Dănuţ dacă nu al soarelui de pe obraz. Fără înţeles. ― Sst! Pe la moaa Mugului . Dar numai frunzele cădeau din crengile de nuc... Dănuţ avea vreo trei ani.. Şi capul unui pui de faun. că murmurul buzelor lui era al unui copil care abia ştia să vorbească.Pe masa de stejar cădeau frunze. căpăta bomboane şi sărutări. Dănuţ! răsuna ca prin vis glasul doamnei Deleanu din patul slab luminat de lampa cu abat-jour verde. Şi o bucovineancă. şi cînd îi era somn anunţa: "Vau naniţi". Sufletul lui Dănuţ se îndepărtase atît de mult de trupul lui Dănuţ... Purta rochiţă ca şi Olguţa. O lacrimă de-ar fi lucit în soare căzînd din ochii lui Dănuţ. ― Nani...

.... Di motoc. Şi adormea zîmbind. Toate frunzele din jurul lui ar fi căzut.....? Ţţ-ţţ! Şi Dănuţ zîmbea fiindcă numai gîndul lui mai auzrea că fata turcului avea: Un cozoc. Dacă venise toamna!.. ― .De ce cădeau frunzele?.Cînd eşti trist de tot.. Şi să uiţi.. rupte din trecut: Unu Ilă Duduilă Eşti caş Toporaş. Poate de asta versurile cantilenei care lăsa zîmbetul somnului pe buzele lui Dănuţ ― pe cînd avea trei ani ― acum fără de înţeles... şi-ar fi venit toamna ― ce-ar fi făcut?. şi cădeau frunze galbene din ei.. Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte. Şi pomii astă primăvară erau înfloriţi.. dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni. Frunzele erau moarte?. începu să se îndepărteze de-andaratelea... . Frunzele cădeau sau vroiau să cadă?.. foşnind uscat. îţi vine să dormi. Nu. Dacă Dănuţ ar fi fost o frunză pe creanga nucului. Da... şi el .... Dănuţ oftă.. Se opri. . Dar cînd te deştepţi? Iar eşti trist şi nu mai poţi sadormi din nou!... Îţi vine să dormi cînd eşti trist. Monica îşi acoperise pieptul cu mînile: tremura...... uitîndu-se: Dănuţ nu se mişca.. ascunzîndu-se pe după trunchiuri. şi-atît de trist i se desprindeau de pe buze. Se ridică-n livadă ― pe măsură ce se lungeau umbrele ― răcoarea umedă. sau... Toamna. pasările pleacă şi frunzele cad. şi-acum nu mai aveau flori.. Fiindcă venise toamna. Cînd vine toamna. frecîndu-şi genunchii îndureraţi.Tece fata tucului..Cădeau frunzele nucului cîte una şi mai multe laolaltă pe masa de stejar. Frunzele cădeau şi mureau jos pe pămînt fiindcă venise toamna.. să ţi-l culci pe palmele tale. Şi Dănuţ era îmbrăcat subţire! Dacă răcea? Se ridică în picioare.. . O luă la fugă din răsputeri ca să aducă mai degrabă pelerina lui Dănuţ. Ce să mai facă ele pe crengi!...

.. Dănuţ sări în picioare scuturîndu-şi buclele. Fără să spuie o vorbă..... Monica răsări îndărătul băncii ca o icoană luminată de candelile apusului. în livadă. înghiţind... ca unui om.. Era frig. Dănuţ? Unde-i Dănuţ?". .. şi nimeni-nimeni n-ar mai fi ştiut de el. ca unui om cu capul sfărmat. Şi el s-ar fi aruncat de pe creangă. Şi l-ar fi găsit boarul jos. Mai bine la şcoală. Ce repede trecuse vacanţa! Începea şcoala! Pleca. ― Mai bine-aş răci.. Dănuţ. Da. Dac-ar avea. El.. Ce te-amesteci? ― Dacă mi-i milă de tine! ― Cine ţi-a dat voie să-ţi fie milă? N-am nevoie! Aaa! Nu se isprăvise vacanţa! Are să le-arate el! întîlnind cozile Monicăi.Frunzele plutesc. îngînă Monica. . Mort Dănuţ?. şi l-ar fi amestecat cu celelalte frunze.....Toţi sînt în doliu.. lîngă rîpă.. ― Eu? "Nu se poate!" murmură un gînd îndepărtat şi învăluitor ca orizontul răsăritului.." . şi buzele închise îi sărutară buclele. Şi noaptea cu strigoii? Singur! "Nu. Nucile cad şi se sfarmă!.. cînd se apropie spaima care-ţi apucă inima şi ţi-o gîtuie.. Dănuţ. Nucile n-au sînge.. aşeză pelerina pe umerii lui Dănuţ. pe vremea caiselor... de dinafară parcă. şi l-ar fi luat vîntul. mort?.. şi cine ştie unde l-ar fi azvîrlit. alunecă şi se aşază lin. aşa de ciudat că ochii lui Dănuţ se deschiseră mari şi orbi. Merg în urma sicriului lui Dănuţ... ― Cine ţi-a dat voie să mă săruţi? ― De ce mi-ai adus pelerina? ― Ca să nu răceşti..Toamna mor nucile sfărmate şi frunzele căzute. Plîng. Şi lui Dănuţ îi vine să plîngă fiindcă şi el merge în urma sicriului.. ca unui biet om trist. "Dănuţ! Dănuţ! Unde eşti... docil. apucă şi trase.. . ― Mort? Singur în sicriu? Singur în groapă? În pămînt negru?. fără să ştie de ce.....Cînd eşti trist de tot îţi vine să dormi şi să uiţi.. cu capul sfărmat... Capul Monicăi zvîcni îndărăt. toamnă! ...... Un gînd ciudat se apropia de Dănuţ... Şi parcă se temuse de Monica. şi-i păruse rău.. ca în întuneric... Dănuţ pleacă la şcoală. o trăsese pe Monica de cozi. Văzînd că braţele nu sînt ale mamei lui.. le-ar curge sîngele pe coajă.. În fundul livezii era o rîpă înaltă ― tot atît de înaltă pentru Dănuţ cît era pentru o frunză creanga de pe care se zvîrlea în jos.. şi fără să vrea. braţele ei subţiri îi încolăciră grumajii.. O amintire trecu pe dinaintea ochilor lui Dănuţ: la începutul vacanţei.ar fi rămas din ce în ce mai singur ― aşa cum era acum. cu şiroaie de sînge pe obraz.

Prin întuneric. zveltă. Dormea pe-o coastă. Toamna. domnul Deleanu răsuci o ţigară şi o aprinse aplecîndu-se pe marginea patului. ca nenumărate trepte de marmură ale palatelor din basme. albă în goliciunea copilărească şi cea lunară. îl flutura pe dinaintea ochilor.. ― Hii... Şi soarele apuse dincolo de lume. ― Nici tu nu dormi? . lăsînd să-i cadă cozile din mîni.. ― Îmi pare rău. Cu foşnetele toamnei şi ţîrîitul greierilor. Un zîmbet fericit îi răsturnă capul pe spate. ca un lung păr despletit. ducînd cu el condurul delicat pierdut de vară pe cea din urmă treaptă a palatului ceresc. verzui şi aurii! Şi buclele lui cu miros de castane coapte! Şi ce repede-i trecea supărarea!... Şi pretutindeni printre ei. căluţ! murmură ceresc glasul din vis. căluţ! . Monica tresări prin somn.. Nori lungi şi subţiri se aşternuseră din înaltul cerului siniliu pînă în zarea apusului. ca statueta fugii răsturnată. şi visul care avea să unească din nou cozile ei cu mînile lui Dănuţ. ― . În gloria luminilor ― ca-n ţara unor torţi înălţate de braţele curtenilor ― un punct negru tresări şi pieri.. dezvelită. îngăimînd cuvinte nedesluşite. Nu ţi-e frig? Capul Monicăi făcu semn că nu.― Te-ai supărat. Se acoperi cu pledul pe picioare. fără să-l poată vedea pe cel care-o mînă de la spate trăgînd-o de cozi. ― Hii. Pardon. Monica-şi răsturnă capul pe pernă aşteptînd somnul. cu picioarele îndoite de la genunchi. Ali ţîşni săgeată. Cu cozile de aur în mîni. Monica. căluţ! Rîzînd cu ochii închişi. Şi-n faţa lui fugea Monica. ― Tu eşti căluţ şi eu te mîn: da? ― Da.. Tot nu se isprăvise vacanţa! Trezit din somn. Şi ce ochi dulci... şi melancolia prinţilor îndrăgostiţi de o cenuşăreasă. ― Da vrei să fugim împreună? Capul Monicăi făcu semn că da.. Monica? o întrebă el dulce.Aleargă prin livadă. ridicîndu-se.? Nu-i vedea faţa: numai cozile blînde şi grele.. c-un pumn adus lîngă frunte. celălalt repezit de-a lungul coapsei.. ― Hii. căluţ! răsună puternică şi ascuţită vocea lui Dănuţ. Şi ce cuminte era Dănuţ! Ce surîs blînd avea!. încît visul.... Se smunci atît de tare. ― Hii. O rîndunică poate. Dănuţ fugea subt foile de aur. cu faţa plînsă şi bitoare.. balul alb al lunii ondula pe la fereşti.

.. În palma desfăcută îi juca o lumină de lună. înstelat cînd şi cînd de luceferi rubinii. ― Cîte ceasuri? Flacăra unui chibrit clipi. Alice. cînd repezi şi bolmojite. Anica privea cu spaimă degetul vrăjit căutîndu-i în palmă cărările vieţii. mut. zgribulită în burniţă. ― Cam tîrziu. şi mîţa unghiulară. Cu mişcări nesigure şi albe cădeau petalele unui trandafir de pe măsuţa de noapte: cum se dezvelesc copiii mici prin somn. ― Bine-i să fii copil! dădu din cap domnul Deleanu turtindu-şi ţigara în scrumelniţă. răscolind umbrele. ― Bieţii copii! îngînă pentru ea mama lui Dănuţ. ― Ce face? ― Doarme. Se dezvelise. cînd visează. Un glas femeiesc momea încetişor. cu capetele grele. potecile norocului şi dumbrăvile dragostei. Doamna Deleanu se coborî din pat. Ca un copil de casă adormit la picioarele unei albe castelane al cărei evantai de pene albe îi lumina somnul. gleznele subţiri. îşi aruncă pe umeri chimonoul.. adormind un copil sau o durere. Ploaia se înteţea răscolită de vînt. De subt coviltir un glas aspru .. legată cu o frînghiuţă îndărătul căruţei. descoperind picioarele lungi cu genunchii zgîriaţi. pulpele lin rotunjite. Intră în vîrfuri în odaia lui Dănuţ. Subt coviltirul de culoarea norilor zdrenţele galbene şi roşii ale ţigăncilor şi sclipirea focoasă a salbelor abia se desluşeau prin întunericul înceţoşat de fumul lulelelor.. cînta poate... îi alintă cu vîrful degetelor buclele rotunde şi ieşi încet. Caii firavi muriseră parcă în picioare. ceva mai încolo de poarta ogrăzii boiereşti. apăsînd şi ridicînd clampa.― Fumez.. Doamna Deleanu îl înveli. mieuna slab. II ROBINSON CRUSOE Ploua. vorbele sorocului aduceau nădejde sau înfricoşare. îşi odihnea sufletul şi mîna desfăcută în palma castanie a ghicitoarei. Unu. Anica. Cea din urmă căruţă a şatrei de ţigani se oprise în drum. Dănuţ dormea cu buzele întredeschise. Cămeşa albă se îngrămădise înfoiată deasupra genunchilor. Lumini de lună îi tremurau prin păr şi pe obraji. Cînd rare.

şi chipurile lor păreau icoane ale colbului şi ale păianjenilor. Într-un ungher. ca un favorit. a putregai uscat şi a colb de arhivă. cît şi ale vremii lor. castanii sau aurii. ca osemintele unui ciumat. cu picioare arcuite şi primitoare speteze. Şi toate înecate în tăcere! Teancuri de portrete cu rame negre. decît trebuinţele. zbîrcite de păianjeni pe dinăuntru ― lumina intră ca un val de dantelă de mult aruncată acolo printre celelalte vechituri. la fiecare capăt al mesei." . Încăpătoarele fotolii şi canapele. Şi cîte nu erau! Pe măsură ce porniseră bătrînii din casă luînd drumul cimitirului. mandoline şi ghitare. Cînele meu care îmbâtrînise şedea totdeauna la dreapta mea. Aşa că aroma de proaspete piersici.. Vioare de lemn blond cu gîtul curb. vioare brune ca zahărul ars. Mirosea a lemnărie încinsă de căldură. căruţa cu ţigani se îndepărta ducînd subt coviltir cele din urmă focuri şi culori ale toamnei.. nu ale unor feţe omeneşti. Nu s-auzea nici un lătrat. Taburetele. stranii instrumente de muzică ― născociri ale unui strămoş meloman şi şui ― aşteptau pe strănepotul în care avea poate să învie sufletul străbunului să le dezlege melodiile amuţite. Nu avea voie să-mi vorbească decît papagalul.Mîncam ca un rege în faţa curţii. Privirile-i alunecară spre zarea afumată. mari şi mici ― desprinse treptat de pe zidurile odăilor de jos ― se rezemau laolaltă pe umărul aceleiaşi uitări. era îngrozitor de veselă. viole cu pîntecele bombat ca al voluptăţii.. cobze. În priveliştea moartă.. în pod.. cu gît şerpuitor de lebede. zări urma slabă a unui pneu de automobil. ovale sau pătrate.. Şi toate cărţile. ". Anica intră în ogradă cu capul plecat în jos. ca o bolnavă lumină de lună. mai întortocheate. Cînii strînşi pe subt streşini abia o priviră. Prin ferestruicele de mansardă ale podului ― zăbrelite de ploaie pe dinafară. Toate drumurile erau şterse de cenuşiul des. care de care mai sucite. bucoavnele. Se scutură înfrigurată şi alergă spre casă.. podul se umpluse cu tot ce le îndestulase mai curînd tabieturile şi ciudăţeniile lor. căptuşite cu mătasă albastră ― înadins adusă din Franţa ― cărunţiseră de cînd tăcerea moţăia în ele. Trecînd pe subt stejarul de la poartă. de lemn sau catifea. ca nişte broaşte ţestoase cu albastră carapace. cele două pisici. Odaia Fiţei Elencu fusese surghiunită în pod.. aşteptînd să le arunc cîte o bucăţică de carne. gromolnicele şi ceasloavele răsfoite de uscatul deget al Fiţei şi colindate de ochii ei verzi zăceau în lăzi sau grămădite pe jos. în întregime. înţepeniseră subt apăsarea vremii.. Oftă. Ghicitoarea îşi luă banii şi porni spre căruţă. Ploaia vorbea singură ca o cerşetoare nebună. lăsînd în urma ei văzduhul sur..bodogăni răstit.

― nu se vede pe ce! Şedea cum stau fachirii. La picioarele lui ― depărtate unul de altul şi în vîrfuri. Robinson avea o faţă foarte simpatică ― aducea cu Moş Crăciun.. barba frumos retezată. Dănuţ întoarse cartea pe dos. ori nu . Cînele fugise de pe copertă şi sforăia în pod la picioarele lui Dănuţ. fiindcă deasupra căciulei ţuguiete ― care-i acoperea şi urechile şi ceafa. un păianjen alegoric îşi ţesuse o pînză neglijent poligonală. Între coliba ― mai mult peşteră ― şi palmierul de trunchiul căruia atîrna o nucă de cocos. ca ale cuiva care saltă un copil pe genunchi ― se încrucişa o lopată cu altă unealtă decapitată de chenarul coperţii.. în gaura neagră-verzuie. se vedea marea. Tot în pod. în acele epoci domnul Deleanu ori nu era acasă. biroul era o odaie ca oricare alta. Se numea Ali. ca o glugă ― radia o umbrelă făcută din frunze de palmier cu marginele roze de soare subt cerul albastru prin care literile titlului defilau roşii: Robinson Crusoe. înzestrată cu masivă mobilă de birou bărbătesc. ca şi cum ar fi vrut să-l sărute sau să-l pască. numai că barba şi musteţile-i erau castanii. pesemne. Din colibă pornea iarba tînără cu reflexe verzi de acuarelă udă. veghea şi un papagal ― aidoma cu cel de pe copertă ― numai că era împăiat. ţinută în cea mai amănunţită ordine şi curăţenie. obrajii rumeori. aveau flux şi reflux. ca un breton drotat. Robinson Crusoe mînca piersici. În mîna stîngă. se mutase în podul cu vechituri. Hîrtiile şi cărţile celor două birouri ― de la Iaşi şi de la moşie ― ale domnului Deleanu. dincolo de gărduţ. La intrarea colibei. În epocile fluxului. fiindcă în podul cu vechituri al Medelenilor. Da aşa-i plăcea lui Robinson: să umble gros îmbrăcat pe orice vreme! Sarica de blană bărboasă era croită pe talie. în colibă sau pe acoperişul ei. iar cele patru degete de păpuşă ale mînii drepte pluteau pe spinarea căpriţei care întindea botul spre papagal.. Trebuie să fi fost tare cald cînd se fotografiase Robinson.. Insula lui Robinson. Cel mai fericit om din lume era Robinson Crusoe. pe aer. aşezînd-o pe podea. Pisicile dormeau. De subt căciulă îi năvăleau cîrlionţii pînă deasupra sprîncenelor. ca pe găurile unui fluier. aşa cum îl arăta lucioasa cromolitografie de pe copertă. Dănuţ era Robinson Crusoe în insula lui Robinson Crusoe. ridicată deasupra genunchiului stîng. ţinea papagalul.Ajungînd la acest pasaj. Musteţile spiritual răsucite. fiindcă toate degetele ― corect alineate ― se rezemau pe spinarea verde. cu vesela sihăstrie a cromolitografiilor. Robinson era aşezat pe. Şi era foarte bine ! Barba lui Robinson de pe coperta cărţii era umedă şi plină de picuri aromaţi. datorite pe rînd magnetismului ordonat al doamnei Deleanu şi izbucnirilor tumultoase ale domnului Deleanu.. în tovărăşia unui cîne adormit şi a unui papagal împăiat. luă o persică fardată şi muşcă din ea zgomotos. inofensivă şi drăguţă ca o grădiniţă de albăstrele. Adică papagalul susţinea mîna.

scrisori. stăpînindu-şi un căscat din senin venit ca un strănut. din buzunarele tuturor hainelor. Zîmbi.lucra. În acele epoci doamna Deleanu nu intra în birou. Soţie soseşte bani." Cînd lucra.. Olguţa? Olguţa îl privi pe sub sprîncene.. închipuindu-şi spasmul clopoţelului justiţiei statuare şi irascibile ca toate femeile care fac puţină mişcare. Şterse. O arestare preventivă. cu umbrela şi sacoşa în mînă... carnete. dosare.. papa! Îţi vine să fii bolnav! ― Mi se pare că n-ai ce face. ― Am! oftă ea. Interveniţi urgent. ziare. "Arestat bancrută frauduloasă. cu pălăria în cap... dezlănţuise refluxul. din dulapuri... O telegramă sosită. afară de Olguţa. de pe etajere. informaţii. Madam Blumm. recipise. Confirmat mandat.. din saltare. .. În epocile refluxului. nimeni nu intra în biroul domnului Deleanu. Mă plimb prin casă. fiţuici. Blumm" Arţăgoasă. Rog lucraţi memoriu cameră acuzare. vehement izgonită din birou. halatelor. peniţa alerga de-a latul colii de hîrtie. ― Îţi aduc cafeaua. papa. Nu mă lăsaţi.. pijamalelor şi paltoanelor năvăleau tomuri multicolore şi proteiforme. coli. în definitiv. cutii cu tutun cu ţigări. da mi-i ciudă că nu-i frumos! ― Ce să facem noi oare? se întrebă domnul Deleanu c-un ochi la Olguţa şi altul la memoriu.. peste tot. fireşte. Domnul Deleanu lucra ca Neptun în viitoarea valurilor. trăgînd cu urechea şi oftînd pe nas de durere şi gutunar. O vărs sau n-o vărs? întrebă ea.. apropiindu-se cumpănitoare cu ceaşca în mînă. e un sechestru asigurător asupra persoanei. de dimineaţă. Domnul Deleanu aprinse mînios o ţigară. caiete. ― Ce verşi e pentru tine! ― Ei! Papa! Vrei să nu vărs de loc? ― De ce? ― Ai să crezi că fac dinadins. pardesiurilor. şi oratoria întemniţată în peniţă izbucni: "E revoltătoare".. de la Iaşi. cutii de chibrituri. Respect.. ". Domnul Deleanu sorbi din ceaşcă. telegrame. ― Tare-i frig şi urît. aruncă o privire piezişă pe motivarea stereotipă a mandatului de arestare. reviste. de pe dulapuri. aştepta în salon. Olguţa din farfurioară.E ciudată şi jignitoare uşurinţa cu care se răpeşte libertatea unui om într-o societate civilizată care ştie să respecte averea şi nu ştie să respecte omul.

Olguţa! Şi după asta o dăm afară şi-o expediem la gară. Ştia ea ce înseamnă să facă ordine! ― Halal tată ai tu.. Mă duc. şi după ce-aş obosi. eu ţi-aş dicta şi tu ai scrie. papa. Olguţa! ― Păcat că nu eşti tu mic. ― Clientele. ca o . papa! O dăm afară.. ― Mai încape vorbă?! ― Tu mi-ai dicta. ― Cînd ai să fii tu mare. Cu mînii intermitente dar mereu împrospătate. Asta-i altceva.. papa. papa.. ― Unde? ― În salon.. Ne-am fi jucat împreună! Eu aş fi vrut să fim fraţi. ― Da. ca toate croitoriile: întraceasta se lucra la zestrea şcolară a lui Dănuţ. ― Cu madam Blumm? ― Lasă.. Le-aş arăta eu! ― Ai dreptate! Clientele-s teribile! Ar trebui să plătească dublu. ― Papa.. că are să plîngă! ― Bravo. Văd eu că ai de lucrat.: Şi n-ai mai avea nevoie de secretar! ― Pe tine te-aş pune să primeşti clienţii. Tu lucrezi şi ea oftează! Am să fac atîtea game la pian. papa. femeia ceea din salon divorţează? ― De unde şi pînă unde? ― Oftează.. papa! am rîde tot timpul şi-am bea la cafele! ― Da. Olguţa? ― De ce. Da-i foarte bine aşa cum eşti! ― Pe placul tău? ― Da. papa? ― Să lucrăm noi doi împreună. ― Bine ne mai împăcăm noi doi.. papa! Da ce-s eu?. papa!. cucoanele că sărută tot timpul? ― Asta-i ocupaţia lor! ― Eu n-am să sărut niciodată! ― Nici pe tata? ― Ba pe tine da. Ne-am face de cap! ― Da am face şi treabă. papa! Nu pot s-o sufăr: a vrut să mă sărute! ― I-auzi! ― Da.. ― Ce bine-ar fi. brusc amuţea.. Olguţa! ― Papa. şi eu aş scrie. maşina de cusut îşi învălmăşea zornăitul metalic într-un galopant crescendo. papa. ― Şi facem amîndoi ordine în birou! Olguţa zîmbi. papa. ― Da eu nu te las să lucrezi. Ce au.― Lasă papa. Te deranjez. adăugă Olguţa ridicînd sprîncenele.. tu nu trebuia să te faci tată. ― Sîntem prieteni.. şi iar începea. Parcă te-aş fi căpătat cadou de la moş Gheorghe! Sofrageria era năpădită de funigei coloraţi.

lovindu-se de geamuri şi oglinzi. Se dărîmau sunetele. scăpînd batista pe genunchi. Olguţa lăsă pedala.. Madam Blumm dădu din cap. Şi domol.D.." Da.... procesiunile de călugăriţe ale gamei normale se strecurară prin salon. Adevărul. cu ajutorul pedalei din nou puse.. În locul ei răspunse cun surîs afabil. D. madmazel Clara...D. Cele două iniţiale erau întîia scrisoare de dragoste a Monicăi.soţie care-şi ceartă soţul în rate pasionate. cu o blîndeţă iezuită. chiar şi locul tiparului. Gama sireapă amuţi. pe un scaun cu două pernuţe. stridenţele din dreapta..D. în extrema stîngă a clavirului. dezminţită de dansul picioarelor de pedale şi de jargonul roş al părului... Monica broda pe întîiul D puţin mai mic decît pe-al doilea. adică: Dănuţ Deleanu. aşezată de profil lîngă fereastră. De aceea. Un bubuit bas de furtună în munţi zbîrnîi prin salon.. Acalmia se lăsă ca un parfum de tei. D. cu spatele puţin adus. Monica. la catalog... îmbrîncite de pedala cu deşănţată brutalitate a unui rix într-o tavernă de apaşi. cu metrul de muşama încolăcit pe după gît şi foarfecele în mînă croia pe masa întinsă. fiindcă nici mînile Monicăi nu puteau să-i spuie lui Dănuţ altfel decît: Dănuţ. imperceptibil mai mic. într-un ţiuit străpezitor de chinină în urechi. plin de pistrui.... ermetic albă în şorţ de soră de caritate. ― Monica. broda iniţiale pe batiste. Cine i-a dat voie să-i fie drag? Şi zîmbi. n-ai văzut tiparul? Monica tresări. Olguţa vroia să facă douche écossaise timpanului clientei.. se convertise în muţenie posacă. pînă cînd. Dac-ar fi ştiut cineva!... . punînd şi pedala. Doamna Deleanu.. "Dragă Dănuţ. din care se prăvăliră îndărăt. ― Cucuţî! ― Doo. Olguţa bătuse înverşunat un dublu do. Aşa avea să-l strige la şcoală. "Cine ţi-a dat voie să mă săruţi?" se supărase Dănuţ cînd îl sărutase în livadă. ― adică: Dan Deleanu. adică. Cu degetul cel mic al mînei stîngi şi cu cel gros al mînei drepte.. spre cruntele sonorităţi din stînga. D. Cine ştie! Poate că Dănuţ i-ar fi dat voie să-i fie drag.. replică pianul profund. Acul şovăi în mînile Monicăi.. ca un parfum de garoafe. Limbuţia etnică şi profesională a cusutoresei adusă de la Iaşi negăsind nici un ecou. gama începu să alerge într-un tempo zglobiu subţiindu-şi sunetele. "Cine ţi-a dat voie să-ţi fiu drag?" s-ar fi supărat Dănuţ dacă ar fi ştiut. năvălea aprins pe obrajii aplecaţi asupra sufletului.. "dragă Dănuţ".. Vaierul creştea. care ştia orice. se prefăcu într-un viscol de vibraţii urzicătoare.

pe teama ei.. răspundea Olguţa expropriindu-l pe Mozart şi viitorul. De-atunci..Olguţa trăgea cu urechea şi coada ochiului. şi nu mai avea pe cine să se supere.. Nişte vorbe. bătînd din picior. Însă timpanul auditoarei era deprins mai demult şi cu notele enervante. ― Nu ţi-i ruşine să spui minciuni? sărise Olguţa. privind peste umăr. Madam Blumm aproba. Lumina intra alburie ca o pîclă. ce să fie! Îl ajunge şi pe el ceasul morţii. Ca şi în viaţă. fără să-şi fi lepădat sacoşa şi umbrela. de cîte ori rămînea singură se temea de minciunile lui Ion. Madam Blumm . Şi el bine mai vorbea şi tot pe dinafară! La el era scăparea. în muzică Olguţa avea simpatii şi antipatii violente. horăia.. ca şi cum astfel şi ea ar fi crezut că-s adevărate minciunile lui Ion.. Închise caietul. Concertul de Mozart era prietenul ei. Madam Blumm avea o fată absolventă a clasei de pian de la Conservatorul din Iaşi. Olguţa întoarse capul cu scîrbă. Adormise orchestral: sorbea aerul suspinînd. drept răspuns la casnice întrebări.. Şi-i era ciudă pe ea. Dănuţ pleca. Domnişoara Raşela cetea Fleurs du mal şi cînta la pian operele lui Wagner. În salon era frig. o dată cu ploaia intrase în sufletul Olguţei o nelinişte pe care ar fi vrut s-o bată şi n-avea cum. Întoarse capul. de două zile. Olguţa cînta pe dinafară.. făcîndu-le egal şi monoton ca un exerciţiu de dimineaţă. din întîmplare auzite: ― Ce să fie cu moş Gheorghe? Că tare s-o mai sfrijit! întrebase vatavul unei moşii învecinate. ― Ia. ― Am să studiez concertul meu. pentru piano şi orchestră ― de astă dată cu note.. Monica era prietena ei. Concertul ei suna a melancolie.. Buftea.. după somn. ca o supă fierbinte. Încetul cu încetul începu să scurteze cîmpul gamelor. ― Ce mai studiezi tu. ― Cum? Nu-şi crezu urechilor. Ploaia întuneca geamurile.. că-i vremea! oftase Ion. Ş-atît. Începu să cînte concertul de Mozart în la major. Era rău dispusă... Nici nu i-ar fi trecut prin minte Olguţei că auditoarea devenise admiratoare. Olguţa? o întreba doamna Deleanu în timpul vacanţei cînd o vedea cam rar prin salon. ― Ooff! Braţele Olguţei osteniseră. îndemnîndu-le oarecum să se adeverească. Pentru ea. ofta şi şuiera pe nas şi pe gură.. dar şi invidia celorlalţi comercianţi.. şi cu tumultul muzicii pentru care ai plătit bani şi-ţi dă ameţeli de cap.. Aşa da! La fel cu Raşela. succesorul lui moş Gheorghe la grajd. Pe lîngă asta. Madam Blumm adormise. minunîndu-se de lipsa notelor... numai că notele Raşelei multe parale mai costau! Cucuţî sămăna lui conu Iorgî.

luai cu mine căciula şi umbrela". Ali îmbătrînise. aşternuse peste toate cele.. fiindcă-i ceva mai aproape de casa iubitei şi ceva mai departe de ultimul prag al despărţirii. comandantul puse într-însa şi lăzile cu hainele marinarilor. adîncite brusc. umbrela şi papagalul. .. se vedea că Robinson îşi părăseşte insula."Astfel îmi părăsii insula. în văzduhul toamnei şi-n clepsidrele vremii. altfel decît în sarbăda tălmăcire. .. două luni şi nouăsprezece zile. Olguţa îşi lăsă fruntea pe claviatură. cu cinci rînduri mai sus. ca inimi mici de lemn. cum un îndrăgostit aşteaptă trenul nu pe peron ci în sala de aşteptare. Ochii ceteau din răsputeri "puţin după aceasta". "Spunînd adio insulei. Toţi lucrau în casă. Cu mînie şi revoltă.. "Spunînd adio insulei." Şi nici n-a mai privit insula..... Şi iarăşi: "Spunînd adio insulei"... salvat din viaţa aceasta tristă în aceeaşi zi a lunci în care scăpaseră din sclavia maurilor din Sale. Preocupat de căciulă şi umbrelă.horăia lugubru. Afară ploua."Puţin după aceasta".Trecuseră ani mulţi prin file şi prin pod. nu ale textului. luai cu mine căciula. Nici Dănuţ nu fusese cruţat de lunga trecere de ani.. . Lacrimile erau ale lui Dănuţ. Împainjeniţi de lacrămi. cînelui şi a pisicilor.. de la masa lui Robinson în tovărăşia papagalului. plîngeau cu aceeaşi lungă aplecare de arcuş "spunînd adio insulei".. pe care aceştia le primiră foarte bucuroşi".. neuitînd nici banii despre care am vorbit şi care stătuseră ascunşi atîta vreme încît ruginiseră". Pe-atunci ― pe cînd zîmbise pe copertă ― nu ştia c-are să plece."Puţin după aceasta barca cu proviziile promise fu trimisă în insulă. ploaia. ochii lui Dănuţ îşi luară un lung adio de la cromolitografia de pe coperta pătată de lacrimile bucuriei. adăugă. Odinioară rîdeau cărnoase piersici. după o şedere de 28 de ani. .. pînă ce n-a mai văzut-o? Şi nici n-a fluturat batista? Dănuţ privi din nou cromolitografia de pe copertă: Cum? Tristă viaţa din insulă? Atunci de ce rîdea Robinson?. Iar pe la geamuri ― ploaia. acum nu mai erau decît sîmburii.. Ninsoarea colbului şi a aţelor de păianjen. dar violele şi dulcile violoncele ale melancoliei. zîmbind ce-i drept. Dănuţ oftă ― şi începu din nou lectura."În insulă".. şi iar ploaia sură. dormind ― poate murise. Urgent şi implacabil.... Clapele. la 19 decembrie 1686. După rugăciunea mea. gîndul lui Dănuţ. împăiat cu trecut. piciorul Olguţei lovi în pedala a doua a surdinei.. de pe vapor. tălmăcitorul uitase lacrimile... scînciră. . fericindu-i. că se desparte pentru totdeauna de-o poveste îndelung trăită. Mai erau şapte rînduri pînă la sfîrşit.. textul pleca subt ochii lui Dănuţ. vechi tăceri. Pe chipul lui. cenuşii troiene... Şi de ce rîdea parcă şi . Plîngea şi Robinson. Papagalul cu pene veştede şi prăfuite amuţise.

Nimic.. Cetea şi plîngea ştergîndu-şi ochii cu mînile. Şi Dănuţ singur în faţa oceanului de bănci şcolare... În pod era insula lui Robinson Crusoe. Parcă mîna o minge de fier cu paşi de piatră în fundul unei mări împăienjenită de meduze. ca un coşmar. În răstimpuri.. Îi erau prea mari. Olguţa-i luase pe-ai lui Dănuţ.... moş Gheorghe se închina. Olguţa înainta greu... şi ca să treacă mai departe îşi încorda pulpele smuncindu-se pieziş. şi clipă. acoperindu-şi pieptul scurmat de tuşă..insula în jurul lui. Dănuţ îşi rîndui cartea în lădiţa jucăriilor stricate şi-a poveştilor cetite. murmurară încă odată buzele lui Dănuţ în tăcerea podului. Îngenuncheat în faţa icoanelor. lacrimi. după ce lipsisem din patria mea treizeci şi cinci de ani. pesemne. a cincea. a doua. În grabă. înghiţi şi pod. şi insulă. cu aţe de păianjen. Dincolo de pod începeau băncile şcolii. Şi nu luase nimic din insulă! O pietricică măcar! Un pumn de nisip! O floare sau o frunză!. Plutea parfumul religios al busuiocului.. Dar turbinca lui Ivan. tăcerea e ca răsunătul unui cor îndepărtat. parfum de piersici. Îndesa cu toată puterea degetelor în botul galoşilor ca să nu-i piardă. luîndu-şi numai căciula.. nimic! Dănuţ închise cartea.. drumul îţi înnăduşă pieptul şi-ţi loveşte inima. Se cobora pe scări. umerii lui Dănuţ erau plecaţi. Trebuia să meargă tîrîş prin mîzga lunecoasă.. În jurul unui om bătrîn care se închină. "Călătoria mea fu norocoasă. Cu trupul înfăşurat în pelerina de cauciuc şi capul gol acoperit de glugă. Dumnezeu îi împlinise statornic rugăciunile: avea să i le-mplinească ... ca o presimţire de auroră trunchiurile codrilor adînci... Îşi aşezase cartea pe genunchi...Clasa întăia. şi alte clase încă. colb. a şaptea.. Cînd te alungă o spaimă din urmă şi nu poţi fugi. . umbrela şi papagalul. a şasea.. a opta. într-aceeaşi culoare ca şi obrazul lui Robinson? Începu iarăşi: "Astfel îmi părăsii insula". deznădăjduit de larg deschisă. îl strigă pe Ali şi ieşi din pod. zîmbitoare poze.." ― Treizeci şi cinci de ani... se afunda în glod... negăsindu-şi galoşii. "Spunînd adio insulei". Sosii în Englitera la 11 iunie al anului 1687.. a patra. Sufletul lui Dănuţ era o insulă din care plecase Robinson Crusoe. De asta. îşi plecă obrajii uzi deasupra coperţii şi sărută adînc şi lung întristarea colorată a fericirii... rumenea chipurile întunecate ale icoanelor. În pod era numai ce-a fost odată.. moş Gheorghe îşi desfăcea mînile din împreunarea rugăciunii. a treia.. trecînd din podul cu vechituri în plină toamnă.. Luminiţa din păhărelul roş al candelii..

şi de-acum înainte. Era drept să tuşească: fiindcă era bătrîn. Era drept să se-nnăduşe şi să-l înjunghie prin piept: fiindcă era bătrîn. Era drept să sufere cît mai avea de trăit şi să moară cît mai curînd: fiindcă era bătrîn. Tot ce era, drept era să fie. Nici nu cîrtea, nici nu se căina, nici nu ofta. Moş Gheorghe nu vroia ca tocmai acum, în pragul ceresc al morţii, un blestem ― cugetat sau şoptit ― să întoarcă de la el faţa milostivă a Domnului şi urechea lui îngăduitoare. Moş Gheorghe cerea îndurare pentru greşelile altora: boierii lui de-acum nu se împărtăşeau niciodată, şi rar călcau prin biserica ctitorită de străbunii lor. Încolo, erau buni la inimă, milostivi şi drepţi, dar uitaseră de casa Domnului şi de frica Domnului. ― Iartă-i, Doamne, că mare-i mila ta! Iar tusa, ca o toacă de vecernie omenească. Dumnezeu îi împlinise rugile. Nu se ruga pentru el. Moş Gheorghe avea să păşească dincolo, urmat de privirea bieţilor cai pe care-i îngrijise şi cruţase ca pe nişte orfani. Se ruga pentru copilul nevinovat ca rouă şi frumos ca florile, de care curînd avea să se despartă. ― Duduita moşului... Să nu apese asupra ei rătăcirea părinţilor. Şi să-i fie viaţa blîndă, fără de dureri şi-amărăciuni. Sufletul lui moş Gheorghe se aşternea la picioarele lui Dumnezeu, ca un covor de bunătate, pe care ar fi vrut să tot copilărească duduiţa moşului de pe pămînt în faţa slăvitului bunic din cer... Cu galoşii în mînă, Olguţa trecu în goană prin ograda lui moş Gheorghe. Ajungînd în faţa uşii, dădu să intre. Zăvorul era tras pe dinăuntru. Bătu cu pumnii în uşă. Nici un răspuns. Zvîrlind galoşii, izbi cu amîndoi pumnii în uşă. ― Moş Gheorghe! ţipă ea poruncitor şi tremurat. ― ...Ce-i, duduiţa moşului! Mata aici? Pi vremea aiasta!? Auzindu-l, văzîndu-l, Olguţa respiră adînc. Ridică galoşii tencuiţi de glod şi, căpătîndu-şi cumpătul, zîmbi viclean scuturîndu-se de ploaie. ― Moş Gheorghe, am venit să te-ntreb dacă nu li-i frig cailor? Dănuţ cutreierase casa pe dinafară odăilor fără să intre în nici una. Nu-şi găsea loc, nici astîmpăr. Îndelungata lectură din pod îl înstrăinase de toate cele. Îi era dor de insula lui Robinson; îi era milă de singurătatea ei, milă de singurătatea lui. Decorul familiar, întîmpinîndu-l pretutindeni cu prezenţe concrete, îl îndepărta de casă, ca o asprime cînd eşti trist. Astfel, parfumul femeii de care te-ai despărţit plîngînd, plutindu-ţi în suflet şi în nări te face săţi pară trivială melodia oricărui alt glas femeiesc şi brutală delicateţa oricărei alte solicitudini. Înstrăinări, mîhniri şi nostalgii sortite să-şi găsească alinare şi cămin

numai în scrisorile acele scrise cu mîni calde încă de strînsoarea mînilor dorite, scrisori cu tînguiri umile şi amare, ca parfumul tomnatecelor tufănele. Intră în salonaşul doamnei Deleanu. Zărind calendarul de pe birouaş se apropie de el. Era deschis la o zi neagră; tot neagră şi cea care urma. Negre erau toate. Parcă murise toate sărbătorile roşii din calendar, o dată cu vacanţa şi cu frunzele... Intră la el în odaie. Hainele groase, de curînd scoase din cufere şi rînduite pe spetezele scaunelor, miroseau a naftalină, Soba rece, zbuciumată de vînt, ofta şi se văita ca un ţăran bolnav de piept, sporind frigul odăii şi pustiul ei. Şi mai era aşa de mult pînă la noapte, că lui Dănuţ îi venea să caşte şi să scîncească. Se trînti pe pat, aducîndu-şi genunchii la bărbie, vîrîndu-şi mînile în căldura mînicilor, ghemuindu-se în el; cercînd să-şi ţie singur tovărăşie cu trupul, ca pisicile... Capul Olguţei răsări întrebător şi obraznic. ― A! Tu eşti aici? ― Da. ― Ce faci? ― Nimica. Stau. ― Am venit să te văd. "Ce-o fi vrînd Olguţa?" se întrebă Dănuţ apatic pe dinafară, atent pe dinăuntru. Olguţa intră cu galoşii lui Dănuţ în mînă, lucioşi ca nişte galoşi de abanos. Era desculţă, în papuci. ― Îi pun subt pat. ― Ce? ― Galoşii. ― Galoşii?? De ce? ― Galoşii tăi. Unde vrei să-i pun? ― Pune-i. "Ce-o fi făcut cu galoşii mei?" ― Olguţa, ce-ai făcut cu galoşii? ― I-am spălat, îi explică ea, apropiind galoşii de nasul lui Dănuţ, ca pe nişte flori atunci culese. ― Merci, se feri Dănuţ. De ce i-ai spălat? ― Aşa mi-a venit. N-aveam ce face! ― Ţi-ai spălat şi botinele? o întrebă serios Dănuţ, ridicîndu-se întrun cot. Olguţa se încruntă. Răzgîndindu-se zîmbi. ― Ai fost în pod? îl iscodi ea cu ochii micşoraţi. ― Cine ţi-a spus? tresări Dănuţ. ― Ştiu eu! ― Te rog să nu mă spui, Olguţa! ― N-ai grijă! îl asigură ea gesticulînd cu galoşii. ― Merci. Da tu unde-ai fost?

― M-am plimbat. ― Cu galoşii mei. ― Cu nişte galoşi! se supără Olguţa zvîrlindu-i subt pat. ― Văd! ― Nu vezi nimica! Ascultă: ţi-i poftă de roşcove? ― Ai tu? ― Sigur. ― De unde ai? ― Răspunde: vrei sau nu vrei? ― Vreau. Făcîndu-şi vînt cu braţele, Olguţa sări peste prag în odaia ei. ― Aha! se dumeri Dănuţ făcînd legătura dintre roşcovele Olguţei şi galoşii lui. ― Poftim roşcove. ― Merci... Îs bune, Olguţa, grozav îs de bune! exclamă Dănuţ ştiind că-s de la moş Gheorghe! Olguţa zîmbea, măgulită. Dănuţ zîmbi şi el mîndru c-a fost mai şiret decît Olguţa. ― Olguţa, dacă te vede mama fără ciorapi? ― De ce să mă vadă? ― N-ai ciorapi? ― Ba am eu... da mi-i lene să-i caut. ― Pot să-ţi dau eu o pereche. ― Lungi? ― Da. Din cei pentru şcoală. Nu i-am pus niciodată. ― Dă-mi-i. Îţi dau eu alţii. ― Nuu! Ţi-i dau cadou. De cîte ori se întîmpla să fie complicele Olguţei, Dănuţ răsfrîngea şi asupra lui admiraţia pentru isprăvile ei. Ofranda ciorapilor era şi o îndatorire, şi plata unei măguliri. Olguţa se aşeză turceşte pe patul lui Dănuţ, îşi scoase papucii şi începu să-şi privească picioarele goale, aşteptînd ciorapii. ― Tu poţi să mişti degetul cel mare fără să le mişti pe celelalte? ― Nu pot. ― De ce rîzi? se încruntă Olguţa demonstrînd acrobaţia în care excela. ― Nu ştiu... Îs caraghioase degetele picioarelor! ― Mele? complectă ameninţător Olguţa. ― Nu. Toate degetele de la picioare. ― Ai dreptate, reflectă Olguţa cu glas tare, întinzînd piciorul şi examinîndu-şi degetele răsfirate... Îţi vine să rîzi cînd te uiţi la ele! ― Olguţa, începu Dănuţ încurajat de intimitatea convorbirii, aşezîndu-se pe marginea patului, eu am observat ceva. ― Spune. ― Da tu ai să rîzi... Ai să spui că vorbesc prostii! ― Văd eu! Mai întîi spune.

Nu mam gîndit niciodată! De ce spui tu aşa? ― Eu m-am gîndit la asta într-o zi. Mînile-s deştepte! zîmbi Olguţa. ― Stai. ce-ai alege tu? ― M-aş face haiduc şi i-aş tăia eu lui şi mînile.Ei. nici alta! ― Nu.. şi m-am încurcat. ― Aşa-i! Ele-s tot timpul în recreaţie! ― Foarte bine ai spus! Asta vroiam să spun şi eu! ― Stai. Eu ţin cu mînile.. înfierbîntîndu-se la vorbă.. ― Nu-ţi spun! Cu picioarele ce faci? Te joci în recreaţie şi în clasă se odihnesc! ridică din umeri Dănuţ. şi limba.. şedeam în bancă. ― Bine. degeaba. da cu picioarele mergi... şi picioarele.. . ― Sigur... la şcoală. Pe cînd mîna mea se muncea să facă împărţirea.picior..... vorbi rar Dănuţ. îşi apără Dănuţ.. Vra să zică tu spui că-i mai bine să fii picior decît să fii mînă? medita Olguţa examinîndu-şi alternativ mîna şi piciorul. ― Nu zic! Da ţie nu-ţi place să mergi? ― Sigur că-mi place! ― Vezi! Cu picioarele faci numai ce-ţi place! ― Ţie-ţi place să mergi la şcoală? îl interogă Olguţa.. Olguţa! Da lor nu le pasă! Picioarele nu învaţă la şcoală. dacă nu era mama cu tine! ― Ş-atuncea m-am gîndit că-i mai bine să fii picior decît mînă. cred. Fiindcă picioarele nu făceau nimica: ele şedeau în botine. ― Ce-are-a-face! Şoşonii îs urîţi şi picioarele-s proaste! De asta nici nu le vezi: le ascunzi în botine. că-i mai bine să fii picior decît mînă. ― Dacă eşti picior ai şoşoni. ― Stai. Tu ai spus la început că-i mai bine să fii.. Zic aşa! Dac-ai fi într-o poveste şi împăratul ar porunci să-ţi taie mînile sau picioarele. ― Nu vrei să răspunzi! oftă Dănuţ. gesticulînd convins.. îi luă Dănuţ vorba din gură. ― Hai. ― Nu-i rău să fii nici mînă! Iarna ai mănuşi. Buni ciorapi! Merci! ― Olguţa. ― Mai spune odată. ce-ai vrea tu: să-ţi taie mînile sau picioarele? ― Da nu vreau nici una. cu ochii îndreptaţi spre piciorul Olguţei. stai în buzunarul de la palton sau în manşon. Da. Sigur: picioarele nu făceau nimica. ― Cum?? Dănuţ se înroşi..― Eu. cu timiditate... privindu-le pe ale ei cum trăgeau ciorapii lui Dănuţ după ce luaseră galoşii lui Dănuţ.. şi şedeau aşa. Era ora de aritmetică. Eu făceam o împărţire pe caiet.. ― . ― Da.. spune-odată! ― Ştii. ― Vezi că picioarele nu fac numai ce-ţi place? Dănuţ medită muşcîndu-şi degetul... nu. punctul de vedere. ― ... obiectă Olguţa....

― Nu ţi-am răspuns? N-are decît s-aleagă el! Eu nu dau nimic! Olguţa sări pe covor. Dănuţ rămase gînditor pe marginea patului. ― Olguţa, tu îţi închipui cum ar fi cu capul tăiat? ― Foarte rău! ― Eu pot să-mi închipui... Da ameţeşti! ― N-ai nevoie să-ţi închipui! ― Tu nu te-ai gîndit niciodată? ― De ce să mă gîndesc la asta! Am eu la ce să mă gîndesc! De asta ai cap, ca să te gîndeşti că nu-l ai? ― Eu m-am gîndit... Oare mori dacă-ţi taie capul? ― Sigur. Dănuţ nu îndrăzni s-o dezmintă pe Olguţa, dar clatină din cap cu îndoială. ― ...Eu m-am uitat odată în oglindă... şi mi-am închipuit că n-am cap. ― Trebuia să ţi-l tai mai întîi. ― Nu l-am tăiat... Eu mă uitam în oglindă şi-mi închipuiam că trupul e afară şi capul numai în oglindă. ― Hei! Da tu te gîndeai cu capul tău! Vra să zică gîndul nu era în oglindă, era în cap. ― În capul din oglindă, stărui Dănuţ. ― Şi n-ai spart oglinda cînd ţi l-ai pus la loc? ― Mi-a fost frică, Olguţa. Eu mă uitam din oglindă, numai la picioare. Vra să zică picioarele erau într-o parte şi capul în altă parte... cum ar fi doi oameni faţă în faţă, numai că unul n-avea cap. Uite-aşa, Olguţa. Dănuţ îşi ridică palmele una-n faţa celeilalte. ― Acuma, să spunem că aici ar fi ochii, în vîrful degetelor. Vra să zică mîna dreaptă e capul din oglindă. Vezi: îmi aplec degetele şi văd din oglindă numai picioarele. ― Asta înseamnă că tu te uiţi în oglindă... şi vezi prostii! ― Să încerci şi tu, Olguţa. După aceea îţi vine să închizi ochii şi să dormi. Olguţa nu-l mai asculta. Pîndea pe fereastră în livadă. Dănuţ oftă... El ar fi vrut să-i spuie multe Olguţei ― de plecare. Să-i spuie, de pildă, că dacă-ţi taie capul nu mori tot. Moare capul: da. Moare trupul: da. Dar mai este ceva: turbinca lui Ivan. Ea nu poate să moară fiindcă nici un trăieşte: n-are nici trup, nici cap. Ea este "cînd închizi ochii". Cînd eşti mort închizi ochii. Vra să zică turbinca lui Ivan rămîne acolo unde este. Atunci nici Dănuţ nu moare, fiindcă, deşi turbinca lui Ivan e a lui Dănuţ, şi el, Dănuţ, e în turbinca lui Ivan. Cînd închide ochii se poate gîndi la el ca la altcineva. Şi Olguţa-i în turbinca lui Ivan. Toţi îs acolo. Vra să zică dacă moare Dănuţ, rămîne turbinca lui Ivan. Cînd Dănuţ trăieşte, turbinca e a lui. Cine ia turbinca după ce moare Dănuţ? Dumnezeu... Dacă vrea Dumnezeu suflă în turbinca lui Ivan, şi toţi cei de-acolo învie; Dănuţ împreună cu ei... Da, numai că

atunci Dănuţ nu va mai avea turbincă. Turbinca o ţine Dumnezeu. În schimb, toţi cei care-au fost în turbincă sînt ai lui Dănuţ, fiindcă el i-a adus la Dumnezeu în turbinca lui. Ş-atunci Dănuţ va fi stăpîn în afară aşa cum e acuma stăpîn înăuntru... Dacă Olguţa nu vrea să-l asculte! ― Unde-s cartuşele? întrebă iute Olguţa, desprinzînd puşca din cui. ― Ce vrei să faci? ― Lasă! Dă-mi-o repede! Mergînd în vîrful picioarelor pînă la fereastră, o deschise binişor. Fumegarea toamnei aburi odaia... Pipăită de ploaie, o cioară se legăna în cumpănă pe o crenguţă şi pe ţelul puştii. ― Las-o, săraca! Olguţa îşi strîmbă gîtul îndărăt, fără să clintească puşca, măsură din ochi pe Dănuţ ― cu privirea jucătorilor de cărţi pentru cei care dau sfaturi de la spate, în plin joc ― întoarse capul la loc, rectifică ochirea şi trase. Cioara căzu. Şi toate ciorile livezii izbucniră, carbonizînd livada şi cerul cu o explozie de negru sonor. Olguţa încărcă puşca din nou. ― De ce ţi-i milă de ciori? Am împuşcat-o în cap: vroiam să văd dacă trăieşte fără cap... ca tine! ― Nu mi-i milă! minţi Dănuţ roşindu-se. Am crezut că vrei să împuşti o vrabie. ― Ai văzut ce lovitură? ― Da. ― Uite-o! tresări Olguţa săltînd puşca. Înadins parcă, uşa se deschise o dată cu pocnetul puştii. Cioara căzu departe. Doamna Deleanu se feri îndărăt, scăpînd din mînă pijamaua lui Dănuţ. ― Olguţa! Asta ce mai este? ― Împuşc ciori. ― Să ştii c-am să dau odată puşca asta! ― Mamă dragă, nu-i a mea; e-a lui! ― Ţi-o dau ţie! zîmbi Dănuţ. ― Dă-o mamei; mie-mi dă Herr Direktor una de vînătoare. ― Închide fereastra şi du-te-n odaia ta. Şi tu dezbracă-te, Dănuţ, să-ţi încerc pijamaua. ― Ia s-o văd şi eu, se rugă Olguţa închizînd fereastra. ― Lasă-mă, Olguţa! Nu ştii ce să mai faci ca să mă superi! Asta mai lipsea: vînătoare în casă. ― Dacă plouă! Tu coşi, mamă dragă ― frumoasă pijama! ― eu ce să fac? Trag şi eu cu puşca. ― De ce nu studiezi la pian? ― Asta nu! Ce-s eu, lăutar? Clienta sforăie şi eu să-i cînt!? Speculîndu-şi indignarea, Olguţa trecu pragul închizînd uşa. Totodată salvase şi puşca de sechestru, din care pricină zîmbi enigmatic.

Monica tocmai intrase în odaie, cu teancul de batiste lirice; însuşindu-şi-l, zîmbetul Olguţei o nelinişti, îi ocoli privirea, ascunzînd batistele la spate. ― Ţi-am adus zece roşcove, o vesti Olguţa. Monica se roşi şi mai tare. ― De ce eşti tu aşa bună cu mine? vorbi ea privind papucii Olguţei. ― De ce spui că-s bună cu tine! izbucni Olguţa mînioasă. ― Fiindcă eşti prea bună... şi eu nu merit. ― Nu-i adevărat! Nu-ti dau voie să vorbeşti aşa! Tu eşti prietena mea. De ce mă superi? Uşa zvîcni în lături făcînd loc doamnei Deleanu. ― Ce s-a întîmplat? ― Nimic! ― Atunci de ce ţipi? ― Ţip? La cine să ţip? Vorbesc tare... ca să mă încălzesc. ― Încălzeşte-te fără să te-aud! Uşa se închise la loc. Monica se aşeză pe pat alături de batiste. Olguţa ascunse puşca după sobă şi se apropie de Monica. Dînd cu ochii de batiste, o luă pe cea de deasupra, şi înainte ca Monica s-o poată opri, îşi suflă nasul. ― Olguta! Ce faci? ― Nu vezi? ― Na-ţi-o pe-a mea. ― Asta nu-i bună? ― I-a lui Dănuţ. Din fericire, batista lui Dănuţ slujise numai de instrument muzical. Monica o pături la loc. ― Monica, tu ai băgat de samă că dacă vezi mai multe batiste îţi vine să-ţi sufli nasul? ― Fiindcă tu n-ai niciodată batistă la tine! clocoti Monica. ― Cine are batistă? Numai tu ai! ― Şi Dănuţ are, protestă Monica apăsînd batistele cu podul palmei. ― Crezi tu! Într-o săptămînă le pierde pe toate! o încredinţă Olguţa autoritar. ― Vai! Nu-i adevărat! De ce spui aşa? ― Cum nu-i adevărat? Atunci de ce i-a făcut mama atîtea batiste? Ca să aibă de unde pierde! Monica privi în sus, în jos; întoarse capul la dreapta, la stînga... ― Vezi, Monica! Mie-mi vine să-mi suflu nasul cînd am batiste... şi ţie-ţi vine să plîngi! Mai bine să n-ai de loc! În pijamaua de flanelă albă, Dănuţ părea mezinul lui Pierot. ― Nu te strînge subţioară, Dănuţ? ― Nuu! ― Şi să ştii, Dănuţ, ai să îmbraci pijamalele numai cînd ţi-o fi frig acolo. Nu-i bine să dormi gros îmbrăcat! Doamna Deleanu ocolea cuvîntul: dormitor.

Monica se îndreptă spre fereastră. Dănuţ? urmă doamna Deleanu cu întrebările care făceau din cea mai desăvîrşită haină un provizorat.. întinzînd Olguţei cutia cu cartuşe. De ce te miri? ― . chiar pe cei din dormitorul internatului. ― Nu. ― Vreţi să staţi la foc? ― La ce foc? se miră Dănuţ. ― Dacă o vedea mama! Noroc c-am ascuns-o eu! ― De ce te lauzi? Mama nu pune mîna pe cartuşe!. ― Tuu?! se muie Dănuţ. ― Nu te taie. ― Mamă lasă-mă să rămîn azi cu pijamaua... Mi-i frig la picioare.. ― Nu te priveşte! Vrei? ― Vreau. Dănuţ făcu un actoricesc popas în faţa uşii. ― Nu. Dănuţ era mîndru. ― Olguţa! ― Ce vrei? ― Ai uitat cartuşele la mine. ar fi putut s-o vadă. Graţia obrăznicuţă a genunchilor şi a pulpelor se mistuie în rigiditatea dungii. Îi pipăia mereu. Compunîndu-şi o seriozitate demnă. ― Să-i porţi sănătos! De-acuma dezbracă-te. Dănuţ. pătrunzînd prin uşa închisă... Adă-le-ncoace. Eu am şi pantaloni de călărie! ― De ce nu vrei tu să porţi chimonoul? se jertfi Monica. mamă! Pantalonii cei vechi mă tăiau! îi învinui el postum.Dănuţ nu-şi mai lua ochii din oglindă. ― Ştiţi ce? Vouă vi-i frig? ― Da. Cum îi cu pantalonii lungi? ― Îm! ― Diseară am să-i încerc şi eu. Aşa de mîndru că ar fi dorit spectatori. Dănuţ scutură capul şi picioarele în acelaşi timp. răspunseră într-un glas Monica şi Dănuţ. ― Bine. ― Bine. Îi venea mereu să rîdă. ştergîndu-şi ochii ca şi cum glasul lui Dănuţ.Fetele nu poartă pantaloni! ― Eu am să port. Nu vreau s-o sperii pe mama. Alba hăinuţă de flanelă era grea pentru sufletul ei. cu o nedesluşită teamă să nu-i simtă desprinzîndu-se brusc de deasupra genunchilor ― acolo unde era vechiul hotar al pantalonilor ― şi să rămîie scurţi şi aceştia. ― Atunci ce facem? se deznădăjdui Dănuţ. Pantalonii pijamalei erau cei dintîi pantaloni lungi ai copilăriei lui. ― Fiindcă am poftă de pantaloni! ― Nu mai împuşti ciori? cercă Dănuţ s-o abată spre alte victime. ― Eu. intră. Aveau şi dungă: omagiu spălătoresei.. Cum vrei tu! Doamna Deleanu ieşi repede.. .

Subt cuptor. Urechile lui Ali ― veşnic atente ― pălmuiau şi trăgeau sfîrle. fiindcă misteriosul foc la care îi ducea să se încălzească era. Feciorelnicul lor ten se-ntuneca zbîrcîndu-se. Trăgînd cu coada ochiului la mere. ronţăind cucoşei fierbinţi. Uitaseră necazurile şi amărăciunile posomorîtei după-amieze de toamnă. Mai toate muştele aţipiseră amorţite. babo! se stropşi Olguţa rîzînd. Dănuţ zîmbea. Zîmbea şi Olguţa. ca vara în livezi. fiindcă-şi plimba pijamaua. numai puf şi arabescuri. trei mere domneşti se coceau. În locul meditativelor oale de toate mărimile ― înghesuite acuma în fund ― izbucneau rîsetele albe ale grăunţelor de păpuşoi. ca sufletul spre cer purces al mucenicelor arse pe rug. Aşa că cineva care ar fi ascultat din odaia de alături şi-ar fi închipuit că bucătăria-i plină de bărbaţi muţi. La gura sobei.. Pe plită. aroma lor creştea mai văratică. împreună cu Olguţa. de-a lungul cuptorului. se îndrepta spre o ispravă nouă. căldura se revărsă parfumată. strunită de ochii profesoarei şi zeflemisită de colegele mărunte. merele îmbătrîneau văzînd cu ochii. Monica şi Dănuţ. ― Îî! 'Tă-te Dumnezeu! Acuşi!. Şi-ncet. Monica şi Dănuţ şedeau la dreapta şi la stînga ei. Venirea copiilor în bucătărie schimbase înfăţişarea plitei.. o cloşcă îşi dospea puişorii . mai îmbătătoare. motanii şi pisicile. În schimb. necontenit. Baba se sfădea cu oalele. urmară paşii călăuzei în papuci. Olguţa. Tustrei bufniră de rîs. ― Miroase a turtă dulce. priveghiate de babă. aruncă înăuntru o privire savantă şi repede o închise la loc. Şi groasă! Atît de groasă că părea supranatural dospită în cuptorul vast din care cozonacii ieşeau opulenţi şi falnici ca paşalele de la sultan. drept în faţa flăcărilor care-i îmbrăcau faţa în aur şi aramă fluidă. într-un paneraş plin de fîn. şi fiindcă. torceau de lene şi de cald ce le era. dresaţi de o matroană cu glas bărbătesc.. Dintr-acolo. preschimbate în cucoşei. Monica şi Dănuţ îşi rumeneau obrajii în bătaia flăcărilor. Şi-ntr-adevăr. Totuşi se găseau destule să-l necăjească. pur şi simplu.― Veniţi după mine. cu muştele. focul din bucătărie. Olguţa şedea la mijloc. în bucătărie baba era stăpînă peste tot ce era înăuntru. Pe jos. Suspinau înnăduşit şi lăcrimau somnoros. Pe marginea plitei.. baba crăpă portiţa rolei. Zeloasă şi harnică stăpînă. să n-audă nimeni! Cu umbletul de taină al celor care merg să se închine unor zei prigoniţi. se răsti baba la oala nervoasă careşi strîmbase capacul bufnind. cu tingirile. Monica zîmbea fiindcă era-mpreună cu Dănuţ. ― Are cine-o mînca! oftă baba răsucind un măr. ca o trinitate bosumflată de repetente. pe trei scăunele joase. Mai la o parte de pisici ― prudenţă sau demnitate ― dormea Ali. unul după altul.

. Aşa ai să-ţi aduci aminte! Aroma merelor coapte. baba găsi patru oaspeţi grămădiţi pe trei scaune în jurul mesuţei. Domnul Deleanu muşcă din mărul întins de Olguţa. Dar bucătăria rumenă de flăcări. Mîncau mere coapte. moşu Iorgu. se rugă şi Dănuţ. da pe mine nu mă cinsteşti cu nimica? ― D-apoi cu ce. Pe podele . bătînd în geamuri. parfumul cald de turtă dulce. mucezind frunzele... papa.. Peste sate.. III PĂPUŞA MONICĂI În odaia lui Dănuţ ardea focul încălzind lumina soarelui. papa. ― Şi eu te rog. Pe mesuţă. codri. ca o nouă arcă a lui Noe. cu mînile. domnul Deleanu dădu cu ochii de copii stînd în jurul unei mesuţe rotunde. lîngă mine. pui de găină şi poveşti plutea prin ploaie şi prin toamnă. ― Hai. ― N-am loc. ştii ce? Povesteşte-ne ceva de cînd erai tu mic.. cine ştie subt ce grindă ascuns ― ţinea ison subtil corului primăvăratec. sporind glodul. ― Mamă Marie. c-o cafeluţă.. Un greier. Şi soba duduia de flăcări şi de vînt. Hei! ― Mai muşcă odată. Intrînd în bucătărie. papa? ― Mamă Marie.de aur.. ― Aici îmi erai Olguţa? ― Da tu ce cauţi aici. plină de copii. Cînd se întoarse. ― Rămîi cu noi. papa. Îşi acoperi rîsul cu mînile. spune te rog lui Ion să puie caii la trăsură. se răcorea o turtă dulce tăiată felii. Aşa ceva n-am mîncat de cînd eram copil! ― Papa. şesuri. ci chiar izvor de basm şi amintiri. Ei! şacum să vă răfuiesc eu! se încruntă domnul Deleanu frecîndu-şi mînile. ca o horă... în loc de mămăligă. papa! se rugă Olguţa urmată de Monica şi Dănuţ. alungînd zîmbetele. Olguţa! ― Uite-aici. În jurul mesuţei erau patru copii. de-a dumitale. dealuri şi oraşe cădea ursuzul potop al tristeţei. Da nu de-a noastră. înteţind tusa. pisici. Afară. ― Muşcă. Şi umbra babei pe zidurile albe avea o amploare biblică. ― De cînd eram eu mic. ploaia curgea cenuşie. ― Pii! Grozav de bun!. ― Lasă că are baba! se făli ea făcînd cu ochiul. flăcările sobei şi trei chipuri de copii care-ţi sînt dragi ― nu sînt numai îndemn. conaşule? ― Ei!.

s-aliniau ghetele. nasul în sus. ― De ce te-nghesui? mormăi Dănuţ. Nimic. Şedeau îngrămădiţi în cufărul golit de rafturi. ca prin somn.. subt diriguirea doamnei Deleanu. ― Taci... Întrebă doamna Deleanu încuind lacata. îmbrăcată cu rochiţă şi bluză de postav albastru. papucii şi galoşii.. ― Măcar deschide puţin.. masa şi scaunele erau troienite de albiturile pregătite pentru cufărul din mijlocul odăii. ― Da unde-i Dănuţ?. Profira trudea numai verbal. ca Ion la frămîntatul cozonacilor.. şi repede bătu din cap o mătanie berbecească. se răzvrăti Dănuţ. ― Ce-i. Purta hăinuţe de catifea gris care-i veneau aşa de bine. Monica îşi scutură cozile şi întoase capul spre uşă de teamă să nu vadă tante Alice că Dănuţ se juca de-a ascunselea în sufletul ei.. Dănuţ oftă acru. mamă Mario? ― Am venit să iau poruncă de la stăpînul meu. Anica şi Profira umpleau celălalt cufăr: cel cu aşternutul. Din antret venea zvon de glasuri. Monica? ― Nu.. scuturîndu-l de umăr. Treaba o făcea Anica.. Alături de cufăr.. ce . tante Alice! tresări ea. Numai că Olguţa îşi ducea ideile pînă la capăt. Dănuţ blestema ideea. zîmbi ea. Vroise să şi-l închipuie pe Dănuţ şi nu izbutise. ― Vezi. coniţă. Îşi încleştă pumnii. Monica? ― Nu-s.. ― Dănuţ! Olguţa! Unde sînteţi? ― . mîna doamnei Deleanu. Şi doar îl ştia mai bine decît se ştia pe ea! Şi doar acuma îl văzuse!. Acolo. ― Ba ai să stai. Cu multă zgîrcenie. o strînse tare. a Olguţei. Apucînd deodată.. Patul.. Avea ochi verzui-aurii. din pricina plafonului grăbit. Dănuţ îşi umplu plămînii de libertate. ― Ce-i. să răsuflu. Olguţa dispreţuia cufărul. Presiunea psihologică sporea necontenit. Monica. Eu ies afară. ideea. pantofii.. Atunci? După ce va pleca Dănuţ ― mai era o noapte numai ― să nu-l mai vadă deloc? "Nu-i adevărat!" Cum era Dănuţ?. nu-s dincolo. strîngîndu-se mai tare. tante Alice! Monica se uită subt patul lui Dănuţ: doamna Deleanu scotoci prin dulap.. cu atitudini rigide de fachiri.. se uita în gol. Profira icnea îndesînd salteaua. Ochii i se-năspriră de mînie împotriva ei. Olguţa crăpă capacul. ca într-un submarin naufragiat pe măsură ce se scufundă. ― Nu mai pot. Ţi-am mai spus odată să taci! îl ameninţă Olguţa. ― Sărut mîna. bucle castanii. clipind. Cufărul era al lui Dănuţ.

Luă o piatră ascuţită şi zgîrie conştiincios pe şoseaua jilavă o linie tremurătoare.. încruntat.... Dănuţ. încordîndu-şi pulpele. ― Bezele.dulci să-i fac de rămas bun? ― Auzi. ― Bată-i norocul să-i bată copii! chihoti bucătăreasa ajutînd Olguţei să iasă. să faci bezele. doi. doi. în dreptul pietrei care marca locul Olguţei. Cu muchia tălpii. Olguţa.. ― Bezele-s cele mai bune. mărul despuiat de frunze clocotea de vrăbii. Dănuţ! îl ispiti doamna Deleanu ca pe un duh mîncăcios. ― Lasă. mamă dragă! Pînă ce se hotărăşte el. Zburlit. Olguţa trase o linie pe şosea. vine masa! ― Eu nu tac.. Azi porunceşte Dănuţ. Dănuţ? ― M-a pişcat de picior! ― Să te-nveţi minte să priveşti unde calci! tună Olguţa. ― Babo.. congestionat. căutîndu-şi nou-născutul cucui pe frunte. istovitor de rar..La fereastră. spun.. buimăcit de lumină. murmură Olguţa. Uite: nu poţi spune nimic! îi porunci Olguţa. . ― Nu mă ţin! protestă Dănuţ privind pieziş linia vicleană. ― Un. ţintindu-l cu ochi de hipnotizator. Monica. Olguţa! explodă Dănuţ. linia era dreaptă ― se strîmba însă cotind îndărăt pe măsură ce se apropia de piatra lui Dănuţ. curmînd-o. Monica-şi cruţă tălpile.. Ali lătra.. gudurîndu-se pe lîngă ei. Dănuţ îşi verifica elasticitatea muşchilor greu încercaţi în cufăr. muşcîndu-şi limba. să.. ― Cu frişcă? Cataif cu frişcă! o contrazise Dănuţ inspirat. îl încurajă doamna Deleanu: ce-ţi place ţie mai mult? O cremă de vanilie? Clătite cu dulceaţă de căpşune? Nişte crafle?. Dănuţ îşi reluă locul.. ― Un. Monica îşi înnoda cozile subt bărbie. sfidă Olguţa. trei. Întrecerea la fugă pornea din faţa ogrăzii. Gălăgia lor subţire şi destrăbălată semăna atît de mult cu întăia recreaţie a unei şcoli primare după sfîrşitul vacanţei. ― Tare-i prost! Fă-o tu. Întinzîndu-şi braţele şi îndoindu-şi trupul. ― Eu ies. stăpînul bucătăresei şi-al Monicăi încălecă marginea cufărului.. ― Ce-i. ― Spune. îmbrîncind capacul. ― Ce să facă? Bezele. ― Trei! ţipă Dănuţ. ― Văd eu că am doi stăpîni! Face baba şi cataif cu frişcă şi bezele cu frişcă. facă.... că te-aşteptai mereu să răsune clopoţelul de intrare în clasă. ― Aii! se schimonosi el. ― Napoi! Eu număr. ― Nu vezi că tace. Eu vreau bezele cu frişca. . pripindu-se.

. alături de el. Pornise pe alte tărîmuri. Aruncînd din treacăt o privire haină învinsei. Monica trăgea cu coada ochiului la Dănuţ cu care alerga: Olguţa-i urma calm. cu ochii la moş Gheorghe care-i aştepta în pragul porţii.. Monica-şi încetini goana jertfindu-se pentru Dănuţ. Monica-i ajută să se ridice. duduiţa moşului! ― Cine-i al doilea? se interesă distrat Olguţa. În inima lui Dănuţ. ― Tu nu mergi. spre alte isprăvi. Adunîndu-şi puterile.. Dănuţ tăcu. Îi era aşa de lene că-i venea să rîdă şi nu putea.. Dănuţ nu mai putea vorbi: respira. Dacă flăcările vetrei ar fi putut străbate prin sufletul Monicăi.. lîngă laviţă. cu faţa la foc. Dănuţ privea casa lui moş Gheorghe spre care alergau. ― Ai văzut. moş Gheorghe? ― Ca o rîndunică. Oprindu-se. o muscă peregrină. Monica? ― Mi-i frig. Moş Gheorghe îşi scutură luleaua pregătindu-se de plecare. Dănuţ îşi dădu drumul. acuma te ţii? Dănuţ suspină. ― Din cauza ta am căzut! Olguţa trecu pe lîngă el în goana mare.. ― Da casa cine-o păzeşte? ― Hei! Moşnegii care stau la foc. Dănuţ gîfîia. . dimpreună cu Olguţa: aşa-s biruitorii. Ce bine ar fi fost să alerge cu cozile în mînile lui prin frigul de aur! Nimeni nu i-ar fi întrecut. triumfă Monica. Şedea întins pe laviţă. Necutezînd să se aşeze pe laviţă. Monica se aşeză pe un scăunel.Atîtea vitejii făptuise Făt-Frumos. Olguţa în urmă. Dănuţ deschise un ochi: pe spinarea nasului. Făt-Frumos opri calul. copitele calului năzdrăvan băteau un trap eroic. Se-mpiedică. O muscă.. Întoarse capul îndărăt. Cozile Monicăi se desfăcură: şi le-nnodă la loc întorcînd capul spre Dănuţ. deasupra lui Dănuţ ar fi lucit un curcubeu. Un vîjîit de buzdugan? Nu. Olguţa şi-l plecă în jos. Şi totuşi nu era sătul. Singură cu Dănuţ!. zîmbind. ― Cine merge cu mine la scrînciob? întrebă Olguţa umplîndu-şi gura cu vişine uscate. că toate la un loc n-ar fi încăput într-o bibliotecă ticsită cu cărţi de poveşti.Porniră în pas alergător cu Ali în frunte: Monica în rînd cu Dănuţ. intră pe poartă înaintea ei. ca şi cum amîndoi ar fi fost înhămaţi la goana ei.. Monica aşteptă răspunsul lui Dănuţ. . gîdilitor. ― Buftea. în faţa vetrei. Noi tinerii ne dăm huţa în scrînciob. ― Atunci mă duc singură? ― Da pe moşu nu-l iei? Olguţa zîmbi. ― Dănuţ.

. ― Anica. deschide fereastra s-aerisim puţin. Se sărutau. Alese vîrful nasului. simţind buzele lui Dănuţ pe vîrful nasului.. parcă era mai puţin primejdios. încercîndu-i încuietorile. Întinse mîna. tu ştii de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana? Ileana Cosînzeana ştia. Nu mă mai joc cu tine de-a Făt-Frumos. Ileana Cosînzeana nu se jucase. Apucă o coadă de-a Monicăi şi trase înspre el. pachete de şocolată "Velma Suchard". O bună parte din sufletul şifonierei pleca la internat în cufărul lui Dănuţ. o cutie cu bomboane englezeşti. acum se stingeau roşii pe capacul închis. Lui Dănuţ îi veni inima la loc. străluciseră aurii pe albiturile raftului de sus. nemaiavînd sprijin. Erau şi surprize în cufărul lui Dănuţ. Cu zările roşii. Fără să vrea. cu bani de argint. străpunse de asprul croncănit al ciorilor. o cutie cu tablete "Marquis". Monica avea cozi de aur ca şi Ileana Cosînzeana? Oare ce făcea FătFrumos cînd era singur cu Ileana Cosînzeana? O trăgea de cozi? Nu. ca şi cum FătFrumos ar fi rupt-o la fugă. Da de ce se sărutau? ― Monica. Cîte un napoleon de aur în buzunarul fiecărei hăinuţe. un saşeu parfumat pentru batiste. Monica tresări.. Cu degetul alungă musca. ― Anica. Aceeaşi muscă stăruitoare şi concretă începu să colinde obrajii legendari. Aşa spunea povestea. închide dulapul. săculeţe cu livănţică.. printre etichetele hotelurilor cosmopolite. "Unde s-o sărut?" zăbovi Dănuţ. fără să ştie el. plină. căptuşită cu catifea violetă. musca zbură. Dănuţ închise ochiul. cu ochii închişi şi faţa palidă ca parfumul crinilor. dar îi bătea inima atît de tare că nu putu răspunde lui Făt-Frumos. Capul Monicăi se îndoi pe spate. Dănuţ se aplecă asupra Ilenei Cosînzeana. o puşculiţă de argint.Strîmbă nasul. ilară. Sărutarea alunecă şi căzu ca o floare umedă pe buzele Monicăi. Era plin de jurnale mototolite ca dulapul unei camere de hotel după plecarea pasagerului.. plimbîndu-şi vîrful degetului pe conturul obrajilor. O spaimă ciudată trecu prin sufletul lui Dănuţ. Venea vînt rece dintr-acolo. fireşte. Doamna Deleanu încuie cufărul. Simţindu-i respiraţia dulce şi caldă ― de tainică zmeură ― se dădu puţin îndărăt. Odaia lui Dănuţ se golise treptat.. fiind punctul cel mai depărtat de restul feţii. ― Dă-mi pace! se smulse Dănuţ. Ochiul deschis o întovărăşi pînă cînd se aşeză pe capul Monicăi. amurgul de toamnă părea uriaşa oglindire a unui cîmp de luptă acoperit de înfrîngeri. trăgîndu-şi capul îndărăt. . Razele soarelui luminaseră palid fundul cufărului înfăţat cu un cearceaf. Cum? Nu se temea Făt-Frumos de zmei şi de balauri şi-are să-i fie frică de o Ileană Cosînzeană? Deschise ochii. căzu pe laviţă.

slavă Domnului. Le istorisea moş Gheorghe o poveste de pe vremea cînd Dumnezeu umbla printre oameni. Doamna Deleanu împingea cufărul. Îl auzeau mai mult decît îi vedeau. apoi vînătă ca prunele ― şi ferestruicele odăii erau mici. Şi nici unul din drumeţi nu auzise inimile celor trei copii cîntînd prin veacuri la urechea lor. Anica şi Profira se priviră lung. cu spatele la vatră şi faţa la copii. ca trei mici clopote de argint: "Vorbiţi cu Dumnezeu. şi milostivi. musafir? ― Da n-are saltea! ― Ţţ! Ia de la alt pat. şi cuviinţa lui semănau atît de mult cu glasul şi felul de-a vorbi al povestitorului. Dumnezeu şi Sfîntul Petru intrară în căsuţa primitoare. întrebă Profira intrînd cu lampa aprinsă. Ce-i. plecîndu-şi capul alb în semn de smerenie şi adîncă supunere. cu chip şi strai de cerşetor. În vatră. ieşi afară. Că loc. este. şi haini. Şi glasul lui Sfîntul Petru. încît copiii. Răsunaseră în urechile copiilor glasurile a tot felul de oameni: şi buni. oameni buni. oprindu-şi-o apoi asupra cufărului gata de plecare: era greu cum uneori o inimă e grea. Doamna Deleanu mai aruncă o privire prin odaie. albastră.. îşi aduceau aminte de moş Gheorghe şi-i zîmbeau fără să-l vadă. Cînd vorbea Sfîntul Petru lui Dumnezeu. cenuşa brumase mormanele de jar. Cu vîntul sineliu al nopţii. ― Lasă.. Vorbiţi cu Dumnezeu. cum de nu. grămădiţi pe laviţă. minunat ca umbra Dumnezeului cerşetor pe albe drumuri de ţară. cum se lăsa şi pe ferestruicile căsuţei lui moş Gheorghe. Moş Gheorghe deschise uşa. prin poveste. din mijlocul odăii spre părete. roşeaţa. Pe toţi îi întîlnise Dumnezeu pe căile basmului. coniţă! Mata?! Lasă. moş Gheorghe se ridica în picioare. Dar glasul lui Dumnezeu nu semăna cu nici un glas ştiut de ei şi totuşi parcă le era prieten. Tustrei îl ascultau cuminţi şi reculeşi. că-s vădană nevoiaşă cu trei copii. Ocolind lumina lămpii. şi nepăsători. . în şoaptă. Vorbiţi cu Dumnezeu. ― Coniţă.. viorie. Dumnezeu cerea adăpost şi hrană la uşa unei căsuţe dărăpănate. că-l trag eu. lămurită." Şi basmul trecuse înainte. şi trei capete.. însoţit de Sfintul Petru. unde trei copii scînceau de . ― Intraţi. Moş Gheorghe şedea pe un scăunel.Se lăsa noaptea în poveste. însă şoaptă: atît de tainică încît trei rînduri de urechi se plecau s-o asculte. învăluindu-le cărunt. cu toţi vorbise ― şi trecuse mai departe. Vorbea Dumnezeu o dulce moldovenească de ţară. Anica: tu curăţă pe jos. unde să-i fac patul lui conaşu Dănuţ? ― Cum unde? Aici. Da mîncare n-am de unde să vă dau. fiindcă lumina scăzuse.― Doamne.

― Moş Gheorghe .. Dibuind cu mîna prin umbră. Tăcere şi întuneric. abătîndu-i ca un uragan. ― . De mult n-ai mai venit pe la moşu! întîmpină moş Gheorghe pe doamna Deleanu care intră cu trei paltonaşe pe braţ. cuconiţă! îşi muşcă musteaţa moşneagul.. Şi din ochii lor măriţi. ― Ce spui tu acolo? Copiii se priviră între ei. ― O fost ei trei iezi cucuieţi. Dilataţi şi candizi. naşul! ― Ce-aveţi cu naşul? Ce-i cu naşul? se miră doamna Deleanu. naşule! izbuti Olguţa să îngîne printre gemete de rîs. abia stăpîninduşi rîsul. curmînd o lungă tăcere. Săracul de lîngă vatră era chiar Dumnezeu.flămînzi ce erau. Au ei cui sămăna! Alte hohote de rîs izbucniră.. le şopti Olguţa sărind de pe laviţă. unde eşti? ţipă tare Olguţa. moş Gheorghe! zîmbi doamna Deleanu arătîndu-i ciorapii copiilor.. Olguţa-şi trecu mînile peste ochi. O străfulgerase teama că moş Gheorghe-i Dumnezeu şi că l-a pierdut. ― De ce rîdeţi? îi cercetă doamna Deleanu alergînd cu privirea de la unul la altul. ― Naşul... Pe zidul alb se perindară. Alte rîsete aclamară şoaptele lămuritoare. Ascundeţi-vă repede! Aici-aici! Gata. umbrele a trei urşi ieşind din bîrlog de-a buşilea... ― Moş Gheorghe. că are cine să vie! Da unde-s? Moş Gheorghe aruncă o privire prin odăiţă. Dumnezeu făcuse minunea. ca soarele. care pe laviţă. ― . ce să vadă?. ― Asta-i mama. moş Gheorghe! ― Sărut mîna. ― De-acum nu mai ai nevoie să mături.. cuconiţă. Tare-s gospodari copiii moşului.O pîne cît un soare. doamna Deleanu descoperi izvorul: trei capete înghesuite subt masa cu bucoavne. Între timp moş Gheorghe aprinse lampa. duduiţa moşului. rîsul din nou clocoti.. ― Să-ţi fie de bine. răsună un glas la uşa tindei. da se vede că i-o mîncat lupul! Amintindu-şi cum aflase lupul din poveste pe cei trei iezi ― şi mai cu seamă pe unul dintre ei ― Dănuţ bufni în rîs. mamă.Şi cînd dă biata femeie să ridice sărăcia de turtă de pe foc. Femeia cocea la foc o turtă de cenuşă ca să leamăgească foamea. ochii copiilor aşteptau... . care pe jos. cu ochii uzi de lacrimi şi mînile pe stomah. moş Gheorghe? ― Copii. albastre. ― Daa! se minună moş Gheorghe. ― Lasă. ― Aici-s. ― Ce-au păţit.

Olguţa se văita.. rîsetele şi cu tusa răsunară împreună.. înălţă capul. Apoi rîsetele se sfiiră şi conteniră brusc. ― Să te aibă Dumnezeu în paza lui. Două groase şi cenuşii: una subţire. moş Gheorghe? Dănuţ oftă încet: uitase că pleacă. . Ei. veghind tăcerea şi aşteptarea. sărutînd mînuţa copilului stăpînilor săi.. aşezat pe dormeză.. şi poimîne. zguduit de rîs. moş Gheorghe. Auzi. Şi Monica uitase. ― Sigur. Fără să-şi dea bine seama. Aplecîndu-se mai adînc decît Dănuţ.Într-un tîrziu. dreaptă. legănînduse ca o bocitoare. Dănuţ. curînd va pleca şi Olguţa. ― Şi un geamandan! tresări Dănuţ. ai să faci bine şai să stai în casă şi mîne. Lampa fila de mult. dincolo de lumina lămpii. pînă cînd ţi-oi spune eu. aruncînd o privire prin încăpere: mirosea a funingine.. moş Gheorghe trecu în tindă tîrînd tusa după el. şi mata. parcă. Doamna Deleanu zîmbi. ― Cu lupul? ― Ţi-o spus-o el moşu şi matale. mamă? întrebă el. ― Mamă. Spune-ţi bună-sara lui moş Gheorghe ― şi tu.pipăindu-şi nasul. ― Povestea cu lupul şi cu cei trei iezi. moş Gheorghe-i răscumpără greşala. Cu mînile pe piept.. moş Gheorghe. Dănuţ se aplecă şi sărută mîna care-i întindea iconiţa. Să creşti mare şi voinic. Ţi l-am dat ţie.. lunecînd de-a lungul altor obraji. cuconiţă ! ridică din umeri moş Gheorghe.. involuntar. da erai mititică pe-atunci. nichelată.. ― Fiindcă ai două cufere şi un geamandan. hai să plecăm. de ce-s trei chei? întrebă Dănuţ intrînd în ietac după doamna Deleanu. Trei cheiţe zăngăneau captive în inelul cheilor celor două cufere ale lui Dănuţ. împleticindu-se puţin. După un timp.. în tindă.. ia-ţi rămas-bun. sajungi să faci fericirea stăpînilor mei. ― Ei.. Şi toţi aşteptau cu strîngere de inimă sfîrşitul unei lupte. Sticla era neagră. arătînd cu nădejde şi neîncredere geamandanul de marochin albastru. . copii. Intrase parcă ceva străin în căsuţa lui moş Gheorghe.. O clipă. Dînd din cap. ― Care. se înălţă.. Dănuţ. Monica şi Dănuţ plîngeau de-a binelea.. ca un ciudat zvon de jale. Vorbea răguşit. moş Gheorghe răsări din nou în lumină. Pe obrajii copiilor. ultimele lacrimi ale rîsului se întristară. O suliţă neagră se desprinse din flacăra lămpii şi. privind în pămînt. Moş Gheorghe desprinse o iconiţă îmbrăcată în argint ― cea mai scumpă din cîte avea ― o sărută şi o întinse lui Dănuţ. aşezat pe marginea laviţei. moş Gheorghe stînse flacăra şi se aşeză din nou pe marginea laviţei. Tusa îi înecă vorba începută. Apoi şi el. Pleca Dănuţ. prin umbra neagră..

. Monica.. Dacă ţi-am spus! ― Sigur că nu te cred! Mai întîi vreau să văd. Geamandanul de marochin ― el singur dar ― cuprindea atîtea alte daruri. Olguţa nu mă crede! Uite: geamandanul care miroasă frumos.Subt ochii nedumeriţi ai doamnei Deleanu. ― Staţi. Frămînta cheiţele din buzunar. cu vîrful degetelor. Olguţa primi un pachet de şocolată şi făgăduinţa unui cuţitaş la fel cu acel din plumieră lui Dănuţ. ― Nu pune mîna. ― Ai văzut? ― Mda!. ― Şi eu să nu văd ce-i înăuntru? se îmbufnă Olguţa. a focului din sobă şi a darurilor. ― Ai-ia-ia! Otravă mi-ai dat.. Dănuţ se plimba prin ietac. Iacătă: batiste. Dănuţ. mozolind bucata de şocolată.. Aşa vă stricaţi pofta de mîncare. ― Nu-i nimic de văzut! ridică din umeri doamna Deleanu.. cînd faci aşa. ― Da acolo ce-i? Şi fără să aştepte răspunsul. staţi ! Vă arăt eu singură. Da nu mai miroasă aşa frumos! ― Spui minciuni! Ai tu gutunar. ― Mamă. plină cu eau de cédrat. Dănuţ o rupse la fugă afară. Olguţa! se supără Dănuţ pescuind şi el o pungă de piele plină de reliefuri. smuncind uşa. întovărăşit de Olguţa şi Monica... ― Hei! Da pe mine m-aţi uitat!. zăngănindu-le înnăduşit: căpătase ticul tuturor acelora care poartă în buzunare chei sau bani de metal. Ai să-l desfaci la Bucureşti. La masă! Din pricina însufleţirii copiilor. Dar Olguţa avea ochi de vameş socialist. aruncînd priviri posesive geamandanului înfăşurat în învelitoarea de pînză... ― Mama mi-a dat-o! se apără Olguţa rîzînd. . Şi cu resemnarea zîmbitoare a unui artist silit să biseze desfăcu geamandanul. se indignă Dănuţ. oftă doamna Deleanu văzînd invazia. Olguţa ar fi spus că-i persecutată ― necuviinţă pentru care doamna Deleanu ar fi trebuit s-o pedepsească ― sau ar fi gîndit numai că-i persecutată ― cum ar fi gîndit poate şi Monica despre Olguţa ― gînduri pe care doamna Deleanu le socotea mai primejdioase decît obrăzniciile.. gesticulînd. semeni cu motanii! Mai fă o dată. Papa. Nu stăm la masă? întrebă domnul Deleanu din pragul uşii. ― Nu-l deschide... ― Ia lăsaţi şocolata. scoase la iveală o plumieră de lac japonez. Olguţa! se schimonosi domnul Deleanu. încît închiderea lui avu drept urmare deschiderea şifonierei. şi se întoarse. scuturîndu-şi scrumul ţigării pe covor. respirînd cu nesaţ declamator marochinul. o cămeşe de noapte. o sticluţă elegantă. Altminteri. deschizîndu-l.

obrazul. În schimb. Hai. Aşeză scăunelul la loc. Da mă doare capul. Afară de domnul Deleanu.ajunul plecării lui Dănuţ... puneţi-vă paltonaşele şi plimbaţi-vă peafară. Sculaţi-vă cu toţii. ca ai cînilor flămînzi. Monica? ― Ba da. la geamurile palide-n lumina lunii răsunară trilurile greierilor toamnei. Monica abia gustase din cataif. Dacă-i venea rău? Dacă-i era prea scurtă? . Monica lucrase rochiţa de matasă albă ― din pacheţelul ascuns deasupra şifonierei ― pe care trebuia s-o îmbrace păpuşa în locul rochiţei negre purtate necontenit de la moartea bunicii. te rog. Dănuţ. copii! Monica întinse buzele. cînd întîlneau faldul de frişcă revărsat pe vrejii rumeori ai cataifului. Şi se ţinu de cuvînt.. Dar după ce ieşiră toţi. Monica se apropie de doamna Deleanu. luînd şi lampa. ― Mamă. Cînd veni rîndul rochiţei. Din voluptăţile prelungite răsare melancolia ca un înger păzitor. deocamdată. a căror suflare îi adusese încă o dată aminte de nesuferita dulceaţă a cataifului. Două nopţi de-a rîndul. "Nu mai mănînc niciodată cataif". se jură Dănuţ în gînd. sărutaţi-vă. Trase un scaun lîngă şifonieră şi. de loc. ferindu-şi obrazul de buzele Monicăi... bolnav de rău de mare. amar. toţi erau gravi şi taciturni în jurul mesei. ochii ei. Monica încuie uşile. cîntînd vechea vestire: Stea-ua sus ră-sa-a-re. ― De ce? se opri Dănuţ din drum. părea un ajun de Crăciun. pînă în ajunul plecării lui Dănuţ. ― Nu ţi-i bine. pot să mă scol? întrebă Dănuţ ocolind privirea cataifului şi a Olguţei.. Şi-n loc să se dezbrace ea. Dănuţ. culcă-te. privind în jos: ― Tante Alice.. ia-ţi rămas bun de la Monica. doamna Deleanu. începu să-şi dezbrace păpuşa: Monica cea mică. dă-mi voie. Aprinse lumînarea. Aşteptai parcă să răsune la ferestre glasuri subţiri. Nici Profira.. să mă culc. deveneau umani... înălţîndu-se în vîrfuri. Monica are să doarmă atunci. Ca o tai-nă ma-a-a-a-re. ― Fiindcă tu pleci dis-de-dimineaţă. ― Da. Bine. luă de deasupra un pacheţel învălit în hîrtie de mătasă.. luaţi din picioruşele dăruite de doamna Deleanu. ― Să nu fi răcit cumva!.. îi sărută mîna şi vorbi încet. Îi puse mai întîi şosetele şi papucii albi. după ce adormea Olguţa. degetele Monicăi tremurară mai tare. De astă dată răsărise din frişca bezelelor ― pentru Olguţa ― şi din a cataifului. lăsînd obrazul Monicăi să plece nesărutat şi roşu subt ochii lui blazaţi... pentru Dănuţ.

tu ştii de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana?" Fiindcă Ileana Cosînzeana era frumoasă. gene compacte. luă lumînarea de pe măsuţa de noapte. Săraca păpuşă! Ea nu putea face din părul ei hăţuri lui Dănuţ. la fotograf. frumoasă cum era păpuşa gătită cu rochiţa albă. scrise pe hîrtiuţa liniată: "Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toată inima"."Dă.. Aerul intra rece şi ascuţit pe nări.. Monica zîmbi. ― Da eşti aşa de frumos îmbrăcată! o consolă Monica. Două umbre trecură pe la poartă ― ireal de albastre în argintul . Păpuşa avea rochiţă albă. ce frumoasă-i!" Dolofană.. Încet. să-i stea bine! Dă.. aşezînd-o pe masa de scris. Păpuşa-i semăna. Olguţa frămînta un ghemotoc de hîrtie de cositor care învelise odinioară nişte castane zăhărite. Obrajii Monicăi ardeau. Păpuşa avea bucle blonde. Şi mai-mai că-i venea să plîngă în faţa păpuşei fiindcă prea era frumoasă. Înseninată. Văzîndu-şi rochiţa întunecată. înroşindu-le. şi cerneală. o gropiţă în mijlocul bărbiei.. dar scurte. "Monica.. Totul era pregătit de cu ziuă: şi condei cu peniţă nouă. cu o pasionată caligrafie. respirînd adînc. Avea ochii negri. Se uită în oglindă. şi scrisoare: o scrisoare din acele mici. plecă ochii în jos. şi se roşi. Şi Dănuţ. Avea şi ea bucle blonde. Paltoanele miroseau a naftalină.. Scuturîndu-şi cozile începu să se dezbrace repede. Doamne. "Vai. îşi despleti părul. luă păpuşa de cîte-o mînă şi.. Monica avea cămeşa albă. cît o foiţă de ţigară. Opt vechi cuvinte pe o hîrtiuţă: opt ceruri tropicale imens înstelate. în goană. în care mai găseau resturi din iarna trecută. Doamne să-i stea bine!" Îi încheie ultimul nasture de la spate şi o aşeză pe măsuţa de noapte în lumina lumînării.. şi Dănuţ ― pieptul Monicăi se zbătea ca după fugă ― şi Dănuţ se va îndrăgosti de păpuşa ei. Tăceau.... colorată. Suflările abureau. Olguţa şi Dănuţ mergeau alături prin ogradă. Rochiţa albă a păpuşei avea o singură taină. păpuşa părea o miniatură de ţărăncuţă în rochie de mireasă. Sufletul Monicăi era la fel cu rochiţa păpuşei... răstignind-o pe trupul ei. candidă: un buzunărel pentru scrisoarea de dragoste. Subt paşii lor pămîntul suna tomnatec. Inima-i bătea repede. Capul nu şi-l privise. se privi din nou în oglindă. Îşi puse cămeşa de noapte. Linia dealurilor hotărnicea noaptea cu plutitoare ondulări ca o cădere de voaluri lente de pe goliciunea lunară. cu un trifoi pe plic. Dănuţ descoperise un bilet de intrare la patinaj şi două bomboane acre încrustate în fundul căptuşelii sparte. pe cînd ea. ghetele prăfuite. explorînd buzunarele paltonaşelor. prea rumenă şi ţapănă de stîngăcie... Prea era frumoasă păpuşa.

― Tu nu ştii să te baţi! ridică din umeri Olguţa. ― Cum nu ştiu? ― Nu ştii. Intrase în ietacul doamnei Deleanu. hămăind. fiindcă nu poţi! ― Zău?! ― Încearcă. ― Dacă-ţi trage cineva o palmă. Olguţa îl privi cu solicitudine compătimitoare. ţintind obrajii Olguţei. oprindu-se brusc. ― Vezi?! ― Adică nu! reveni Dănuţ furios. ― Ei! ― Ei. ei! încearcă. ― Asta-i porcărie! Rîzînd. răspunse Dănuţ sincer din cauza repezelii. o sudalmă naţională autentifică decorul. piciorul Olguţei îi pusese piedica. Olguţa se plecă să-l ridice. pălmuind pămîntul. ― Şi dacă-ţi dă cu piciorul? ― Fug. ― Şi dacă te-apucă de mîni? ― Mă smuncesc. ― Ai să mă-nveţi tu?! ― Sigur. ce faci? ― Îi trag şi eu. ― Şi dacă-ţi trage încă unul? ― Îi mai trag şi eu. Lasă-mă-n pace! Ştiu eu ce să fac! ― Bine. afirmă Olguţa cu tărie. ― Şi dacă-ţi trage un pumn? ― Trag şi eu. Intonată cu glas de bas răguşit. ― Hm! Totuşi. ― Nu m-ai lovit! ţipă Olguţa după el. ― Şi dacă-ţi dau o palmă nu te superi? ― Nu. Laşule . ― Dă-mi pace! Îndepărtîndu-se cîţiva paşi. Dănuţ căzu în mîni.profund. Dănuţ îşi pregăti mîna pentru o palmă sinceră. ― Vrei să ne batem? întrebă el împăciuitor. Cînd braţul lui Dănuţ porni. atunci dă-mi o palmă. ― Ai să te superi! ― N-am să am de ce! zîmbi Olguţa. Vreau să-ţi arăt. ― Nu. inima lui Dănuţ ― de altă părere decît buzele ― bătu mai tare. . Cînii se repeziră. Buftea! Dănuţ n-o mai auzea. cu braţele desfăcute. Dănuţ luă o piatră cu degetele tremurătoare de mînie ― o aruncă în Olguţa şi fugi în goana mare spre scări. Dănuţ o măsură.

ar fi fost mai uşor parcă să-l îndemne să-şi îndeplinească datoriile. Te-ai molipsit şi tu de la Grigore ! Acum îi părea rău. Ea singură hotărîse ca Dănuţ să plece dimineaţa la Iaşi. E datoria lui să-şi ia rămas bun de la rude. Pe măsură ce unghia se rumenea. că mîne dis-de-dimineaţă. Monica era culcată. Dănuţ ar fi vrut să aibă o sută. Să nu mai vorbească cu Dănuţ?. Lumînarea stinsă fumega înecăcios. Polissoir-ul aluneca pe-a zecea. Plec cu tata. Olguţa îşi masa piciorul. petrecută acasă.. Olguţa se dezbrăcă pe tăcute. şi de acolo. Uitase că s-a isprăvit vacanţa.. Nouă unghii deveniseră ovale şi roze. de data aceasta. Înainte de-a stinge lumînarea se uită lung spre uşa lui Dănuţ. ― Are să-ţi pară rău.. vorbi Dănuţ pe nerăsuflate.. ridică ochii. Vrei Dănuţ? ― Nu. Monica se prefăcuse numai că doarme: genele-i tremuraseră. Stai cu mama toată ziua. binecuvîntată. Monica? Nu vreau eu să mai vorbeşti cu Buftea.. O zi mai mult sau mai puţin.. Olguţa porni spre casă. uitase să îşi spună rugăciunea. Ca niciodată. dacă trenul de sară cu care Dănuţ avea să plece la Bucureşti nu s-ar fi oprit la gara Medelenilor. cînd somnul e mai dulce va pleca de acasă pentru tare multă vreme. fusese totdeauna o caznă umilitoare pentru Dănuţ. în seara aceleeaşi zile. scăldate-n aur. Alice. murmurau coruri de înviere: "Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toată inima". Subt oghial.Şchiopătînd. Totul era abstract: numai răzbunarea Olguţei era concretă fără să i se arate. împreună cu domnul Deleanu. cu sacrificiul unei zile petrecute acasă. Dar doamna Deleanu zăbovea. dacă ţii tu mult. Hai la culcare. deschise buzele. Ştiţi că-s unsprezece? Acuşi trebuie să ne sculăm. şi sara mergem la gară să-l aşteptăm pe tata. că va fi intern la Bucureşti. ― Monica. nu-i păcat să-şi piardă o ultimă zi. ― Bine. nu mai pleci mîne dimineaţă. Da. şi mai ales al pieliţelor. Doamna Deleanu.. fiindcă în sufletul ei. Dar aşa! ― Dănuţ. Dănuţ vedea stingîndu-i-se steaua polară.. pentru vizite? ― Nu. şi le închise la loc: "Aşa-s bărbaţii!" . uitase. dacă vrei. Mai ţine-l acasă o zi şi sară mi-l aduci la gară. Tăiatul unghiilor de către doamna Deleanu. cu degetul lui Dănuţ într-o mină şi polissoir-ul în cealaltă. ― Ce? Nu v-aţi culcat? se miră domnul Deleanu intrînd în ietac. Piatra o lovise drept în fluierul piciorului. ca cineva care-ţi stă la spate şi se face nevăzut numai cînd întorci capul. dacă eşti prietena mea ― sprîncenele Olguţei se îmbinară ― să nu mai vorbeşti cu Buftea ― explodară buzele ei ― niciodată! Auzi. fără să-şi privească piciorul îndurerat. spre Bucureşti.

cămeşa de noapte în dulap. rîzi. păpuşa. N-are decît să se bată dacă î-i poftă! Da să nu-l insulte. învîrtind cheia de două ori. din plumieră. Olguţa îl ajunge din urmă şi-l loveşte în spate cu pumnul şi piciorul. De ce stă cheia la Olguţa? Eu îs mai mare. Păpuşa năpîrlise de-a binelea. Dănuţ îşi căutase papucii subt pat. ― Tu plîngi? îl întrebă Olguţa. dormea complect transfigurată de tunsoare şi de barbişonul şi musteţile "Hardtmuth no.. Dănuţ ! îl dezmierdă doamna Deleanu. Şi-ncet cu-ncetul. ― Aa! În locul şoarecelui de care se temuse. Dănuţ luă plumiera. din căldura patului zîmbi flăcărilor şi uşii închise de două ori cu cheia.Dănuţ plînge. ― Mamă. ― De ce nu mi-ai spus? ― Am uitat. Din geamandanul de marochin. ― Tare mai eşti copil. da nu-şi aduce aminte ce! Şi plimbarea prin ogradă reîncepe: de data aceasta însă. şopti ea închizînd uşa la loc. proaspătă şi delicată ca întîia cireaşă de mai. nici în dulap. nu ne culcăm? respiră el. eu n-am avut niciodată cheia la mine începu Dănuţ cu ton plîngător. . în blondul flăcărilor sobei. bine învelit în oghial. Uite cheia. Mai rămînea numai uşa dinspre odaia ei. cămeşa de noapte pe pat..― Haidem. Buclele împachetate într-un jurnal mai pîlpîiră o dată. subt oghial. merg la . Sări din pat: i se păruse că mişcă. în care aştepta dragostea Monicăi.. Nouă nu ne e somn.. Se sărută amîndoi. Papucii erau pe covoraşul din faţa patului. blonde. Olguţa nu era nici subt pat. 1". Întinzîndu-se în pat. Dănuţ încuie uşa. ― Lasă. Apoi se aşeză pe marginea patului.. Subt pat. tunse sarcastic. pacific. de curînd parfumate cu eau de cédrat începură să cadă pe cămeşa lui Dănuţ. ― Aha! Îţi baţi joc de mine! ridică el pumnul spre uşa închisă. buclele blonde. Dănuţ? ― Cheia de la odaia mea.. congediindu-şi paznicul inutil. Dănuţ! Hai să ne împăcăm. ― Da ce vrei să faci cu ea? ― Să-nchid uşa. Dănuţ. cuţitaşul cu limbi tăioase.. Dănuţ. cu păpuşa între genunchi. punîndu-i mîna pe umăr.. ― Ce cheie. Aprinse lumînarea. Ştie bine că merită să fie lovit. Are să vadă Olguţa! Să-i pună o păpuşă în pat! Da ce-i el? Fată?. Dănuţ ar vrea să-i spuie ceva. descoperi păpuşa îmbrăcată în rochie de mireasă. Dănuţ simţi ceva tare alături de el. I-o întinse rîzînd. Lasă eă-ţi arăt eu! Rîzi tu. mamă. Dănuţ nu spune nimic. ― Mamă.

Olguţa şi Dănuţ stau pe laviţă. Dacă nu-şi aduce aminte ce! ― De ce să pleci tu la Bucureşti? Asta-i persecuţie! ― Dacă vrea mama! oftează Dănuţ din greu. Dumnezeu dăruieşte păpuşa lui Dănuţ şi zmeul Olguţei. că vor să-l trimeată intern la Bucureşti şi că de asta au fugit de-acasă. Olguţa se încruntă. I-au crescut cozile la loc. dar Dănuţ nu se teme fiindcă Olguţa e lîngă el. Dumnezeu vîră mîna în sobă. Bat la uşă. Lui Dănuţ îi sare inima. Îi sărută mîna..braţ amîndoi. îi trece mîna peste faţă şi-n locul chipului cu musteţi şi barbişon. ia un pumn de flăcări şi-l răstoarnă pe capul tuns al Monicăi. Nu. cam lung. Olguţa spune că Dănuţ e persecutat. L-au păcălit pe Herr Direktor. Dănuţ face cu ochiul sfintelor de pe iconiţă. zîmbeşte Monica. Oare a ars Monica?. Fără să-i pese de cei care bat.. Dumnezeu ia o iconiţă din cui. S-aud bătăi în uşă. cu sfoara tăiată de Olguţa. fiindcă moş Gheorghe e chiar Dumnezeu. . Iacă şi mama! Şi ea se uită la ei. Olguţa şi Dănuţ cad în genunchi. înaintea lui Dumnezeu. Deodată. Noaptea e grozavă... Dănuţ vede că Olguţa-i aliata lui. Dănuţ închide ochii. Îi caută de-acasă. Dănuţ se cutremură.. Numai Dumnezeu zîmbeşte. Herr Direktor se uită la ei. pe scăunaş. Ce-i de făcut? Casa e înconjurată. Răsare un alt înger cu păpuşa Olguţei în mîni. Dănuţ zîmbeşte iertător. şi-n tindă răsare moş Gheorghe. că Herr Direktor mai face o cruce. Deacuma poate să-i caute! Herr Direktor îşi pune monoclul şi se uită prin odaie. Herr Direktor. ca doi fraţi model. Numai că n-are păr. vede icoana. Sfintele se prăpădesc de rîs. Uşa se deschide de la sine. Ciudat! Căsuţa lui moş Gheorghe luceşte în noaptea neagră ca o lună. şi-i pare foarte rău că trebuie să-i ascundă ceva. răsare un înger cu zmeul lui Dănuţ în mînă. Dumnezeu ia păpuşa pe genunchi. Au ajuns.. Dumnezeu îi primeşte în casă. Sfinţii clipesc. Dumnezeu. ― Da nu vreau eu. Dumnezeu se uită la Dănuţ. şi-şi face cruce. .. tata şi cu mama bat în uşă din răsputeri. Vra să zică Monica a rămas păpuşa.. îi preface pe toţi trei în sfinţişori zugrăviţi şi aşază iconiţa la loc. E chiar zmeul cel mare de la începutul vacanţei. Sfinţii îşi trag coate şi se încruntă aşa de sever. Dănuţ tremură..Amîndoi fug de-acasă la moş Gheorghe..

buzele-şi pierdură aroganţa zîmbetului muşchetăresc. şopti doamna Deleanu. aceiaşi sîmburi de piersică uscaţi şi prăfuiţi. În podul cu vechituri. umbrele oamenilor care duceau cufărul erau lugubre. Ali intră în casă pe uşa deschisă. curmată doar de bocănitul cizmelor. scoală-te. Cu toate semnele şi poruncile date în şoaptă de doamna Deleanu. Deşi s-apropia dimineaţa. cu un aer nemulţumit. Păpuşa din vis semăna cu Monica ― era chiar Monica.Mama ia icoana. fiindcă abia acum îşi aducea aminte că în vis Dumnezeu îi dăduse lui păpuşa care semăna cu Monica. Dănuţ îi făcu loc în lada cu cărţi. erau încă buimăcite de somnul neisprăvit. dădu din cap Dănuţ. Noaptea păpuşii începu o dată cu cîntecul cucoşilor ― şi insomnia ― fiindcă Dănuţ uitase să închidă ochii de sticlă în care aflase melancolic de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana cînd erau . Dănuţ ştergea cu radierul musteţile şi barba păpuşii . fiindcă-i era ruşine de Olguţa.. păpuşa din mînă. celălalt argat de la grajd. se uita distrat în jurul lui. Dănuţ. urmate de Ion şi de Pricop. Cuprinzînd-o c-o mînă de mijloc. primejduind somnul fetiţelor. Subt hărnicia radierului. cam palid în hainele de catifea albastră. îmbrăcate gros. Oamenii ridicară cufărul din odaia lui Dănuţ. De acuma şi pe ea o aştepta colbul.. avea cocheta dezolare a unei domniţe în bejenie. cu capetele înfăşurate în tulpane negre. aceeaşi pace. Mesteca mereu. Femeile intrară în antret cu lămpile aprinse. Nimeni nu-l goni. nu mai semăna cu păpuşa din vis. Acelaşi miros. de cînd era tunsă. Păpuşa cu rochiţa de mătasă albă. şi îi bătuse inima ciudat. Curentul făcu să tresară şi să tremure flacăra lămpilor. cizmele lui Ion şi ale lui Pricop bocăneau aspru pe podele. Anica şi Profira.Nimic nu se schimbase în pod de cînd se despărţise de Robinson Crusoe. vărsase din greşeală prea multă apă de dinţi în paharul cu apă: îl usturau gingiile. Bărbia-şi arătă din nou gropiţa. "Păcat c-am tuns-o". s-apleacă asupra ei ― Dănuţ simte lămurit parfumul mamei ― şi sărută pe frunte tocmai pe Dănuţ. ca o bătrîneţă între străini. cu guler tare. obrajii păpuşei îşi recăpătară tenul feminin. rabattu şi elegantă lavalieră. Dănuţ. Dănuţ o îndepărtă puţin. în tăcerea de şoapte. Dănuţ închise capacul. Numai lipsa buclelor mai amintea urgia care se abătuse asupra ei. dar nimeni nu ştiuse. dezmierdînd pe frunte cea din urmă deşteptare în casa părintească. a copilului cu bucle castanii. singură între atîtea cărţi. În sufletul lui Dănuţ era visul nopţii. privind-o. Şi lui Dănuţ îi părea rău. Cufărul cu aşternutul fu scos afară. casa părea deşteptată în negru miez de noapte. la lumina slabă a lumînării. alături de Robinson Crusoe. şi-n visul nopţii păpuşa se oglindi. Oftînd. regăsindu-l pe acel suav. ― Hai.

în familie. ţinîndu-şi mînile pe gură. După o lungă. ocrotit de şuierul biciului. controlîndu-şi uneori nodul cravatei. Satul rămase . zarea răsăritului tumultoasă de aur roşu. Copitele cailor dansau pe loc. aceste două cuvinte îl înfricoşau.. Era bine dispus. Dănuţ ronţăia îngîndurat cornuleţele presărate cu chimion.. ― Nu-nu-nu! Asta nu! ― Lasă-l. ce Dumnezeu! Băiat mare! Departe de-al măguli. Doamna Deleanu se sculă de la masă şi începu să privească afară.. masa şi cei trei comeseni. samovarul de aramă sclipea şi fumega obez. cînd la spate cîntă lăutarii. turnă în paharul lui Dănuţ cam mult.. Doamna Deleanu zîmbi pentru el. samovarul bufnea şi şuiera ca o ironică locomotivă. necurmată şi tihnită vacanţă la ţară. moş Gheorghe! Ali se urcă în trăsură. Doamna Deleanu desena cu degetul pe faţa de masă capul lui Dănuţ. zorii. Domnul Deleanu îşi sorbea ceaiul cu lapte. Apucînd maşinal sticla cu rom.. La intrarea în sat. şi o clipă numai zări în pragul uşei pe Monica ― visa? ― cu părul desfăcut şi chimonoul prea larg. La loc de cinste în capul mesei. Dănuţ îşi trăgea mănuşile de piele. Cîmpiile erau albe de brumă.Dănuţ făcu un semn cu mîna spre casă şi servitori. parcă ne-a fost vorba să stai în casă? ― Da. ca un tren negru care-l ducea de-acasă între străini. ― Moş Gheorghe! îl dojeni doamna Deleanu cu degetul ridicat. Aşteptînd să i se răcorească ceaiul. abia scoase din rolă: bucătăreasa se sculase înaintea tuturora. bucurară ferestrele. uite. În tăcerea deplină. grămădindu-se pe pled la picioarele lui Dănuţ. se rugă el dezmierdînd mîna doamnei Deleanu. Caii se smunciseră. Bucureştiul. Anica şi Profira păiuriră pledul de o parte şi de alta. ― Parcă-i un prinţişor! exclamă tare bucătăreasa. profirii ca sănătatea tinereţii. mamă! Hai să-l luăm în trăsură. ― Bună dimineaţa şi sărut mîna! ― Ei. comic deformaţi de rasa mongolică parcă. În ceaiul cu rom căzură lacrimi. aşa cum torni din sticlă.. Trapul cailor răsuna din nou. moş Gheorghe! Ce bine-mi pare!! se lumină Dănuţ văzîndu-l pe capră. duduie! D-apoi cu sumanul ista sau în casă nu-i totuna? Toţi servitorii ieşiră pe scări. dulăii ciobăneşti se repeziră crunţi spre el. Dănuţ se aşeză la mijloc între domnul şi doamna Deleanu. ― Mamă. Dănuţ se ridică în picioare. ― Opreşte. cerul vînăt. În şoldurile lui gălbuie se oglindea sofrageria.singuri. Ali se luase după trăsură. Treptat. Alice! E băiat mare. Palid.

Dănuţ? Îi mai îndreptă odată lavaliera şi bereta. Domnul Şteflea se înclină cu deferentă.. Trenul intra în gară.. Mîna lui Dănuţ îi încleştă mîna. Dănuţ şi doamna Deleanu şedeau alături ţinîndu-se de mînă. cucoane Iorgule. însuşiri care lipseau cu desăvîrşire domnului Şteflea.. ridicînd ochii de pe hîrtii Domnul Şteflea îşi şterse fruntea năduşită şi oftă.în urmă. ― Să scrii mamei cum ajungi. ― Hai. Pe la moara murgului Trece iată turcului. îmbrîncind cu piciorul în vagon geamandanele.. Domnul Deleanu cerea de la clienţii săi. Alergară într-un suflet. Într-un capăt al băncii de pe peronul gării. O sonerie vibră teatral prin pacea cîmpenească a peronului.. ― Bun aer! exclamă domnul Deleanu. Doamna Deleanu se ridică. Unu Ilă Duduilă Eşti coş Toporaş. domnul Deleanu răsfoia grăbit teancul de citaţii. Dialogurile dintre ei erau o necontenită ciocnire între un expres şi-un tren de marfă. Şi vacanţa. Cînd mă gîndesc la infecţia din Bucureşti! ― St! Doarme! şopti doamna Deleanu. Doamna Deleanu vorbea lui Dănuţ pe şoptite.. Cum adică?. claritate şi preciziune. luînd pe braţe capul îngreuiat al lui Dănuţ. tot-tot-tot ce faci.. lung.. copii şi extracte. pe mine aşa mă taie capul. îl grăbi domnul Deleanu. Vagonul de clasa întîi se opri dincolo de peron. ascultînd explicaţiile domnului Şteflea cu privire la procesul ajuns la Curtea de apel.. ― . Ioane. Am să-ţi spun ce trebuie să faci. Azi îţi fixez termenul de judecată şi văd dosarul. ― Domnule Şteflea! începu domnul Deleanu categoric. Dănuţ! îl chemă doamna Deleanu mergînd alături de . ― Dă. Aşezat pe marginea celuilalt capăt. Da aduc martor tot judeţul! ― Domnul meu! îl întrerupse glacial domnul Deleanu. Îl lovise peste picioare. Şi tu de ce nu bagi de seamă? Dănuţ înghiţi în sec. murdărind lumina dimineţii. cînd se întîmpla să-i asculte. La ferestre clipeau somnoros chipuri palide şi unsuroase.... Auzi.Eu stau la Iaşi pînă diseară. Diseară ai să mă aştepţi la trenul de Bucureşti.. Doi ţărani se sculară. ― Dănuţ..

copii.. Alături. conductorul. În trăsură.trenul pornit. Tu eşti prietena mea. tresărea o sticlă de "Cherry Brandy". nu-l lăsa pe Ali. ştergîndu-şi ochii. simţind o lacrimă pe obraz. ca o indiferenţă. În urma trenului o cioară coborî între şine. îngînă Dănuţ.. din timpul dejunului şi al mesei. Pe fotoliul din fundul coridorului. vorbi moş Gheorghe ridicînd de jos batista doamnei Deleanu. îşi făcea socotelile. pe măsuţă. Doamna Deleanu nu le mai însoţi în odaie. ― Hai la culcare.10-11 ― domnul Deleanu juca o partidă de écarté cu un confrate bucureştean.. ― Pă asta. te-am trădat. Se despărţiră în antret. Monica se aşeză îmbrăcată pe marginea patului. muind mereu în gură creionul chimic. ― Sigur. prin întuneric. ― Ba da. mai avem pe cineva acasă. Monica rămase în picioare între paturi. Olguţa şi Monica îi sărutară mîna. Uşa cu panoplia rusojaponeză era dată în lături. Olguţa! ― Noapte bună. ― Olguţa. Prea mare fusese sofrageria pentru tăcerea în trei. pătrundea răcoros în odaia fetiţelor. ciugulind prin prund. vagonul de dormit gemea şi scîrţîia molatec de-a lungul kilometrilor. Abia avu vreme să-i sărute mîna întinsă. Se făcuse grijitură mare în odaia lui Dănuţ. Mirosul de terebentină al podelelor proaspăt ceruite. mirosind a piele C. Nimeni nu-i mai spunea: "Du-te la culcare. privind în jos. aşezat pe strapontinul de lîngă fereastră. Monica-şi spuse rugăciunea mai repede ca de obicei.. nene. În cabina mică ― no. În faţa cabinei.F-R. ― Tu nu te culci? o întrebă Olguţa. vorbi Monica zguduită de suspine. Olguţa închise uşa. ― Mamă. Începu să-şi scoată rochiţa. prea mare salonaşul doamnei Deleanu. greu s-o cîştigi! . cu chipiul pe ceafă şi tunica desfăcută la gît. Înainte de a se dezbrăca. pentru tăcerea de după masă. Monica! Olguţa suflă în lumînare.. Ţinîndu-şi suflarea se apropie de patul Olguţei. Dănuţ privea afară cu fruntea rezemată de sticla rece. Olguţa se sui în pat. ― Duduiţă. Şi eu îl iubesc. ia-l în tră. cu noaptea la ferestre. Îngrăşat de confort. cu mişcări ostenite. ― Ce faci? tresări Olguţa. Eu îl iubesc pe Dănuţ.. Dănuţ". multă vreme... ţipă el nemaivăzînd-o. îmbrobonat de lumini rotunde.-istă şi a fum de havană. două pahare cu monograma companiei de "Wagon-Lits" cîntau ciocnindu-se cristalin. sau: "Cum? Nu te-ai culcat?" deşi trecuse ora cînd copiii "trebuie să se culce". ― Noapte bună.

care prea tîrziu alerga după tren să restituie cutia cu bomboane. privise toată scena. puiule? ― Dănuţ! suspină el ridicîndu-se în picioare. Se apropie de Dănuţ cu un pachet de şocolată. începu să plîngă. Trenul îşi încetini mersul. am ajuns! se ilumină Dănuţ văzînd la fereastra vagonului oprit figura familiară a domnului Şteflea. te-aşteaptă clienţi pă la gări? ― Un imbecil care mă pisează! Cu cărţile de joc în mînă. Dănuţ scoase cutia cu bomboane de mintă şi o întinse pe geam.. arătîndu-i cu degetul idila de pe coridor. Domnul Deleanu. cu glas de bariton răguşit. Dănuţ îşi frîngea mînile. dădu cîteva ordine laconice domnului Şteflea şi. asupra pupitrului descifra. ca şi cum şeful gării i-ar fi fost singura şi ultima bucurie de-a lungul drumului amar.. La tante Melanie Et l'oncle Leon. domnul Deleanu ridică geamul din dreptul lui Dănuţ. Să fi putut. Domnul Şleflea o luă nedumerit şi rămase cu ea în mînă. . dramatic. şansoneta adusă de la Bucureşti o dată cu răguşeala. flutură batista îndelung spre şeful gării. Dănuţ se aşeză din nou pe strapontin şi. aplecat pe fereastră. îşi reluă partida. (1) ― Ah! Papa! Iar ai greşit! îl dojeni Olguţa zburlindu-i părul cu podul palmei. din uşa cabinei alăturate. nene. ― Bravo. ― Ce. Dacă nu ştia ce să-i spuie! Gorniţa de plecare răsună. NU TRAGI DIN LULEA?" La tante Julie. Dănuţ.... Domnul Şteflea rămase aiurit la geam.. ― Papa. i-ar fi dat domnului Şteflea şi turbinca lui Ivan. O doamnă. Pierzîndu-l din ochi.. . La tante Sophie.Trei gînduri urmăreau prin noapte acelaşi tren căutînd pe-acelaşi călător.. nene! Halal fecior! Îţi seamănă! clipi confratele către domnul Deleanu.. grăbit. Deznădăjduit. IV "MOŞ GHEORGHE. Locomotiva ţipă ascuţit. ― Cum te cheamă. privind-o.. aplecat peste umărul Olguţei.Huruitul roţilor şi vorba muntenească a partenerului domnului Deleanu ţineau tovărăşie gîndurilor lui Dănuţ. Trenul pornise. Olguţa îl acompania la pian.

tante Melanie e nevasta lui oncle Leon. Eu cred că tante Melanie îmi pune piedică! Olguţa bufni de rîs. papa. ― ... papa. ― Ce-ţi spuneam eu! Vrea să divorţeze şi m-a angajat pe mine avocat. Asta-i greţos! Vai. glasul de soprană şi cel de bariton silabisiră pomelnicul ritmat al tantelor. Monica aflase adevărata pricină a contramandării plecării la Iaşi. papa. ― Ei. Ştii. ― Nu primi. şuierînd melodia şi bătînd tactul cu piciorul. dar făgăduise doamnei Deleanu să nu spuie nimic Olguţei.. sculptînd-o cu degetele în aer. săracul de el. Monica şedea pe divan lîngă sobă. papa. 1 Mătuşa Julie. o invocă Olguţa. Domnul Deleanu fredona cu buzele închise. dînd din cap. Ea îl persecută.. iar?! Ce-are să spuie mama? Domnul Deleanu îşi luă o figură de şcolar prins cu lecţia neînvăţată. papa! Are musteţi! ― I-auzi! ― Zău. Începu din nou. Oncle Leon are dreptate. Mi-o închipui eu. ― Şi ce mai are? ― Aa! Un neg. papa! Mă jur! Cînd mănîncă ouă fierte îi rămîne gălbenuş pe musteţi. papa! Dac-ai şti tu cine-i tante Melanie.Cu ochelari. / Mătuşa Sophie.. / Mătuşa Melanie / Şi unchiul Leon (fr. ― De ce greşeşti tu. ţinînd pe genunchi o carte din "Bibliothèque rose".. Tante Melanie e o zgripţuroaieă. ― Atunci hai să mai cîntăm odată. n-ai spune una ca asta! ― Da tu de unde-o cunoşti? ― Aşa!.. are ochelari pe vîrful nasului şi se uită pe deasupra lor. tu cînţi: si-sol-mi-do ― în loc să cînţi: si-la-si-do. ― Săraca Olguţa! oftă ea adînc din cap. ― Vai. Dimineaţa intra pe ferestre ca un viscol de polen. ― Hai. adaugă domnul Deleanu. Şi din nou... ― Ce-i de făcut? ― S-o persecutăm şi noi pe ea. Papa. ― Stai.. aurind sclipitor covoare şi oglinzi.― Vezi. .. Ascultă-mă pe mine.).. un neg păros deasupra buzei! Şi-i slabă ca un ţîr. papa. tocmai la l`oncle Leon? ― Mare mister! se încruntă domnul Deleanu. Din întîmplare. ce urîtă-i!.

Moş Gheorghe cercă să închege un zîmbet mucalit cu colţul buzei şi . vorbi doamna Deleanu trecîndu-şi mîna peste frunte. venit pentru afaceri. Uşa salonului se deschise încetişor.. ― Scapă.Anica.. ― Bravo. N-aveţi nici o grijă. Mult nu mai are. J'en fais mon afjaire (1).. Aş vrea să nu ştie. duduie. ― Să-l transportăm la Iaşi. ― Păcat de cheltuială! Nu rezistă. În cinci minute sîntem cei mai buni amici.). Văzîndu-l pe doctor. la spital. Olguţa începu să-i călăuzească degetele nedibace printre clapele uniforme.. azi. Doamna Deleanu ieşi cu doctorul în tindă. aşteptînd.. Vrînd-nevrînd. doctorul trecu înainte. papa.... ― . ― Voyons! N-aveţi nici o închietudine. fetiţa mea îl iubeşte pe moş Gheorghe.. papa? Hai să te-nvăţ acompaniamentul! ― Vrei să mor? ― Hai. La tante Melanie Et l'oncle Leon. domnule doftor? întrebă unul. du-l pe domnul doctor la curte. 1 Ia te uită!. mîne: e o chestie de ore.. ţăranii aşezaţi pe prispă se ridicară în picioare. Cere coniţa spirtul din dulap şi un prosop curat. trăsura-l aştepta la poartă cu Ion pe capră. ― Ceva moştenire? glumi doctorul ascuţindu-şi privirea... Et l'oncle Leon.. doamnă.. ― Spurcăciune! scuipă printre dinţi Oţăleanca.. Mă descurc eu (fr.? ― Dă. salutîndu-l adînc. Monica intră în salon cu fruntea încreţită şi ochii grei. Monica ieşi afară. domnul Deleanu se aşeză la pian. c-un deget măcar. urmîndu-l c-o privire duşmănoasă pornită din ochii uzi de lacrimi curate. Urmat de Anica.. zîmbi doctorul ridicînd mîna.. ― A venit doctorul? ― Da. Domnule doctor.. O lăsăm să creadă că eşti un client al bărbatului meu.. La tante Julie. Cu prosopul şi sticla în mînă. Anica-şi vîrî numai capul... La tante Sophie.... papa! ― Cu aşa profesoară ajung departe! ― Ştii ce. Anica o luă la goană pe scări. ― .. înghiţi Anica ştergîndu-şi ochii cu pestelca...

domnule Deleanu. titlul cărţii. întoarse capul. ― Bucuria părinţilor. dacă vrei. strîngîndu-se în Olguţa... Eu propun: Les bonheurs de Sophie(2). începu Olguţa descoperindu-şi fruntea. aspiră aer pe nas.coada ochiului. ― . Un oftat greu curmă tăcerea. . de cum intra pe uşă.. a eter şi a spirt ars. ― Şi vra să zică. ― Les malheurs de Sophie(1)..Odăiţa în care Olguţa descoperea fructele din livada Oţălencei. îndreptaţi spre ferestrele luminoase. obraz în obraz cu Monica. încheie doctorul. domnişoarele? Dacă nu-s indiscret? le întrebă doctorul aşezîndu-se pe divan alături de ele. îi luă doctorul vorba din gură. zîmbetul răsări trist pe faţa topită în jurul ochilor amari de suferinţă. mirosea acum a iod.. Asta-ţi dă sănătate. ― Şi cu ce se delectează. ― Bine. adăugă scurt Olguţa. Şi întorcîndu-se către Olguţa: A la vôtre... ― Şi binecrescută. ― Bună ţuică. era o fetiţă ca şi noi. ― Monica. Doamna Deleanu se aşeză pe marginea laviţei. recită repede Monica. prefăcîndu-se că ceteşte. frămîntîndu-şi degetele subţiate.. moş Gheorghe? ― Duduie. combativ. (3) ― Sofia noastră. di ci m-o mai împuns? ― Fiindcă aşa trebuie. Profira ieşi cu tablaua. cuminte şi amatoare de poveşti. se umplură de lacrimi. ― Les malheurs? A! Nu! Cu-aşa cetitoare trebuie să schimbăm titlul. după aromă. Spiritual. mă rog. binişor. Sofia dumneavoastră e nenorocită? Ia puneţi-mă şi pe mine la curent cu nenorocirile ei. Olguţa se încruntă. ― Vous avez la parole. ― Te doare.Am să ţi-o aduc mai încolo. ai băgat de seamă? Clientul se rade pe frunte! şopti ea. da eu aş zice să vie părintele.. are să vină şi părintele. ― Sărut mîna. ― Cum nu. privindu-l drept în ochi. ― Vrei ceva. moş Gheorghe. ― Frumoasă.. ― Bătrînă. ― Bună şi bătrîneaţa la ceva! clipi doctorul. aruncînd doctorului o privire scîrbită: mîncase toate aperitivele. Ochii moşneagului. încet. mademoiselle! Olguţa îl privi cu ochi de miop şi-şi vîrî din nou nasul în carte. Ochii lui moş Gheorghe stăruiră umili subt privirea doamnei Deleanu care. se oferi Olguţa. moş Gheorghe. moş Gheorghe? ― . moş Gheorghe. şopti el rar.

).. ― Ha-ha! Şi de ce spune minciuni. Uşa se deschise. (fr.. Din plicul deschis se revărsă pe farfuria doamnei Deleanu un teanc . nu pot să te sufăr: fiindcă te razi pe frunte. Aveţi cuvîntul (fr. În loc să stea de vorbă cu părinţii Sofiei ― cum stau oamenii mari ― el vorbea cu Sofia.). ― Sofia tocmai cînta la pian. urmă Olguţa îndîrjită. 2 3 ― Aa! Ce nu ştiu eu?! Îmi spune degetul cel mic. Dar musafirul n-o lăsa în pace. ― N-o aşteptăm pe mama?. Şi-atunci. fiindcă era o fetiţă binecrescută. ― Ia să văd. ― Daa? Te rog să spui mata degetului cel mic ― care? de la mîna stîngă. (1) ― Odată.. cum vă-mpăcaţi? întrebă doamna Deleanu pe doctor.. sau de la picior? ― Iacătă-l! Olguţa îl privi cu deosebită şi lungă atenţie. ― O veste bună: o scrisoare de la Dănuţ. eu aş propune să ne aşezăm la masă.. la picioarele Olguţei.. se aşeză pe divan. subit. Doamna Deleanu intră cu o prefăcută însufleţire. fiindcă miroşi ca o farmacie şi fiindcă nu-mi dai pace". sări Olguţa.. 1 Sînt numai urechi (fr. ― Haidem la masă. ― Te rog să-i spui mata că spune minciuni şi drept pedeapsă să-i tai unghia.― De unde ştii mata? 1 Nenorocirile Sophiei.). roman al contesei de Segur (1799―1874) Bucuriile Sophiei (fr. Ce să facă? Se scoală şi ea să-l primească pe musafir.. Ei. Domnul Deleanu. Unghiile doctorului erau tăiate ― sau.). domnişoară? ― Fiindcă Sofia noastră nu era bucuria părinţilor. Tăcere gîtuită. ― Nu-mi vine a crede! ― Ascultă mata şi ai să vezi. vine un domn în vizită la părinţii Sofiei. ― Admirabil! Ne tachinăm deja. se amestecă domnul Deleanu. Ştiţi: "Qui s'aime se taquine(1)l".. Domnul Deleanu îşi muşcă musteaţa.. strănutînd. datorită pesemne unei concepţii estetice. ― Je suis tout oreilles. Sofia nu s-a mai putut ţine şi i-a spus în faţă: "Domnule musafir. Numai degetul cel mic al mînii drepte era privilegiat cu prisosinţă. ― Olguţa. mai exact mîncate ― scurt. de la mîna dreapta.

Eu i-o duc lui moş Gheorghe. oprindu-se prea tîrziu. O pauză lungă.. mi-e foarte dor de voi toţi. ― Hei! Ca o ridiche! Căpăţînosul tatei! ― Asta-i pentru mine. ― Ce scrie. mă rog. mamă? Ceteşte scrisoarea. o aşeză pe genunchi pipăind-o cu degetele. "Pentru Olguţa de la Dănuţ. ― Poftim omletă.de fotografii. ― "Pentru Monica de la Dănuţ". Mergi cu tata cînd s-o întoarce. doamna Deleanu.). Alice. înghiţi. Ceteşte fiecare după masă. Monica şi luă fotografia fără s-o privească. Dacă n-ar fi fost doctorul la dejun." ceti repede. şi-şi trecu şervetul peste obrajii aprinşi. ― Chiar aşa. Dănuţ! jubilă Olguţa. mamă. privind cu de-amănuntul fotografia proaspătului licean. Zugrumată de emoţie. anunţă Olguţa urmărind cu o privire cruntă pe doctorul care intra în salon. mai tîrziu. Daţi-mi şi mie o fotografie. ― Mamă.. de moş Gheorghe şi de Ali". interveni el mestecînd. ― "Pentru papa de la Dănuţ". ― Staţi. Nu-s eu prietenul juneţii? 1 Cine se iubeşte se tachinează (fr. papa? ― Nu ţi-am promis? Îi facem noi doi o vizită! ― Şi ne dăm în scrînciob? ― Vai! ― Şi pe client îl lăsăm acasă. ― Lasă. ― Lasă. omleta s-ar fi întors aşa cum venise. Singur doctorul îşi mînca omleta cu brînză şi verdeţuri. Nu pot să-l sufăr. Toţi se posomorîră. Hai să mîncăm." ― Mamă.. clipind cu înţeles cătră doamna Deleanu.. Poftim. Monica. da aceea pentru cine-i? ― "Pentru moş Gheorghe. Moş Gheorghe-i dus la pădure. se scutură doamna Deleanu. eu mă duc la moş Gheorghe să-i duc fotografia. ripostă crunt Olguţa îndesînd farfuria înspre el. papa! respiră Olguţa. uite: scrie ceva pe dos. ― Mamă. ― Ia să vedem. ― Tuns! se-ntristă doamna Deleanu. Numai doctorul zîmbi. Ai văzut cum . Olguţa. nu? ― Nici vorbă! ― Bravo.. ― "Dragă mamă. ― Dănuţ! Uite: Dănuţ! se bucură doamna Deleanu. ― Mergi şi tu. ― Bravo.. fără ca bucătăreasa să se mire. ceti doamna Deleanu slova caligrafică.

"De cînd m-am tuns mi-i foarte frig. rostit de doamna Deleanu. ei are liber.da în ora de română.. El mi-a dat dreptate.. urmă Dănuţ îndărătnic."Ieri... Ei ţipă: băăă! .. Dănuţ nu spune-aşa! sări şi Monica. aprinsă de mînie. Doamna Deleanu începu să plîngă. Da eu nu mai pricep nimic! Chiar el spune tot aşa: «Ei are»! Spune tu. un băiat spunea arătînd pe nişte băieţi din altă clasă: «Mă. Toţi băieţii rîdeau şi spuneau că el are dreptate. ― Foarte rău! dezaprobă Olguţa. ― Ce era să facă săracu Dănuţ? îl apără Monica. ei îs cam surzi! explică Olguţa compătimitoare. altfel nu te-nţelege.mănîncă? Doamna Deleanu întinse Olguţei scrisoarea lui Dănuţ. Mie nu-mi pasă. lîngă ea.. Chiar m-au poreclit «Şoldoveanu» şi «domnul Măi». Numai mi-i ciudă că spun minciuni! Spune şi tu. Auzind cuvîntul gavanoase.. Olguţa tresări. da mi-i ruşine cu capul gol! Ce-ar mai rîde Olguţa să mă vadă aşa!" . în care nu se făcuse încă foc fiindcă Olguţa pretindea că-i prea cald. cînd intram în clasă. mamă dragă. Olguţa cetea cu glas tare scrisoarea lui Dănuţ. prigonitori ai lui Dănuţ. Luînd-o pe Monica de mînă. că v-aş arăta eu şi mai fac! se stropşi Olguţa la nevăzuţii munteni. se grăbi spre odaia ei.. ". l-am întrebat pe domnul Ilie Popescu cum se spune. fiindcă eu sînt şoldovean căpăţînos. Ei n-are dreptate niciodată . N-ai auzit? Ei nu spun măi ca noi. Monica? ― De ce.. fiindcă în româneşte subiectul se acordă cu predicatul. ş-atunci trebuia să spuie: ei au liber».. dacă-i adevărat că eu spun: «şi mai faşi» în loc să spun «ce mai faci?»". E vorba de nişte gavanoase! cercă ea să zîmbească. ― Să-i insulte şi să-i bată. Monica primi omagiul. Olguţa. Olguţa? El i-a dat dreptate lui Dănuţ. al dracului!" Atunci eu am sărit şi i-am spus că nu ştie să vorbească româneşte. ― Da nu-i adevărat. Cînd vorbeşti cu un muntean trebuie să ţipi. mamă dragă. Monica urmărea cu privirea şirurile neregulate pe care ar fi vrut să le alinte şi să le sărute. eşti un prost! Se cunoaşte şi după nume că-i prost."Da nici eu nu m-am lăsat". Eu n-am spus nimica".. şi-a bătut joc de mine sau nici el nu ştie româneşte?" ― Ilie Popescu. Monica. Şi nu ştiu de ce. ― Biata Olguţa! dădu din cap domnul Deleanu. ― Sigur dă nu spune! Da-s proşti muntenii! Ştii.. ― Nu-s eu acolo. nu-i aşa.Băieţii de aici mă rîd fiindcă vorbesc moldoveneşte. ". . ― Bravo ţie! aprobă Olguţa pe neştiute. ― Nu trebuie să ţii cu proştii. ― Ceteşte-o cu Monica.

Veghea şi Oţeleanca. îngenunchease în faţa icoanelor. Venirile ei acasă ― din ce în ce mai rare ― nu aduceau decît o faţă mai istovită. Braţele-i atîrnau în lături.. De la o vreme aţipise. moş Gheorghe privise lung aburii albăstrii ai fumului de tămîie plutind înfloriţi prin odaie.― Săracu Buftea! zîmbi Olguţa. Surîdea serafic mînei nevăzute a fotografului. purtătoarea chipiului. o mînă voivodal înfiptă în şold. Mai tîrziu. întins pe prispă. uneori numai ― şatunci c-un oftat de mîhnire ― capul fetiţei timide cu care avea să i se stingă numele. posomorîtă şi savantă şi în alte limbi decît cea românească. şi chipul păstrau parcă întipărirea resemnată a unei răstigniri. capul strîmbat în sus. o învăţară să fie bătrînă la minte. deşteaptă. aşezată pe un scăunel alături de laviţă. ca la comanda militărească "pe loc 'paus!". Asculta şi privea. Doctorul. Scrisoarea se isprăvea cu următorul post-scriptum: ". Nu doar că n-o iubeau părinţii! Dar mama doamnei Deleanu. cetea un roman franţuzesc. Neîndrăznind să stea jos. Parcă-i dat cu var pe cap! Olguţa reîncepu lectura. Moş Gheorghe-i ţinuse loc de mamă şi bunic. privind fotografia din mînile Monicăi. În schimb. verzi. Doamna Deleanu îl veghea. Olguţa admira retorica măiestrie cu care Dănuţ îmbinase spovedania jafului dulceţilor păstrate pentru iarnă. Conu Costache Dumşa.Pe cînd era de-o samă cu Olguţa. la aer curat. grele. ca un mucegai nimicitor al oricărei frăgezimi. subt acelaşi acoperămînt cu doamna Deleanu. mamă dragă! Numai la noi acasă se face aşa bună dulceaţă!" ― Bravo.. în uniformă cu pantaloni lungi avea o poziţie foarte fotografică: un picior înainte. obrajii Monicăi îşi însuşiră zîmbetul. Monica nu-şi mai lua ochii de pe fotografie. Acum dormea cu faţa în sus. Bună mai era. Fără de moş Gheorghe nu l-ar fi cunoscut. pentru Dănuţ era o naivă şi deplină doină. mamă dragă!" departe de a fi un vicleşug. prins de viaţa politică. cu coatele sprijinite pe genunchi şi fruntea cufundată în palme.. doamna Deleanu căpătase de la moş Gheorghe un dar nepieritor. Dănuţ. fuseseră ochii Fiţei Elencu. străjeri neclintiţi ai copilăriei ei în căminul părintesc. cealaltă. cu slăvirea lor şi măgulirea păgubaşului ― fără să-şi dea seamă că acel "bună mai era. trăise mai mult prin străinătate. făcînd reflecţii specific româneşti. greu zdruncinată de la naştere. atîrnînd ţapănă de-a lungul coapsei. tot subt diriguirea Fiţei Elencu. După împărtăşanie.Şi eu am mîncat dulceaţă din gavanoasele de la Olguţa. Roşi. Şi trupul. un zîmbet mai chinuit şi o poruncă de linişte sfătuită de doctori şi rostită de Fiţa Elencu în faţa mormanelor de jucării proaspăt aduse. şi fiind ostenită de lunga şedere în picioare. . ca trandafirii Iericonului: zîmbetul copilăriei. El alungase tot atîtea lacrimi pe cît deşteptase zîmbete şi-nviorări pe chipul palid al feţei . Dănuţ! Aşa aş fi scris şi eu. dezmierda distrat. dascăli şi guvernante..

istovite de învăţătură şi singurătate. o căzut la pat moşneagul. ca să nu mai simţi nevoia să ţi-o spună slugile. la Iaşi. Degetele doamnei Deleanu mîngîiară uşor părul alb al moşneagului. somn tineresc "dragul duduiţei". Într-o bună zi. Şi moşul copilăriei lor se ducea. . Bicele. un slugoi. "duduiţa moşului" pornise într-un suflet. ― Sărut mîna. Ei. dragă nepoată. Şi cum mai spune? "Dragă!" Un adiectiv foarte necuviincios!. Alte amintiri.. tînărul Iorgu Deleanu le lăsă să curgă în voie. Nu ştii..... să tenveţe mătuşă-ta. Vra să zică. un Deleanu oarecare.. O noapte întreagă dormiseră pe prispă.. oftase ea ca să-şi ascundă zîmbetul. fetiţo. Acum era Olguţa. scumpa mea nepoată.. Moş Gheorghe o întîmpinase ― mohorît de vesel ce era ― în tindă.. şi acolo am săţi spun eu "draga mea Alice" pînă ce ti-i sătura de dragoste. Moş Gheorghe şi mama Anica pîndiseră pe geam pentru fericirea de la spatele lor. pentru ce-s făcute bicele?.. Şi ea fusese odată "duduiţa moşului". ― Ia să vedem noi ce-a scris domnul profesor. . căpătînd bile din ce în ce mai roşii la examenele de drept. duduie.. încheiase Fiţa păturind scrisoarea ca pe un document de mare preţ.. are cutezanţa să te tutuiască pe tine. că-i mai bătrînă.. de mai tîrziu. bre!. fetiţo. sînt făcute pentru tălpile groase. începuse Fiţa Elencu aşezîndu-se într-un fotoliu. odraslă de neam boieresc! Frumos! Tare frumos! Ştii tu. Moş Gheorghe ştia bine cine-i şi ce poate Fiţa Elencu.. şi acestea tot de moş Gheorghe legate şi de căsuţa lui. încît tînărul Iorgu Deleanu găsise numai o uşă închisă în casa unde preda lecţii de filozofie. profesorul de filozofie al nepoatei sale. nevasta lui moş Gheorghe.. că acest posesiv nesăbuit porneşte dintr-o minte cu totul smintită? Că altfel nu-i cu putinţă să îndrăznească un fecior de robi să fure un cuvînt aşa de boieresc!. Inima nepoatei simţise greutatea întregei planete. Fiţa se ţinuse de cuvînt aşa de vertiginos. O după amiază întreagă. În loc de boală ― tînărul Iorgu Deleanu. înlocuiră pe-ale copilăriei.. Pe cînd nepoata Fiţei învăţa la Medeleni să-şi stăpînească lacrimile subt atenta priveghere a ochilor verzi. Mata.. ― Ce-i asta. vine la curte mama Anica. Şi ce mai spune? "Mea!" Cum se poate! Nu-ţi pare ţie. Alice? întrebase ea cu scrisoarea în mînă şi un zîmbet oţeţit în ochi. şi mai simţitoare. fiindcă în odăiţa lor dormea somn fericit. ai să mergi cu mine la ţară.Fiţa Elencu prinsese la Iaşi ― era mult de-atunci ― o scrisoare de dragoste de la tînărul Iorgu Deleanu. ca să le facă mai subţiri. Fără să mai aştepte încuviinţarea Fiţei. Totuşi nu pregetase. scumpa mea nepoată. "Draga mea Alice" Bre..

În tăcerea odăiţei nu s-auzea decît suflarea hurducată şi şuierătoare a lui moş Gheorghe.. sorbind din ea închipuirea acelor savuroase vinuri care răscumpărau ― în scurtele popasuri ― truda şi încercările celor patru bravi. muşchetăreşte. . înaintînd spre masa Curţii. ca să aveţi loc! ― Mă iertaţi. dădea la o parte cu piciorul imaginare cadavre. oprindu-se. replicase domnul Deleanu. părăsise.. răstoarnă cal cu călăreţ cu tot. domnule preşedinte. redusă la proporţiile pitice ale coupe-papier-ului de pe birou. Adevărul te poartă înainte. răsturnat pe covor. banca apărării. între acuzat şi juraţi. fiindcă în frunză şi în cuiburi trăiesc şi cîntă amintiri şi fiindcă umbra lor e dulce ca o dragoste. la Curtea cu juri.. Cînd povestea sau cînd pleda. Coupe-papier-ul nu mai avea pic de praf: după fiecare duel. îmi permiteţi să chem aprodul să mute masa Curţii. domnul Deleanu îl ştergea de sînge. Isprăvile celor "trei muşchetari" nu erau numai povestite. Monica şi Olguţa aveau mişcări de rîndunele.. al căror zvon de frunze. ca un asalt spre dreptate. Cu hîrşcăit de ferestrău. Abat-jour-ul lămpii. înfierbîntat de oratorie şi de întreruperi. al căror cor de cuiburi.. arăta că slujise de fetru ceremonioaselor saluturi schimbate între bravii Athos.. încît domnul Deleanu. Doamna Deleanu plîngea. ― . căderea lor e-o prăbuşire de trecut. Un scaun căzu trosnind..Cresc uneori în faţa caselor copilăriei masivi şi blînzi stejari.. Odată. şi golul lipsei lor vaier de jale. Oţăleanca se închina la icoane. Ceaşca de cafea neagră era mînjită pe dinăuntru de drojdie. ci şi redate prin gest şi atitudine.Porthos îi vede. de bună credinţă. Ajunsese în mijlocul sălii. valsa mereu. încetul cu încetul. şi începuse să înainteze. ― . cînd înainta. Spada neînvinsă a lui "d'Artagnan".. Şi dacă se întîmplă ca securea să-i abată. da ce-i pasă lui de patru-cinci-şase guarzi de-ai şnapanului de cardinal! C-un brînci numai.. moartea dobora un blînd stejar. De astă dată.. urmărind zigzagurile povestitorului prin larga încăpere... doborîse atîţia guarzi de-ai cardinalului Richelieu. Fără să-şi dea seama. Aramis şi al patrulea muşchetar al treimei: gasconul d'Artagnan. Mulţumesc onoratei curţi că m-a trimes la timp îndărăt.. Porthos. subiectul povestirei era în cel mai desăvîrşit acord cu temperamentul povestitorului. cu zilele şi anii tot mai scump îţi este.înşfacă pe călăreţ.. pînă cînd preşedintele sunase clopoţelul: ― Domnule avocat. domnul Deleanu era stăpînit de un zbucium meridional care-l făcea să nu-şi găsească astîmpăr. fiindcă ― deşi golită de pe la mijlocul povestirei ― domnul Deleanu o răsturna pe gît.

. D'Artagnan trecea singur prin rîndurile duşmane ― ca Isus pe valurile mării ― împărţind în dreapta şi-n stînga trăsnete de spadă şi interjecţii româneşti. Îi închise iar... le biruiau neglijent. Dacă şnapanul de Richelieu ar fi fost mai practic. Alexandre Dumas scrisese aventurile celor trei muşchetari. Veniseră să afle veşti despre cel mai bătrîn şi cel mai bun dintre ei. şi ad-o pe Olguţa. Moş Gheorghe deschise ochii: erau turburi. alţii în picioare. Pornind poate de la adagiul juridic: "La plume est serve. Ca un "Hristos a înviat" rostit de preot şi apoi de mii de guri.. Monica ridică Justiţia punînd-o la locul ei pe birou. o recunoscu. Privi prin încăpere. Doamna Deleanu îşi trecu mîna peste frunte: uitase. roşeaţa soarelui ― din nor în nor.. în aplauzele Olguţei. fără ca armăsarul de subt el ― de cea mai romantică rasă ― să bage de seamă adaosul miilor de kilograme. Cu multă trudă. Porthos smulgea buchete de stejari ― sau alţi giganţi vegetali ― pe care le arunca în capetele urmăritorilor. ar fi apelat la patriotismul muşchetarilor în loc să-i prigonească. Şi muşchetarii ― flamberge au vent(2) ― ar fi făcut mulineuri din zori şi pînă-n seară.. ― Du-te acasă. domnul Deleanu le istorisea prin viu grai. O luptă fără trupuri se încinse în tăcerea odăiţei. Aşa că muşchetarii luptau cu oştiri întregi pe care. încetul cu încetul se umpluse de ţărani. În plin galop. alţii pe prispă. Moş Gheorghe deschise din nou ochii. Iar cînd toţi patru muşchetari luptau delaolaltă. Unii şedeau jos la pămînt. Caritabilă. la parole est libre(1)l" ― povestitorul imensifica romantismul romancierului. Întîlnind chipul străin. ochii lui moş Gheorghe se înturnară. Domnul Deleanu nu mai era avocatul Iorgu Deleanu. ci al cincilea muşchetar inedit: verbalul viteaz Tartarin de Tarascon.. făcîndu-i semn să se apropie. din zare în zare ― iluminase cerul. doi răniţi. Domnul Deleanu înşfacă justiţia de bronz. Începu să caute. purtînd astfel cu vîntul galic al spadelor toate corăbiile Franţei pe mări şi oceane. şopti ea Oţălencei.Cea mai nimerită întruchipare a călăreţului cardinalicesc era statuia justiţiei cu balanţele veşnic strîmbe. Ograda casei lui moş Gheorghe. Ochii doamnei Deleanu întîlniră privirile muribundului.şi-ncepe să facă mulineuri: trei guarzi cad morţi.. ― .. moş Gheorghe îşi urni capul din loc: aplecîndu-şi-l sărută mîna doamnei Deleanu. Gîndurile se mişcau anevoie ca nişte care troienite prin nebulosul îngheţ al iernii. haiducii naţionali aveau serioşi rivali în stima . ceilalţi fug... fireşte.. vîntul celor patru spade dezrădăcina pădurile. Ultimul guard ― Justiţia ― căzu din greu pe covor. De-acum înainte. tăcuţi şi solemni ca la moartea unui voievod. Doctorul îi luă pulsul.

Se apropie de laviţă. strîns de tot. Monica şi Anica. cuprinse cu palmele capul Olguţei. Chibritul ardea pîlpîind în mînuţa tremurătoare. Aşeză luleaua în mîna lui moş Gheorghe.. ― Afară! ţipă Olguţa. privindu-i zăpăcită. Olguţa se încruntă: palpita. papa? Domnul Deleanu. Neprimind nici un răspuns. ― . ― Adversarul era chiar Athos? ― Eeei! Anica nu-şi lua ochii de la domnul Deleanu care urma aprins povestirea. se apropie de laviţă. Anica fugise. Aprinse chibritul. Tinda se umpluse de capete. Văzînd că nu-i luată în samă. sărutîndu-l pe frunte. intră. Se duse din nou la masa cu bucoavne. Spune. ― A trimes cuconiţa după duduia Olguţa. În vîrful picioarelor intrară domnul Deleanu. Olguţa se uită la domnul Deleanu cu fruntea încreţită. Anica bătu de cîteva ori în uşă. vorbi tare Anica.. Abia o zărea poate ― cu aburul de suflet rătăcit în ochi. luă cutia cu chibrituri.. 1 2 Condeiul este sclav... Luleaua căzu din degetele ţapene. ― . se smunci. ţăranii din ogradă se descoperiră ridicîndu-se în picioare. Toţi se fereau din calea ei..Olguţei.O lovitură la stînga: bang! Adversarul o parase. zăbovind îndelung cu mînuţa ei rece pe îngheţul degetelor albe. deschise uşa şi o rupse la fugă. Pleoapele moşneagului se zbătură pe albul ochilor. Moş Gheorghe nu mai putea nici să-i vorbească.. fără să primească nici un răspuns. ― . privindu-l pe Moş Gheorghe cu spaimă şi neîncredere. aplecîndu-se asupra lui ca să n-o audă nimeni.. Doamna Deleanu şi doctorul se ridicară în picioare. înaintă spre birou.) Cu panaşul fluturînd în vînt (fr. nu tragi din lulea? îl întrebă Olguţa tainic. nici să-i zîmbească.O lovitură la dreapta.). Olguţa clipi. . Olguţa trecu în goană printre ei. gîfîind. ― Ce-a spus. ― Moş Gheorghe! ţipă ea din tindă.. cînd la altul... Văzînd-o pe Olguţa. Oţăleanca intră după ea. cuvîntul este liber (fr. Olguţa se uită cînd la unul. papa. Obrajii Olguţei albiră. Ce vrei? întrebă d'Artagnan dînd cu ochii de Anica.Adversarul lui Porthos era chiar Aramis! ― Aaa! ― Lui moş Gheorghe-i rău de tot. trezit.. ― Ce-ai spus? sări Olguţa. ― Moş Gheorghe. Toţi tăceau apăsător. Olguţa luă luleaua de pe masa cu bucoavne.

apoi făţiş. nici nu cuprinse de la spate pumnii uzi. supa fierbinte şi priveliştea bunătăţilor calde înteţiră voioşia. se sfădesc eu vrăbiile şi se supără pe copaci. Pe uliţa cea mare şi prin faţa ogrăzilor nu se vedea ţipenie de om în vrîstă. În faţa scărilor se opri. Profira şi Safta ― bucătăreasa oamenilor de pe moşie ― aduceau felurile de bucate. pe capra trăsurii neclintite. . sătenii cu capetele plecate îndărătul familiei Deleanu ascultau clopotul jalnic. unde eşti?" ― Fie-i ţărîna uşoară. dar porni spre casă. Anica.. stingînd totodată flacăra care ardea degetele Olguţei.. O vorbă aprigă îi aprinse ochii. Sfiala posomorîtă adusă de la cimitir nu ţinu mult. O amiază rece. Cînd începuse slujba la mormînt. la ureche. Şi deasupra mormîntului ţăranii adînciră crucea de stejar. Doamna Deleanu şi Monica împărţeau paharele cu rachiu de pe tablaua purtată de Oţăleanca. blînd. un copil plîngea cu mînile pe ochi. duduiţa moşului" ― privirea lor l-ar fi împovărat mai greu decît ţărîna umedă care-l pecetluise între morţi. Dar toţi plecară capetele.. dîndu-le hăţuri. . Pletele ei negre fluturaseră în vîntul aspru laolaltă cu pletele flăcărilor şi-ale moşnegilor. Îndărătul caselor boiereşti începuse praznicul de pomenire pregătit de doamna Deleanu după datini. încercănaţi ca niciodată şi pironiţi fără de lacrimi asupra mormîntului ― "Aici-s. numai copii de cei mărunţi care vorbesc cu gîzele. Cu mîna ei. strîngîndu-şi buzele uscate. ca alungată de cineva. Cimitirul.Oţăleanca întinse lumînarea şi o aprinse de la chibritul pe sfîrşite. duduiţă". Deasupra satului suna clopotul. Se îndreptă spre grajd. Rachiul. "Moş Gheorghe. ― Dumnezeu să-l ierte! ― Pentru ce? întrebă rugîndu-se Olguţa.. La cimitir. Vorbele slujbei semănau cu-acele amuţite în bucoavnele căsuţei deşarte. Olguţa se încruntă. Preotul era bătrîn. Acolo nimeni nu rîdea. fără de hăţuri. Pe urmă izbucniră glumele tinerilor: la început în şoaptă. Şi dumnezeul minunatelor poveşti nici nu trimese îngeri să senhame zburători. Şi icoanele din părete tăceau severe. Mai întăi vorbiră amintirile bătrînilor.. Dacă ar fi văzut moş Gheorghe ochii duduiţei lui. fără de cai.Acolo. Satul părea al copiilor.. amintind cerului depărtat intrarea în pămînt a unui om. Olguţa se descoperise. nici nu şopti c-un zîmbet blînd: "Mînă mata. cu cerul îmbătrînit de nouri suri. cu o sfîşietoare duioşie. Olguţa vărsă din cană în ulciorul fiecăruia.

Am adunat în sipet oleacă de zestre. domnule? Cînd dracu o să mai ajungem . Pe coridorul neluminat un glas bărbătesc întrebă căscînd: ― Ce gară mai e şi asta. "Cît. că-i bun şi ieftin. Şi vă roagă moşu cu plecăciune şi supunere să faceţi duduii Olguţa haină de mireasă din mătasurile adunate în sipet. ca slugă veche a neamului dumneavoastră şi ca om bătrîn. strînşi în jurul geamandanelor. sărut mîna. Numai doamna Deleanu ştia ― din întîmplare ― că Olguţa îmbrăcase într-ascuns rochiţa de doliu a Monicăi pentru înmormîntarea slugei care-şi închinase munca anilor din urmă unei albe rochii de mireasă. duduii Olguţa şi lui cuconaşu Dănuţ. măcar de-atîta bucurie să am parte.. Trenul intră în staţie cu o întîrziere de un ceas. din munca me. Pe peronul gării. "Şi pentru ce. las cu limbă de moarte casa şi gospodăria me copiilor lui cuconu Iorgu Deleanu. părinte. doamna Deleanu intrase în birou căutînd-o pe Olguţa. Iacăt-o. moş Gheorghe.― Stai jos. mîna lui moş Gheorghe aşternuse tremurătoare chirilice. După o scurtă aruncătură de ochi. Sî li hie casa şi pămîntul mieu loc de gioacă după moartea me precum le-o fost şi cît am trăit. moş Gheorghe ― Dumnezeu să-l ierte ― mi-o încredinţat o hîrtie pentru domnia-ta. Preotul îşi puse ochelarii şi dădu glas voinţelor din urmă ale celui dus. ca izgonită din fundul unui ocean. doamna Deleanu. Vîrînd mîna subt rasă. ce am dar de la răposatul cuconu Costache Dumşa. Se suiră repede. şi să zic: «Duduita moşului.. eu am cam uitat slova asta.. ― Cucoane Iorgule. Apoi arăta întrebuinţarea ce roagă să se dea banilor pe care i-a agonisit. pentru duduia Olguţa. şedeau tăcuţi ca o familie de emigranţi. Vorbele testamentului se îmbinau în mintea ei cu dialoguri din alţi ani. îl lăs cu tot ce-i în el duduii Olguţa... Pe-o faţă de coală. că-i scumpă şi frumoasă". Noaptea de toamnă era umedă şi amară. Iară sipetul brăşovenesc. duduia Olguţa. Între timp. preotul scoase la iveală un plic.. lămurindu-le. Apoi: . ― Părinte. Domnul Deleanu luă plicul de pînză cu peceţi roşii. adicătelea. Că dacă n-am avut eu parte s-o văd mireasă. moş Gheorghe? Că doar fată de măritat n-ai?" "Sî hie! Ştie el moşu!" "Şi mi-i iertat mie."Eu Gheorghe Iernilă. Fii bun şi ceteşte. că munca şi dragostea îs sfinţite chiar de Domnul nostru Dumnezeu»" . Începea moş Gheorghe. acum doi ani." "Ba mătasă. să ridic ochii la stăpîna me. domnul Deleanu se uită la preot. luîndu-şi rămas bun de la stăpînii săi şi mulţumindu-le pentru pînea care o mîncase la casa lor şi pentru bunătatea cu care-l învredniciseră. să nu-ţi hie ruşine să primeşti săstre de la o slugă. domnul Deleanu şi fetiţele. că mult am iubit-o".

------------------------ . Trenul porni din anonima gară a vacanţelor sure oraşele cu nume atît de cunoscute. Gorniţa sună scurt.cu-atîta stat pe loc! Olguţa strînse pumnii.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful