P. 1
Ionel Teodoreanu - La Medeleni Vol.1

Ionel Teodoreanu - La Medeleni Vol.1

|Views: 71|Likes:
Published by Stefan Radu
La medeleni volumul 1
La medeleni volumul 1

More info:

Published by: Stefan Radu on Feb 28, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as RTF, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

02/28/2013

pdf

text

original

Sections

  • POTEMKIN ŞI KAMI-MURA
  • Envoi II
  • III
  • "MEDIUL MOLDOVENESC"
  • ROBINSON CRUSOE
  • "MOŞ GHEORGHE, NU TRAGI DIN LULEA?"
  • Cu panaşul fluturînd în vînt (fr.)
  • "Sî hie! Ştie el moşu!"

Ionel Teodoreanu La Medeleni Vol.

1 - Hotarul nestatornic

Partea întîi I POTEMKIN ŞI KAMI-MURA Doi ţărani salutară cu o arhaică solemnitate pe viitorul stăpîn al moşiei. Mişcarea vastelor pălării învălui pe Dănuţ cu epicul vînt al gloriei. Se opri în mijlocul şoselei ca un gladiator aclamat în arenă cu călcîiul pe trupul biruitului, avînd drept scut zmeul, drept lance sfoara al cărei fuior îl strîngea în pumnul răpezit îndărăt. ― D-apoi nu te doboară, boierule, namila asta? întrebă unul din ţărani. ― Pe mine?! Dănuţ tocmai isprăvise clasele primare. Era licean în vacanţă. ― Mai bine hai de i-om da boierului o mînă de-ajutor să-l suie, se amestecă în vorbă celălalt ţăran, apropiindu-se de zmeu. ― Da mare-i! se minună el. Cît o fereastră boierească! Dănuţ se simţi mîndru că zmeul e al lui şi umilit că e mai mare decît el. Instinctiv ― cum ocoleşte o femeie măruntă vecinătatea celor înalte ― se îndepărtă grav, măsurînd şoseaua cu pasul. Zmeul rămase arestat între cei doi ţărani. ― Opreşte, boierule, că nu bate vîntul dintr-acolo; întoarce-tenapoi, porunci sfătos unul dintre ei. Dănuţ se codi o clipă, cercetă zările, se încruntă cu demnitate, ca frămîntat de socoteli adînci, de răspunderi... şi se supuse. În goana mare trecu pe lîngă zmeul atent, şi fugi, şi fugi depănînd sfoara între degete. În urma lui mosorul se zbătea ca un guzgan epileptic. ― Daţi-i drumul! răcni el de departe, smucind sfoara din răsputeri. Zmeul căzu în cap, Dănuţ pe spate. Între timp, unul cîte unul, apoi pîlcuri-pîlcuri, copilaşii satului îngrădiră, desculţi şi naivi, evenimentul de pe şosea. ― Lasă, boierule, că ţi-l muştruluiesc eu, îl linişti unul din ţărani, ştergîndu-i straiele de colb cu bătăi delicate, ca pe un patrafir. ― Vezi! Vezi! Dacă nu i-aţi întins coada, suspină întretăiat Dănuţ, abia stăpînindu-şi lacrimile. ― Ia să vezi, boierule, numai să-l iei cu binişoru, ş-ăl vezi că

porneşte! Aşa-i şi calu nărăvaş!... Ia te uită mata!... Ş-ăl tragi... ş-ăl încerci, ş-ăl mai laşi slobod... şi iar tragi hăţu... Ian auzi! Melodică mînie de violoncele, zbîrnîitoarea vîjîia în salturile, tresăltările şi înconvoierile-ncordate ale zmeului însufleţit de viaţa vînturilor străvezii. Cozile se alintau feminin în larg, dezmierdînd puterea vînturilor. ― Hooo-pa!... Dănuţ întinse braţele pe jumătate, într-ajutor celui de sus, c-un gol în piept şi, înfiorat, îşi feri capul. Cu o pornire de balet, fetiţele se mlădiară lin; băieţii se-ncordară, gata să se avînte. Ca un delfin pe valul mării zmeul se dăduse peste cap... şi mîrîind se înţepenise iar la loc, piept în piept cu-ntreg văzduhul... În urmă ondulară cozile, păstrîndu-şi graţia de stele căzătoare. ― Hăi-hăi! chiuiră copiii. Dănuţ clipi, zîmbind. Sfoara curgea repede spre cer. Zmeul se înălţă deasupra satului, mai sus decît dealurile, decît soarele, decît rîndunelele. Copiii îl căutau cu mîna streaşină la ochi, cu degetul celeilalte întins. ― Uite-l, măi! izbucni un băieţel. ― Taci, măi! se răsti la el altul. ― Ci, măi? Ci? ― Sss! se-ncruntară ceilalţi. În tăcerea din nou limpezită, cerul torcea înnăbuşit. Dănuţ pipăi sfoara ca pe tăişul unei săbii, cu vîrful vîrfului degetelor. ― Apucă zdravăn, boierule, că ţin şi eu... Dănuţ se înghesui în ţăran, apucă sfoara şi, pătruns de adîncimea bulboanei de sus, îşi trase o mînă de pe sfoară. Dibuind cu ea îndărăt, apucă braţul omului. Mîna de pe braţ strîngea din răsputeri; cea de pe sfoară, uşurel. ― Ţine bine, boierule, nu-ţi fie frică!... Pune amîndouă mînile, voiniceşte! Cu o pornire duşmănoasă, Dănuţ se opinti şi trase, încreţindu-şi faţa. Cerul nu se desfundă... În mînile lui, atletică, sfoara vibra, umplîndu-i muşchii de bărbăţie... Ochii îi străluciră îmbătaţi. ― De-acum poţi pleca. ― Rămîi sănătos, boierule! glumi cu seriozitate ţăranul, prefăcînduse că pleacă. Sfoara-i izbucni din mînă. ― Stai! Stai! Nu mă lăsa! Scapă-mă! ţipă Dănuţ, îmbrîncit, tîrît, răscolit de panica unui înec în văzduh. ― Iaca aici-s! Din urmă răsună un trap jucăuş... ― Vă pofteşte coniţa de grabă la curte. ― De ce? se răsti Dănuţ către omul de pe bihuncă. ― Mergem la gară, boierule, că-i vremea! răspunse omul, abia stăpînind calul.

― Feriţi, măăi! chiuiră copiii, zbughind din calea calului speriat. Colbul se luă la trîntă cu şoseaua... Hora copiilor încercui îndeaproape pe Dănuţ. ― Ce ne facem? întrebă el mîhnit, cu toată nădejdea în ţăran... Îl dăm jos? ― Mai lasă-l bădie!... Nu-l da jos, boierule! se rugară în cor copiii, cînd la ţăran, cînd la Dănuţ. ― Eu zic să-l ducem în ogradă şi să-l legăm. ― Sigur! Sigur! jubilă Dănuţ, mai-mai să sară de gîtul mîntuitorului. În frunte cu Dănuţ, alaiul mărunţilor călăuzi pînă la poarta ogrăzii pasul înalt al zmeului... Ograda se umplu de zarvă: cînii hămăiau, slugile răsăreau din toate părţile. ― Hai, Dănuţ, hai că vine trenul, îl îndemnă din trăsură, gata de plecare, doamna Deleanu, cu mînile pe urechi. ― Stai, mamă, nu vezi că am treabă! răspunse Dănuţ, trăgînd de sfoara zmeului priponit, ca spre încercare. ― Gata, boierule! De-acuma nu mai scapă, că doar îl ţine un stejar! ― Ai isprăvit, Dănuţ? ― Bine, da` cine-l păzeşte? se îngrijoră el. ― Noi! Noi! protestă poarta înflorită cu copii. ― Ba eu! hotărî apăsat un băieţaş mai răsărit, îngroşîndu-şi glasul. Înfruntînd dulăii, intră în ogradă şi se înfipse lîngă stejarul încolăcit de sfoara zmeului. ― Cum îţi zice ţie? îl cercetă bănuitor Dănuţ. ― A Marandei, să trăiţi, răsună marţial răspunsul. ― Şi mai cum, băietele? întrebă cu blîndeţă doamna Deleanu, scoborînd pe scara trăsurii. ― Gheorghiţă, sărut mîna! ― Şi nu ţi-i teamă c-or să te mănînce cînii? ― Ehei!... ― Măi Gheorghiţă, să nu te mişti de-aici! porunci Dănuţ. ― Ecoutes, mon petit, il faut lui parler gentiment, pas de cette maniere; tiens, donnes-lui des bonbons. (1) ― Na... poftim, retuşă Dănuţ subt privirea doamnei Deleanu. Şi, brusc, îi întinse cutiuţa cu bomboane violete, oferindu-i orăşeneşte. Gheorghiţă şovăi, dar îndemnul cucoanei îl hotărî. Înşfăcă repede cutiuţa. Dănuţ rămase cu capacul, indignat şi nedumerit. Doamna Deleanu începu să rîdă. ― Lasă, Dănuţ, dă-i şi capacul... Poftim şi dumitale pentr-un rachiu, şi-ţi mulţumesc. ― Să trăiască boierul şi să crească mare! se ploconi ţăranul. Trăsura porni. Urcîndu-se în genunchi pe pernă, cu bărbia sprijinită de poclit, Dănuţ privi îndelung, cu melancolică invidie, pe din ce în ce micşoratul Gheorghiţă. La fel priveau copiii, căţăraţi de-a lungul porţii, pe străjerul stejarului cu zmeul.

la îmbinarea aripelor gulerului. încercase naufragiul şoselei.). ― Vai de mine! Scuzaţi. coniţă.. nu te deranja. cu pumnul îndărăt. micuţul meu. pudic.. se aşeză la pămînt sprijinindu-se de trunchi. cu surtucul pe jumătate îmbrăcat.. Cochetă impertinenţă ― poruncită de năsucul cîrn copilăreşte ― bereta albă se înclină spre ceafă. Dănuţ se simţi înfrigurat. ― Vine? ― Vine. Nu-şi lua ochii de la looping-the-loop-ul lent al benzii de hîrtie ciuruită de pe rotiţa telegrafului. imediat! gîfîi şeful. 1 Ascultă. boxa în zadar.Te rog. ca într-o magazie cu jucării misterioase... Doamna Deleanu se aşeză pe bancă. Sandalele fumegau la fiecare mişcare de colbăite ce erau. iar şosetele atîrnau buzate. dă-i bomboane (fr. îşi scoase mănuşile. ţine. căldurile. ca salvat de la sinucidere.. avîndu-l pe Dănuţ în faţă.. ― Numai o mireasă-i lipseşte! se minună duios şeful gării. Îşi ridică voaleta. Ştia că banda aceea e tainicul funicular cu care urcă şi coboară cuvintele de prin văzduh. o traistă vărgată şi. ca o problemă de arhitectură.. îşi încrucişă braţele pe piept şi începu să privească cerul ca un flăcău îndrăgostit. Pe peron aşteptau un buchet de gîşte legate. Gheorghiţă a Marandei dezmierdă sfoara întinsă şi sonoră ca o strună. sărută mănuşa. cam pe-o ureche. panglicile fluturară marin. gaura blestemată a celeilalte mîneci.. răsărind cu o condicuţă subţioară şi cu chipiul roş deasupra pletelor batistei. . trebuie să-i vorbeşti frumos. descoperind gleznele mai albe decît pulpele. blondă. ― Vine regulat. Şeful gării. Dănuţ se lăsă tras îndărăt. nu aşa. ― Dănuţ! Dănuţ! Cu resemnare satisfăcută.. Dănuţ se simţi reconstruit... domnule Şteflea. dimineaţa de vară între doi castani.. şi-o luă de pe cap. şi nesocotind bunătăţile din pumnul închis.. decoltînd fruntea în întregime. Vai! În ce hal eşti! Costumul elegant de marinar. domnule Şteflea? ― Vai de mine. mîna şefului se repezi spre mîna înmănuşată a doamnei Deleanu. Cu o înclinare eroică de om gras.. pe nevăzute. ― Ia să te văd. Dănuţ.. ― . Odăiţa scundă bîzîia ca un 10 mai al muştelor. funda albastră reînflori cu ancora pe faţă. Zărise la orizontul vertiginos al şinelor un punct negru. În sfîrşit. afară. vă rog! Ştiţi. şi parcă nu-i venea să creadă. ― Hai. răzbind prin tunelul de alpaca albastră.Rămas stăpîn.. îmbrăcat abia de dimineaţă. Aducîndu-şi aminte de batistă. Dănuţ.

descifra Dănuţ în gura mare. atîrnîndu-i de gît. cum sărea şi dimineaţa din pat pe covoraş... copii.. Pălăria de pai. de-a dreptul de pe ultima treaptă. pe care copiii vînători de fluturi le găsesc prin iarba crîngurilor. cu mişcări liniştite şi ochi mari de îndrăgostită. frecîndu-şi mînile ca după un proces cîştigat. Nici nu se oprise trenul.. Monica? o întîmpină doamna Deleanu. ― Ei. mamă! Nu-l vezi?! Papa! Papa! La fereastra unui compartiment.. privind şinele nervoase. privind şi respirînd vacanţa. luînd-o în braţe. unde mi-i pălăria? gîfîi Olguţa. sosind în goana mare de la cai... Olguţa. Îngrozitor de supărată pe gară. Bun. ― Pfuuu! izbucni Olguţa.. bravo! Grozav îs de bine dispus! se lumină de-a binelea domnul Deleanu. ― Marfă.... alergînd spre ea. al enervării şi al spălatului pe mîni era acelaşi la domnul Deleanu. Mai aşteptară. maşina trecu înainte. Olguţa! vrei să mă îmbolnăveşti? ţipă doamna Deleanu. Olguţa-i sărută mîna şi se repezi la vizitiu : ― Moş Gheorhge! Moş Gheorghe! Am venit! În urma Olguţei se coborîră bagajele ― trecute pe geam lui Ion ― apoi domnul Deleanu.. şi sărutîndu-i obrajii. a treia. cu panamaua pe ceafă. Doamna Deleanu surîse părului descoperit: era auriu cum sînt numai pletele de soare.. a treia. cu boruri rotunde şi panglică neagră. a rămas în compartiment o pălărie de domnişoară. gata să glumească. marfă. că Olguţa şi sărise de pe scară. măsurînd-o din cap pînă-n picioare. Un cap de bunic. nu-i a dumneavoastră? ― Ba da! o revendică Olguţa cu tărie. marfă. zîmbind subt pălăria lor.. Totu-i în regulă! Ei. ― Îţi pare bine că ai venit la noi. Şopti ceva la urechea Monicăi. în haine de soie-ecrue. doamna Deleanu. să interpeleze. nimeni nu-l lua în seamă. La uşa vagonului fluturară pletele întunecate ale Olguţei. dînd cu ochii de Dănuţ. . clipind şi strîngînd mai tare mîna doamnei Deleanu. Poftim! Ce ţi-ai mai uitat? o cercetă.. îi alunecă pe spate.. ― Vai. cu ochelari de aur pe vîrful nasului. Gestul bucuriei. n-am uitat vreun bagaj?.duşmănos ca o gaură de revolver încărcat.. În treacăt. ― Da. după el. prinsă cu elastic pe sub bărbie. nimeni nu se uita la el! Închise ochii şi se făcu nevăzut! ― Mamă. în locul fluturelui după care au azvîrlit-o. Monica. Dănuţ se bosumflase.. a treia. ― Uite-l pe tata. familiară... chefliu. ― Mai bine mulţumeşte domnului. ― Mă rog... veselă. apăru la fereastra vagonului. mîinile domnului Deleanu scuturau mănuşele spre cei de pe peron.

― Bine. împreună cu doamna Deleanu. ― Pace vouă! le porunci rîzînd domnul Deleanu. despărţind la timp pe Dănuţ de pumnul şi piciorul Olguţei. ― Bravoo! Galant cavaler! se amestecă. doamna Deleanu se urcase în trăsură. cu mînile care ţinuseră sfoara zmeului. Da nu-i dau voie lui ― îl fulgeră cu degetul ― să mă insulte! ― Numai foc îi duduiţa noastră. ― Voi... Cele două săptămîni de vacanţă la ţară îi rotunjiseră obrajii. ― Ba eu! îl înlătură Olguţa. o împăcă Monica. Care negustor din Iaşi nu fusese sau nu era clientul lui conu Iorgu Deleanu! ― Copii! Copii! Ia. stîrnind astfel o nouă poreclă pe buzele Olguţei.. stărui încruntat Olguţa. se oferi Monica. voi haideţi cu mine în bihunca. da cu mine nu vine nimeni? ― Eu. Între timp. ― Respectili mele. Deşteptat din posomorală şi uitare. Cine merge cu mine în bihuncă? ― Eu! se pripi Dănuţ.. ― Lasă. mă rog! îi potoli doamna Deleanu. ― Nu-i adevărat! bătu din picior Olguţa. Porniră înainte. ferestrele vagonului de-a doua se umplură de capete semite. ― Nici nu mai încape vorbă. coani Iorgu! răsună un glas de la fereastra vagonului următor. Tu eşti băiat. cătră omul care-ncărca geamandanele în căruţă. alungînd de pe obrajii ei paloarea examenelor. Dănuţ le ajunse din urmă. ― Eu am spus întîi! ― Ce-are a face! ― Ba are! ― Nu vorbesc cu tine. . ― Vus tis di land?. interveni domnul Deleanu. Olguţa.. Dănuţ măsură pieziş pe sora lui şi. ca ferestrele unei cafenele de pe Ştefan cel Mare. tante Alice. domnul cel bătrîn. cioc-poc! apostrofă Olguţa pe Dănuţ. voi sînteţi nişte fete! le aruncă el cu glasul înecat de indignare. nu vorbi c-un rău crescut. Monica? ― Ba şi eu! protestă Olguţa. Aşa-i. cu zîmbete-n mustăţi şi-n ochi. o pălmui din două părţi... La auzul jargonului ireproşabil. şopti moş Gheorghe. ― Buftea. şi de serviabile salutări. luînd-o de braţ.― Pfuuu! pufniră amîndouă. A ghiten Weig... Buftea poloboc. cioc-poc. răzbită de insultă. Singura noastră fetiţă e Monica.. de la fereastra trenului pornit. ― El să meargă în trăsură. ― Am să-ţi arăt eu ţie! gesticulă Olguţa. ― Atunci.

― Du-te cu bihunca! Mie nu-mi trebuie!. Numai vîrfurile degetelor se ridicau uneori. i-o făcuse doamna Deleanu. urcîndu-se pe capră. . Dănuţ dădu pinteni roţilor bihuncii. deopotrivă şi-n copitele calului rămas pe loc..― Duduiţă. ― Ei! Om vorbi altădată.... amintindu-şi cum se urcase Olguţa pe capră... duduiţă. Atîta obidă se abătu asupra lui. cînd umbrite ― fiindcă pe-alocuri salungau atîţia maci... moş Gheorghe? ― Vă salut cu respect. nu şi le legăna. ce atîta grabă? Doar nu eşti preşedinte la Casaţie! ― Să dea Dumnezeu s-ajungă! dori din adîncul inimii domnul Şteflea. încît subt pleoapele închise închipuirea-i dădu buzna în trăsură. frate. dă. în geamandanul ei de pe scăunaş... ca omul! ― O mînă de-ajutor? ― Dac-aţi vrea! îndrăzni el. pe care copilăria ei o îmbrăcase acum pentru ultima oară. te rog. Olguţa se însemnă.. îi şopti moş Gheorghe. ― Ai ajuns cu vreun proces pe-acolo? ― Chiar pîn-acolo nu. Mmdă!. rumenind cîmpiile. Rochia neagră. "Ce bine-i stă în negru!" gîndi doamna Deleanu. cînd luminate. se spovedi el modest. Numai la Curtea de apel.. Picioarele Monicăi nu ajungeau pînă la podeaua trăsurii. lăsînd albe paginile. Dănuţ se muiase: trăsura nu se mai vedea. Nici nu bătea cu vîrful ghetelor sîrguitor lustruite toaca. ― Monica. lasă! se prefăcu ea că suspină.. şfichiui caii.. eu îs persecutată: ştiu eu! Şi smulgînd biciul din teaca lui. că ne răstoarnă! ― Moş Gheorghe. Neastîmpărul şi mînia clocoteau în sufletul lui Dănuţ. ce culoare îţi place ţie mai mult? Ochii fetiţei priviră grav pe doamna Deleanu... Totuşi. ― Stai. coane Iorgule! ― Hei! ce mai faci. Locul era ocupat de Monica!.. mînă cît poţi. Monica avea abia zece ani şi purtase de trei ori haina de doliu.. .... în urma trăsurii. atîrnau.. hai cu moşu pe capră. Să nu cumva să ne ajungă! Auzi. încălecat pe bihunca. iute. ― Stai binişor.Fiindcă de-a dreapta şi de-a stînga drumului se legănau lanuri de culoarea soarelui. alături de mama lui: să poată plînge şi să fie consolat. ― Hai.. Şi mînile Monicăi pluteau liniştite pe genunchii împreunaţi... Lasă.. papa.. şi iar se lăsau. Un nod amar i se urcă în gît..... şi iar tresăreau răsfirîndu-se.. zvîcni Olguţa cu neastîmpăr între picioarele lui. dar repede-şi luă o figură de mucenică. fiindcă de acum înainte nu mai avea pe nimeni. de parcă toate pozele Scufiţei Roşii din cărţile de basme porniseră însufleţite.. pentru moartea bunicii. şi îndată-şi duse cu spaimă superstiţioasă mîna la gură. domnule Şteflea? Tot voinic?! Tot vesel?! ― Vă mulţumesc! Cu slujba..

c-un fior în spate. Obrajii i se împurpurară. Ochii mici se micşorară sclipitori. pînă-n inima pămîntului. pui mic. Olguţa n-avea bunici. de cu toamnă. Eu. începu Olguţa cu sfială. ― Bată-te norocul să te bată! ― N-ai titiun? îl cercetă Olguţa.Se făcuse noaptea neagră ca iadul. cu tutun de lux cumpărată de Olguţa din banii ei.. Îmi place albastrul. ― Cumpără moşu`! ― Moş Gheorghe." Dănuţ deschise ochii. Se prefăcuse el în zmeu. ― Pui mic.. Ş-apoi. ― Da acuma de ce nu tragi? Moşneagul ridică din umeri. şi nu uitase! Pacul era o cutie de tablă. Subt roţile bihuncei. ". Cum să tragă? Palmele lui negre şi bătătorite învăluiau. ţi-am adus un pac di titiun. Dănuţ n-auzea decît tictacul mat al copitelor. întorcînd spre el coada ochilor negri ca două capete de rîndunici ieşite din cuib. Cuprinzînd c-o mînă hăţurile încrustate cu mînile Olguţei. toate le ştie!.. Ba trag eu.. duduiţa moşului? ― Cine?!.. scotoci cu cealaltă în buzunarul de la piept. imitîndu-l.. Lumina soarelui adînc se dăruia pămîntului.. lacrimi mari îi alunecară de-a lungul feţei. Mînuţile ei strînseră rochiţa ca pe o păpuşă primejduită. dar zmeul s-apropia ca gîndul şi Făt-Frumos simţea în spate. Fugea calul lui Făt-Frumos ca vîntul. îmbrăcînd cu-albastrul cerului unde era bunica blondul holdelor unde-ncepea vacanţa.Prinzînd privirea îndreptată asupra rochiţei de doliu. tremurară zburlite.. murmurîndu-i descîntecul cu vorbe dulci. n-am vrut să te supăr! Îi luă capul mîhnit pe genunchi. moş Gheorghe! îl dojeni ea cu seriozitate. binişor.. musteţile-mproşcate-a neastîmpăr. n-am să mai fac!. ― Da caii cine să-i mîie. îşi plecă genele negre pe ochii de miere brună.. clătină din cap moşneagul.. Dănuţ închise ochii. Chipul vioi şi ghiduş al moşneagului se încruntă de înduioşare. dar simţise numai spaima lui Făt-Frumos!. pentru durerile copiilor şi-ale îndrăgostiţilor.. moş Gheorghe? ― Duduiţa moşului. cînd am vreme! Toate cu rînduiala lor. ― Iartă-mă tante Alice. înfipse în pletele întunecate ale fetiţei roşul luceafăr al dedeochiului. şoseaua viscolea-ndărăt. ― Nu mai tragi din lulea.. ocrotitoare. pumnişorii albi încleştaţi pe hăţuri.. Vezi că m-am ţinut de cuvînt. scoase o garofiţă sălbatecă şi. şi păstrată în dulăpiorul ei un an întreg. De astă-vară făgăduise Olguţa moşului un pac di titiun. dacă Făt-Frumos ar .. bătînd în tact cu inima lui.... cînd zmeul se năpusti năprasnic în urma fugarilor. Cîmpiile zvoneau de rîsetele glasurilor mici. ca două coji de nucă miezurile fragede. şopti Monica.

Dănuţ tăcuse. şi se uită la tatăl lui... Cînd le povestise moş Gheorghe povestea lui Ivan Turbincă. cine-ar mai fi urmărit-o pe Olguţa?. opriţi. a căzut pălăria conaşului. cît rău n-ar fi putut face! Noroc că era milos! Dănuţ era mîndru cu spaimă de puterile ascunse-n el.. ― Papa. Şi cum să-l fi mînat! Şi bihunca şi calul şi hăţurile. Dănuţ simţi deodată vîntul şi soarele în părul lui. nu erau decît Dănuţ prefăcut în ei toţi. oriunde. grăbit. Odată se mîniase pe mama lui. Pe mama o făcea împărăteasă. şi. călare pe bihuncă. ca un somn cu visuri. o înviase la loc.. ca un cuier ocupat. c-un zîmbet pentru el. de acolo de unde vin lacrimile.. suferise. moş Gheorghe! Olguţa se înroşise de necaz. cu ochii închişi. boierule. N-avea decît să-nchidă ochii. în rostogolul roţilor. Dănuţ se iuţea după Olguţa. bereta se rostogolea pe jos. care-şi răsucea ţigara.. Dănuţ îşi pipăise fruntea. Ion sări după ea. Închizînd ochii Dănuţ o omorîse. cînd închide ochii. se ascundea ceva. cu fruntea încordată..fi tăiat capul zmeului. Acolo era turbinca lui Ivan. O dezmierdase chiar.. alarmat de presimţirea unui nou popas. Dănuţ se putea preface-n oricine. în ochi. moş Gheorghe! ― De unde s-o iau? ― Dă-mi-o.. în care încăpea tot iadul şi tot pămîntul.. pe Olguţa ori copil de casă.. Să fi vrut el. la lumina lumînării. pe tata ori general. putea fi oricînd. ori o trimetea la bucătărie... dar nu i-ar fi trecut prin minte că nu mîna el calul.. Ioane. cum închidea ochii era mai mare peste toţi. ― Dac-aş fi Sîn-Petru... fiindcă nimeni ― nici Olguţa ― n-avea turbincă.. Fluturîndu-şi panglicele. şi-n orice. Uite şi pentru tine. privind-o în înecul ciudat al oglinzii.. întinzînd braţele alene. domnul Deleanu îi înfundă panamaua în capul lui Dănuţ. Dănuţ porni din nou la drum. Zîmbind copilăreşte. ori mare sfetnic. fiindcă-l luase de urechi şi-l pusese la colţ.. . Subt pleoapele lui Dănuţ. Cu dinţii strînşi. ― Ţine hăţul. Domnul Deleanu ţinea hăţurile. căci dacă murea mama cine l-ar fi iertat! Nimeni nu bănuia tainele lui Dănuţ. care-l ţinea pe Dănuţ să nu cadă. Dănuţ ridică panamaua.. ca pe un dar. Mai tîrziu. nu pornim? întrebă Dănuţ. posomorît. în adîncul lor. chiar peste tata şi mama. de la spate. ― Hoăăă! căscă el zgomotos.. Iar te grăbeşti? Măi.. nici doctorul care-l ştia pe de rost înlăuntru şi-n afară. Olguţa ceruse moşului o turbincă la fel cu a lui Ivan. lăsîndu-l fără cap. în tictacul mat al copitelor. Şi nimeni nu ştia că numai el o are. matale ţi-aş da-o. cu ochii femeilor neînţelese de bărbaţii lor. măi! Stai să-nvîrt o ţigară. duduiţa moşului! ― Dă-mi-o. şi Ion. Mult se bucurase Dănuţ. ― Ce-i? ― Opriţi.

― Uu-uu! uu-uu! uu-uu!.. îmi pare că vrei să-ţi dai leafa pe mîna dentiştilor! îl dojeni în şagă doamna Deleanu.. urcînd la pas suişul. ţinînd într-o mînă inelul cu cheile cele grele care deschid porţile cerului. Monica? ― Nu.. cu mînile împreunate ― pe Monica. ― Caii. tante Alice! ― Pui mic!. Scoate-ţi pălăria. acolo unde drumul se împreună cu albastrul. oftă el melancolic. Uguiau nevăzuţi în jurul trăsurii.. respirînd adînc. moş Gheorghe?! întrebă Olguţa făcînd întocmai. în haină albă. ― Aşa! au broaşte-n burtă. Tăcură. ― Ia nişte zahăr de gheaţă..... tropăind pe capră. ― Ce are moşu?? ― Roşcove! porunci Olguţa... ― Cine face-aşa. De cînd aştepta moş Gheorghe vorba asta! ― Sss! şopti el la urechea Olguţei. tante Alice.. cu obrajii palizi.. ― Tante Alice. tante Alice? ― Sînziene! ― Şi acelea? ― Sîngele-voinicului! ― Şi acelea? ― Condurul-doamnei! ― . Romaniţele rîdeau în soare.. şi ele în vacanţă. să mănînce copiii zahăr.Sînziene. ― Ce ai acolo. Pîlpîiau fluturaşi albaştri. Rîndunelele-şi lăsaseră în iarbă. protestă Olguţa. rochiţele umede de rouă. cuconiţă. moş Gheorghe? se frămîntă Olguţa. ― Acele ce-s. Parcă matale nu-ţi . ― Iaca. moş Gheorghe... ― Tante Alice! ― Ce-i Monica? ― Nimic.. Caii dădeau din cap blajin. zîmbi Monica. ― Mi-i foame. Putea să răsară.. la uscat. cu cozile pe spate.. Monica dezmierdă mîna doamnei Deleanu. murmură Monica silabele tremurătoare de soare ca un vers uitat de albine pe buzele copiilor. au băut multă apă. E frumos.. se întristă moşneagul. Drumul de foşnete şi de miresme ducea spre cerul apropiat ― cu părul auriu. să te rumenească soarele. Moş Gheorghe scoase din buzunar o punguliţă de hîrtie. ― Vrei să-mi spui ceva. sfîntul Petre surîzînd. la asta nu m-am gîndit. are moşul ceva! ― Ia să văd! îl rugă Olguţa cu glas scăzut. dulci hulubi. ― Lasă.. ― Monica! Avem zahăr de gheaţă! strigă Olguţa. uite romaniţe! recunoscu Monica florile călcate în picioare prin ograda şcolilor.. ― Ei. duduiţa moşului..

cînd boierii erau năprasnici la mînie şi la veselie. gîndindu-se la vacanţele de odinioară. Moş Gheorghe îşi smulgea musteţile zîmbind. scuturînd coamele grele.. ca să zîmbească inima boierilor de ţipetele jupîniţelor.. grozav mi-i de poftă de un castravete crud. moş Gheorghe? ― Aud eu! ― Şi cumpărăm? ― Cumpărăm.. Şi ea. sugea şi înghiţea. Moş Gheorghe îşi mai aducea aminte. biciul şuieră o vorbă de şarpe. şi iar începea. moş Gheorghe! N-ai să mănînci roşcove?. Totuşi... şi pe cei de la trăsură. ― Hii-hiii!. Monica! o îndemnă Olguţa. sfărma. ronţăia încetişor.. ― Dar acuma îmi mai dai.. ... înghimpîndu-se în colţurile sloiului vanilat.. cu mare băgare de samă. luînd biciul din mîna lui moş Gheorghe. Hai să le facem compot. ca pe un dar de preţ.. ştia şi Olguţa de la el. ― S-apropie? tună Olguţa.. şi cînd surugii învîrteau harapnice intrînd cu oiştea-naintaşilor la porţi. ― Moş Gheorghe! Nu mă lăsa! Ne-ajung! Mult iubea moş Gheorghe caii. Aşa era. la cofetărie n-au roşcove! Auzi. Monica...dădeam tot aşa cînd erai mică!. ― S-apropie? ― Parcă da.. Începu praznicul: Olguţa. Doamna Deleanu sugea neîndemînatec. fluturînd cozile lungi. ― Uită-te-napoi. cuconiţă! Cum o vrea duduiţa! Olguţa sfărîmă ceţoasele diamante înşirate pe sfoară. Olguţa nu-l uitase: cu de-a sila îi vîrîse în gură o bucată de zahăr. N-am mai mîncat de cînd! Ştii. ― Moş Gheorghe.. caii de la trăsură nechezară războinic. întrecerea începu vioaie. Moş Gheorghe zîmbi numai. se temu Monica. cum nu! ― Şi mîncăm. privi. ridicînd capul pe deasupra poclitului. se încruntă şi puse mîna pe bici. ştii..Dacă mi-i da dinţii la loc oi mînca şi eu. Un nechezat vesti din urmă apropierea bihuncei.. cum ştie el. şoricelul moşului! ― Vai. moş Gheorghe o furişase în buzunar.. caii lungiră trapul.. ca în plină vijelie. ca odinioară. Era mult de-atunci. pe capră. cumpărăm şi roşcove de la crîşmă. moş Gheorghe? ― Dă.. Şi opt copite bătură toba luptelor. Olguţa se răsuci. ― S-apropie? ― Parcă. în trăsură. Doamna Deleanu zîmbi. şovăi răspunsul. chiui Olguţa. ― Moş Gheorghe. şi pe cei de la bihuncă. în gura mare. Monica îngenunchie pe perne. privind aiurea. cu sare şi chiper! ronţăi Olguţa. ― . ― Lasă s-ajungem! Îţi pregăteşte moşu..

Şi deodată. încordîndu-şi coada ochiului. zbuciumîndu-i pe loc. ― Tante Alice! ― Ce-i. trăsura oprită! În mintea ei de copil necăjit. ― Grăbiţi. Monica? ― Mai e mult pînă acasă? ― Acuşi ajungem! ― Vai! . le aruncă Olguţa.. Hăinuţa neagră. suflările lor alergau încă.. ştergîndu-i cu batista focul obrajilor năduşiţi. ca o melancolie de fîn cosit în toamna soarelui de sus. culese o dată cu sulfina şi cu albăstrelele din păr.― Da-da ! se-nspăimîntă Monica. copii! Grăbiţi: mi-i o foame grozavă! Şi-o sete! le vorbi din goană domnul Deleanu. opreşte! hotărî în şoaptă Olguţa. răsfirînd şuviţele. aducînd în braţe mănunchiul verde plin de galbene scîntei.. albine credincioase urmăriră colibioara de sulfină. urmărind fumul bihuncei pe şosea. ca întîmpinată de un gînd rău. gata s-o întreacă. doamna Deleanu orîndui în poclit mănunchiurile de sulfină. băieţi! Bihunca se ducea dusă ca o săniuţă cu roţi prin pulberi. Monica se opri deodată. respirînd cu convingere duhoarea de tutun mîinilor şi a suflării lui Ion de la spate.. Ocolind trăsura pe dindărăt. ― Nu mai pot! Mor de sete! răsuflă Olguţa răsturnînd în trăsură braţul de sulfină smulsă voiniceşte. ― N-ai număr! şopti Monica trăsurii şi-o bătu cu mînuţa. În soare... senin. Dănuţ. bucuroasă.. o potoli doamna Deleanu. toate trăsurile mergeau spre cimitir. îngîndurată. şi pe obraji culori de cîmp. mireasma sulfinei îi învălui. sclipeau steluţe aromate. ― Moş Gheorghe. ca o piatră ucigătoare din urmă. ― Lasă că pornim îndată. să se urce în stînga. Caii opriţi gîfîiau din greu. ― Da. copii! Ho-ho. Astfel arăta Olguţei dispreţul lui şi totodată putea să-i şi zărească înfrîngerea prelungă.. Multă vreme. toate trăsurile oprite aşteptau pornirea convoiului... de îngeri trişti şi blînzi. tante Alice! răsări şi Monica. ― Tante Alice! Trăsura n-are număr! ― Sigur că n-are! Trăsurile de casă n-au număr.. da! Fugiţi dumneavoastră cît vreţi! Noi nu omorîm caii. fulguind uşor pe capetele din trăsură. Ielele străvezii ale arşiţei umpleau zările de jocuri fără trupuri. Cu trupul lung şi zvelt de libelulă. bihunca răsări în rînd cu trăsura. Cei din trăsură se ridicaseră în picioare. se uita drept înainte. Ajutorată de Monica.. ― Ho-ho. mărinimia milei. Olguţa răsucea biciul. "Ce bine-i să fii bărbat!" gîndi Dănuţ respirînd cu nesaţ aroma de tutun desprinsă din haina tatălui său. Caii porniră. ― Uite.

nici muşte. Intrase Anica în goană desculţă. pre-făcînd căldura care moleşea caisele livezii în răcorită boare. ţinîndu-se dreaptă. caii se opriră la scară. cu chip şi trup enorm de eunuc ― broboadă albă şi pestelcă albă. cu cea din mijloc largă şi adîncă şi stăpînă peste toate. ce s-aude? întrebă Olguţa. că-mi ard puii pe frigare. În freamătul de viţă verde al pridvorului. fără să atingă cu degetul nici şifoniera.. şi-ar . smucind de hamuri. răsări ca o luminoasă mănăstire fără turle şi călugări în ochii Monicăi. ― Lasă.. cu braţele deschise cuprinzînd ograda toată ― coborî pe scări bucătăreasa. ― Moş Gheorghe. nici cele două dulăpioare de lîngă paturile de nuc.. pe subt vîjîitul zmeului străjuit de un stejar şi de un marinar mărunt. fără să-şi întindă coatele pe masă. să vadă noua locuinţă a Monicăi.. Monica. rîzînd în hopurile pîntecului şi-n căscatul ştirb al gurii. Deun marinar! De-un amiral avînd pe buze zîmbetul aceluia care primi spada înfrîntului Napoleon. Risipa albă a caselor ogrăzii. Acum geamandanul cu iniţialele bunicei era singur. Dacă ar fi intrat bunica în odaia fetiţelor şi-ar fi pus ochelarii şi. că-ţi face moşu unu mai frumos! ― Nu-mi trebuie! Caii se opriră şi. lăsînd pe scaun geamandanul uşurel al Monicăi şi ieşise trîntind uşa.― Îţi pare rău. moş Gheorghe! ― Bată-l să-l bată! Zmăul lui conaşu Dănuţ.. mînca frumos cum o învăţase bunica: cu şerveţelul agăţat de pieptarul rochiţei. parcă ar fi vrut să nu se mai coboare niciodată din trăsura fără număr şi cu sulfină în poclit: trăsura vacanţei. bătu-i-ar norocii să-i bată! Un cerşaf ud prins cu ţinte de colţurile ferestrei deschise se bomba lin şi iar venea la loc. Monica? ― Nuuu. În el aşteptau portretul bunicei şi o păpuşă îmbrăcată în negru. aşezată în sofragerie la masă. Sforăind. zorelele multicolore căscau fraged. surîsul de ţigancă tînără. ― Bat cînii! ― Ei! Cînii! Sus. Unde eşti. În odăiţa fetiţelor nu era nimeni. tante Alice! Sigur că-i părea bine! Şi totuşi.. trecură pragul porţii la trap. ar fi văzut că pic de colb nu-i nicăieri. cu gura închisă. pe un scaun cu două perne dedesubt. ― Aici-i baba! Da bine c-aţi venit odată.. după ce-şi sclipise în oglinda ovală a şifonierei de mahon. ― Mi-i foame! ţipă Olguţa cu mînie. cercetînd cerul cu mîna adusă deasupra ochilor. ― Aha! mormăi Olguţa. babo? La glasul ei..

rostind cuvîntul ilegal cu pasiune şi aroganţă. şi dezvelind un colţ ar fi văzut că aşternutu-i de olandă şi că spălătoreasa-i vrednică.. Cine-o mai descoperise şi pe Monica! Olguţa! Fireşte! Ea aducea şi puii de mîţă părăsiţi pe subt garduri. Scoţîndu-şi surtucul de soie-ecrue... nu mai pot. De la o vreme băgă de samă. în odaia fetiţelor nu mai era nimeni... de pe atunci cînd avocaţii pledau îmbrăcaţi în robă. daţi-mi voie să-mi scot haina. Uite-te la Monica ce frumos mănîncă. Dănuţ. ştergîndu-şi-i. ar fi făcut o cruce la icoana Preacuratei din părete. acuma eşti licean! Eşti băiat mare! Poţi judeca.. clasele primare. O ţinti şi el drept în ochi.. Dănuţ! Iar ţii coatele pe masă!. . Păstrase mişcarea aceasta de mult. Păstrase şi roba cu gîndul că Dănuţ va îmbrăca-o într-o zi ca să pledeze. Poate că pînă atunci vor pricepe "cretinii" ― cretinii erau toţi aceia care contraziceau părerile profesionale ale domnului Deleanu ― că roba dă aripi cuvîntului. ar fi ieşit. le scutură. lui Dănuţ.. cu zmeul.. fiindcă Monica putea să intre. cu aceeaşi profesoară. se suci.. încetişor.. şi că-n dulapul rufelor mai e sulfină şi lavandă ― şi-ar fi acoperit ea cu evlavie colţul descoperit. şi s-ar fi aplecat cu multă trudă asupra paturilor neted învelite.. ― Lasă-l te rog să mănînce mai întăi!. Clipi. ― Ei. Olguţa nu-l slăbea din ochi.. Şi din nou se dezrobi. Asta mai mergea! Dar pe Monica n-o putea mistui. Te faci avocat ca şi tata? Doamna Deleanu ridică din umeri. Teroarea comparaţiilor cu Monica dăinuia de un an: de cînd Monica şi Olguţa preparau împreună. ca să deştepte pe un consilier adormit ― şi dorea ca şi Dănuţ să gîndească şi să poată spune la fel. Dănuţ se înroşi. domnul Deleanu rămase în cămaşă de soie-ecrue... Scăpărînd o privire cruntă înspre Monica şi Olguţa. mînicile alunecară în jos. Uzurpatoarea! Aliata Olguţei! Blonda!. şi s-ar fi dus.. ar fi simţit mirosul de podele ceruite îmbinîndu-se cu aroma de răcoare păstrată doar în tihna caselor bătrîne unde iernează mere şi gutăi şi ar fi clătinat din cap cu bunătate şi cu duioşie.fi oftat cu uşurare. ― Copii. Şi-i mai mică decît tine! Olguţa îşi retrase coatele zîmbind. şi dacă ar mai fi deschis şi şifoniera şi-ar fi văzut păpuşile care aşteptau emoţia fetiţelor premiate la examenul de clasa treia primară şi-ar fi luat bunica ochelarii de pe nas. Dănuţ demult aştepta prilejul s-o tragă de cozi cum trebuie! "Lasă!" înghiţi el în gînd. Ochii Olguţei îl iscodeau pe subt gene.. afară. de vremurile vechi. o alta deasupra încăperii ― şi-ncetişor. Ridicîndu-şi braţele în sus. spre deznădejdea bucătăresei. şi vor reintroduce-o. cu guler jos şi moale. să-i amintească măcar din dulap. Dacă Olguţa ar fi fost băiat!. ― De ce te uiţi la mine? ― Eu? se miră candid Olguţa.. Domnul Deleanu îşi iubea profesia "ca pe-o amantă" ― aşa spusese într-o pledoarie la Casaţie. De nu.

. da! ― Merci! tremurară sarcastic buzele lui Dănuţ.. uitîndu-se la Monica. violent. ca să o poată înghiţi.. mă rog ! Domnul Deleanu îşi trecu zadarnic şervetul peste faţă. Spune şi mata. . schimbînd timpul şi împungînd cu degetul. hotărît să facă scandal... ― Poftim la masă. ― Ei. Atunci poftim la colţ.. Dănuţ? încheie.. Dănuţ despică în dinţi o jumătate de caisă şi aşteptă.. unde te duci? Ce. Monica? Monica dădu din cap cu putere. Şi mulţumeşte Monicăi! Da. zvîrlind şervetul. ― De ce. Dănuţ se duse. şi aşteptă să-i treacă nodul din gît. măi băiete! îl consolă domnul Deleanu. "Lua-l-ar dracu de somn!" blestemă Dănuţ în gînd pe Molohul dupăamiezelor copilăreşti. ― Pfuu! se bucură Olguţa cu şervetul la gură. ― Dănuţ.. du-te şi tu la culcare. Eu mă duc să mă culc! ― Dănuţ.. căscînd cu poftă.. gîrbov.. În sofragerie se făcuse o tăcere solemnă.. toţi îi zăriră rîsul. ― Vrei să-l iert... ― Şi zmeul de afară? scînci Dănuţ.. Bucuria jocului cu zmeul în plin soare se umplu de amărăciunea somnului silit. mamă? ― Fiindcă aşa trebuie! ― Hai cu tata şi te culcă. lăsînd o mînă moartă în mînile Monicăi. Doamna Deleanu zîmbi cu bunătate întîlnind ochii speriaţi şi umezi ai Monicăi aţintiţi asupra ei. Eram să mă-nec! răsuflă Olguţa. Se ridică de la masă. tu! replică el. ― Ia. ― Să vă fie de bine. ― Nu vrei la masă?!. ― Acum mănîncă-ţi caisele. Auzi. Bine! Foarte bine!. şi?! N-am voie să mă uit? ― Bine! Vom vedea! ― Ba ia te rog să te astîmperi! îl urechi din ochi doamna Deleanu. ― Şi tu să te linişteşti! ― Eu nu fac nimic!. mamă? ― Ba te-ai uitat! îşi ieşi din fire Dănuţ. şi porni spre uşă. Rîsul se răspîndi ca o horă batjocoritoare în jurul posomorălii lui Dănuţ. Dînd din umeri se resemnă şi doamna Deleanu să rîdă.― Da.. ― Eu nu mă uit la tine! Eu mă uit la Monica! argumentă Olguţa. ai isprăvit? Ne-am ridicat de la masă?.. cealaltă jumătate rămase în farfuria cu caise graţiate de la moarte. Cu sîmburele în ea şi cu o viespe proaspăt aterizată. Ia poftim înapoi! ― Nu vreau! îngînă Dănuţ cu jumătate glas.. scurt şi energic. doamna Deleanu. ― Te-aşteaptă..

un creion şi o bucăţică de hîrtie! gesticulă Olguţa cu degetul arătător. şi eu am căutat şi am adus. Adă-mi chiar acuma un foarfece. Faţa dinspre odaia fetiţelor purta un cuier. luată de Profira din cutia de scrisori ― mare. Îţi mulţumesc. Aşteptă. Olguţa îşi sprijini bărbia de marginea mesei. scuturînd un şervet. ― Ba chiar aşa! ― Vai. şi medită preocupat. cu foarfece de parcă despicat în mînă. cu capul plecat în farfurie. apăsat ― scoţînd limba la fiecare cotitură de literă.. hai-hai. ― Vin îndată. ― Haidem să-ţi arăt odaia voastră.. întovărăşind substantivele cu cîte o ciocăneală în masă. Ascultă bine. ― La ce. ― Să ştii că te-aştept în odaie. absorbită şi atentă ca şi cum ar fi învăţat o poezie pe de rost. Încredinţîndu-se că nu se-ntorcea nimeni în sofragerie. strîngîndu-şi obrajii cu pumnii.. păturindu-şi şervetul şi scuturîndu-şi fărâmăturile de pe rochiţă. Monica? ― Da.. isprăveşte. Olguţa.. Olguţa! Să nu cumva să te prind peafară! ― Dacă spun că vin! ― Bine-bine! Rămînînd singură. Profira! Şi vrei să am încredere în tine ― De ce. ― Nu te priveşte! Aşa vreau eu! În aşteptarea Profirei. se rugă ea. îşi lăţi coatele. cu ochii înneguraţi de Salomee.. Faţa dinspre odaia lui Dănuţ era împodobită în partea de sus cu o . Olguţa zîmbi. numai patru caise mai am. ― Şi tu. cu cheia în broasca din partea cealaltă. Aplecîndu-se asupra mesei. Odaia lui Dănuţ se învecina primejdios cu odaia fetiţelor. trudea mîncînd caise. Punctul de fruntarie era uşa închisă. ― Amarnic diavol! exclamă admirativ Profira. lătăreţ. duduie? căută să se dumirească femeia. ― Aşaa! Bun!. duduie? Iaca am adus.. o reţea cu mingi multicolore şi două paltonaşe pepita. uite. un cerc tricolor. tante Alice. în care atîrnau pălării de pai.. ― Profira.. Olguţa trase cu urechea. ― Nu cumva i-ai cerut mamei ce ţi-am spus? se alarmă deodată Olguţa.. ― Ai adus? ― Am adus.. ― Bun! Ieşi hotărîtă. Profira îşi întoarse faţa turtită de pansea albă spre Olguţa.― Ai isprăvit.. funde de mătasă. mulţumesc! răspunse Monica. se uită lung la Profira. ― Şi ce-a spus mama? ― A spus să caut la dumneaei în odaie. începu să scrie pe hîrtia elegantă. Olguţa. muşcînd dintr-o caisă.

Olguţa îşi avansase chipiul la gradul de pesteamiral şi inaugurase evenimentul destupînd la rîndul ei ― ceva mai calm şi mai metodic decît Dănuţ ― chipiul amiralului japonez. nu cu ruşii. ― Ruşii. Şi-n afară de asta. cu gumă arabică şi cususe trainic fundul cu sfoară. ― Minţi! ― Mint? Atunci de ce-s galbeni? ― Cum de ce? Fiindcă-s galbeni. Olguţa! Ce să-ţi fac! Ruşii au mîncat bătaie. domnul Deleanu citise .panoplie de postav de biliard. îmbrăcat în uniformă de amiral japonez.. (1) Războiul ruso-japonez a avut loc în anii 1904―1905 şi s-a sfîrşit cu victoria japonezilor. fusese smulsă cu stofă cu tot şi era păstrată prudent în buzunarul amiralului rămas decorat cu "steaua căptuşelii". să spuie papa. ― Să-ţi spun eu: is galbeni de frică. alcătuită astfel: o puşcă Eureka ― culcată pe ţinta ei de carton alb cu cercuri roşii în jurul centrului albastru ― în tovărăşia beţişoarelor isprăvite cu un tampon de gumă lipicioasă. să te baţi cu mine. Toţi au gălbenare! ţipase Olguţa pentru urechile întregii Japonii. De aceea. două săbii de tinichea cu tecile pistruite de rugină şi scofîlcite de duelurile cu Olguţa. cu şuier bîlbîit şi gust acrişor. Pe atunci era la modă războiul ruso-japonez (1).. împodobind totodată chipiul cu ciudate ţesături de aur.. ― Dă. Olguţa lipise la loc arhipelagul de carton. spunea Olguţa. nu eu. Doamna Deleanu reconstruise chipiul. Mai jos de panoplie. da-s nişte fricoşi. ― Nu-i adevărat! ― Să spuie papa.. cu şapcă şi fără pantaloni. chipiul amiralului rus subt pumnul lui Dănuţ se destupase. japonezii tăi au avut noroc. Şi dacă vrei să te baţi. despărţite de o sabie atîrnată vertical ca o coloană vertebrală a războiului. În schimb. nici nu puteam să fiu. ― Eu? Nici n-am fost.. iacătă jurnalele. decoraţia ― o fundă de la o jartieră de-a doamnei Deleanu ― cusută nemuritor de Profira pe pieptul amiralului japonez.. Eu îs fată. Iată şi epilogul războiului ruso-japonez în casa Deleanu: ― Acuma ce mai spui? Ai mîncat bătaie! o anunţase Dănuţ pe Olguţa. încrucişate în X şi o şuierătoare prinsă cu un şnur roşu. e imposibil". ― Cum? ― Fetele nu fac armată. poreclită Kami-Mura. iar Dănuţ îl avansase generos la gradul de peste-peste-amiral: "ceea ce. La masa dată în cinstea ambilor amirali. botezată Potemkin. erau răstignite două uniforme: una de amiral japonez. ― Da tu nu eşti Potemkin? o sfidase Dănuţ. Dănuţ pe japonezi. încheiase Olguţa cu fruntea sus. aşa-s japonezii. alta de amiral rus. Olguţa proteguia pe ruşi.

Dar Olguţa a pretins Că e fată. Cu toată cenzura mamii. Şi că deci nu poate fi Biruită. Vezi proverbul cu căruţa! Buturuga nu-i la ruşi. Şi Dănuţ a cîştigat. nici vasal. nu băiat. Envoi (1)I Kami-Mura legendar. Envoi II Japonezi stăpînitori .următorul comunicat: Potemkin şi Kami-Mura Au pornit dîrji la răzbel Foc şi pară şi oţel. Ocoleşte-o pe Olguţa. sufragerie Şi prin locuri mai sihastre. Ura! Ura! S-au luptat cît s-au luptat ― Umplînd casa de clemstre ― Prin salon. Au mai stat ei şi la colţ ― Aveau şi părinţi duşmanii! Ripostând: colţ pentru colţ. Kami-Mura a învins. Dar chipiul e-ntr-un hal Supra-supranatural. Fiindcă n-a fost niciodată Autentic amiral. Potemkin! Dar e peste-amiral Kami-Mura-i mai puţin! Peste-peste-amiral Kami-Mura-i avansat. În ce hal fără de hal Ţi-e chipiul.

Eii!. cu elice. steag. lung şi gros cît o franzelă. Pac! pocni săgeata. doamna Deleanu o ridică sus. foiţe de hîrtie ceruită drept vîntrele. buzele lui Dănuţ drept vînt şi ale Olguţei drept ciclon. sus. Pe uşă rămase un monoclu aburit. ― Ei. Culese cununa. 1 Dedicaţie (fr. paralizaţi pe punte. rămînînd lipită de uşă. încît molozul se prăbuşi pe umeri. ― Ce bine miroase. La ce bun? Toţi veţi pieri În curînd de gălbenare... Desprinzînd puşca de pe ţintă.. Asta e odaia voastră. în care pat vrei să dormi? . În vîrful picioarelor îşi atîrnă puşca la loc.. ca să mă persecute! Lasă. Pac!. de dincolo de uşă. clătinîndu-şi buclele castanii.. şi atîrnă restul gloriei în cuierul ei. glasul doamnei Deleanu. îmbrîncind-o cu piciorul.. Dînd cu ochii de ultima cunună de premiant întîi.. ― Acum să-mi spui.. o înarmă cu săgeata gumată şi trase. Dănuţ trînti uşa cu atîta putere... coşuri şi marinari de tinichea. ― Uite. măturînd foile desprinse subt dulap. Dănuţ o desprinse. cumpărată de la "Magasin univeisei" din Bucureşti de moşu Puiu: un singur vas..... pac!.).. tanle Alice! Cuprinzînd-o în braţe. ― De asta învăţ eu. ― Vezi tu ceva acolo? ― Da.. Flota de băltoace: corăbioare debile încărcate ca arca lui Noe... tunuri. Dănuţ amuţi. cu mişcarea biblică a lui Samson. v-oi arăta eu vouă! clătină el pumnii spre uşa fetiţelor... Chipiul peste-amiralului rus tresări rămînînd cu o gropiţă întunecată în fund. ― Lasă-lasă! dădu el din cap. Merci.Pe îndepărtata mare. Monica. atîrnată deasupra patului. cu vietăţi de celuloid găunos. tante Alice! Zărise deasupra şifonierei o tablă de-argint acoperită cu sulfină.. Odăiţa lui Dănuţ avea şi flota! Flota de lighean lucrată de moş Gheorghe din coji mari de nucă: chibrituri drept catarg. da ce-i scandalul acesta? Ce faci acolo Dănuţ? Nu dormi?? îl întîmpină.. Se scutură. ca o fişă de telefon. pac!.. Şi flota de iaz. Îţi place? Mîna Monicăi îi strînse mîna mai tare.. ― Ai adormit? Dănuţ izbi cu pumnul în pernă şi se întinse pe rug... o smulse din cui şi o trînti pe jos.

. tante Alice? ― Las-o pe Olguţa... Trebuie să fie la moş Gheorghe! Uite. tante Alice! stărui ea. ― Oare Olguţa de ce nu mai vine? Ia du-te şi vezi tu. ― Şi tante Alice te iubeşte pe tine mult de tot. ― O iubeşti aşa de mult pe tante Alice? ― Da... că vine ea singură. o împăcă ea dezmierdîndu-i părul..Te rog. Eu ţio păstrez numai. Tante Alice.. ― Îţi place. uite.. cu cheiţa nichelată.. privind în pămînt. Unde-i cheia? ― Poftim. o dezmierdă doamna Deleanu. tante Alice. . Monica?. tante Alice! intră alarmată Monica...Îţi mulţumesc. hai să desfacem bagajul. ― Ţie pot să ţi-o dau. atunci ţi-l aleg eu pe cel dinspre fereastră. ― Ş-acuma... şi pînă să deschidă geamandanul dibui mult în jurul broaştei. n-ai găsit o păpuşă în geamandan? ― Ba da! zîmbi doamna Deleanu. Ce cruciuliţă frumoasă! Alături de cheiţa nichelată atîrna o cruce de aramă pe care ardea relieful unei chinuite răstigniri... scoţîndu-şi lănţucul... ― .. se cutremură Monica.... ― Bine... Am culcat-o. în preajma energiei lacrimilor. O ai de la mama? ― Nu ştiu. Dacă vrei să-l atîrni în părete. ― Ştiu! şopti Monica.. Uite: rafturile de sus sînt ale tale. Da astfel de lucruri nu se dau. ― Ce-i. Monica. Monica? ― ... ― Lasă. Şi cu de-a sila strecură lănţucul în mîna doamnei Deleanu.. ― Da asta ce-i.. Aşa o am pe Olguţa mai aproape de urechea mea! zîmbi doamna Deleanu. capătul lănţucului de argint din jurul gîtului. cu capul ridicat. ― Lucrurile ţi le-am aşezat în şifonieră. ― N-o găsesc.. puişor! E o amintire de la părinţii tăi. Doamna Deleanu clipi. cu sprîncenele ridicate. mi-a dat-o bunica... tante Alice? ― Foarte mult. Monica! Ţi-am pus pe măsuţa de noapte portretul bunicei.. aşezate faţă-n faţă.. alege-ţi-l tu pe care-l vrei.― Olguţa pe care şi l-a ales. tante Alice. ― Nu-nu.. îţi dau eu o altă ramă. e bine aşa. Uşa ietacului ei şi uşa odăii fetiţelor. sau pe cel dinspre uşă? ― Mi-i totuna. îi răspunse cu linişte şi gravitate Monica. Pe cel dinspre fereastră. ca pe Olguţa şi Dănuţ. ― Tante Alice.. tante Alice! îi oferi Monica.. scos de pe piept. cu obrajii încinşi. Vreau eu să ţi-o dau. de subt pieptarul rochiţei. erau despărţite de tăcerea unui vast antret...... ia-o! o rugă fetiţa..

― Nu spun?! Am fost la moş Gheorghe! ― Olguţa. legănîndu-se molatec în tresăltările arcurilor scîrţîitoare. Olguţa? o întrebă doamna Deleanu. în pat. răpegior. culcă-te odată!. Cine ţi l-a dat? ― Chiar mata!.. Închizînd ochii. ― Sigur...Foarfecele l-am pus la loc. încheie Olguţa.. de Olguţa. cu piept naiv. care dormeau de un an.Şi din penumbra raftului... Monica.. ― Ce-i? Ce-i? Olguţa se aruncase de sus. simţind fericirea vinovaţilor care-şi găsesc din senin un complice la răspundere... Dănuţ deschise turbinca lui Ivan. Olguţa. Uite şi o şifonieră cu rochii pentru păpuşile tale. . Ia hai şi te dezbracă mai bine. Monica îşi deschise nasturii rochiţei. Monica!. cu o gheată în mînă.. ― Mie.. ― Şi ea are la fel! Clanţa descărcă un foc de puşcă.. ― Eu!! Olguţa. tante Alice? nu-şi crezu ochilor Monica. nu umbla cu fleacuri! Aşa se răspunde? ― . Monica? ― Nu merci. Olguţa! Hai scoate-l! ― Să-ţi ajut. rochiţa Monicăi descoperi un trup de băieţel mlădiu. Olguţa! ― Am făcut ce trebuia să fac! vorbi Olguţa sacadat.. ― Mamă. se acoperi din nou. mi s-a rupt ciorapul! se bucură Olguţa. prin vorbe. aşa se intră într-o casă de oameni?. Şi cu botinele murdare în pat! Vai! Vai! Vai! ― Nu mai pot! ― Unde-ai fost? ― La moş Gheorghe. Monica. Începu să-şi contemple poziţia de scrimă în oglindă.. Lasă ciorapul în pace. cu mîna stîngă.. sărind de pe pat jos. Alunecînd. ― Da` Olguţa? se opri fetiţa cu braţele întinse. mărturisirea începută în gînd. ― Bine.. Sigur! mata mi l-ai dat! se ilumină Olguţa. Răpegior.. ― Olguţa... după ce-au săvîrşit singuri fapta.. prin spărtura mereu lărgită de înflorirea lui roză şi ghiduşă. repezită îndărăt. luă în braţe un pătuţ în care dormeau două păpuşi cu pălăriile în cap. privindu-i deodată ochii cu luare-aminte...... La revedere. ― Văd şi mă bucur.. ― Mamă.. Cu braţele aduse la spate pe deasupra grumazilor.. ― Foarfecele!!. plecînd bărbia. ― Drac împeliţat. vină-ţi în fire!. Simţind privirea doamnei Deleanu. uşa pocni şi bufni la loc. sfidînd. Ciorapii Olguţei zburară violent. ― Eu mă duc. Dezbracă-te.. ― Şi ce-ai mai făcut. iar ai făcut o poznă! ― Spune drept.. cambrîndu-şi degetul cel mare de la picior. ce bine-i în pantaloni! se făli Olguţa. tante Alice! Pot singură.

― Nu mai încerca.. ca Mihai Viteazul... El le ia pe şea şi porneşte. ce facem? ― Nu dormim?! ― De ce să dormim? ― Aşa vrea tante Alice.Dănuţ e paşă sau sultan: n-are a face! Capul e înfăşurat într-un turban de subt care răsar două musteţi ca două iatagane şi o păreche de ochi fioroşi. Olguţa căscă a pustiu.. ― Nici eu. bătîndu-şi tălpile goale cu palmele... ― Monica... Începu să colinde cu privirea plafonul alb. Dănuţ închise ochii cu mînie! . Răsare un armăsar care tresaltă şi rînjeşte. ― Monica? ― Ce? ― Nimic. vine Dănuţ. Parcă ne ştie cineva! Mama doarme. .. Olguţa îşi ridică picioarele în sus. Doi colţi lungi ies prin gură rînjind.. Sultanul ridică un deget. cu părul des şi creţ ca icrele negre. Harapii o înşfacă pe Olguţa.... încît Dănuţ deschise ochii şi se răsuci pe-o coastă.. ucide pe sultan şi pe harapi ― turbanele fug ― şi scapă de la moarte pe Olguţa şi pe Monica... În fundul turbincei lui Ivan era somnul... La picioarele tronului se-nşiră mii de turbane aplecate pînă la pămînt. De-a dreapta şi de-a stînga...Sultanul stă pe un tron de aur.. Şi-ntr-adevăr.. două arăpoaice cu dinţii ca frişca pe crema de cafea.... Sultanul face un semn. Monica muşcă dintr-o caisă... Olguţa şi Monica îngenunchează şi-i sărută mînile... Numai doi harapi goi.. Din odaia fetiţelor s-auzea glasul Olguţei.. ― Auzi Monica? ― Ce s-aud? ― Mă bat la tălpi.. ― Ei. Olguţa e spoliată. Monica? ― Nu. flutură mari evantalii colorate. negri şi buzaţi. în fruntea unei oşti.. Harapul ridica securea... Sultanul Dănuţ era aşa de înspăimîntător.... stau drepţi ş-aşteaptă cu mîna pe securi. Olguţa dă din picioare şi se strîmbă la sultan.. Aşa! Bine!. Nimeni nu vorbeşte. Harapii înnoadă cozile Monicăi de coada armăsarului. O sută de mii de harapnice s-abat asupra calului. ― De ce? ― Ştiu eu!. Colţii sînt împrumutaţi de la un strigoi!. ― Tu dormi. Toţi se închină sultanului. şi! Parcă tu dormi! ― Eu încerc! se scuză Monica.. şi porneşte... N-are pe nimeni s-o apere decît pe fratele ei Dănuţ. Nu-i pasă! Lasă că-i arată el sultanul!.... Fă şi tu aşa.

. cred!. Monica... ― Da. se grăbi Olguţa s-o ajungă. visă Monica.numărînd zgrumţurii varufui. Monica.. asta nu se face! ― M-a bătut? se răsti Olguţa întrebător. Olguţa oftă. Olguţa?? ― Tu nu ştii?? ― Nu. inspectînd odaia. ― Mai întîi să te juri că nu spui. Vrei să-ţi arăt? ― Nu... de ce nu-ţi tai cozile? ― De ce să le tai?. Nimica! El are cu mine. Ce-ai face tu dac-ai fi mare? ― . m-aş plimba pe plafon cu capul în jos..... ― Monica. . ― Monica! ţipă ea deodată. Tăcură. ― Adevărat! consimţi Monica. tu ai muşchi? ― Nu ştiu! ― Eu am! Uite: cînd strîng piciorul!. ― Ce ai tu cu Dănuţ? ― Eu?. ― Da. cu intonaţia prezumată a lui Cristofor Columb în faţa Americei. ― Şi eu.. azi-dimineaţă! ― Nu mă ţin!. mişcînd piciorul în aer. ― Nimic! răspunse iute Olguţa.. Da` nu-s bune la bătaie. nu aşa! dădu din cap Olguţa. începu să ţupăie pe podele.. ― Ce-i? sări speriată... Se aşeză pe scaun... îi arătam eu lui! ― Tu ştii să te baţi. am să-ţi spun un secret.. ca moş Gheorghe!... ― Ei.. ― Eu ştiu foarte bine! ― Şi-ţi place? ― Sigur.. meditînd.. Nu-i dau eu voie! Olguţa se ridică într-un cot. Şi l-aş răsturna pe Buftea din trăsură..Nu ştiu! se încurcă Monica.. ― Eu aş vrea să fiu mare. aşezîndu-se pe patul Monicăi. ― Monica. ― Monica. Ştii. Te apucă de ele! ― De ce să mă bat? ― Nu poţi şti! ― Şi cu cine să mă bat? ― Cu Buftea.... Îi plăceau bunicei... ― Ascultă... Te-a bătut.Nu. tu ai vrea să fii muscă? ― Muscă? ― Da. ― Eu m-aş face vizitiu. Dacă nu-l apăra mama. ai dreptate! reveni Olguţa.. eu nu mai dorm! Sărind jos din pat. ― Spune. Monica... muscă! Eu grozav aş vrea. ea mi le-mpletea. peste rochiţa Monicăi.. închizînd portiţa sobei. ― Eu nu spun! se revoltă Monica.

Monica: fă-mi mie plăcere! Haide..să-mi moară păpuşa.. încercă Olguţa să smulgă suprema făgăduială.... ― Ei... Pe ce te juri? Făcînd ocolul odăii...şi dac-oi spune. . repetă Monica dînd din cap. Olguţa? ― Spun! Aşteaptă. vezi? Bravo!. ― Fă-ţi cruce. Ai isprăvit? ― Stai. ― ... ― Da n-ai să spui?.ceea ce are să-mi spuie Olguţa. Într-un tîrziu. acum să-ţi spun secretul! Tăcu zîmbind. formulă Olguţa mai departe.. ― . ― Am făcut... oftă Monica. ― Nu te juri?! ― Nu.. Te rog. ― ... ― Că n-am să spun la nimeni... ― Te-ai supărat.. ― Mă jur pe păpuşa mea Monica.Amin..că n-am să spun la nimeni.. ― . Şi dac-oi spune... Monica zări privirea Olguţei. Hai să-ţi spun. ridicînd din umeri... O duse de mînă pînă la gura sobei. Începu ea repede. mă jur. Spune încă o dată!.. eu nu spun. ― Stai! se încruntă Olguţa.îi dau voie Olguţei... ― ... repetă Monica în silă. repetă Monica.să spargă capul păpuşei mele Monica. ― Nu! se îmblînzi Monica. se aşeză pe marginea patului..îi dau voie Olguţei. indignată...să spargă capul păpuşei mele Monica. spui? ― . Monica! ― Bine. ochii Olguţei se opriră o clipă deasupra măsuţei de noapte... ― Acum spune: amin! ― . Monica? o dezmierdă Olguţa. ― Bine! Olguţa se ridică de pe pat.. Şi dac-oi spune.. ocolind-o pe Monica. Dar trebuie să juri... Atunci jură-te pe păpuşa ta.să-mi moară păpuşa. ― Ei..... Începu să se plimbe prin odaie.ceea ce are să-mi spuie Olguţa... ― .. aşa nu-i bine.şi dac-oi spune. ― Te juri? ― Nu mă jur. Da` de ce nu mă crezi? ― Atunci te rog.. ― . jură-te!. se încăpăţînă Monica. bătînd tactul cu degetul arătător.. ― Spui.. ― . ― . ― Pe portretul bunicei? întrebă ea cu ochii mari. Ridică-te şi vino cu mine......... Mai spune după mine!.. ― Nu! Asta nu! se apără Olguţa.. ― ...― Nu te supăra! Te cred.

plecă ochii la pămînt. mamă? suspectă Olguţa cuvîntul şi politeţa formulei şi zîmbetul însoţitor. ― Ce? Poate nu-ţi place!. Fiindcă umblau în vîrfuri. Mai bine spune drept de ce n-ai dormit? ― Eu n-am insomnii! El are insomnii! aruncă Olguţa noul cuvînt în uşa lui Dănuţ.. c-un gest larg... bang.... ― Nu te-a lăsat să dormi. ― Mata ai insomnii? ― Ce-i asta "insomnii".. Monica se înroşi. ghetele scîrţîiră. Somnul. cu întortocheate crizanteme portocalii. scuturate din lumină. De pildă.. care aducea pe tabla chiseaua cu dulceaţă de trandafir. Uşa se deschise blînd.. îi dădu voie Olguţa.. şovăi doamna Deleanu. Monica? ― Nu poţi să dormi pe-aşa călduri! hotărî Olguţa... între frunzele mărului domnesc de la geam. vorbi pendula din părete. evaziv. cu capete de hîrtie albă. cumpănind primejduirea somnului de noapte cu binefacerile somnului de după masă. o porecliseră. fiindcă nu intra aţa în urechile acului. Doamna Deleanu făcea . dojenite de un "ţţ" bine cunoscut lui Dănuţ. Să nu cumva să spui. Pleoapele lui pe care le privea cu ochii închişi...― Vai! Olguţa! ― Deschide şi uită-te. Monica! gesticulă Olguţa c-un deget spadasin. împodobeau haina de mătasă cenuşie a somnului abia isprăvit. însoţit de mîna doamnei Deleanu pînă la cerul copt de soare.... care dormea dus. ― Ăsta era secretul?! În umbra răcoroasă a sobei. ― Aţi dormit bine? le-ntrebă doamna Deleanu. intrînd pe uşă urmată de Profira.. ― Asta nu-i pentru tine. Bătuse jumătatea lui cinci.. ― Doarme.. De aceea lui Dănuţ îi plăcea să fie bolnav şi să ţie ochii închişi . ca şi boala îl făceau pe Dănuţ invulnerabil şi răsfăţat de părinţi.. sau cînd un musafir fără creştere mînca brînza cu cuţitul. sau fiindcă lampa fila de mult. "Sfînta lui Sfîntul Ilie".. Dănuţ îşi stăpîni un zîmbet de superioritate. ― Tic-tac.. înainte de-a fi băgat de samă. mai demult. mamă dragă! mărturisi Olguţa... tic-tac. tic-tac. răsucind linguriţa în dulceaţă. nesocotind porunca de tăcere. Umblă încet! Profira păşea desculţă ca şi cînd ar fi avut cizme: podelele duduiau.. şedeau două gavanoase de dulceaţă.. se urcă lin. îndreptăţindu-se cu braţele aruncate în sus. ― Dacă-i cald. Copiii. Storul cu resort nu ţîşni cum avea obicei cînd îl smuncea Dănuţ.ţţ" (încreţind nasul şi scuturînd capul cu o mişcare vioaie) cînd era enervată din pricini mărunte ori din pricini mai grave şi trebuia să se stăpînească. fără zgomot de clanţă. ― Să-l scol?.

..... Nu-i dau voie să umble în lucrurile mele!. Îşi pălmui părul cu amîndouă mîinile în dreapta şi-n stînga unei cărări alese pe nevăzute.Se uită la mine. culegîndu-i buclele de pe frunte. Eu nu mă mişc din pat pînă ce numi dă ciorapii mei!. aşezîndu-i coirapii la căpătîi. începu să clipească. intră dulce în gura căscată şi ieşi anevoie dintre buzele închise asupră-i. Dănuţ se întinse şi căscă sincer.... Eu nu-s copil!. ". ― Poate i-a luat Profira să-i cîrpească! ― Am să-i arăt eu ei.. Cum?.. ― Eşti gata. curată la faţă. îl ridică. Cu-cu... ― Stai. Olguţa. ― Monica... Merci. ― Hai scoală. Monica îşi încheia la spate nasturii rochiţei de doliu..după ce se deştepta. Prezenţa ei parfumă altfel căldura venită din livadă. somnorosule! îl îmbie doamna Deleanu. deschizînd ochii de-a binelea. bombăni Olguţa trîntindu-se din nou pe pat. Vezi. ridicată-n vîrfuri.. Hai. Olguţa se plecase docil subt mînile Monicăi. ajutîndu-i ca unui convalescent neîntremat să bea apă din pahar.. căutînd. în cuierul uşii.. Uite-i... despărţitoare la mijloc. Dănuţ primea calm răsplata somnului.... păstrînd o clipă în palmele ei capul pieptănat corect. între bluză şi-ntre rochiţa ecossaise. nu mi-ai văzut ciorapii? întrebă Olguţa. ca pe o enormă boabă de cafea Ceylon prăjită din cale-afară. Ciorapii zvîrliţi de Olguţa atîrnau peste pălării. ― Nu i-ai pus pe scaun? ― I-am pus. ― Îţi dau eu o păreche de ciorapi. îţi vin? o îndemnă întrebător Monica.. Olguţa se privi în . Bluza de mătasă înflori cu roş de mac neastîmpărul văratec al Olguţei. Privindu-se-n oglindă peste umăr... Olguţa? ― Îndată. să nu curgă! Linguriţa plină... ― Nu vreau nimic! Nu primesc!. adusă plutitor deasupra paharului cu apă care o oglindea. ― Deschide gura mare!. Monica! I-am găsit. scoasă din fire.. Îşi încheie grabnic centura de lac... Ia repede.. Ha-ha!. Isprăvind. Monica îi strînse părul la tîmple cu şuviţele alipite. Genele lui Dănuţ tremurau. da nu-s! se înfurie Olguţa trîntind perna. ascuns în trupul cald şi fericit ca într-un pod în care atîrnă lenea strugurilor copţi. ― Ia uită-te! E bine? ― De ce nu te piepteni în oglindă.. şi sub pernă. Olguţa? o întrebă Monica îndreptîndu-i cărarea. leneşule!.... Doamna Deleanu cuprinse cu braţul capul lui Dănuţ. aici-s"! ţipă gîndul lui Dănuţ. ţupăind. încîntată c-a întrecut-o pe Monica. nu ţi-ai pus ciorapii. Doamna Deleanu se aşeză oftînd pe marginea patului. ― Gata! răsuflă ea.

Dănuţ întoarse capul într-altă parte.. ― Ascultă. bombîndu-şi pieptul în oglindă. Şi aştepta. Dănuţ străbătu casa în goană. mi-ai făgăduit? ― Da... gata să fugă.. Muşcă o îmbucătură bună din tartina cu unt. ― Atunci. Dănuţ ajunsese să preţuiască mai mult sîmbăta de cît duminica. lăţindu-şi umerii. Fiecare bucurie avea pentru Dănuţ. Îi erau mînile flămînde: de cînd aşteptau ele sfoara zmeului! Totuşi. De duminică parcă se temea. ― Ce-nseamnă asta "laş". încetini pasul. ― De ce? ― Fiindcă tu eşti prietena mea.. Olguţa. întocmai ca şi săptămîna. era vacanţa cea mare a săptămînii. după ce trînti uşa antretului din faţă. da ce are să se-ntîmple? ― Ceva! se încruntă enigmatic Olguţa. Olguţa! ― Lasă-le-aşa! Haidem! În faţa uşii se răsuci pe loc. ― Ce pot eu? ― Tu trebuie să ţii cu mine. Da eu îs mai voinică! se consolă Olguţa.. rugă pe Monica să-i ţie restul şi. cu mînile slobode. Duminica. papa? . ― Sigur.. "Ştie!" gîndi Olguţa văzîndu-l pe Dănuţ aşezat pe scări.. coborî treptele. privind-o în ochi. Sîmbătă era ajunul ei. ― Bine. atingîndu-l cu umbrele lor... ― Şi ce pot să fac eu? ― Ba poţi! ― Eu?! ― Sigur! apăsă Olguţa. potrivindu-şi cu degetul elasticul pălăriei pe subt bărbie. Monica. ― Îţi spun eu! o asigură Olguţa.. ― Ia să vedem care din noi e mai înaltă? ― Ce bine-ţi stă cu bluză roşie! Eşti frumoasă. pironită de un gînd. Trecură pe lîngă Dănuţ. ― Tu eşti mai înaltă!. Monica o urmă cu tartinele în mînă. Dănuţ era aici.. Dănuţ se bucura că are să se joace. Dar pe cînd bucuria duminicii era întotdeauna întristată de apropierea treptată a celei mai urîte zile din săptămînă ― luni. să ştii că azi are să se-ntîmple ceva! ― Nu ştiu! ridică din umeri Monica. o sîmbătă şi o duminică.oglindă. oftă Monica. în timpul şcolii. nemaiîndrăznind să muşte din a ei. zi neagră în calendar după ziua roşie ― bucuria sîmbetei era ocrotită de apropierea unei duminici care-o despărţea de luni. "Laş!" murmură Olguţa pentru sine cuvîntul laş curînd învăţat într-o poezie patriotică şi tălmăcit de tatăl ei... şi se aşeză pe treptele pridvorului calde de soare. Înainte de a se juca. Olguta. ― Ridică-ţi şosetele. Zmeul era acolo.

Hai şi mănîncă ceva.. ― Duduie Olguţă! Duduie Olguţă! dădu alarma în livadă un glas ascuţit. Aici-s! înfruntă ea începutul începutului. ca de pragul unei temniţe. Abia atunci îşi dădu seama că lipsea ceva.. ― Duduie Olguţă... papa. de stejar. ― Ai fi fost obraznică.. dacă cineva îţi dă o palmă şi tu nui răspunzi eşti laş! ― Va să zică eu eram laşă. ― Mai lasă zmeul. papa? ― De ce? ― .Şi dacă aş fi dat şi eu? îndrăznise Olguţa cu oarecare codeală şi fără convingere. Dănuţ îşi ducea tot mai des mînile la ochi. Dănuţ? De ce stai aşa? ― A! Ăsta era foarfecele Olgutei! Pe doamna Deleanu anumite lacrimi o întristau adînc. ― Asta-i altceva! începuse să rîdă domnul Deleanu. Se aşeză ostenit de durere la rădăcinile stejarului. Subt cerul fără Dumnezeu şi fără zmeu.. Un început de nelinişte îl cuprinse pe Dănuţ după ce trecură fetiţele. papa. vă pofteşte coniţa în casă. ― Nu se poate. Dănuţ.― Cum să-ţi spun eu ţie?... Mai spune-o dată. Doamna Deleanu îl luă de după gît înspre casă. Uite... Dănuţ ceti biletul înfipt în sfoara care atîrna. cînd îmi trăgea mama cu papucul unde ştii tu? îi replicase Olguţa privindu-l pe subt sprîncene. Lacrimele de acum ale lui Dănuţ erau dintr-a-celea. "Asta pentru palmele de la gară. De data aceasta. orb şi zguduit de suspine. ― Aha! se pregăti Olguţa. ― Hai cu mama. ― Te-ai lovit.. ― Dănuţ.. Monica.Bine. tăiată.. îi strigă din capul scărilor doamna Deleanu. tăiat ca şi sfoara zmeului.. ― Haidem. N-ai tu încredere în mama? Dănuţ aştepta un miracol.. Se împiedecă de scară... ― . dar că acolo nu trebuie să fie. ― Spune că vin. n-avem ce căuta aici. duduie! dădu ea cu spaimă din cap. Cu inima în hopuri se repezi înspre stejar. Răutatea Olguţei o revoltă.. şi s-ar fi supărat şi papa! ― N-am înţeles. Buftea! Olguţa Deleanu" Sufletul lui Dănuţ căzu. A poruncit . Şi în sfîrşit se lămurise Olguţa că un copil nu poate să fie laş decît între copii. Dănuţ!... turbinca lui Ivan era plină de lacrimi. n-auzi? Doamna Deleanu coborî scările.. începu Anica gîfîind de alergătură. Pe măsura ce sendepărta de locul zmeului. cu mînile pe sîni. ceva: a! nu sauzea zbîrnîitoarea zmeului..

mai ales pe Olguţa... Ştii. ― Iaca mă duc!. asupra acestui substantiv abstract. o va chema la el să-i întregească mulţumirea fără chip şi fără glas. ― Alice.Dar trebuie să aibă şi un judecător! stărui cu înţeles ştiut domnul Deleanu. las-o şi pe ea să se apere! ― N-are nevoie! Are destui avocaţi! ― . la adăpostul plin de cîntece. ― Poftim.coniţa să veniţi îndată. Ţigareta de chilimbar cu ţigara neîncepută pîndea de pe masă clipa cînd. Olguţa aşteptă pînă ce pierdu din ochi tulpanul roş al Anicăi. ― Atunci să taci din gură. ― O aştept. ― Ştiu. ştie ea ce-o aşteaptă! vorbi uscat doamna Deleanu.. Ţţ!. Cu inima grea ca o lacată de biserică pustie. ― Eu tac. ― Acuma haidem! Olguţa păşea. ― Ba te poftesc să stai.. încît nici pe copii nu-i putea judeca.. interveni domnul Deleanu. privea în sus. îşi îndeplini Anica însărcinarea cu glas scăzut şi ochi cît mai de căprioară.. răsturnat în fotoliu. Eu am dreptate.. coborîndu-i cu deznădejde. înainte. Du-te şi spune că vin! comandă Olguţa. gîndindu-se cu nerăbdare şi curiozitate la pledoaria Olguţei. ridică umerii cu revoltă. Tribunalul vindictei părinteşti îşi inaugura şedinţele în pridvor. şi să stai cuviincios. Descoperindu-l pe Dănuţ îndărătul baricadei se încruntă scuturîndu-şi pletele. judec-o! ― Nu! se apără el. Domnul Deleanu. ca un erou. ― Crezi?! ― Sînt sigură.. ca o mucenică. picior peste picior. ― Văd... ― Ştiu de ce m-aţi chemat. în care fierbea judecătoreşte mînia mamei lui. Monica după ea. de umbră şi de soare al viţei. eu mă duc. că de nu ― Anica plecă ruşinată ochii în pămînt ― să vă aduc pe sus! ― Să pofteşti!.. Da să veniţi. nu mă scoate din sărite! . Dănuţ şedea în picioare îndărătul fotoliului de pai împletit. duduie Olguţa! se milogi Anica. ― Olguţa... ― Dacă-i aşa.. Olguţa urcă singură treptele pridvorului. ― A spus duduia că vine îndată.. încrucişîndu-şi braţele. orgolios de Olguţa. cum îi spunea el uneori. adresîndu-se Olguţei. Domnul Deleanu era avocat într-atîta. Spune ce ai de spus? reîncepu doamna Deleanu. ― Am venit.. ― Pfuu! Doamna Deleanu dojeni din ochi pe părintele vinovatei şi. eu...

cu capul sus. şi imediat! ― Dacă-i aşa. Olguţa intră în casă. El nu mă persecută fiindcă am dreptate şi fiindcă nu-s băiat. Domnul Deleanu făcu o pauză savantă..... Rostogoli un colac de fum aromat spre Olguţa. trebuie s-o asculţi pe mama. Mîne dimineaţă să vii să-mi spui faţă de Dănuţ cine are dreptate ― dacă vrei să-ţi mai dau voie să te joci şi să capeţi bomboane. ― Te muţi?! ― Mă mut. ― Eu?! ― Tu. ― De ce m-ai făcut "Buftea"? ― Fiindcă eşti. Eu!? sui glasul Olguţei treptele eşafodului. gata să-şi ia revanşa. El m-a lovit întîi. ― . ― Şi unde. Iertare nu primesc. . ― Minţi! se revoltă Dănuţ. ― Ia-l! zîmbi Olguţa mefistofelic..Dănut.. ― Olguţa.. Am văzut şi eu. mă rog? ― La moş Gheorghe. împlîntînd pe ultima roşul răzvrătirii. Monica? ― Asta-i adevărat. ― Sigur! Toţi pe mine! ― Olguţa! ― Eu am dreptate! ― Foarte bine. mamă! scînci Dănuţ. ― Să stau pînă mîne dimineaţă în odaie!.. dînd răgaz propoziţiei să capete o valoare neatîrnată. ― Da! Tu. la gară.. ― Asta nu.. strănutînd.. Olguţa pierduse procesul cu brio. ― Am ascultat destul. ― . spune tu ce ţi-a făcut? ― Eu am iertat-o! îngînă posomorît şi răguşit Dănuţ. Lasă-mă pe mine. Domnul Deleanu aprinse ţigara.... Olguţa se încruntă.. arătîndu-i cerul. ― Vedeţi? triumfă Olguţa. Aşa-i. eu mă mut. Dănuţ! îl acoperi doamna Deleanu..― Eu tac.cînd te roagă tata. ― Ba tu minţi! ― Nu-i adevărat! ― Ba da! ― Tu m-ai insultat! ― Şi tu m-ai lovit! zvîcni Olguţa. Ai să te duci la tine în odaie ― unde ai să stai toată ziua ― şi ai să scrii de sută de ori "Eu am dreptate" şi de două sute de ori "Eu n-am dreptate". Eu am dreptate. Buftea! ― Să-mi dea zmeul. sări Olguţa.

gata să facă la fel. cu mîna pe clanţa din afară.. de două ori. scuturînd scrumul ţigării. chiar acum scriu la "universel".. Se îndreptă spre uşa din faţă. pocniră mînile ei în uşa salonaşului.. Dănuţ. Bătu cu degetul îndoit în uşa ietacului doamnei Deleanu. sugătoare.. Doamna Deleanu se ridică de pe fotoliu. Şi se grăbi să dezmierde capul înfrîntului Dănuţ..Nu pot să intru? apostrofă ea clanţa piezişă. ― Ce vrei? ― Am venit să cer hîrtie. ― Te-ai lovit? sări degrabă doamna Deleanu. Un picior îi lunecă pe podeaua bine ceruită. ― Bine face tante Alice.. îşi dădu drumul pe gheţuşul roşcat. Îngeresc! zîmbi ei cu ochii Olguţei. ― Aşa e! oftă doamna Deleanu.. călcînd apăsat pe covorul moale. dacă Olguţa nu-i un drac... ― Aha! se dumeri Olguţa.. ― . mai-mai s-o trîntească.. Ietacul era gol. peniţă.― Aşa strici tu copiii! ― Alice.. cu noua suflare. Bătu din nou cu pumnul în uşă. abia stăpînind o lucire de tainică mîndrie. răsfirîndu-şi musteţile. pornind spre uşă. condei.. dezmierdă fruntea impertinent bombată a capului culcat pe speteaza fotoliului. şi un transparent! mai născoci Olguţa. Acuma ia-o pe Monica de mînă şi jucaţi-vămpreună. plină de mînie. începu domnul Deleanu. Se uită crunt la podele ― cu gîndul la Anica. ale cărei oglinzi erau podelele ― şi se întoarse îndărăt. ― Ce-i? ― M-am împiedicat! gîfîi Olguţa. ― Au! Începu să-şi sugă. fără mînie. Olguţa ieşi din odaia ei. ― Şi pe tine ar trebui să te pun la colţ! zîmbi ea blînd. ― Nu! răspunse Olguţa. glacial. reluîndu-şi demnitatea. Din treacăt.. Alice. ― Lasă. corect. ― Am venit să. cerneală.. Făcînduşi vînt.. precipitat şi violent. aprobă în şoaptă Monica.. ― Păcat că nu se mai poate! oftă nostalgic domnul Deleanu... Se îndreptă spre salonaş. fără enervare. încheietura îndurerată. fără şovăire. Dădu buzna în odaie. Spune drept. Uite.. ― Pot să intru? Bătu din nou. Dănuţ luă cu acreală mînuţa timidă a suplinitoarei zmeului şi o smuci spre livadă.. închizînd uşa cu zgomot. îţi cumpără mama un zmeu mai mare.. Buf. .

― Nu pot scrie cu "claps"! ― Te rog lasă-mă!.. ― Pentru ce. văzînd-o că tot nu pleacă. în palmă... îndepărtînd şuviţele alunecate. papa.... ţinînd cu mîna foile cărţii cetită pînă la mijloc. Olguţa? îşi ieşi din fire doamna Deleanu. Olguţa întinse mîna spre calamara de cristal. închizînd cutia cu hîrtia de scrisori. Ia-ţi şi calamara. doamna Deleanu servi de portar măriei-sale Pedepsita. Ce mai vrei. Fruntea Olguţei se-ncărcă. cîte vrei! ― Mamă. Olguţa. ― . îndoindu-şi ziarul. ― Poftim încă una. ― Mai dă-mi una! pretinse Olguţa întinzînd mîna mai departe. ― M-a pedepsit. Asta-i "claps" îi explică doamna Deleanu. ― Merci.. Olguţa culese cu solicitudine scrumul din capătul ţigării. începu să caute cu mişcări de pianistă prin rafturile înguste. ― Papa.... ― Haidem în birou. Scoţînd o plumieră de lac japonez. şi vezi să n-o scapi pe jos!.. triumfă Olguţa.. cu o atitudine de picolo nemulţumit cu bacşişul căpătat. întorcîndu-şi cartea pe dos. şi porni îndatoritoare . ― Uf!. Uite un condei frumos.şi o peniţă nouă. Ce-ţi place? Hai.. nu pot să deschid uşa! Trîntindu-şi cartea pe birou. ― Poftim . papa. păstrînd peniţa "claps". ― Şi de două sute de ori că n-ai dreptate! adăugă doamna Deleanu. Du-te imediat la tata şi spune-i să-ţi dea coli. Olguţa o culese din zbor. papa! Nu ştii? Punînd calamara pe masă.― Pentru ce? o întrebă distrat doamna Deleanu. ― Atunci să nu scriu? ― Ba te poftesc!. ― Şi-un transparent.. ― Iar te ţii de drăcii.... o umplu cu suflarea ei şi o pocni de frunte: Poc. ― Hîrtie.. ca pe o servietă. să-ţi dau coli. cu foile răscolite. Olguţa îşi trecu mîna pe frunte. ― Lasă c-o iau eu. Doamna Deleanu deschise săltarul birouaşului de lemn de trandafir. o prefăcu în punguliţă. ― Ca să scriu de o sută de ori că am dreptate.. O flacără bombată se desprinse dintr-un bujor roş.. La zgomotul fetiţii. m-a trimes mama să-mi dai coli. se oferi galant domnul Deleanu.aluminium"! Acum lasă-mă!. Olguţa luă ziarul subt braţ. şi-l suflă spre viţa pridvorului. dragu tatii? se interesă domnul Deleanu.... spune! ― "Aluminium". N-am hîrtie! răspunse scurt doamna Deleanu. ― Şi-un transparent. doamna Deleanu tresări.

ca şi sufletul domnului Deleanu. copii. ― Şi astea din partea mea ― serveşte-te. Asta îl revoltă! ― De ce mergi aşa încet? Nu poţi să mergi mai repede? se stropşi el. lasă pe oamenii mari să ştie. ― M-am gîndit la ceva!. ― Atunci hai să stăm pe iarbă. ― Nu. Olguţa. papa.. ― Papa. Tu joacă-te!. papa? îl iscodi Olguţa. ― Ba să stai! . Îi oferi cutia plină de verdele primăvăratec al bomboanelor de mintă. şi-nlăuntru plin de bunătăţi pentru.după domnul Deleanu.. ― De ce rîzi. la Monica. ― Bine... cu condiţia s-o asculţi pe mama şi să n-o superi.. Dănuţ? ― De ce nu-mi răspunzi? ― Nu vrei să vorbeşti cu mine? ― Nu... Dănuţ! ― Nu. cu mîna Monicăi ferecată în pumnul lui. ― Ştiu eu! ― Olguţa. tu eşti supărat pe mine? ― Nu! De ce? ― Atunci am avut dreptate. Merci. Monica îl urma privind pe sus. du-te şi scrie ce-a spus mama. Olguţa!. asta din partea mamei. dar nu ştia cum să înceapă. ― Atunci mă duc. Monica iuţi pasul după el. ― Cum vrei! ― Aşa vreau! ― Eşti supărat pe mine. Dănuţ ştia că trebuie să se răzbune. aşa cum îşi aduce-acasă un bărbat rnohorît soţia descoperită necredincioasă... era acoperit cu cărţi de drept.. ― Lasă. Dănuţ? ― Nu-i treaba ta! "E supărat.. ― Ştii ce? Hai să ne luăm la-ntrecere. Cînd are mama dreptate. Parcă începuse să-i mai treacă mînia. Îi întinse un cont întreg de hîrtie albă şi un transparent pătat de cerneală.. dacă am dreptate! se apără Olguţa. Zarea se răsturnase roşie ca un coş de cireşe pe cer şi pe obraji.. nu poţi avea şi tu. papa! Dănuţ intră în livadă. ― Uite. sfărîmînd în dinţi bomboana. ― . Biroul de stejar. Adică.... grăbind pasul... ― Unde mergem.. săracu! îl compătimi Monica.. Mergeau repede ca subt ameninţarea unei ploi torenţiale cînd n-ai umbrelă.

ce-nseamnă asta? ― Înseamnă! ― Eşti un rău-crescut! ― Vra să zică mă insulţi?. încît linia.― Cu sila? ― Da. alb la faţă. fiindcă în livadă... cum ai pîrît-o pe Olguţa.. la început plină. simţi o arsură la deget. numai caisele mai erau blonde. ― . Du-te-acasă şi spune că te-am bătut.. Lasă. neştiind cum să bată pe cineva care vorbeşte în loc să lovească şi să ţipe. şi scrise titlul pedepsei: "Olguţa are dreptate".. ca şi cum expresul care le umpluse ar fi .Că n-am bătut-o!" ― De ce m-a făcut pîrîtor? ţipă el ciudos bătînd din picior.. În loc să ţin cu Olguţa. ― Eu nu pîrăsc. Dănuţ privi îndelung cozile blonde tresărind pe spatele aplecat al Monicăi.. O altă Monică o apăra pe cea dinainte.. ― Să nu mai vorbeşti cu mine. Amurgul era roşu. Dănuţ făcu un pas îndărăt. Apoi boteză între buze noua peniţă "aluminium" cu gust de aguridă. Înainte de-a-şi da sama de ce iau scăpat cozile din mîini. ― Muşti? o ameninţă el cu pumnii. oftă el descoperind ce hăţuri minunate puteau fi cozile Monicăi..... ― Nu mă bat c-o fată!. Olguţa luă cu degetele din gură ultima bomboană de mintă şi o aşeză pe sugătoare. mi-a fost milă... se prefăcu la sfîrşit în două şine subţiri. În faţa ochilor şi-a mîinilor Monicăi..... ― Da! bufni Dănuţ. O pierdu din ochi.. şi ce greu era de-acum înainte să le mai aibă în mîni. Monica îşi strînse dinţii.. Aşa îmi trebuie! suspină Monica ştergîndu-şi ochii cu mîneca. Trase din nou de cozi cu stîngăcie. Sublinie titlul cu-atîta energie. scutură condeiul pe sugătoare. o cufundă umezită în cerneală. ― Au! Monica-i dădu drumul. ― Cum? Nu-mi dai voie să mă duc? ― Nu-ţi dau.. Simţi o înţepătură la deget: dinţişorii Monicăi lăsaseră o cununiţă urzicătoare. ― Dănuţ. ochii i se înnegriră subt sprîncenele încordate. Lasă cam să-i arăt eu! Blondă! apostrofă Dănuţ o caisă coaptă. că-ţi arăt eu! Cu o mişcare vijelioasă o apucă de cozi şi smuci. văzînd-o că plînge. după Monica. ". o sfida el mai de departe. Am fost un prost". ― Şi zgîrii.. ― Vrei să mă baţi? gîfîi ea..Te-ai supărat? începu Dănuţ dezarmat.. "Mai bine ne-am fi jucat amîndoi de-a caii.

Condeiul se ridică în aer. Bomboana de mintă explodă în dinţi.. "Olguţa are dreptate de o sută de ori... Subt ele trase o linie. Bine! dacă-i aşa. ― Nu cred! scutură ea capul. Vra să zică nimicise o sută de negaţii. Subt fiecare cuvînt al ultimei afirmaţii însemnă cu vîrful peniţei cîte două ghilemeţe drepte. Luă şi bomboana de mintă punînd-o în gură. din ce în ce mai răsărită dintre buze. deschizîndu-le. privind podelele. Olguţa nu era mulţumită. ― Monica.. Bun! Dar tot mai rămîneau o sută... Olguţa le contemplă cu satisfacţie. Mirosea a cerneală. scriind "n-are" într-un cuvînt. Virajurile roşii ale limbii. cu mîna la gură.. "Olguţa n-are dreptate de o sută de ori Însă Buftea n-are dreptate de loc. După a zecea afirmaţie. contrazisă de cele două sute de negaţii care-şi aşteptau rîndul în ciubăraşul negru al călimării de cristal... degetele pocniră lovind vioi podul palmelor. scăzu şi scrise: "Olguţa n-are dreptate de o sută de ori". Mai muie o dată condeiul în cerneală şi începu să caligrafieze afirmaţia... din ce în ce mai repezi.deraiat. orizontal. ― Cine?! Tu?! ― Da. şi altele. începu Monica. ia uită-te ce-am scris! ― Olguţa." Olguţa respiră. Uşa se deschise încetişor. ca pe un plenipotenţiar mut.. Mişcarea îi plăcea. însoţeau virajurile negre ale peniţei. Olguţa se încruntă.. deschizîndu-le. eu. eu te-am trădat. Luă din nou condeiul. Subt ele altele." Privi cu mîndrie sinteza bine caligrafiată şi corect scrisă. Monica intră în odaie. închizîndu-le. şi de-acolo coborî inspirat asupra unei coli intacte: "Olguţa nare dreptate de două sute de ori". a celor o sută de afirmaţii. .. Olguţa lăsă condeiul şi începu să-şi sucească nasul. Olguţa privi cu milă pe reprezentanta celor două sute de negaţii. iar îşi suci nasul. C-un "oac" de castaniete. Iar lăsa condeiul. Cu încetul hîrtia se umlpu pînă jos de un joc de ţînţari sinelii. Parcă scărpina coala. privind epitaful pedepsei. Făcuse într-adins o greşeală de ortografie.. închizîndu-le. şi altele.. uitînd să-şi scoată pălăria. Începu să facă gimnastică suedeză cu degetele.

― Da.. ― Da nu vreau!. ― Ştii ce? ― .Am mers. ― Foarte bine! aprobă Olguţa. îţi promit că de-acum înainte sînt numai prietena ta. Da scriu eu pentru tine.. ― Şi ţi-a spus ceva? ― .... ― Bine! acceptă Olguţa. ― Olguţa. Olguţa? ― Fiindcă n-am ce face!... Olguţa. Eu nu mai vorbesc cu Dănuţ. ― Nuu! Nu m-ai trădat! tăgădui Olguţa Ai ţinut cu mine cînd te-am întrebat. ― Da vreau eu! ― De ce. Olguţa. Ai voie să mergi cu el în livadă! ridică ea cu indiferenţă umerii. ştie! suspină Monica.. ― Tu uită-te! ― Asta nu! ― Atunci pune sugătoarea! ― Tţ! ― Fă şi tu ceva! Hai. Numai să nu te bată.Nu.Nu. şi eu scriu că am dreptate.. ―De ce? ― Aşa. ― Am fost cu Dănuţ în livadă. Aşa am vrut eu să scriu! ―Tante Alice a văzut? ― Aşa vreau eu! se împotrivi Olguţa. lasă-mă să-ncep. schimbînd tonul. . Ai dreptate... Tu eşti prietena mea. ― Ţi-a spus el? ― .. fă-mi şi mie o plăcere. Tu scrii "Olguţa n-are dreptate" de două sute de ori..? ― Scriu şi eu cu tine! ― Nu vreau.Monica oftă. ― Ce? Nu-ţi place? ― Nu zic că nu!. ― Şi eu ce să fac? începu să consimtă Olguţa. El ştie că ţii cu mine! o încredinţa ea confidenţial. ― Şi te-a bătut? ― Nu.. ― Da. Eu ţi-am făcut: vezi! Am jurat pentru tine. ştiu eu! ― Sigur... ― Da.... N-ai văzut ce-am scris?! ― Cum? ai şi scris?! ― Uită-te! ― Aa! Numai atîta ai scris! se linişti Monica.. ― Ce-aţi făcut atunci? ― ...

Olguţa! ― Fă cum spun .. ― Mamă. ― Vezi... să-mi spui cînd îi ajunge la douăzeci..... închise portiţa la loc.. căscă Dănuţ răsturnîndu-se pe divan. Îl ispiti deodată o împăcare pornită de la el.. ― Du-te şi tu. n-am condei! se tîngui Olguţa. Din pricina Olguţei şi-a Monicăi trebuia să-ndure pînă la masă pedeapsa unei sonate de Beethoven.. Eşti băiat mare!. şi s-a făcut suta mea.. ― Atunci cum ştii cît ai scris? ― Ţin minte.. ― Ţi-e foame.. ― De ce? ― Ai să vezi! . mai rău decît sălbatecii!. "Ce rău e să fii băiat mare". Se aplecă peste umărul Monicăi.. controlînd. dă-mi... Poftim batista mea.... lăsînd-o pe Monica să-i ia condeiul. deschise portiţa. Eu te-aştept! Începu să cutreiere odaia în lung şi-n lat.. Mai ai de scris douăzeci de rînduri. Poposi lîngă sobă. ― Vai. Nu-şi dădu voie... tu pui numere la-nceput? ― Nu pun. Olguţa! Lasă-mă pe mine! ― Fă cum vrei! oftă Olguţa. Dănuţ.. acordă o scurtă audienţă gavanoaselor. mahmur de singurătate. De ce n-ai batistă? . Ia o carte şi ceteşte. Ascultă muzică dacă nu vrei să ceteşti. ― Mamă... ― Ascultă Monica.― Hai să-ncepem.. intrînd în salon. Începu el săşi vorbească. ― Vai. Dănuţ? ― Ştiu eu?. ― Ce carte să iau? ― Dănuţ!. ― Aşa! Douăzeci? ― Da... din ce în ce mai repede.. ― La Olguţa?! ― Bine. Da n-am ce face! ― De ce nu te joci cu Monica? ― S-a dus la Olguţa. "Cînd eşti băiat mare". ― Scrie la-nceput numărul cincizeci. te rog. ― Şi tante Alice? ― Nu controlează. Aşa. o batistă... ― Monica. ― Aha! ― Vrei să pun? ― Nu. Scrie mare de tot "cincizeci".. ce-avem la masă? întrebă Dănuţ pe doamna Deleanu...

n-am să-i dau voie nevestii mele să cînte la pian".. Olguţa! Ce-are să spună tante Alice! ― Lasă. "Cînd oi fi mare. ― Ce? ― Nimic. Şi fiindcă n-o mai asculta.. silind-o pe Monica să numeroteze cu cîte-un "cincizeci" persuaziv fiecare rînd al cincisprezecelea. Olguţa... ― Acum fă o fundă frumoasă. ― Cine? o luă în primire Olguţa. Să veniţi la masă. Monica. cum ţi-a spus? ― Cum să-mi spună. că nu mai am mult. Eu nu mă duc. îţi dau ţie păpuşa mea. Ai isprăvit? ― Am isprăvit.. duduie! ― Cum ţi-a spus? ― Spune... după oarecare codeală jenată. ― Coniţa! ― Pe cine? ― Pe dumneavoastră. le vorbi din uşă Anica. Tu ce-ai să faci fără păpuşă? ― Nu!. melancolia umbrelor fără de soare şi de lună. "ai părinţi" urmă în gînd Olguţa... ― Isprăveşte. Eu am două păpuşi!.. remarcînd lipsa domnului Deleanu. ― De ce. clipa cînd nimeni nu îndrăzneşte să aprindă lumînările subt ochii zilei care vede încă. peste batista lui.. Sonata lunii începu să cînte-n el pentru amintirile de mai tîrziu. ― Mama are să vadă că funda-i bine făcută şi-are să fie mulţumită. du-te tu singură. sorbind din ochi funda roşie. Olguţa? întrebă Monica. începu Olguţa agitată. Dănuţ ghemui batista mamei lui în buzunar. Afară s-aprindea clipa de argint a cerului pe înserate.. .. ― Lasă.. ― Ai găsit? ― Da.. ― Vă pofteşte la masă. mi-a spus ! ― Monica.. Monica.? ― Fiindcă eu nu ştiu să fac funde.. ş-atunci are să uite să mai controleze! ― Vai... Caută-mi o panglică.. cum mi-ai făcut pentru premii. hotărî el. aşa spun eu.Sonata reîncepu. ― Ascultă. tare eşti şireată! ― Aşa-i cînd. înflorind din vîrful degetelor funda sulului cu pedeapsa. se impacientă Olguţa... ― Pentru că ţi-am scris asta? dispreţui Monica colile acoperite de parada amăgitoare a literilor.. Da mie nu-mi trebuie păpuşă.. duduie?!. ştii. Asta nu-i frumos. Olguţa măsluise şi negaţiunile. ― . Olguţa făcu sul colile.

― Pentru ce, Olguţa? ― Fiindcă nu m-a poftit pe mine; şi eu am făcut pedeapsa. ― Iar începi, Olguţa? ― Te rog! Eu fac ce trebuie... Du-te şi spune că eu nu vin la masă, fiindcă nu m-a poftit, scandă ea cu mîna şi cu piciorul. ― Şi ce-ai să faci? ― Am s-aştept să mă poftească. ― Tante Alice, m-a rugat Olguţa să te-ntreb dacă poate să vină îa masă? ― Sigur că da... Anica du-te şi o pofteşte. "Al dracului îs fetele!" se mîndri Anica, alergînd din nou îndărăt. Domnul Deleanu îşi întoarse faţa din lumină, zîmbind; recunoscuse retuşarea. Luau masa în pridvor. Ca pentru un început de chef, nevăzuţi, greierii îşi acordau subţire scripcele; broaştele îşi dregeau glasul... ― Am venit. Olguţa întinse sulul ca un pretext pentru fundă. ― Bravo, Olguţa! o lăudă înduplecată doamna Deleanu. Olguţa zîmbi modest şi blazat. ― Ei, acuma, fiindcă eşti o fată cuminte, să ne spui frumos şi drept cine-a avut dreptate: tu sau Dănuţ? Olguţa privi adînc pe domnul Deleanu. ― Mata, mamă dragă. ― La masă, copii, că se răceşte supa! izbucni gălăgios domnul Deleanu de teama unui nou proces. ― Spune drept, Olguţa. Îţi pare rău de ce-ai făcut? o întrebă doamna Deleanu cu polonicul de supă în mînă ― Îmi pare rău... după zmeu, oftă Olguţa. În jurul lămpii cu glob roz, începură să cotească fluturii ca nişte delicate vehicule la ultimul rond aj unei şosele... Faţa de pansea albă cu trup gigantic a Pachiţei visa, ascultînd muzica lingurilor de supă. Mînile ei încrucişate odihneau orizontal pe pîntece. ― Dănuţ, nu sorbi supa. Iar! ― Dănuţ, de ce nu te-nveţi să mănînci frumos!... Monica, arată-i, te rog, cum se mănîncă supa. Cu rumen în obraji, ca o logodnică sărutată în faţa părinţilor, Monica aplecă vîrful lingurii spre buze, insinuînd supa, lin, fără murmur. ― Acum fă şi tu la fel. ― Miauuu... Modulaţia de foame a pisicilor se mlădie veridică în noaptea de vară. ― Cîţţ! se stropşi doamna Deleanu spre întunericul de subt masă, dînd cu piciorul. O pisică nevinovată suferi în locul Olguţei. Domnul Deleanu îşi

şterse cu şervetul un zîrnbet înstelat de supă. Începură să se adune oaspeţii nepoftiţi ai meselor de-afară. Veni, mai întăi, Ali: pointer-ul lăptos, roşcat şi jovial. Se aşeză lîngă doamna Deleanu, privind-o cu deferenţă hemesită. Era plin de ticuri sau de purici. Clipea: nările-i tremurau, mereu mobile; strănuta; îşi sucea gîtul ca cei care poartă gulere strangulatoare; îşi culca tîmplele cînd pe-o parte, cînd pe alta; hăpăia muşte şi le înghiţea ca şi cum ar fi avut amigdalită; îşi freca dinapoiul pe jos, botul i se sfădea cu coada; coada cu podelele; podelele cu picioarele... ― Marş, Ali! Se dădu lîngă Dănuţ, tot scuturîndu-se, tot gudurîndu-se, plin de vorbe dulci, dar vorbind prea tare: Uu-iuuu, hau-hau! Din farfuriile schimbate se înălţă mirosul fripturii... Chemaţi de el, dulăii din ogradă ― cu ochi de haiduc şi sfieli de căprioară ― răsăriră întunecaţi pe scări... şi nu îndrăzniră... Subt garda picioarelor mesenilor, pisicile se strînseră mai tare, mute, c-un fior de frig de-a lungul spinării. ― Patapum, stîng! Patapum, drept! Patapum, stîng! Patapum drept! comandă Olguţa ― în picioare pe scaun ― nemaiţinînd samă de nimic. C-o ureche neagră pe ochi şi una răsfrîntă pe ceafă, castanie; cu bot crocodilian; pieptos; cu picioarele strîmbe; cu mers legănat şi chilos de atlet în frac, basset-ul Patapum, ghiduşul ghiduşilor şi "bucuria Olguţei", îşi făcuse apariţia. În timpul zilei nu-l putea descoperi nimeni. Se ascundea ca o tragediană răscoaptă de lumina soarelui. Veni de-a dreptul la Olguţa, conştient parcă de ilaritatea care-l întîmpină. Se opri la picioarele scaunului, aplecîndu-şi capul într-o parte, ca cineva care spune: "Aud?" ― Patapum, drepţi! Patapum făcu un sluj ostăşesc. ― Patapum, bum! Patapum căzu drept pe spate. ― Patapum, sus! Patapum învie dînd din coadă. ― Patapum, hap! Cu o strîmbătură acră, ca la unt de ricină, Patapum înghiţi musca oferită. ― Bravo, Patapum! Patapum făcu o piruetă, şi înflori sluj, cu jumătate din friptura Olguţei în dinţii ilari. Monica rîdea cu hohote. Îi căzură lacrimi pe friptura surprinsă. Doamna Deleanu rîdea cu ochii la Monica; domnul Deleanu, cu ochii la Olguţa; Olguţa, în braţe cu Patapum; şi lampa roză, tuturora. Demn, Dănuţ întinse o bucată de friptură lui Ali: singurul rest de seriozitate cu care mai putea vorbi ― şi care-l asculta.

― Ali! ţipă ascuţit Olguţa, sărind de pe scaun cu mînile pe urechi. Din braţele ei, expulzat, Patapum se rostogoli pînă subt botul lui Ali, care, de sus, aruncă o privire dezgustată bătrînului nemernic. Acoperindu-şi pletele cu mîinile, Olguţa îşi ascunse capul, violent, în braţele doamnei Deleanu. ― Ce-i, Olguţa? Ce s-a întîmplat?... Hai, spune, Olguţa! ― Ai amuţit, Olguţa? Tu!! ― S-a dus! ţipă Olguţa înnăduşit în rochia doamnei Deleanu. ― Cine? ― Liliacul! ţipă ea scuturîndu-şi fiorii în braţele mamei ei. Un mieunat strident străpunse tăcerea. ― Unde-i? ― ...Uf! S-a dus. Doamna Deleanu închise ochii, cutremurîndu-se. Strigoiul moale al pletelor zburase afară, frîngînd un trăsnet negru pe tremurul luceafărului. ― Hai, Olguţa. S-a dus... Sigur că s-a dus. ― Nu cred. ― Olguţa, lasă copilăriile! ― Papa, s-a dus? întrebă Olguţa, trăgînd cu coada ochiului. ― Da, da! S-a dus. Olguţa sări drept în sus, cu ochii ţintă în ochii lui Dănuţ. ― Eram sigură că rîzi! Nu-ţi dau voie să rîzi de mine! Eu nu mă tem de nimeni. ― Numai de lilieci! şopti suav Dănuţ, încordîndu-şi picioarele subt masă. ― Bravo, Dănuţ! aprobă domnul Deieanu. Chipul dinafară al lui Dănuţ nici nu clinti, de teamă să nu-l descopere ceilalţi pe cel dinlăuntru. Olguţa sencruntă o clipă numai şi pufni de rîs. ― Ai dreptate!... Ce bine că s-a dus!... Papa, de ce mă tem eu de lilieci? ― Întreab-o pe mama. ― Mamă, tu ştii de ce mă tem de lilieci? ― De unde vrei să ştiu? ridică ea din umeri privind pieziş pe domnul Deleanu. ― Atunci de ce m-a trimis papa la tine? ― Întreabă-l! ― Eu ştiu, dădu din cap cu tîlc, Olguţa. ― De ce, mă rog? ― Să spun? ― Spune. ― Fiindcă şi tu te temi de lilieci! ― Olguţa, nu fi obraznică! ― Şi eu mă tem de lilieci! se spovedi Monica încă palidă. ― Sigur. Tu eşti prietena mea.

Spune drept! Dacă da. tu n'as pas raison! (8) apără doamna Deleanu pe Dănuţ. gîndi c-un fel de respect Dănuţ.. cu toţii. fraţioare?. eu spun adevărul.. comment dit-on en français (4): lasă-mă-n pace? ― Laisse-le tranquille. doamna Deleanu. ― Ça c'est trop simple. Vra să zică Olguţa nu uitase spiritul făcut pe socoteala ei!. mon petit. ― Olguţa.Ce temperament de avocat!" regretă el... que fais-tu en ce moment? (1) începu doamna Deleanu. Dănuţ clipi. luîndu-şi inima în dinţi..? Stai cu noi. înghiţi şi se supuse. aşa că ochii lui Dănuţ întîlniră o dezamăgire ― şi pe deasupra ochii Olguţei. ― Dănuţ. mamă! 8 Olguţa. decît pisicile de subt masă.. Dănuţ. dis cela en français. Dis vrai! Şi c'est oui. mon frère?. propuse Olguţa. Dănuţ. Răzbunarea Olguţei începea.. Vorbim.. cu vorba.. ― Olguţa. împreună. cu tonul şi cu mişcarea buzelor. ― Voyons. pe care nimeni nu-l ştia că se temuse. Dănuţ se concentra asupra şervetului. Dănuţ. ― De ce.. sois plus aimable!(6) ― Mais puisque je dis la vérité. 5 Lasă-l în pace mamă."Ce proastă-i Monica". hai să vorbim franţuzeşte. primenindu-şi obrajii cu altă roşeaţă. aruncînd o privire spre Dănuţ. eu pot să mă scol? întrebă Dănuţ. mon frère? (2) ― Est-ce que tu as mal à la tête. cu accent corect şi dezinvoltură. ― Cum nu? consimţi surprinsă. plus difficile: n'est-ce pas. stăpînindu-şi un zîmbet. ― Mamă. ― Mamă. il ne comprends pas! (5) dispreţui Olguţa pe Dănuţ. la pîndă. (3) ― Dă-mi pace! mormăi Dănuţ. micuţule. strînge-ţi şervetul. tu n-ai dreptate! 1 2 ― Qu'il le prouve! (1) gesticulă Olguţa.. cum se spune în franceză.. maman.. Îi creştea inima auzind-o pe Olguţa polemizînd într-o limbă pe care abia o învăţase. ― Olguţa.. să nu te mai deranjez! 4 Ascultă.. fii mai amabilă! 7 Dar totuşi. nu înţelege! 6 Olguţa. dar cu plăcere.. călcate pe coadă. ce faci tu în această clipă? E prea simplu mamă! Pune-mi altă întrebare. Olguţa. que je ne te dérange plus. cel puţin spune asta în franceză!. maman! Poses moi une autre question. mai grea: nu-i aşa frate? 3 Te doare capul. . . maman! (7) Domnul Deleanu îşi muşcă buza. Pe-al Olguţei îl păturise Monica.. şi mai mult din auzite. au moins!.

smulse din tăcerea lui înnourată o expresie auzită de la domnul Deleanu... ― Ca mîine-poimîne casa rămîne goală. comment font Ies avocats? (5) ― Hau-hau! ― Cest bien. care s-au oprit delaolaltă. Şi tu. ca şi noi.. tot pe scară. du-te la culcare! 5 Patapum. şi se aşeză pe scări între cînii ciobăneşti care nu ştiau franţuzeşte. trecînd cu Monica de mînă pe lîngă Dănuţ.. ― Hai.. intrase în tabăra duşmanilor. Alice.. cu amfora răcoarei pe umărul ei gol de lună plină.. îşi strînse dinţii şi tăcu patriotic în noaptea românească.. Monica. puneţi-vă paltoanele.. dar altfel. care s-ar putea traduce: hodoronc-tronc. ― Oglinzile de-acum înainte sînt numai pentru ei. adevărata noapte... Şi Patapum ştie franţuzeşte! vorbi tare Olguţa. reponds(2) îl somă doamna Deleanu. Şi din tăcerea lor de inimi zbuciumate.. căci de pe zări desprinse. va te coucher! (4) încheie aspru doamna Deleanu. mon petit. între cîini. comment font les magistrats?(6) Patapum închise ochii şi căzu narcotizat.. 3 Nu-mi pasă! 4 Hai.) 6 E bine!. ― Olguţa şi Monica. Adunîndu-şi puterile. ― Patapum.. Alice? ― . Se pornise parcă o mişcare undeva pe cer sau pe pămînt.. Dănuţ porni.. Lui Dănuţ i se urcă sîngele la cap. ― Da. micuţul meu. Copiii cresc mari. şi să ne privim tot mai rar în oglindă.. şi o fulgeră pe Olguţa în franţuzeşte. În antret era întuneric.. Tăcură... Patapum.La nimic. dar ştiau să muşte. răspunde. Să dovedească! Hai. la rîndul ei. O clipă. N-avea însă curajul să vorbească. ― Allons. Îmbătrînim. ca şi de recitarea poeziilor în salonul cu musafiri.. cum fac magistraţii? 1 2 ― La ce te gîndeşti. Dănuţ. buhaiul de baltă se tîngui aşa de simplu şi de trist! Şi broaştele-ncepură iar. noi mai bătrîni. să nu răceşti....Dănuţ ştia franţuzeşte cît şi Olguţa. ― Je m'en fiche! (3) ― Alors. Dănuţ! ― Puneţi-l şi tu. Cu accent de violă.. broaştele-amuţiră.. Se jena.. se apropia încet... ― Ce putem face? ― Nimic! Să-i creştem pe ei. ... Nici vînt şi nici murmur de frunze nu era. Monica!. cum fac avocaţii! (Patapum a devenit nume propriu din expresie interjecţională. Patapum. Se întoarse îndărăt în pridvor.

va fi mare. călcînd desculţă în apa lunii.... sculîndu-se zgomotos de pe pat. aruncîndu-i un puişor.. nici că Ali sforăia în odaia lui.Da. în loc să doarmă afară. Şi cu glas tare: ― Dănuţ nu ştie franţuzeşte? ― Cum să nu ştie?! îl apară jignită Olguţa. încolăcit pe covor ca un continent de purici.. ― Cum? Dănuţ îi prost? se mira Monica. tată.. Şi se gîndi deodată cu nedumerire că întro zi chiar el. ― Tu nu te-nchini.. Da aşa-s băieţii! ― Olguţa. duh.. proşti!.. scuturîndu-şi trupul în căderea albă a cămeşei de noapte. ― Hai să ne batem cu perne!.....― Monica. Dănuţ ştia de ce dormea Ali pe covor în odaia lui. tu nu-ţi pui papucii? ― Nuu! Aşa-i bine! Scoate-i şi tu! Aşa-i că-i altfel cu picioarele goale? ― Ce frumos e. Se opri ca să îndrepte icoana strîmbată de inaugurarea bătăii cu perne. amin. îl privea gata să vie.. ― Monica. Olguţa. Olguţa! zîmbi fetiţa. Îşi ridică ochii în oglindă şi privi sus. ― După ce ne batem cu perne! ― Nu.. ― Atunci de ce nu vrea să vorbească? ― Aşa-s băieţii... amin. Începu să-şi scoată hainele. Olguţa? o întrebă. cu . se îmbărbăta Dănuţ. frica de noapte şi singurătate... La drept vorbind nici lui Dănuţ nu-i prea venea-ndămînă să ştie ce ştia. nenumită. Num.. al Fiului şi-al Sfîntului Duh.. îi dovedi Olguţa. Eu mă-nchin.. ― Sigur. ― Hai şi eu atunci! Îngenunchind pe pat. Monica se rugă în gînd cu ochii închişi "Tatăl nostru cel din ceruri".. "Ce bine-i să fii însurat".. Monica. Monica. Ce-ai spus. Tu ai spus că băieţii îs proşti. ca cineva strigat pe nume. ― Hai să mă dezbrac. în picioare.. ţi-a plăcut ce i-am făcut? "Săracu Dănut !" gîndi Monica.. dacă m-asculţi! ― Acum ce facem?! ― Ne batem cu perne. prinzîndu-i nasturele în cheutoarea guleraşului. încheie-mă la gît.. Dar nimeni nu trebuia să ştie nici ce ştia Dănuţ. fiindcă ştiind. fiu. Dănuţ.. Din odaia Olguţei răsunară moi bufnituri de perne şi rîsete de două glasuri. revăzîndu-l din nou singur pe scară între cîini. ― Am spus eu asta? ― . ― Vezi. ferindu-se..în numele Tatălui. cu mişcările factice ale actorilor cînd reproduc pe scenă gesturile mici de toate zilele. tu ai vrea să fii Maica Domnului? ― . Olguţa? o întrebă Monica. desprinzîndu-şi faţa din cerul bunicei. în pridvor.. cu glas tare. ― Atunci cum? ― El nu-i prost.

Cum asta? Şi mic şi mare?. Asta-i altceva!. şi al mamei?.. Nu-i totuna!.. ca în faţa morţii şi-a mormântului.. Cu ea nu se poate pune.... Cum poate oare să vorbească tata un ceas în şir fără să cetească?. ― Nu vreau! se împotrivi Dănuţ. Să fii unul singur şi să fii copilul a doi oameni!. Bine... şi mama e femeie...... Dănuţ se teme de Olguţa... Parcă nu-i venea să creadă!. locul unde va fi capul unui Dănuţ..... S-a dus sau e în el?.. Şi Dănuţ unde va fi?....... ca un ou mic de lemn într-un ou mare. Dănuţ a învăţat la şcoală tot ce-i în trupul tatei. de asta poate vorbi un ceas!. Şi cum se fac copiii?..... Da unde-i celălalt?......... Oare învaţă pe de rost? Nu se poate!.. De ce e mama femeie?.. "Oare şi tata a fost mic?. Ciudat!. ca şi cum s-ar fi amăgit pe sine ca pe altcineva mai mic decît el şi mai neştiutor...... Are păr lung?. El e premiant întîi.. De ce?. da motanii nu fac pui... şi capul ar gîndi deoparte ― cum? poate să gîndească aşa! Şi trupul fără cap.Olguţa!... şi acuma nu mai este decît tatăl lui Dănuţ. "Eu îs băiat!" se linişti el.... şi totodată.......... Olguţa e a mamei.. . Mama e femeie. Nu-i vine să creadă!.. Dănuţ zîmbi.. Asta-i sigur! A învăţat la aritmetică. Atunci de ce Dănuţ e copilul şi ai tatei... dar Olguţa e foarte deşteaptă.. o pedepsi Dănuţ. Dănuţ nu va mai fi nicăieri.El e copilul tatei. dac-ar mai fi... Ca şi cum ai ţinea capul între mîini. Tata e foarte deştept... Şi tata ar putea să-şi puie rochie! Închipuindu-şi-l în rochie. Dacă l-ar tăia pe tata în două.. unde-i ceasul tatei.capul dat pe ceafă.. l-ar găsi pe celălalt? Sigur că nu!.. capul lui Dan de peste mulţi ani. inima. Adică va veni un străin. Sigur c-a fost. Mama are rochie!. .... Cum poate să facă o femeie un băiat!... Olguţa e sora lui!.. Unu plus unu face doi... Oare şi Dănuţ va fi avocat?..... un uriaş... Nu spune mama că Dănuţ e băiatul ei? Oare mama spune minciuni?.. şi cu Dănuţ în ei va face pe ceilalţi să creadă că-i însuşi Dănuţ?.. "Oare eu am să fac copii?" Dănuţ se privi cu spaimă în oglindă. Nu-i aşa! Dănuţ va fi în el. s-ar gîndi şi el!..... Tata are musteţi!. Nu se poate!....... capul uriaşului e însuşi capul lui Dănuţ? Ciudat!.Tata e avocat. În trup e scheletul. .... Şi Olguţa e foarte deşteaptă." Vra să zică a fost odată un copil de-o vrîstă cu Dănuţ. . Numai poeziile se pot învăţa pe de rost!. plămînii. Atunci tata l-a făcut pe Dănuţ?.. Fiindcă uriaşul va fi tot Dănuţ. şi-al mamei! Ciudat!. Atuncea unde-i celălalt? "Oare nu-s eu?" Dănuţ clipi ameţit. şi Dănuţ al tatei.. Aşa crede Olguţa. Oare Dănuţ îi prost?.. "Olguţa are să aibă copii''......... da nu-i adevărat!. Fiindcă şi ea e a tatei şi a mamei. numai pisicile fac!.... frate cu Dănuţ şi cu Olguţa.... Capul lui Dănuţ îi ajunge pînă la buzunarul de la jiletcă... îl va înghiţi pe Dănuţ.. Foarte ciudat!..

lasă-l în pace! ― Mamă. Nici aşa! Nici una n-ar fi vrut să-l zgîrie. ― Ce-i asta.. Da tu ce cauţi aici?? ― N-aveam chibrituri... Făcu mişcări cu degetele. era stăpînul lui: tot Dănuţ. în chimono. ― Ce caută dumnealui aici? ― A venit singur...Cum poate să fie Dănuţ prost. . ― Mînile ţi-s curate?. ― Şi-acuma culcă-te. mă rog! Doamna Deleanu.. El vorbea sau altcineva?........... Dacă i-ar fi spus: . Ba avea! Cu cealaltă mînă. roşindu-se.. ― Umbli cu picioarele goale? Olguţa! ― Nu-mi găsesc papucii! Am să-i arăt eu Anicăi! ― Ba te poftesc să te culci! ― Ce cauţi la mine în odaie? se oţărî Dănuţ. mamă! ― Cred. Dănuţ? În loc să dormi te uiţi în oglindă? Ia..... Ba da! Putea să le muşte!... El poruncea şi el asculta. mamă. Dacă-ar asculta Olguţa ce gîndeşte Dănuţ!. Dănuţ ― Dănuţ! Pentru ce-s făcute periile de unghii? "Pentru mata. l-ai dat afară pe Ali? .... bine ! Asta mai lipsea!. Capul Olguţei răsărise atent. Ali! Ali deschise ochi de cuvios călugăr descoperit de stareţă la maici şi ondulă spre uşă. una pe cealaltă.. De ce?... pe tăcute. Asta-i altceva! Dănuţ ştie că nu-i prost fiindcă el are turbinca lui Ivan. Fiindcă n-avea cum s-o silească... cu braţul.. Atunci?..... ar fi răspuns Olguţa". El putea face cu el orice!.Vra să zică el.. l-ar fi zgîriat?.. El nu poate vorbi ca Olguţa. cînd Dănuţ vede cum e Olguţa şi cum e el singur!.... Olguţa nu ştie că Dănuţ e deştept..... Ia să văd. ― Noroc că mi-am adus eu aminte!... Spunea mîinii: "Întinde-te".. Fiindcă nu le putea pedepsi... Ce păcat!. chiar foarte deştept!. ca toţi cei care-l fac.. prin crăpătura uşii care dădea în antret... aşa cum trebuia să asculte Dănuţ pe mama şi pe tata. şi mîna se întindea.. Ai auzit? ― Am auzit.. De ce nu l-ai dat afară? ― .......Am uitat. făcea rondul de noapte. Oare şi degetele gîndesc?. Îşi pipăi mînile. mamă!. gîndi Dănuţ. ― Te-ai spălat pe dinţi? ― M-am spălat. De ce n-o dai afară pe mama? ― Olguţa. Dănuţ. Dănuţ! Da asta ce mai e? înmărmuri doamna Deleanu... Nu.Zgîrie-l pe Dănuţ".. ― Să vii mîne dimineaţă să-ţi tai unghiile. ― Eu vorbesc cu mama! Asta-i casa mamei.. Dar nici dinţii nu vroiau să-l muşte pe Dănuţ!....... De ce nu mai asculta?.. Marş.. Aşa-i! Mîinile care nu vor să-l zgîrie sînt mîinile lui!. Dănuţ se privi deodată în oglindă. Cu Olguţa poate vorbi numai.. descoperindu-l pe Ali..

.. Se smulse de pe pernă şi repede întoarse capul: nu era nimeni la spate... Se culcase fără să spuie rugăciunea. şi strigoiul vine fără să-l auzi. gavanosul îl vîrî în sobă. Monica se vîrî în pat. ai să mă-nnebuneşti! ― De ce. în cimitir.. asurzitor. să-i zboare rîsul acolo de unde răsar fluturii. prin lumina lunii.De fată tînără!" ţipă alt gînd de-al lui Dănuţ. Hotărîtă. Şi nici nu-l auzi cînd vine. Îşi făcu semnul crucii. ― Cine-i acolo? ― Eu. Olguţa porni spre uşa dintre odaia lor şi a lui Dănuţ. Olguţa lăsă lingura în gavanos. dar poate plecase şi venise la loc. Dănuţ! Îl sărută pe frunte. ca un papagal. tare-ţi şade bine în chimono! Doamna Deleanu întoarse capul spre fereastră. ".. şoptea ca şerpii: .. dinţii şi unghiile cresc. cresc...― De asta ai venit!.începu un gînd să povestească în gura mare.. mută. şi ieşi lăsîndu-l pe Dănuţ cu lumina lunii. ― Pentru ce? . de unde răsunau bocăniturile... ― Deschide uşa...... ― Cine. spaima.. mamă dragă? ― Te rog.Strigoii caută sînge de om tînăr. ― Noapte bună.. Olguţa! ― Mamă. şi cu ceva care nu intrase încă în odaie. cînii fac ploşniţe? ― Ce? Ai găsit ploşniţe? se spăimîntă doamna Deleanu. Mamă dragă." Şi-un alt gînd. tăcută. În cimitir. ― Spune... stinse lumînarea. fratele tău.. se ridică din mormînt strigoiul." ".. . Se făcu palid în paloarea lunii.. dimpreună cu celălalt." Deschise ochii: spaima lunii umplea odaia. Dar inima lui Dănuţ auzea venind... ― Nu cred! ― Dacă-ţi spun! ― Şi ce vrei? ― Să-ţi spun ceva. tot dialogul cu Olguţa şi cu mama: "Eşti un prost! Eşti un prost! Eşti un prost! Du-te şi-o bate pe Olguţa! Nu ţi-i ruşine să te facă de rîs! Să te facă de rîs. ― Nuu! Da-ntreb aşa! ― Olguţa... E galbăn la faţă.. lasă-l pe Dănuţ să doarmă! ― Eu nu-l las? EI nu mă lasă pe mine! ― Olguţa! ― Iaca mă duc.. Hai la culcare! Repede.. ascuţită ca umbra unui zbor de liliac.... eu? ― Eu... ochii negri ard.În cimitir.

răsună tare şi grăbită vocea lui Dănuţ. ― Olguţa. înarmată cu puşca. ― Da n-am jurat? ― Pentru puşcă! ― Bine. ― Spune: jur. din grabă. Dănuţ. nelăsîndu-l pe Dănuţ să încalce hotarul. pentru a doua oară. ― Poţi să-mi spui! Nu mă supăr. ― Atunci intră. ― Ce bine-mi pare. Jur pe onoarea mea. ― Cum vrei tu. pe tine te crede. ― Spui drept? ― Spun drept. jur! ― Zi după mine: Mă jur. Se sărutară entuziasmaţi: Dănuţ în vînt. nu deschide! o îndemnă tainic Monica. ― Buftea! îl încercă ea. din greşeală. Dănuţ respiră. Olguţa. ce vrei? Olguţa se-ncruntă. spune tu că dormim. ― Vrei să te-mpaci? ― Da... ― Da juri? interveni Olguţa. ― Atunci nu-ţi mai spun. vreau să mă împac. şi cu tine vreau să mă împac. ― Dă-i şi lui. cercă s-o înduplece Monica. Olguţa.. ― Şi ce-mi dai dacă deschid? ― Spune tu. ― Să-mi dai puşca ta. Nu mai înţelegea nimic. Olguţa răsuci cheia. ― Ce facem? se-ntrebă Olguţa. ― Tu zici să-i dau? ― Da. ― Ţi-o dau! ― Jură-te. .. ― Monica. ― Da tu ce vrei? ― Olguţa. ― Monica. ― Deschide. de ce să nu-i dai? ― Ce vreţi să-mi daţi? se nelinişti Dănuţ. Hai să ne sărutăm. Monica-l sărută pe nas.― Ca să-ţi spun. Olguţa. ― Unde-i puşca? ― Ia-o. apăsă clanţa şi brusc deschizînd. răsări în prag. ― Spun pe onoarea mea. ― Copii. Olguţa desprinse puşca. voi nu dormiţi? întrebă din capătul antretului doamna Deleanu. ― De ce să nu deschid? ― Deschide Olguţa.

― Atunci o ţin pentru Monica.şi să stau în pat toată vacanţa... asta nu-i jurămînt. subt privirea aceleeaşi bunice..... trei copii desculţi.. ― . ― . Să ştii că te-aud. ― . Monica? .. Monica.ce-are să-mi arate.încă nu. avea locuinţă la curtea boierească: încăpere înaltă. Olguţa! începu Dănuţ în şoaptă. Căsuţa cea mai la o parte de sat ― nu tare ― şi cea mai apropiată de curte ― nu mult.. din dulceaţa aceloraşi uriaşi ― jos....fără de dulciuri.. cît poate cumpăni un cîne ciobănesc între turmă şi păstor ― era a lui moş ...şi să stau în pat toată vacanţa. şi mîncare adusă de Anica de la masa boierilor... Olguţa! ― Mă jur... Auzi.Olguţa... ferestre cît icoana cea mare a bisericii din sat.. ― ... Dar moş Gheorghe avea şi gospodăria lui. în lungi cămeşi de noapte ― unul cu cozi blonde. ― . ― . Olguţa? ― E puşcă de copil! Mie nu-mi trebuie! ― N-o primesc. Zi după mine..― .. ― . Am dat-o.....Albi pelerini ai căilor de lună pe covoare.. oftă el amar.. ― De ce. Ce-am spus? ― Să am crampe..Olguţa.fără de dulciuri.şi să mă puie doctorul la dietă. cu pat curat înfăţat.. Hai.. ― . ― . Şi toţi trei mîncau din aceeaşi lingură.. ― Olguţa. poftim puşca înapoi.. ― Noapte bună. să am crampe. ― . se îngrijora Dănuţ..dacă oi spune cuiva... doi cu plete brune ― poposiră în jurul unui gavanos cu dulceaţă. ― ... se strîmbă binevoitor Dănuţ.. ― Da? Foarte bine. II CĂSUŢA ALBĂ ŞI ROCHIŢA ROŞIE Moş Ghoorghe..să am crampe.. ― Amin! ― Bagă de seamă!.. asta-i blestem! se înfricoşa Monica...ce-are să-mi arate....... Ai s-o pui în patul păpuşelor.. bine văruită.. ― Aşteaptă să găsesc!... mai-marele grajdului.şi să mă puie doctorul la dietă.... Şi-acum..... pe covor..dacă oi spune cuiva. tante Alice.. ― . ― ..

Într-o zi. Ştie el moşu! În dosul casei. Nepoftită. Doamna Deleanu i-o făcuse de îndată. Olguţa nu venea. făcătorii de rele nu intrau. c-un zîmbet viclean în ochii micşoraţi. doamna Deleanu. adică mai lămurit.. aici-s şi eu. eu bunătate. Olguţa şi Monica se jucau de-a culorile: născocire de-a Olguţei.. devale se lărgea ogorul în care iese grîul verii ca o înviere din biserică. ― Ce culoare ai vrea să fii tu?. ― Vreau. "La ce? Eu şăd la boieri. în gospodăria fără cîne a veteranului de la şaptezeci şi şapte. Monica îşi iubea rochiţa de doliu nu ca o datorie. Dănuţ. mamă dragă! Grozav mă mai iubeşti! Spune mai bine. ― Mamă dragă. ci ca o amintire de la bunica. îl dojenea. însă. tu vrei să-ncerci rochiţa albastră? ― Sigur că vrea! comentă imperativ Olguţa roşeaţa Monicăi.. pesemne. mama Anica-― Dumnezeu s-o ierte. cine să vadă de el?" Dar în vîrful casei era un cuib de cocostîrc cu toaca de asfinţit a pliscului în el. vreo nuntă cînd era nevoie de-o casă mai încăpătoare. ― Ştie. şi Olguţa. se întindea livada cu prunii şi vişinii care coboară primăvara din cerul albastru în straie mirositoare. da să-mi dai numai boii şi plugul. încîntată că i se împlinea o vinovată dorinţă nu din vina ei. casă?. cuconiţă! Să-ţi ajute Cel-de-Sus. Moş Gheorghe n-avea cîne. şi Olguţa oricînd vroia. ― Moş Gheorghe.. caii ţi-s aici. Nu-i nici o sărbătoare! Ce ţi-a venit. Pe atunci. ce vrei de la mine? ― Eu??? Nimic!.. În casa lui moş Gheorghe intra numai preotul la zile mari.. ― Ferească Dumnezeu. că altfel spui minciuni şi mă supăr! . dar Monica o încercase numai... Să trimet oamenii să-ţi are. ― Monica. Ochii nu destăinuiau mai mult decît vorbele.... ce sărbătoare-i azi? ― Azi?. Spune repede. ― Ce-ţi trebuie.. tante Alice. Aş vrea numai să văd cum îi şade Monicăi cu rochia albastră. Doamna Deleanu iscodi în zădar ochii Olguţei. asta nu înseamnă că nu venea des. nu mai ai putere. Copii n-ai. înainte de-a o vedea. Ia-ţi beleaua de pe cap! Moş Gheorghe încreţea fruntea. fiindcă ochii Olguţei. îngînă Monica porunca Olguţei.Gheorghe.. mamă dragă! ― Mamă dragă. Olguţa? ― Eu credeam că-i sărbătoare. îşi tălmăceau sătenii prieteşugul cocostîrcului cu o casă mai mult nelocuită. ― Fiindcă are inimă bună moşul. De aceea. moş Gheorghe.. cam pe deal. Rochiţa albastră o aştepta pe Monica de la începutul vacanţei.

Doamna Deleanu nu mai îndrăznea să i-o dea. eu am mai văzut-o pe Monica în pantaloni! Pînă ce se îmbracă. Monica urmă în ietac pe doamna Deleanu. ― Şi de ce-ai vrea să fii albastru? ― Fiindcă-i frumos. ― Cel mai frumos? ― Cel mai frumos. se hotărîse el.Eu nu ştiu! ― Atunci şi tu spui ca şi mine. ― Bine. ― Am venit să te văd. papa! Am venit să te văd.. azi nu-i lucru curat cu tine! ― De ce? ― Bine. ― Foarte frumos? ― Foarte frumos.. Olguţa. ― Ba albastrul e şi mai frumos. Zîmbi.. în care Olguţa bătea cu piciorul cînd nu vroia să intre.. ― Uite un scaun. Nici nu-i trecuse prin cap una ca asta! Ce-avea el cu culorile! ― Albastru. dragu tatei.. Şi tare se temea Monica să n-o supere pe bunica ei!.. dar vroia să-l scoată pe Dănuţ ― şi pe care o deschidea pe tăcute cînd vroia să-l surprindă. Spune şi tu.Vra să zică. Olguţa. ― Nu-i adevărat. Poate vrei ceva? ― Nuu. foarte frumos.Luat din scurt. şi lui Dănuţ îi plăcea albastrul. stai jos. ― Olguţa. eu am vrut. ... ― Spui minciuni. Cînd făcea vizite. Dănuţ se zăpăcise. . de teamă să n-o mîhnească. ― Intră. scos din încurcătură de culoarea cerului. Olguţa intră o clipă după ele şi dădu să iasă. eu mă întorc. Olguţa bătu o toacă discretă în uşa biroului domnului Deleanu. Şi nici pe Olguţa n-ar fi vrut s-o trădeze.. Monica. ― Olguţa... Olguţa nu intra niciodată într-o odaie înainte de-a bate la uşă. de glasul şi ochii Olguţei. Aşa. ― Atunci de ce te duci? ― Fiindcă. Monica începuse să aştepte rochiţa de culoarea lui Dănuţ.. ― Daa?! ― Sigur! se înverşunase Dănuţ. Roşul e mai frumos. Monica nu se încumeta s-o ceară. O singură uşă făcea excepţie de la acest tratament: uşa odăii lui Dănuţ. Olguţa. papa. cel mai frumos.. unde te duci? ― Vreau să vorbesc cu papa.. Mamă dragă. şi noi avem dreptate. ― . biruise Olguţa. n-ai spus tu că vrei să vezi cum îi şade Monicăi cu rochiţa albastră? ― Ba da. pe neaşteptate. De-atunci.

de ce nu fumezi tu? Fiindcă-s eu aici? ― Nu. ― Papa. se întoarse la loc din cale-afară de serios. nu tragi în piept cum fac eu. ştiu! Da-mi place să mi-o spui tu. ferindu-şi faţa de ochii Olguţei.. Olguţa? Tata n-are dreptate întotdeauna.. Vrei tu să fumez? ― Da. . papa! Asta-i altceva! Da ţie nu-ţi place luleaua? ― Ba îmi place.. ― Da... numai mama are! Domnul Deleanu privi spre fereastră. ― De ce. ― Şi ce faci cu ele? ― Le ţin şi eu degeaba. ― Degeaba? ― Adică mai dau cîte una la vreun prieten. ― Vrei bomboane? ― Merci. papa? ― Sigur... ― . tu mă iubeşti pe mine? ― Nuu! ― Ba da. De-aş avea clienţi ca tine aş cîştiga toate procesele.. de ce-i mai frumoasă o lulea decît o ţigaretă? ― Fiindcă-ţi place ţie. Pierd şi eu ca oricare altul! ― Papa.. Ţie-ţi stă bine cînd fumezi. ― Fuuu! Papa. ― Tu pierzi procese.. Olguţa. Papa. Începură să rîdă amîndoi. pildui cu voluptate domnul Deleanu. Am mai multe. tu n-ai pierde nici un proces. papa! ― Dragu tatei. ― Şi luleaua o mai ai? ― Sigur. şi nu fac bine! Cu luleaua numai pufăi.. Olguţa? ― Aşa. ― Atunci de ce nu fumezi cu luleaua? ― M-am deprins cu ţigareta.. ― De ce mă întrebi? Parcă tu nu ştii! ― Ştiu. Uitasem.. ― Cum vrei tu! ― Papa. da mă iubeşti mai mult decît pe prietenii tăi? ― Mai încape vorbă?! ― Atunci dă-mi şi mie o lulea. eu ştiu întotdeauna cînd rîzi tu. ― Mie nu.― Ca o clientă. papa. Domnul Deleanu înşurubă ţigara răsucită în ţigaretă.. ― De ce. dac-aş fi eu judecător. Nu ştiu. ― Eh. ― Papa. ― Fiindcă şi mie îmi vine să rîd. Olguţa aprinse un chibrit oferindu-i cu băgare de seamă flacăra conică...Şi-l iubeşti tu pe tata? Olguţa se încruntă.

şi se gîndi îndelung.. tare eşti tu deştept! Merci.. întovărăşindu-şi copilul peste pragul vremii. Toate-s ale tale. cum nu?! Asta.. cu rochiţa albastră. poate vine şi mama.. Facem o plimbare cu docarul. Mie nu-mi trebuie. Aşa că Monica era îmbrăcată în rochiţă de olandă albastră. însă Monica cea care intrase în ietac nu mai ieşise la loc.― O lulea? ― Dacă mă iubeşti. cu rochiţa neagră. Cînd cerul e albastru toate lacurile limpezi ar fi numai albastre dacă n-ar fi soarele atît de despletit.. papa! ― Şi ce vrei să faci tu c-o lulea? ― S-o am şi eu la mine. şi părul îi luceau altfel. o măsură pe Olguţa. papa. papa! Parcă-i mătasă!. ci un anotimp. Azi fac o vizită lui moş Gheorghe.. de frumuseţă. Uite.. ― Lasă. ― Ascultă. ― Atunci o iau pe asta. Dar părul Monicăi. Numai bună pentru tine.. ― Bună. el ne-a poftit. decoltată cît trebuie ca să rămîie copil şi ca să aibă capul ― cu ochii şi gura ― tulpina gîtului întreagă. Olguţa: asta-i frumoasă şi-i mică.. După ce plecă Olguţa. Atîrna în cuierul rochiilor. şi deschise din nou saltarul cu lulele.. De-acuma mă duc. Biata Olguţa. departe.. Olguţa. aşa. asta o am şi eu de la un franţuz care acorda piane la Iaşi. plecă ea capul. Olguţa îi privi fruntea. Îl iau şi pe Dănuţ. A murit. ― Merg altădată.. Merci. Ştii. de spumă de mare.. Tu nu ştii că tata-ţi dă orice? Olguţa îi dezmierdă fruntea şi părul... atîrna pe spate.. zîmbind.. ― Alege-ţi una mare atunci! ― Asta-i bună. Excelentă pipă... dragu tatii. papa? întrebă Olguţa. ― Olguţa. Da eu vreau una mare. săracu! Ce om cumsecade!." Monica pornise din salon îmbrăcată cu rochiţa neagră. Domnul Deleanu îşi resfiră mustăţile.. papa. Şi ochii. punând mîna pe cea mai mare. papa. ― Ce păr frumos ai tu.. cu Monica. "Cînd te gîndeşti că într-o zi Olguţa va fi mare. Îţi place? ― Îmi place. domnul Deleanu îşi luă fruntea în mîni. cu inima strinsă. Olguţa. Deschise un saltar ticsit cu felurite unelte de-ale fumatului. Rochiţa se oprea deasupra genunchilor ― doamna Deleanu nu .. urmînd-o încetişor ― de bucurie stăpînită ― pe doamna Deleanu. mai ia-ţi o lulea: să ai şi tu una. Alege-ţi tu una pe placul tău. ― Papa. ― Uite. Am să ţin minte. împletit în două cozi. Monica nu schimbase o rochiţă. hai şi tu cu tata la pădure... Olguţa-şi trecu mîna pe frunte.. Din ietac se întoarse ea în frunte.. ― Bine.

rochiţa albastră răsărise întîia. Tu trebuie să fii totdeauna. îmbrăcau... uită-te la mine ! ― Ce vrei? . Mamă dragă. Monica era ca şi-Olguţa. ― Tante Alice. Monica plecă ochii în jos.. De aceea.. că azi îi sărbătoare.. mamă dragă! ― Ia te rog! Lasă-l pe tata să fie bine dispus cînd vrea... Doamna Deleanu avea mult de lucru ca fiecare vrîstă să-şi aibă zestrea ei cochetă pentru toate anotimpurile anului. da parcă ar fi!. ― Pui mic. ci numai pentru împodobirea unei vrîste ― fiindcă genunchii copiilor pot fi sinceri ca şi obrazul lor şi tot frumoşi rămîn şi vii. sau rămîi aşa? ― Las-o-n pace. dacă nu mă năuceşti. Foarte bine! îmi place !Grozav îmi place !. Şi Dănuţ era îmbrăcat la fel.nu bufni. Totuşi. tante Alice! Clanţa zvîcni. Şi dac-ar fi.. mamă.făcea hăinuţe pentru evoluţia copiilor... ridicînd storul unei ferestre din salon. bine mai lucrezi tu! ― Slavă Domnului! Am auzit şi eu o laudă din gura ta! ― Azi sînt bine dispusă.. ― Am venit! ― Nu trînti. alţi Dănuţi. Olguţa! De ce vrei să se dezbrace? ― Eu nu vreau! Tocmai. nu-i păcat. ― .. da azi sînt foarte bine dispusă! Şi tu.. l-ar lua tante Alice asupra ei. ― Îţi spun eu. o luă în primire Olguţa întorcînd-o spre ea.. ― Olguţa. ― Monica. ― Ce bună eşti. ia uită-te în oglindă. pe o nouă dumbravă la începutul căreia trecuse umbra unei rochiţe negre. Dănuţ creştea repede. dulapurile nu erau ticsite cu hăinuţe strîmte sau cu rochiţe prea scurte. mamă dragă! ― Ia astîmpără-te! Uite-te mai bine la Monica. ― Ia să te văd.. Hăinuţele şi rochiţele rămase pe loc în urma copiilor. nu pocni! Mamă dragă. Mamă dragă.. Monica nu era altă Olguţă.. Monica. ― Poate. tare te iubesc! ― Olguţa! ― Am spus o obrăznicie? Doamna Deleanu începu să rîdă. alte Olguţe. m-aş fi mirat.. tu te dezbraci acuma. ― De ce? ― Fiindcă eşti copil. nu-i păcat? tresări teama în bucuria ei. în case nevoiaşe. mamă dragă? ― Şi eu. ― Vezi. Lumina amiezei suflă cu aur în oglindă iconiţa dimineţilor de primăvară. o pofti doamna Deleanu la vernisajul rochiţei. ţi-am mai spus o dată că nu-i! ― Cred.

Acuma am văzut că-i gata.. ― Bine. te rog! Am înţeles. răspund. ― Tu ai vrut să te-mbraci cu rochia cea nouă. ― Ba da. Da de ce să am o rochiţă pătată? Eu nu vreau să am o rochiţă pătată. Inspectează-mă. Te rog numai să-mi răspunzi drept la ce te-oi întreba. ştiam.... Tu nu ştiai că ţi-am făcut o rochie nouă..... ― Da. ştii tu: cum te uiţi cînd mergem la teatru. Cînd mi-am pătat-o? Tu ştii. Ai dreptate. te rog frumos să-mi pui rochiţa cea nouă"? ― Fiindcă nu mi-ai fi pus-o. ― Bine. nu-i păcat să am eu o rochiţă pătată? ― Păcat de rochiţă! ― Şi de mine nu? ― De ce ai pătat-o? ― Eu? ― Da cine? ― Ea singură... Ai văzut în şifonieră rochia cea nouă. ― Olguţa! ― Vrei să mă pedepseşti. mamă? ― Te rog. mă uit. Adică supa. ademeni Olguţa dialogul spre biruinţă.. ca şi Monica. ― Nu în ochi! Uită-te la mine. ― Ei. ― De unde ştii? ― Ştiu eu. Mamă draga. ca un copil cuminte: "Mamă. Numai să te uiţi. spune-mi ce vrei? ― Şi-mi dai? ― Spune ce? ― Eu nu cer nimic. şi? ― Şi nu vezi nimica? ― Ba văd că ţi-ai pătat rochiţa! Cînd ţi-ai pătat-o? ― Ai văzut?. ― Taci.― Eu? Nimic. consimţi cu precauţiune Olguţa. da nu ştiu! . aşa.. ― Olguţa. de ce eşti tu aşa de şireată? ― Taci.. S-o-ncerc numai. de ce spui minciuni? ― Eu nu spun minciuni. ― Atunci de ce nu mi-ai spus.. ― Şi vrei s-o îmbraci? ― Eu?. ― Taci. Monica? ― Nici eu!. Olguţa? ― Nu tac.. ― Da. Mi-ai fi răspuns că azi nu-i sărbătoare şi c-am s-o pătez. ― Atunci de ce spui c-ai văzut-o acuma? ― Sigur. aşa-i? ― Da. ― Olguţa! Olguţa! Spune-mi drept. cînd ai scos-o pe-a Monicăi.

Dănuţ. şi pe obrajii tot mai roşi. se uită în oglindă... Monica. ― Nu ţi-i frică? sfida el. Păcat! Da ! Păcat! ― Taci? ― N-ai dreptate. "Dar şi tu te uiţi pe borta cheii!" "Asta-i altceva!" răspunse Dănuţ cu vorbe mute. Dănuţ . ― Aha! Dănuţ închise uşa salonului. Monica. Monica nu băgase de seamă. ― Treaba mea! Nu te-amesteca! ― Ţi-am făcut ceva. ― M-am uitat. Monicacea-ascultătoare. Păcat de rochiţa cea neagră!. nu vorbi aşa urît! ― Du-te şi mă spune! ― Eu nu pîrăsc.. Monica se uita pe fereastră. Dănuţ? îl întîmpină Monica.― Vezi. Şi..... gîndului obraznic. ― Hm! ― Nu ţi-i prea cald. ― Frumos! A treia oară la fel. ― Ţi-i frică! ― Nu mi-i frică. Se uită şi Dănuţ. ― Nu. urmă în gînd. ― Fiindcă ai mînca bătaie? Monica oftă... Tante Alice mi-a spus să mă uit. rămînînd afară. gata să-i slujească în haine de împărăteasă.. mamă dragă! ― Hai să te-mbrac.. ― Bravo! Şi a patra oară.. ― Hee! Ştiu eu ce spun!.. uşurel. De ce să-mi fie frică? ― Atunci de ce nu sări la bătaie? ― Eu nu mă bat.. ca să i-o dovedească. dar el era băiat! Vra să zică Monica.. arătînd cu degetul oglinda goală.. şi eu m-am uitat. ― Bine că ai tu! ― Dănuţ. Mai zi ceva! . Dănuţ. Vra să zică Monica se uită în oglindă! Monica-cea-cuminte. Olguţa! ― Poate că ştii mata. intră în salon brusc. "mi-i milă de tine fiindcă te persecută Olguţa". ― Hm! Prin gaura broaştei o văzu din nou uitîndu-se în oglindă. Dănuţ! dădu din cap Monica.. De ce-o mai îmbrăcase pe cea albastră?.. ― Da te uiţi în oglindă! replică victorios Dănuţ. Dănuţ? ― Fă-mi numai! ― Nu-ţi fac nimic.

Asta era răsplata. Eu am refuzat! replică sarcastic Olguţa. ― Du-te!. Ce mare fericire!.. Olguţa privi compătimitoare pe Dănuţ. ― Du-te să te vadă şi tata. ― Credeai că eu nu ştiu? ― Ce să ştii? se cutremură Dănuţ.. ― Olguţa. Poate ascultă la uşă Olguţa. Mi-a spus el mie! Pune-ţi pofta-n cui! ― Aa! De asta ai refuzat! . doamna Deleanu avea privirea pe careo au numai generalii tineri pentru oştile lor în preajma atacului. mulţumind mai mult pentru vorbă decît pentru rochiţă.. "Dănuţ e supărat pe mine!. s-ar fi putut scutura ca o tufă de măcieşi suprem înfloriţi. lasă! Crezi tu c-ai să mîi? Tata ţine hăţurile. ce să ştiu? Că mergeţi la pădure cu docarul. îndrăgostiţii pentru întîiul plic. Cu fruntea încordată şi cu ochii micşoraţi. fiindcă aşa vreau! "Bravo ţie. Merg singur! Merg singur!. stai liniştită. Se încrucişară în antret.. şi femeile coapte în oglindă... Bine.. Olguţa era a doamnei Deleanu. vorbind aşa de mult şi de bine. Un cusur numai. dacă-i aşa. ― Fiindcă nu era nimeni. ― Mai spune ceva.. Mai zăbovi puţin în prag. pedepsindu-şi rochiţa să fie pătată de lacrămi. Doamna Deleanu se dădu îndărăt doi paşi.. ― Poţi să-mi mulţumeşti! ― Merci.. antrenat de întîia victorie. ca şi cum rochiţa nouă.. mamă dragă! răsuflă Olguţa. înainte de-a şi le trimete la Salon. ascultînd. şi rochiţa ar fi trecut pe masa de operaţie! ― Vin' să te sărut. de ce te-ai uitat? Ochii Monicăi se plecară mai tare şi inima-i bătu. înainte de-ai încredinţa destinul cutiei de scrisori. Olguţo! o aclamară gîndurile lui Dănuţ. aşteptînd o provocare. Eu refuz să merg.... ― Eu nu mă rog să mă ia ― ca tine. Olguţa nici nu clinti. sculptorii pentru statui.. Nu mai avea ce face. Dănuţ se îndreptă spre uşă. ― Lasă.. Se despărţea de Monica aşa cum te desparţi de un succes fără aplauze: cu melancolie." ― Sigur! dacă vrei tu aşa! vorbi el ceremonios. cu ochii închişi. în acea clipă solemnă.. fiindcă te-ascunzi.― Spune." Mînia plînsului o înăspri. ― Ai refuzat? nu-şi crezu urechilor Dănuţ... Asta pe deasupra.. Îşi strînse batista cu severitate. Olguţa. ― Cum. ― Şi ce? Merg! izbucni Dănuţ. înainte de-a-şi pune mantoul de bal. fiindcă te prefaci! Cum ar mai fi vrut Dănuţ să-l audă şi Olguţa... Cred şi eu! îmi întorci spatele! Aşa-i uşor să vorbeşti! Monica plîngea.

― Lasă! Am să-ţi arăt eu ţie! Feţi-frumoşi din turbinca lui Ivan îşi pregătiră paloşele ca să retuşeze umilirea lui Dănuţ. O singură amărăciune avea moş Gheorghe: că nu va ajunge s-o vadă mireasă pe duduiţa moşului." Moş Gheorghe vorbea singur.. ― Ce vrei? ― Să merg. Moş Gheorghe se gătise ca pentru horele din tinereţă. ― Acuma du-te cu docarul.. copii? Mergem? ― Papa. Eu ştiu să mîn." "Oare?" "Ba că da!" "Ba că nu'..... Dănuţ se văzu afară. Apucîndu-l de mînă. moş Gheorghe. moş Gheorghe! Cum le dăm noi gios? Sus. şi asta-i altceva! ― Şi pe tine nu te ia: sîc! ― Pe mine?!." "Iacătă-le. Unde le-ai ascuns. moş Gheorghe?" "Ce s-ascund. glasurile lor ţineau tovărăşie singurătăţii moşului. şi o aşeză deasupra unei bîrne de sus. duduiţa moşului?" "Ia. Te ia tata altădată. eu mînam. că mata n-ajungi.. şi fiindcă în casa lui avea să vie "duduiţa moşului". Şi pentru ce? ― Asta-i treaba mea! ― Nu zic!. nişte pere busuioace de la Oţăleanca.. "Hm !. Da eu vreau. spune tu dacă nu m-ai poftit la pădure şi eu am refuzat? ― Aşa-i. îl smuci spre uşa biroului. tămîia aprinsă de soarele verii umplu încăperea... trecu prin tindă. Miroase bine a nu ştiu ce!. Hei! atunci ar fi îmbrăcat moş Gheorghe hainele de mire şi numai ce-ar fi chiuit el de pe capră: "Hii- . ― Atunci de ce nu mergi? ― Fiindcă nu vreau! ― Nu vrei?! zîmbi sceptic Dănuţ. Tu faci vizite azi. ― Ce-i. Se gătise fiindcă era în casa lui. A spus şi moş Gheorghe. Cu Dumnezeu. Olguţa.. Hai să-ţi arăt eu! Şi să nu mai spui sîc. şi cu Olguţa putea vorbi oricînd... în faţa uşii izgonitor închise. bre! Da frumoasă mai eşti! ― Vezi! Dănuţ era în prag. hore care-i mai jucau în amintire uneori cînd bucuria nu-şi găsea astîmpăr nici tovarăş în trupul îmbătrînit. Bre. ― Tuu? Vrea tata. Acoperi cu o năframă strachina plină de pere busuioace culese una cîte una din vestita livadă a Oţălencii. Luă strachina. Ca dintr-o căţuie rustică.― Ba de loc! Dacă mergeam eu..

. moş Gheorghe.. Nu cuteza el să umble în sipet cu mînile de la grajd. moş Gheorghe? ― Măi. ― A-nii-caaa! răcni Ion. sărut mîna. Moş Ggeorghe îşi pieptănă părul alb cu mînile. şi-o bucurie mare: că după moartea lui. pînzeturi albe de tot soiul.. tot într-ascuns. ieşi afară şi se aşeză pe prispă cu ochii îndreptaţi spre poartă." Şi moşu ar fi zîmbit pe capră îndreptîndu-şi spinarea: "Hei-hei! Şi pe tine are să te mîie.. Îşi potoli mustăţile. păcat că nu faci tu pînză cu limba aiasta. băieţii moşului !" Şi-ar fi întins băieţii un trap drăcesc să-i crească inima duduiţei. că ştie duduiţa moşului să ţie hăţu!" Dar mai avea moş Gheorghe. urcîndu-se la spatele docarului. moş Gheorghe nu mai mîna caii la Iaşi. plătite fără tocmeală.. Da iaca-s bătrîn! Să mă găsească moartea la mine-acasă... făcînd foc în vatră pentru sipet. moş Gheorghe? ― Are el moşu pentru cine! ― Pentru cine. moş Gheorghe oftase după cai.. că-i bun şi ieftin. moş Gheorghe?! Dai caii pe mîna lui Ion?! ― Aşa-i. moş Gheorghe? Că doar fată de măritat n-ai? ― Să hie. ― Iar. ― Dă!.hii. fimee. gospodină de frunte. El m-o învăţat să mîn caii.. Căci după moartea lui. Anica? vociferă Olguţa de pe scara pridvorului. Dar nu se dumirea nici Oţăleanca. măi. Şi numai ce s-ar fi întors duduiţa moşului spre mire şi i-ar fi spus: "Aista-i moş Gheorghe. Docarul se opri în pragul porţii deschise de Ali care porni înainte cu limba scoasă. moş Gheorghe? ― Lucru ales. ― Ba. ― Se poate. de doi ani. ― Unde eşti. moş Gheorghe? îl mustra doamna Deleanu. ca cei care ştiu că în curînd vor ieşi pe ea. ca pentru faţă boierească. privea. oftase moş Gheorghe. De asta moş Gheorghe nu ştia că mătăsurile din fund se tăiaseră.. că-i scumpă şi frumoasă. Două ierni. ― Anica! Unde-i Anica? strigă doamna Deleanu. se întîmpla la fel. Ştie el moşu. matasă.. Iar. văzîndu-l cu banii într-o mîna şi pălăria-ntr-alta.. El umplea. ― Pentru cine strîngi zestre.. cuconiţă. ― Şi pentru ce. ― Şi ce vrei să-ţi cumpăr. pentru vecie. În fiecare toamnă. Doamna Deleanu nu se dumirea. Din casa ei porneau spre casa lui moş Gheorghe valuri-valuri. ― Cît. că multî ai mai face! Sipetul braşovenesc ― dar de la boierul cel bătrîn ― era aproape plin.. asupra plecării la oraş. ageră la minte şi iscoditoare.. şi-atît! Din pricina sipetului.

Moş Gheorghe porni într-un suflet spre livadă. Olguţa. ― Şi eu îţi poruncesc să ştergi colburile în casă. Ai să te duci cu duducele la moş Gheorghe. Docarul porni. cînd iată că rochiţa roşie se opri. oprindu-se din fugă. oftă Monica. ― Amarnic are să se mînie! mormăi el. ca un vînat speriat de răcnetele gonacilor. ― Hai. Să le păzeşti de cîni pîn-acolo. Olguţa îl petrecu pînă ce colbul îl mistui de-a binelea. zîmbind după rochiţa rumenă în soare. aşa am să fac. Moş Gheorghe zîmbi. coniţă! ţipă Anica năvălind din casă. se pregăti să facă ceea ce poruncise duduiţa cu ochi de drac.. Monica! ― Sărut mîna! Ochii Anicăi ascultară pe doamna Deleanu. Rochiţa albastră fîlfîia. ― Ţie-ţi place să intri pe poartă? ― Da. auzi? ― Da. căscă Profira. sărut mîna.. ― Du-te şi-o caută! se încruntă Olguţa. Cea albastră şovăi pe loc. Două priviri se încrucişară în poartă asupra celor două rochiţe colorate: privirea Anicăi...― Unde-i Anica? se întrebă placid Profira.. arătînd că era mai aproape spre casa lui moş Gheorghe pe drum decît pe cîmp. de pe scări. de ce să nu-mi placă? ― Da de ce să-ţi placă! . Monica! ― Hai. coniţă! se alintă din şolduri şi grumaji Anica. Rochiţa albastră şi rochiţa roşie înfloriră drumul alb de-a lungul. cu ochii logodnicelor de pescari norvegieni.. ― Ascultă bine. dar trupul Anicăi. ca un fluture albastru ademenit de un mac. ţintuit pe scări. ― Să mergem! se amestecă Anica. Moş Gheorghe se tupilă în iarbă subt gardul nalt din fundul livezii şi aşteptă. Aha! Se auzea glasul Olguţei. Monica încă mai departe. Rochiţa roşie lăsase drumul şi apucase pe cîmp. zîmbind. ― Uită-te la mine. ironică. ― De-acuma hai să ne culcăm.. rochiţa albastră alergă după cea roşie. Ştia el din tinereţă că la poartă niciodată nu răsar rochiţe roşii. Şi deodată. ― Iacătă-mă-s. dindărătul Olguţei. de pe prispă.. De pe scări. cu-a lui moş Gheorghe. Hai. ― Da tu ce vrei? ― Să vă duc la moş Gheorghe! ― Să mă duci tu pe mine? ― Aşa a poruncit coniţă. ― Mă uit.

. ― Ce-i. ― Şi intrăm pe poartă. ― Aa!. Olguţa! ― Da ştiu eu! ― De ce?! ― .. moş Gheorghe le întîmpină gîfîind. Da acuma nu vreau. Intrăm şi noi pe unde putem! ― Bine-ai făcut. duduiţă! Mata ia şi mănîncă şi te răcoreşte cu apă. c-o face moşu la loc!.. moş Gheorghe.. ― Şi mata n-ai să iei? ― Mulţumesc... moş Gheorghe. zîmbi Monica.. Lasă. Olguţa? ― A astupat-o! ― .. ― Aşa dulceaţă nu mai este! hotărî Olguţa tot cu ochii ia Monica.. ― Şi-acuma ce facem? ― Mergem pe dincolo. Olguţa? ― Fiindcă numai moşnegii intră pe poartă. ― Vezi tu. Rochiţa roşie intră după cea albastră...Săracu moş Gheorghe! Dădeau porcii în livada lui! Sigur! Trebuia s-o astupe. Da poftim în casă. ― Duduita moşului! Nu s-a supărat! mormăi încet moşneagul.. c-ai astupat borta! I-am arătat şi Monicăi pe unde intrau porcii! Ridicîndu-se de pe prispă.. Ce-mi trebuie mie! ― Vrei să mă supăr.. ― Văd! ― Vezi! Mănîncă mai întîi. ― Lasă. Monica.. duduiţa moşului! Eu îs bătrîn. asta-i dulceaţă de nuci verzi. să vă răcoriţi. ― Atuncea cum facem? ― Lasă că ştiu eu. ― Şi tante Alice face foarte bună! ― Da! Parcă tu te pricepi! Ca asta nu face nimeni! Spun eu! Moş Gheorghe îşi trecu palma peste musteţi. ― Eii!. moş Gheorghe? ― Iaca iau! ― Ei! Ai văzut? se încruntă Olguţa la Monica. ― Nu se poate. ― Eii! Pe poartă. Moş Gheorghe se posomorî.. eu ţin tablaua. Vezi. Nu se poate!! exclamă Olguţa.― Ştiu eu! Aşa m-am deprins! ― Foarte rău! ― De ce... Olguţa! Dacă mergeam pe drum! ― Da! Sigur! Ca să ne umplem de colb!. Eu nu intru! ― Tu sari gardul? ― Sigur... ― Foarte bună! Mulţumesc. fiindcă-mi stric rochia... moş Gheorghe. Tot bucătăreasa de .. cum se cuvine la oaspeţi.. Da de ce-a astupat-o? ― Nu ştiu.? ― Borta de la gard.. ş-ai să vezi!..

. ― Acuma stai jos. Unde-s moş Gheorghe? ― Ce să fie. da nu-i arăţi cărţile?. Miroase foarte bine. ― Le-a ales el moşu!..... Monica .. La începutul celei următoare. zîmbi moşneagul. Mirosul busuioacelor plutea firesc deasupra Bibliei şi a tăcerii.. luînd cu evlavie bucoavnele rînduite pe masa de subt icoană. Monica nu le-a văzut!... oftă încetişor moş Gheorghe. ― Tu poţi? ― Eii!. Să vezi tu ce are moş Gheorghe! ― Ia nişte vechituri. Păcat numai că-s a Oţălencei. ― Moş Gheorghe le are? ― Nu-ţi spun! ― Da tu spuneai că-s de la Oţăleanca ― Ce-are-a-face! se supără Olguţa.. Moş Gheorghe se aşeză pe un scăunel rotund la picioarele fetiţelor.. asta-i de la mine! se bucură Monica descoperind zălogul de mătase dintre foile deschise.. duduiţă. ca o garoafă în pioasă ferestruică a unei mănăstiri. duduiţa moşului?! ― Nu spune. ― Sigur! Numai moş Gheorghe are aşa pere... Olguţa întoarse o foaie cu băgare de seamă. după vechiul obicei. să nu vă feşteliţi. deopotrivă.. Biblia veche îşi desfăcu scoarţele afumate... ― Vezi tu. Monica?! Citeşte dacă poţi. în braţele lui moş Gheorghe. ― Da. că ştiu! ― Ce să spun?! ― De la Oţăleanca? ― Oţăleanca?! ― Sigur că-s de la Oţăleanca! Suită.. Aşa-i. Olguţa luă strachina de pe grindă. întîia slovă ardea roşie într-un chenar negru. ― Olguţa. ― Moş Gheorghe. pofti Olguţa pe Monica. ― Olguţa... Lui moş Gheorghe îi trebuia pentru carte ! ― Şi bunica tot aşa avea! ― Sigur. muşcînd din pară cu batista dedesubt. privind cu mîndrie lacrimile picurate pe prosopul aşternut peste rochiţă. Aha!... ce bine miroase! ― Sigur. Pe rochiţa roşie şi pe rochiţa albastră. ― Şi coapte! le preamări Olguţa..la curte îi făcea şi lui dulceaţă. ca şi moş Gheorghe.. .. Numai moş Gheorghe poate. Asta se cheamă laviţă. La Oţăleanca se coc numai! ― Ia să vă dea moşu un prosop.. că tare-s zămoase! ― Şi bune-s! adăugă Monica.. moş Gheorghe? ― Aşa-i! Ce nu ştie duduiţa moşului! ― Vezi.. Olguţa şi Monica se strînseră alături pe laviţă.

moş Gheorghe? ― Ştie moşu. moş Gheorghe. moş Gheorghe. de ce ne-ai făcut asta? Iaca. ― Şi ei îl întrebau? ― Îl întrebau. părintele tău şi eu.. a rămas pruncul Isus în Ierusalim. Cu mînile încrucişate pe genunchi. ― Daa. sau uimit.. "Şi se duceau părinţii săi în fiecare an la Ierusalim. fetiţele ascultau povestea. ― Aşa-i că-i frumos moş Gheorghe? ― Da. Monica. chirilice? ― Sigur. Şi după trei zile lau aflat în templu. zîmbi moş Gheorghe. cuprinzînd Biblia în palmele despărţite. Moş Gheorghe îşi drese glasul. nu l-au pedepsit? . Foarte greu. ― Îi încurca. ― Sigur. îşi dădu capul îndărăt cu solemnitate. ― Moş Gheorghe. duduiţa moşului. ― Şi la toţi le răspundea? ― Le răspundea... cum nu. s-au întors la Ierusalim. se posomorî moşneagul. răspunse tot în şoaptă.. suindu-se el la Ierusalim. şi învăţaţii aveau bărbi lungi? ― Şi albe... că-i foarte bine. duduiţa moşului. ― Şi bunica avea ochelari. şezînd în mijlocul învăţaţilor.. ― Da. Şi-i încurca. "Şi neaflîndu-l. chirilice." ― Dragu lui copil! oftă moş Gheorghe cu ochii Olguţa. duduiţa moşului. Arată-i. scuturîndu-şi cozile pe spate. ― Moş Gheorghe. ca şi moş Gheorghe! ― Olguţa. ca la gura sobei. te căutam. S-ascultăm pe moş Gheorghe. s-aud şi eu cum citeşti! îl rugă Monica... Aieste-s chirilice. ― Numai să-mi pun ochelarii.. dădu din cap Olguţa cu respect. şopti Monica. ― De asta l-au ucis. tare-i bine la moş Gheorghe! ― Sigur. Nu-i greu. l-au ucis. şi a zis către el muma lui: «Fiule. oftă şi. ascultîndu-i şi întrebîndu-i. căutîndu-l.. şi-i întreba şi el. ― Moş Gheorghe. Moş Gheorghe. Şi cînd el a fost de doisprezece ani.. ― Sigur. cînd s-au întors ei. fără ca Iosif şi muma lui să ştie". ― Şi nu-i trăgea de barbă? ― Nu-i trăgea. Olguţa. Vorbeau cu glas scăzut.. "Şi văzîndu-l. îngrijiţi fiind. ― Sigur. Şi se mirau toţi cei ce-l auzeau de priceperea şi de răspunsurile lui. ― Sigur..― Chiar ştii. la sărbătoarea Paştelor. după datina sărbătoarei şi sfîrşindu-se zilele.. spune mai departe.» Şi a zis către dânşii: «Pentru ce mă căutaţi? Au nu aţi ştiut că mi se cade să fiu în cele ce sînt ale părintelui meu'!» Dar ei nu au înţeles graiul care le-a vorbit".

―Fie ş-aşa.. moş Gheorghe? se alarmă Olguţa.. cu canaf negru. Monica. ― Şi-i frumos la război.. ― Vezi. Nu te supăra... m-ai bate? ― Ferească Dumnezeu! ― Vezi. văzîndu-l că întinde mîna spre pălăria ei.. duduiţă. Ducă-se pe pustii!.. Vrei să mă supăr? ― Iaca-s viu. da fesul nu l-ai arătat! ― Iacătă şi fesul turcului. îi explică Olguţa. trei copii creşteau împreună înaintea lui Dumnezeu. Da hai să vă arate moşu ceva în livadă.. ― Ştiu. Mor bieţii cai ― mai mare jalea ― şi oamenii. Dacă-ţi spun eu! Moş Gheorghe are şi decoraţii.. ― Ba-i frumos. ― Moş Gheorghe.. Da fesu lui moş Gheorghe e chiar de la turci. făcîndu-şi cruce. moş Gheorghe? ― Fac miros urît. ― Să-ţi dau pălăria. dac-aş fi eu fata matale. moş Gheorghe." Moş Gheorghe îşi ridică ochii de pe Biblie. Monica. Da de ce nu tragi din lulea. moş Gheorghe? ― Eii!.. Olguţa. Fericirea îi umplea sufletul. ― Hai.."Şi Isus creştea în înţelepciune şi în vrîstă şi în har înaintea lui Dumnezeu şi-a oamenilor. moş Gheorghe! ― Iaca am lăsat-o!. şi Monicăi... ― Eii! Acela era cumpărat de la Constanţa. De la Plevna îl am... ― Da ştia Dumnezeu! . ― De la turci? ― Sigur. ― Cum să moară. Pe fiul lui Dumnezeu? se spăimîntă moş Gheorghe. avea să moară pe cruce: copilul Domnului. . ― Ai fost la Plevna. foc în pălărie? ― Foc. asupra fetiţelor. săracu.― Nuu. Olguţa! Tot aşa era: roş. Ce vrei să faci. dar feriţi de oameni. asta se cheamă fes. Ia mai bine să mergem în livadă. ― Nu se poate! ― Ba da.. ― Moş Gheorghe. Ducă-se pe pustii! ― Şi mata n-ai murit. Aşa am avut şi eu. În căsuţa moşului... Da ce-i.. moş Gheorghe.. moş Gheorghe? ― Adevărat. duduiţa moşului. şi dac-aş face obrăznicii. Monica!. ― Nu pune mîna pe pălărie. Avea şi bunica de la bunicu. Olguţa! Cum să nu ştiu!. ― Da ei nu ştiau. subt ochii lui. moş Gheorghe. duduiţă.. ― Adevărat? ― Are moşu. ― Adevărat. Din bătălie.. duduiţa moşului. moş Gheorghe? ― Sigur c-a fost. săracii. Îmi place mie.. se indignă Olguţa. chiar aşa! se încruntă viclean. Şi dintre ei numai unul.

Cînd ai să-mi arăţi şi mie? ― Nu mai e mult pîn-atunci. La loc de cinste. ― Olguţa! ― Sstt! ― Olguţa! ― Ţi-i frică? ― Nu mi-i frică. Monica vedea cînd cerul. Ştiam eu că n-ai astupat borta din pricina porcilor! ― Ce spui tu.. Olguţa-i aşteptă să plece. duduiţa moşului. că ameţeşti. cînd albastru.. Olguţa! ― N-ai frică. cînd verde. duduiţa moşului.. ― Moş Gheorghe. cădem! ― Nu te las eu! ― Olguţa! ― Monica! Monica închise ochii. moş Gheorghe. Olguţa? ― Nu vezi. Şi scrînciobul: scîrţ-scîrţ. Moş Gheorghe aprinse luleaua şi porni spre fundul livezii să destupe borta. luă din fundul pălăriei luleaua învălită într-o sugătoare. ajungîndu-i din urmă.― Mergem. ― . Toate vioarele stridente ale scrînciobului mieunau aprig subt mînile ei.. vreau să merg călare. ― Moş Gheorghe. moş Gheorghe. chiui Olguţa. zîmbi el departe.. Deschizînd capacul. . Uite-l după nuc. strigă Olguţa bătînd cu piciorul în scrînciobul oprit. înfundă în aromatul aşternut luleaua. Monica! Hai să te dau în scrînciob! Merci. acum ştiu de ce-ai astupat borta. n-ai grijă. cu mînile încleştate pe barele de lemn. ― Stai. Monica! Uite scrînciobu! Scrînciob. ― Vai. moş Gheorghe aşezase darul Olguţei: cutia cu bectimis.. ― Ţine-te de mine. Rămînînd singură.. da scrînciob n-avea. Obrajii Olguţei ardeau. alături de bucoavnele sfinte.. Olguţa desfăcu hîrtia roşie şi sonoră.. şi începu să caute prin odaie. moş Gheorghe..... Avea Oţăleanca pere busuioace.. da. Olguţa? Moş Gheorghe aruncă o privire spre lacata sipetului. aducînd scrînciobul din cer în puterea braţelor.. Îmbrăţişa picioarele Olguţei.? ― Nu te preface. cînd iar sus. cînd pămîntul. Olguţa se suise în picioare pe banca zburătoare. Monica.. subt icoană. o mai lustrui cu rochiţa cea nouă. Cînd sus.. o potoli moşneagul. c-un îngeraş albastru la picioarele unui drăcuşor roş. şi închise capacul la loc. ― Nu-i descuiet.. ― Olguţa. Ai vrut să-mi faci o bucurie!. ― Închide uşa.

Scrînciobul pornise gol în cer. Şi peste ţara mea. moş Gheorghe... îl pun împărat pe moş Gheorghe. m-ai lăsat! Moş . Ştii ce-aş face?. nu acuma... un scrînciob de aici pînă la Iaşi. ― Tu eşti teribilă. că mă dau jos! ţipă Monica. ce tare-ţi bate inima! Ar fi putut scutura un mănunchi de bujori cu bătăile inimii. Monica îşi închipui un scrînciob care ar duce-o în cer. Eu aş vrea un scrînciob mare-maremare. ― Rău te-ai înfierbîntat. şi-n locul şcolii aş duce casa lui moş Gheorghe. moş Gheorghe. ― Uf! Tare-i bine... îi vesti Olguţa ridicîndu-se la loc în norii de asfinţit. Monica. Olguţa zîmbea şi gîfîia cu capul pe genunchii Monicăi. Îl fac statuie şi gata!.. ― M-am odihnit. moş Gheorghe. Culcată pe lăicerul întins de-a lungul prispei. ― Şi dacă-i mai mare decît România? ― Nu-i nimic.. ― L-ai lua de aici? ― Cînd începe şcoala. Tăcură... ― Şi tu? ― Eu îs împărăteasă. Tu ştii că în America e cel mai mare fluviu din lume?! Eu îl aduc în România. ― Nu mai pot! Uf! Nu mai pot! Moş Gheorghe... ― Ş-acuma să mă vedeţi pe mine.. L-aş lua pe moş Gheorghe şi dintr-o dată l-aş lăsa la Iaşi. ― Ascultă.. "Fără Dănuţ?. urmărindu-şi gîndurile.... da odihneşte-te oleacă. duduiţă? ― Dă-mi..." "Fără de bunica?. ― Dă-mi apă. ― Vai de mine! Vrei să cazi la pat. pune mîna aici. Olguţa! ― Ei! ― Da. Multă. Monica. eu aş vrea un scrînciob din România pînă în America. În sufletul Monicăi bucuria năvăli ca o roşeaţă pe obraji. Şi după asta aş lua şcoala şi aş zvîrli-o în iaz. nu mă lăsa! Moş Gheorghe intră în casă oftînd.. Acuşi trebuia să vie şi Dănuţ. Vocea Olguţei răsună energică... de culoarea lor. Aşa crezi tu. la bunica. Iar încep! Hai şi mata. înviind din noaptea valurilor la lumina portului. să-mi aduci aminte.. da nu mai pot! răsuflă Monica. duduiţa moşului. Mîna Monicăi fugi spre frunte. Moş Gheorghe. am să-ţi spun ceva." Monica privi spre curtea boierească. ― Şi cu regele Carol ce faci? ― Nu ştiu...― Te-nvaţă el moşu.. Da eu mă dau în scrînciob. ― Vai. moş Gheorghe. ― Stai. ― Nu se poate. Mie-mi vine ameţeală.

― Aşa zic şi eu. moş Gheorghe? ― Ei! Se hîrjonesc ei aşa. ― Să le mîncăm. moş Gheorghe. că-n casă nu-s. ― Ia l-am găbjit! ― L-am trîntit oleacă! ― Cum îţi zice ţie? ― Ionică. ― Şi ţie? . ― Dacă îţi spune moşu. ― Moş Gheorghe. ― Ce-l baţi. duduiţa moşului. ţipa şi se văicăra ca un lăutar tocmit pentru bătaia celorlalţi. Copii. ce ţipi? Cel mic amuţi. ca doi tăuraşi în faţa muletei toreadorului. da voi n-aveţi gură ― cînd vă-ntreabă duduiţa? interveni moş Gheorghe.. nu mă lăsa! ― Nişte busuioace. ― Nu-i bună apa. mi-i sete! ― Iaca şi moşu. trecîndu-şi dosul palmei peste nas. ― Măi. ― Toate le ştie duduiţa moşului. duduitelor. Am uitat cofa descoperită şi-au dat muştele în ea. Olguţa sări drept în picioare. privi şi se repezi la poartă. ― Le-ai prins mata de-afară. ― Bune-s! ― Dulci-s! ― Mai bune decît apa. tot zăbovise. moş Gheorghe. cei doi băieţi de ţăran se băteau cu destoinicie pe tăcute. ― Bună-i şi apa. O spurcat apa. nu ţi-i ruşine? Mai năltuţi decît Olguţa. moş Gheorghe. da cică au intrat muştele. ― Şi tu. dă! ― Se bat. icnind numai. Alături de ei însă. că bune-s busuioacele cînd ţi-i sete de apă. Ascuns după uşă.Gheorghe. S-o încăierat. un copilaş mărunt. duduiţa moşului. ― Acuşi v-arăt eu vouă! De ce vă bateţi? Amîndoi băieţaşii îndreptară o căutătură cruntă spre Olguţa. ce s-aude? ― Ia nişte copii. ― Moş Gheorghe! ― Zău.. în cămeşuică. tot aşteptase. dînd răgaz Olguţei să se mai potolească puţin. moş Gheorghe! ― Ba zău ! ― Hai să te cred. ― Mai ai? ― Are moşu un paneraş. duduiţa moşului! ― Moş Gheorghe. măi.

da tu cîţi bunghi ai avut? ― El ştie. tot mohorît. împingîndu-i binişor spre Olguţa. ― Hai-hai! cînd spune duduiţa! Moş Gheorghe îi luă de după gît pe fiecare.. Se opriră cu toţii în faţa prispei. ― Da tu di ci m-ai făcut jidan? izbucni Ionică. .. ― Măi broscoiule. Mai mult decît toţi. în treacăt. ― Moş Gheorghe. de mînă cu cel mic. Ionică-l măsură pe Pătru. ― Cine-a sărit întîi la bătaie? ― Măi Pătru.. îngînîndu-l. arătînd doi ochi albaştri şi un năsuc tare necăjit. Monica după ei. ― Cîţi bunghi aveţi? ― Eu n-am. Uite ce ochi frumoşi are.. Vra să zică. devenind batistă. că m-o prădat! ― Scoate bunghii! Ionică întoarse capul înspre poartă. ― M-o făcut . voi vă jucaţi în bunghi în loc să faceţi treabă. descoperi o goliciune pîntecoasă.. aşezată turceşte pe lăicer. se încruntă şi vorbi apăsat.. ― Tu să taci odată! Monica. ― Parcă numai eu! ― Spune de ce ai sărit la bătaie? ― Să spună el! ― Ba tu să spui. răguşind deodată.. Pătru. ― Auzi măi. m-o prădat! se răsti Pătru la Ionică. aducîndu-i înăuntru. Acuma să vă judec pe voi.. şterge nasu lui frati-tău! ― Da di ci? ― Da di ci-i frati-tău? se îmbufnă Olguţa. dă-i o pară. Cămeşuica celui mic. Olguţa. încrucişînd. gata s-o ia la fugă. ― Aha!.. şopti Monica. spune să-i şteargă nasul. acuma lasă-i cu mine. ― Parcă am făcut ceva! se înspăimîntară băieţii. ― Şi tu de ce plîngeai? se înturnă Olguţa cătră cel mărunt.porcule". ― El îi frati-meu. cu blîndeţă.― Pătru. Moş Gheorghe întîlni ochii Olguţei şi plecă fruntea în pămînt. tu ai sărit. ― Şi ce i-aţi făcut? ― Olguţa. ― Fiindcă m-ai prădat de bunghi! ― De unde-aţi furat voi bunghi? se oţărî Olguţa. priviri dîrze. ― Cîţi bunghi ai tu? ― Parcă-am numărat?! ― Măi Pătrule. moş Gheorghe zîmbea în mustăţile albe. Amîndouă capetele se îndreptară spre moş Gheorghe. codindu-se în faţa porţii şi-a poruncii. Moş Gheorghe îi slobozi. Băieţii plecară capetele. că pe tine te-am întrebat. Pătru să uită la Ionică. mormăi Pătru cu pumnii strînşi. lămuri.. Cel mic începu să ţipe.. să nu mai plîngi! Şi voi veniţi cu mine. îl ţinti Olguţa.

― El m-o prădat! ― Îs bunghii mei! Zi măi. ― Vra să zică moş Gheorghe v-a dat bunghii. ― N-o lăsa.― Fă cum porunceşte duduiţa. ― Ia! Olguţa se ridică în picioare. Vra să zică v-aţi prădat şi v-aţi bătut. Cu fiecare nod desfăcut. măi . vă ia înapoi bunghii. hhh! Hă... strigară într-un glas băieţii gata să se repeadă după Monica. Degetul cel mare de la piciorul lui Pătru se ridică în sus. ― Dă! oftă el cu ochii la Olguţa.. ― Acuma să vă văd! Pătru oftă.. îl sfătui moş Gheorghe.... Atunci bunghii tăi îi dau eu lui Ionică. Ionică se scărpină după ceafă... Ochii lui Ionică n-o slăbeau pe Monica.. hă.. moş Gheorghe clipi. Pătru? ― Parcă eu mai ştiu! ― Nu ştii.. pumnii lui Ionică se strîngeau mai tare fără folos pentru nodurile batistei şi cele din gît. moş Gheorghe.. sau voi? Ia să văd..... ci stai! ― M-ai prădat. ― Ca să ne giucăm noi! se bătură ei peste piept.... fiindcă nu l-aţi ascultat. ― Nouă ni i-o dat. Bine. Pătru se dădu mai la o parte. nedumerit. ― Vra să zică. dă-i două să tacă ― auzi tu? Monica întinse Olguţei... ia deznoadă tu.. moş Gheorghe? Privit din trei părţi. ― Şi voi aşa aţi făcut? ― Da cum? ― Da cum?. În ce clasă eşti tu. săltă din umeri subţiindu-şi mijlocul încins cu brîu roş şi scoase o legăturică plină de noduri şi sunătoare de bumbi.. cu bumbii tărcaţi. se scuturară ei. ― Monica. du-te-n casă şi împarte-i în două. Asta-i stăpîna ta. ― Monica. ― Moş Gheorghe.. ― Hă. acuma vorbesc eu. ― Mai mulţi n-am! ― Dă-i încoace! Fruntea lui Ionică îmbătrîni. mai dă-i o pară. în loc să vă jucaţi cu bunghii lui moş Gheorghe.. ― Ei. Spune tu. în palmele alăturate. Ionică oftă din greu. Eu m-am bătut. Şi moş Gheorghe. ― Vra să zică aţi tăcut. hhh! începu din nou frăţiorul lui Pătru.. hă.... vouă! Da de ce vi i-a dat?. ca un chimiraş copilăresc.. voi vaţi prădat. Acuma să vorbesc eu. măi Ionică.. ― Vouă. Călcîile goale ale lui Ionică sfredeleau pămîntul. legătura desfăcută. Aşa-i. privindu-i de sus.

Monica alese. cînd spre pumnii lui Pătru. fiindcă numai eu ştiu. dă-i încoace. Ionică îi privi pe-ai săi cu mai mult "rămas bun!" decît "bine-ati venit". Începură în gura mare Pătru şi Ionică.. băieţi din clasa a patra. Bun. arătîndu-i pumnii închişi. Acuma eu am să pun o întrebare: cine răspunde îndată.. ― Tu ştii. ― Vai. Băieţii se apropiară cu capul în pămînt. Monica. Voi. Moş Gheorghe dădu din cap minunat. na două pere. Olguţa. ― Vra să zică numai eu ştiu. Cît face cinzeci şi trei înmulţit cu şaptezeci şi unu? Poftim. ― Da tu? ― Nu ştiu. măi Ionică? ― Hhei! oftă el hurducat. ― Unu ori trei face trei.. se oferi Ionică. că mă supăr. ― Nici eu. ― Şi eu parcă nu-s! sări Pătru. Olguţa! ― Parcă ei ştiu! Da-s proşti! Uite cum îşi bat capul. Hai.. a cui-s bunghii? ― . ― Ai mei. Monica. Monica.. ai să te mai baţi? ― La ce? ― Da tu. oftară ei amar. purtîndu-şi privirile cînd spre palma lui. şi-aduc socoteala gata.. ― Vra să zică nu ştiţi. ― Mă duc în sat. Ia spuneţi voi. ― Dacă n-am tablă şi plumb! se tîngui Pătru cu amărăciune. Aţi auzit? Băieţii se încordară ca pentru o întrecere la fugă. capătă bunghii lui moş Gheorghe. nu ştiţi să faceţi o înmulţire. Pumnul lui Pătru înghiţi bumbii. ca şi mine.Ionică. întorcîndu-şi spatele şi scriind în aer cifrele. dă-mi şase pere. Pătru şi Ionică rămaseră cu ochii mari şi gura căscată în faţa Olguţei. Unu ori cinci face cinci. în ce clasă eşti? ― Într-a patra. De ce nu v-a lăsat repetenţi? Băieţii o ascultau cu teamă şi supunere. făcu un buchet din cozi. ― Nici legătura nu mi-o dai? întrebă cu spaimă şi sfială Ionică. se iuţi el cu răspunsul. ― Monica.. o vesti Monica.. măi! ― Hai! ― Măi Pătrule. ― Vra să zică într-a patra. ― Acuşi îs şi eu. ― Dă-i-o. De-acuma plecaţi! Ce mai aşteptaţi? ― Hai. şi să nu mai fii prost să-ţi pierzi bunghii ia . şi le întinse Olguţei.. ― Gata.. ― Ia veniţi încoace. Monica. ― Ia întindeţi fiecare cîte-o mînă. ― Pătrule. Olguţa? şopti uşurel.

mna! ― Sărutaţ-o.. ― Iar Anica! ― Vă pof. măi urşilor! ― Sărut mîna! ― Săr. că mă supăr! ― Mulţumiţi duduiţei. . duduiţa moşului.. Ce cauţi aici? ― Vă pof. Vino cu mine. ― Să pui. nu-i batista. moş Gheorghe.. ― Cînd să-i dau drumul? se veseli moş Gheorghe.. ― Duduită. ― Cînd om ajunge-n poarta casei. vine Anica să vă cheme. Din pragul curţii boiereşti. ― Uite-o. coborîndu-se de pe piedestal. ― Ştiu. Pune lacata..Ionică ― şi ţie.. măi Ionică.. Anica intră în casă după Olguţa. felii de morcov în tutun. moş Gheorghe. ― Monica. Olguţa trînti uşa lăsîndo pe Anica înlăuntru. ― Mi-am pierdut batista. Se înserase limpede. De ce nu pui mata.. ― Duduie Olguţa. Mînile Justiţiei de pe prispa casei lui moş Gheorghe primiră sărutul împricinaţilor. rochiţa roşie şi cea albastră făcură semn cătră moş Gheorghe. moş Gheorghe. ― Da. vocifera Anica din casă. da cînd mai veniţi la moşu? ― Cînd ni-i pofti. Şi să te astîmperi. Pune-te şi-o caută. îi explică ea serios. ― MoşGheorghe. vezi c-ai uitat să-mi aduci aminte! ― Vezi!. că morcovul ţine umezeală. zîmbi moş Gheorghe dînd drumul Anicăi. ― De-acum pleacă. ― Ştiu. Pentru ce? ― Mi-au încleiat mînile. ― Caut-o. De-acuma are moşu scrînciob. măi. moş Gheorghe. ― Duduitelor. ― Iaca vă poftesc. Pune-ţi bunghii la loc ― nu ţi-i iau înapoi ― şi mănîncă perele. ― Or să intre porcii în livadă! ― Să intre sănătoşi. ― Aşa oi face. că ea v-o făcut dreptate.. am dres gardu la loc! clipi cu înţeles moş Gheorghe. ― Atunci venim mîine. zîmbi modest Olguţa. unde-s duduiele? ― Du-te şi le caută că asta-i treaba ta! În urma tuturor porni moş Gheorghe.. dă-mi batista. cum pune şi papa? ― Oi pune. îţi dau eu patru pere busuioace cum n-ai mîncat tu niciodată. ― Duduită.

penserat. ― Cum aţi petrecut.. ca la miopi. numai racii se sorb aşa. Sprîncenile reveniră la loc. ― Ce nu-mi dai pace să mănînc? ― Eu? Hm! Mama ţi-a făcut observaţie. Moş Gheorghe întoarse capul îndărăt.? Toţi ascultară înspre uşă.Luceafărul dintăi lucea curat şi zîmbitor. Doamna Deleanu îl obliga pe Dănuţ să aibă cîte-o altă surdină pentru fiecare fel de mîncare. fragilul murmur al sopranelor. Monica oftă neutral. ori înghiţea friptura. mamă. . cînd nu ştii să-i mănînci altfel. Deasupra casei lui moş Gheorghe.. Topi între limbă şi cerul gurii geroasa îmbucătură. le mai uita. ridică ochii spre Olguţa. ca notele başilor bisericeşti. Din care pricină.. Ochii Olguţei se micşorară de încordare. Răgetele boilor răsunau profunde şi enorme acoperind ţiuitul greierilor şi al cosaşilor. n-auzi? ― . Păcat numai că n-a fost şi Dănuţ. Obrajii lui Dănuţ luară culoarea miezului de harbuz. papa.. fără s-o mai mestece. Vorbeam de altceva. Olguţa pocni o prună.. ― Ascultă. înecîndu-se. Satanic. cum spune şi mama. ― Băă-băă. Olguţa făcu semn cu piciorul pe subt masă Monicăi. tante Alice.. un înger sau un cocostîrc se închină.. Pe poarta casei lui moş Gheorghe intrase şi ieşise o poveste. ― Ţţ! Îl aud pe Dănuţ sorbind harbuzul şi n-ar trebui să-l aud. Pe poarta caselor de ţară. la fel cu-acel care lucise deasupra ieslelor din Betleem.. III HERR DIREKTOR ― Mamă. ― Ce s-aud? ― Ascultă bine.. N-auziţi? se înverşună Olguţa. frigîndu-se.. Monica? ― Foarte bine. cînd simţea ochii mamei lui privindu-l cu toată atenţia urechilor mesteca supa. sape sau securi. înghiţind de două ori. Sprîncenile Olguţei se strîmbară în sus. îşi şterse buzele şi. Dănuţ. ―. Dănuţ tocmai începuse rugul zămos din mijlocul harbuzoaicei.. mam deprins. ― Da! Tu îmi spargi urechile cu perjele tale şi nu-ţi spun nimica. mimetic parcă.! Pe tine te aud mîncînd în fiecare zi. tu auzi ceva? întrebă Olguţa pocnind în dinţi o prună brumărie. Dănuţ le mai încurca.. intră doar carele cu boi şi oamenii cu seceri.

.al vostru. ca şi mama.. ― Păcat de harbuz! cercă Monica s-o înduplece. E fratele tatei!. Nu l-aş putea suferi!. îi răspunse zîmbind domnul Deleanu din pragul uşii. Cum fac boii? Aşa fac? consultă ea deferentă pe Dănuţ. da lui îi place să-i spui aşa. ca un primjurat cu verdictul. ― Şi seamănă cu moşu Iorgu? ― Nu. ― Monica. ― Sînt sigură. Uitînd harbuzul şi insulta.. de ce-i spui tu Herr Direktor? E neamţ? ― Ţţ-ţî-ţî!. ― Să ştiţi că vine Herr Direktor cu automobilul. dădu din cap energic şi zîmbi indulgent. papa. cu harbuzul lui Dănuţ? ― M-a insultat! Mă răzbun. ceva cu electricitate şi cu nemţi. Olguţa! zîmbi domnul Deleanu.. ― . Olguţa se ridică solemn în picioare. Eu îl iubesc. consimţi diplomatic.. Ce ai tu.. ― Taci! ― Da papa. ai auzit ce-a spus papa? Să-l iubeşti pe Herr Direktor. nu vorbi urît. cu şervetul în mînă. Ca cele şapte săgeţi din inima biblică a Mariei.. Monica. ― Şi eu... Tu ai ureche muzicală.. eu ţin cu caii adevăraţi. Ai să-l vezi. papa? ― Nu. Olguţa începu să împlînte în ea scobitori. Olguţa! ― Ce-are-aface! Îl cunosc eu. Cu Herr Direktor!.. papa. ― E director de şcoală? ― Cum poţi să spui aşa ceva!. Zărind inima harbuzoaicei neisprăvită de Dănuţ. Şi tu să-i spui Herr Direktor. Nu ştiu cu cine seamănă! Cu papa nu seamănă de loc. nu ştiu ce fel.. ― Olguţa.. ― Şi cu Grigore nu? Fiindcă-i automobilist? ― Ba da. Dănuţ se repezi afară cu şervetul la gît..― Un bou ca toţi boii! se pronunţă sarcastic Dănuţ. Olguţa.. ― Nici nu-l cunosc. ― Olguţa.. ― Rîzi de mine... Eu glumesc.. scuturîndu-şi şervetul.. urmat de doamna Deleanu şi Profira. Tu eşti prietena mea. simbolicele scobitori îndurerau miezul harbuzului locţiitor al lui Dănuţ. Ţi-am mai spus. Olguţa îl privi. De ce nu mă crezi tu pe mine? ― Ba te cred. cine-i Herr Direktor? ― Un alt papa..E directorul unei societăţi foarte mari.. Cine pune rămăşag cu mine? N-auziţi? Băă-băă!.. Olguţa! Da ia spune-mi tu de unde ştii să deosebeşti sunetul unei trombe de mugetul vitelor? Că doar automobilele de la noi le poţi număra pe degete! ― Fiindcă mi-s antipatice. ― Dănuţ.

ca orbii. Mai e vreme. temerară.. juca-naintea şi în urma goanei roşii. Sigur. îşi puse monoclul în ochi. Tropăi ca să-şi desmorţească picioarele. în loc de hăţuri. Toţi servitorii ieşiseră din casă. cu burta plină de darabane bătute de toţi dracii. mugind. închis ermetic la gît şi la încheietura mînilor ― se coborî flegmatic pe portiţa de la spatele automobilului. Iar vizitiul ― ptiu! ferească Sfîntul de-aşa creştin! ― în loc de ochi avea sticle negre. Herr Direktor! ― Moşu Puiu! moşu Puiu! vocifera Dănuţ cu şervetul în mînă. îmi dai voie să scot scobitorile? ― Cum vrei. acoperit de colb. ― Merci. haidem afară. cască de doc. copiii tremurau să nu-i fure Ucigă-l-toaca şi scînceau. îmbrăcat din cap pînă-n picioare în armura automobiliştilor ― ochelari rotunzi de scafandru cu rame de cauciuc cărămiziu. cînd la biserică. şin loc de bici şi de "hii. În sfîrşit. Monica plivi miezul străpuns. Dumnezeu să-l ierte! În ograda dumnealui să intre una ca asta!. Olguţa o întregi cu un pocnet de prună... halat de doc. cu ochii cînd la dihanie. Fără poftă. ― Olguţa. masiv pe roţile burtoase ― molohul kilometrilor se opri războinic în faţa scărilor. Moş Gheorghe mai văzuse la Iaşi nelegiuirea-cu-roţi.. Cu sufletele înfrăţite în aceeaşi depărtată epocă geologică. ― Bine-ai venit. vitele şi ţăranii priveau trăsura stacojie ― cine-o mai văzut! ― fără de cine ― Doamne. ― Lasă că-l vezi. ca şi mine. ca o jalbă. şi-n urmă împroşcînd un fum puturos ca cel din iad.. îşi . adunînd scobitorile în farfuria ei. ― Olguţa. Grigore! ― Guten Tag l. Cînii lătrau şi schelălăiau ca la urs. boală!" un muget de bou în mînă. Olguţa mîncă miezul pe care Dănuţ îl curăţise de sîmburi şi Monica de scobitori.. o roată în proţap. ― Să nu se supere tante Alice! Alta urmă. căscă. bufnind. se întinse. Noi avem ecou la Medeleni: de asta am auzit eu trompa. dar cu entuziasm. Monica. iscodind cu ochi de femeie.Altă scobitoare pătrunse mai adînc. iartă-mă ― suind la deal în goana mare. jubiliar. De aceea mai scuipă o dată. ridicînd bancheta articulată... Înghesuiţi în mamele lor. Eu am isprăvit. să văd şi eu automobilul. Ţăranii îşi făceau cruce. duduind. Monica. Vicleimul păsărilor înşirate pe şosea. îşi descoperi faţa lăsînd ochelarii să-i atîrne de gît. mi se pare că eşti şireată!. Herr Direktor. încruntîndu-se. Lasă c-o-nvaţă moşu pe duduiţa să umble călare. ― Săracu conu Costache. Isprăvindu-şi vindicta.

Herr Kulek se bătea cu palmele peste genunchi. acesta este fiul meu (germ. ― Am muşchi. sărutîndu-l.frecă mînele neatinse de colb şi de soare. ridicînd-o.). dieser ist mein Sohn.. ― Ba mă cormpromiteţi voi pe mine! protestă doamna Deleanu.). ― Bine v-am găsit! Căzuseră şi ochelarii negri de pe faţa şoferului ― din pricina Anicăi. Herr Direktor se însufleţise ţinîndu-l pe Dănuţ în braţe. ― Kulek. ― Monica? Doamna Deleanu îi făcu semn din ochi. Herr Direktor... Kulek. ― Tot drac ai rămas! ― Nici nu mi-ai spus bună-ziua. ― Măi Grigore. ― Zău! ― Da. aşa cum e Dănuţ băiatul tău. ― Dănuţ.. Buftea-i gras. eşti sau nu feciorul meu? ― Tu eşti burlac. ― Domnişoara? ― Monica.2 ― Und ich bin sein Vater! 3 adăugă modest domnul Deleanu.) 4 Asta-i bine! (germ. ― Monica e fetiţa noastră. 1 Şi eu sînt tatăl lui! (germ. eu îs voinică. Herr Direktor! ― Scuzele mele domnişoară! Urcînd treptele se aplecă în faţa Olguţei şi-i sărută mîna. punîndu-i mînile pe umeri.. glumi domnul Deleanu. Părea că toastează cu o cupă de şampanie. tresăltînd delaolaltă cu trepidaţiile maşinii. Herr Direktor. Nu mă supăr! ― Uf! Da grea te-ai mai făcut! oftă el. Da . Era şi el confecţionat în fabrica de blonzi cu ochi albaştri şi obrajii de Gretchen ai Germaniei. Mecanicul berlinez. tată de carton ce eşti! ― Atunci mai am o nepoată? ― Te poţi mîndri! ― M-am curăţit! Mă pregătisem numai pentru doi nepoţi.) 1 s Cuprins de giganticul hohot de rîs al băutorilor de bere. îl apostrofă Olguţa din pridvor. expediat în ţară o dată cu automobilul. tu ai să mă compromiţi. Anica plecă ochii ruşinată. îl întregea. ― Das ist guuut! 4 Bună ziua (germ. cu aerul unui amiral englez aclamat într-un mic port dunărean. o numi doamna Deleanu. şi se înclină zîmbind în faţa scărilor. ― Poţi să mă săruţi şi pe obraz.. coborînd scările.

― Îi dai voie lui moşu Puiu să te sărute? ― Sigur. S-a spart ghina! ― Cuconaşule. ― N-am vorbit cu tine. "Din invidie". Puteai să te anunţi. v-am pregătit de spălat. ce neam de ghinionişti sîntem! ― Cui i-o spui?! ― Ieşi afară. ― Tu eşti servitor: duci geamandanul. Dănuţ? ceru voie Monica. Bine-ai venit. numai. avea dreptul sa ducă geamandanul greu. congestionat. ― Hai la masă.. apucînd mîna Olguţei. stărui Dănuţ. Măi Iorgule. ― Sărut mîna. ― Daa! N-ai nici-o grijă! Îţi dă voie Anica! răspunse Olguţa. ― Olguţa. Eu îţi vorbesc. roşie la faţă... ― Moş Puiu. ― Ai-ia-ia! Profiro. şchiopăta purtînd geamandanul greu. aşezînd pantalonii pe dungă. ― Să trăieşti. Tu taci şi-asculţi. ― Te-ai supărat. Dănuţ? Dănuţ se întorcea cu mînele goale pătruns de o gravă mîndrie. Dănuţ. să toarne apă de spălat pe buretele mare şi zburlit ca un cap de hotentot blond şi colonie în pumnii lui moşu Puiu. şopti Monica intimidată.. începu să numere Herr Direktor pe cei din pridvor. trei. doi. eu îţi torn apă de spălat. ai la mine un bacşiş: ai făcut abatajul cel mare! Nouă. Tot el îi peria hainele. te-am fi aşteptat. Iorgule. aşa se vorbeşte?! se încruntă doamna Deleanu. ― Imposibil! Daţi-mi apă. perii hainele. ― Domnul neamţ. babo! Mi-ai ieşit cu plin! Unu. cucoană! ― Aşa-i! Îţi uitasem tabieturile! Un ceas îţi ajunge să te speli? ― Cuconiţă. unde-l culcăm pe domnul neamţ? se interesă Anica. Profira! Adică du-te-n casă. aducînd geamandanul. ca după un fapt de arme. strigă el cu ochii de vizionar ai jucătorilor de chemin-de-fer. Nici nu-i trecea prin minte Monicăi cît de temerară-i era propunerea! Dănuţ. nu slujbă de slugă cum spunea Olguţa. ai mîncat? ― Aş! ― Haidem în sofragerie. socotindu-l şi pe Kulek. ― Ce te-amesteci! Du-te cu Olguţa. . Babo.. Nişte sărmăluţe de piept de gîscă! susură galeş bucătăreasa răsărind în urma lui Dănuţ şi a Monicăi.frumoasă nepoată mai am! Monica: nu? ― Monica. domnul neamţ! începu să cînte Olguţa. ofensat totuşi. cuconaşule. ― Apă de spălat.. fără să răspundă Monicăi. Asta era o demnitate bărbătească. ― Măi omule. aprobă Olguţa. m-ai nenorocit! S-a făcut bac. gîndea Dănuţ. ca şi pe mine. urmat de supunerea ei întristată. ajungîndu-l în antret. torni apă. Trecu înainte. ― Vrei să te-ajut.

Spune. Doamna Deleanu pretindea că nu părea. ― Nici n-ai să te-nsori. Dănuţ. monoclul pe care-l arăt ostentativ. ci chiar era. şi tu ai să ajungi moşneag ca şi moşu Puiu. cucoană! ― Spală-te odată. bătînd cu degetul în lemn toaca superstiţioşilor.. încheia logic şi violent Olguţa. că baba face cît doi! ― Cît patru. Herr Direktor. din pricina abuzului de colonie.. Atunci să te vedem! ― Prefer să fiu calomniat! Pentru Herr Direktor. pe care nu-l ascund. cum spui tu.) . de cîte ori nu ţi-am spus că numai femeile se mărită! intervenea doamna Deleanu. de la trei centimetri în sus. deci nefaste. ― Dovadă.. cum spune mama? ― Nici. cînd ti-i mărita ai să-ţi tunzi nevasta? îl întrebă Olguţa. ― Vezi... sau mai ales cînd îl poartă femeile". Proaspăt tuns. De harbuz n-ai grijă. ― Să trăieşti. conveni serviabil bucătăreasa. deci neigienice. Olguţa! Dar tot bac a rămas. ― Actul de naştere. Eu nu-s femeie.. inestetice şi incomode pe deasupra. Herr Direktor! ― Toate le face baba. cu numărul zero. aderă Dănuţ. am dres abatajul lui Herr Direktor. ai să-ţi tunzi nevasta? ― Nu. începeau pletele: poetice. necivilizate. capul rotund al lui Herr Direktor părea cărunt ca un bulgăre de sare. Umberufen! (1) adăugă el. ― Da eu vreau să mă însor. ― Atunci tunde-te. ― Olguţa. ― Nici eu.― Mamă dragă. torenţial. Cu osebirea că Dănuţ întrebuinţa numai colonia doamnei Deleanu. omule! ― Hai. chiar. ― Herr Direktor. că am avut eu. ― Calomnie! protestă Herr Direktor. mamă? Vreau eu să mă însor Cine nu-mi dă voie? ― Eu. şi succesele.. care se ştiu! ― Ta-ta-ta! Lasă părul să crească. "Să nu fie de deochi!" (Germ. Dănuţ! ― Să nu uiţi să verşi căldarea! insinuă Olguţa la urechea lui Dănuţ. ― De ce. ― De ce? ― Fiindcă n-am să mă mărit.. Nici sub formă de musteţi nu îngăduia părul: "această pacoste pentru bărbaţi. ― Haidem odată la masă! ― La spălat.

. şi uită însărcinarea cu care pornise din sufragerie. ― Spune amfitrioanei că nu-mi ajunge un popă. suflecase la loc o mînecă nesupusă. Dănuţ zîmbi: .. Dănuţ. ― Cine-i? ― Careul de popi sau carul de popi. Desfăcîndu-şi palmele boltite şi le frecă una de alta: picături acide plouară pe covoraş. Dintr-o aruncătură de ochi. te masezi pe cap. hai să-ţi arăt eu cum faci tu cînd pui colonie... sărut mîna. ― Ia să văd. Herr Direktor? ― Nu se poate. cum spune Profira.. ― Nu te-am întrebat pe tine. Rînd pe rînd.. din cana cea mare. Acum venise rîndul coloniei. Olguţa văzu tot. Aşa să spui.Dănuţ amuţea. făcînd scut cu trupul sticlei din mînă.. ― Toarnă. fiindcă ai isprăvit colonia. ceri să-ţi mai dea. de la sprîncene în sus şi gemi: îîî-îîî!. şi-ţi freci pleoapele.. dar conştiincios.După aceea. Buftea! tună Olguţa. sau l-aş stropi în ochi din greşeală". am intrat la stăpîn! ― Aşa.. Dănuţ turnase de băut buretelui. ochii Olguţei îl pîndeau. ― Ba tu să-mi torni.... să chemăm părintele din sat: aşa a spus coniţa. Simţind c-o pufneşte rîsul. . se recomandă Profira pe nevăzute. porunci ea umilitului paharnic. ― Toarnă-i. Nu te frigi? Fff-haa! aspiră ea întretăiat oftînd apoi ca după o arsură. Tot mai ai migrene. Profira se bătu cu palma peste gura nelegiuită.. ― Toarnă.. cu sticla de colonie în mînă.. în afara uşii odăii de baie. medită Olguţa răzbunări în locul lui Dănuţ. ― . Ca să nu-l tundă ar fi fost în stare să se însoare chiar. ― Herr Direktor. să-mi trimită un care de popi. Buftea. ― Toarnă-ţi singură." Printre zăbrelele degetelor viclene. ― Degeaba te bucuri... Dănuţ desfăcu şurubul dopului metalic. ― Auzi!. M-am prefăcut. Olguţa. Acum îţi dai pe faţă.. Herr Direktor? ― Diavol împieliţat. Dănuţ. Dănuţ. ― Herr Direktor. ― Cine-i? ― Eu.. întinsese prosopul. Întreabă coniţa dacă v-aţi botezat. ― Intră. oftezi. răspunse dîrz Dănuţ. n-auzi? ― Toarnă-i. Aşa ţi-a poruncit Herr Direktor.. tu ai să mi le dai! ― După aceea. . Dănuţ se uita pe geam. mai întîi tu stropeşti covorul.Că de nu. dragă Herr Direktor. Pot să intru. care turna cu mînie..S-o usture! Aşa-i trebuie! Lasă!. Toarnă bine: asta nu-i joacă! "Eu m-aş face că torn şi l-aş lovi cu vîrful. tot în război sînteţî? Dănuţ se bosumflă.

― Şi ce mai fac, Olguţa? ― Crezi că nu ştiu.! Dă-mi sticla, Buftea. Dănuţ rămase cu mîna goală. ― Acuma, Herr Direktor, vine rîndul batistei. Eu n-am. Să zicem că rochiţa mea e batista. ― Să zicem... da ce-are să zică Alice? ― Mama zice că tu eşti de vină. Colonia gîlgîia, murînd rochiţa Olguţei. ― Grigore, să-ţi faci singur mîncare! răsună glasul doamnei Deleanu. ― Intră. Am isprăvit. ― Ce faci acolo, Olguţa? ― Mamă dragă, aveam o pată pe rochiţă şi Herr Direktor a spus că iesă cu colonie. ― Tu-mi strici copiii, Grigore! ― Vezi, Herr Direktor! ― Mai bine spune-mi ce-mi dai de mîncare. ― Colonie... Asta meriţi. ― Atunci sînt sigur că masa-i bună! ― Te poftesc să mănînci la Bucureşti ca la mine! ― Bucureştiul are multe bunătăţi! ― Acele!... ― Care-s acele, Herr Direktor? ― Are să-ţi spuie Dănuţ... peste vreo cîţiva ani. ― Grigore! ― Ba ştiu eu şi n-am să-i spun lui Buftea. ― Olguţa ! ― Dacă ştiu, mamă dragă! La Bucureşti faci un chef. ― Cine ţi-a mai spus şi asta? ― Tu, mamă. ― Eu?! ― Sigur. N-ai spus tu că papa face un chef la Bucureşti? ― ...Am glumit! ― Atunci şi eu am glumit, mamă dragă! ― Tante Alice, se răcesc ochiurile, vesti Monica din pragul uşii, cu un aer de paj timid. ― Iacătă singurul copil cuminte din casa asta! ― Lasă, c-am să-i arăt eu! mormăi Dănuţ, uitat de toţi, atingînd cu cotul pe Monica, dinadins rămasă la urmă. Ochiul lui Herr Direktor, cel cu monoclul, nu făcea mare deosebire între femeile frumoase şi mîncările alese. Le privea cu aceeaşi impertinenţă curtenitoare, în timp ce buzele întredeschise şovăiau parcă între vorbe şi fapte. Se aşezară cu toţii în jurul mesei, păstrîndu-şi locurile obişnuite. În faţa tacîmului solitar al lui Herr Direktor, curba de aur roz a ochiurilor, palpita; alături de farfuria lor, mămăliguţa poetică şi adormită ca o

poreclă moldovenească a soarelui; mai încolo, untul tatuat cu linguriţa şi împodobit cu două ridichi violent roşii; şi smîntîna cu ten de madonă... ― Se aprobă! ― Măi omule, nu mai aproba! Ia şi mănîncă. Acuşi e vremea mesei! ― Şi voi să mă priviţi?... Pardon! ― Te cred! Ce vrei să facem? Să-ţi întoarcem spatele? ― Să mîncaţi şi voi... Altfel să-mi plătiţi intrare! ― Mamă, eu zic să aducă un cantalup, propuse Olguţa îndatoritoare. ― Hm? consultă doamna Deleanu pe domnul Deleanu. ― Amin. Azi e bairam! ― Prohiro, adă un cantalop... Vezi, Herr Direktor, eu nu te las! ― Aşa eşti tu, Olguţa: îţi place să te sacrifici! glumi doamna Deleanu. ― Mamă, spune tu drept dacă şi ţie nu-ţi place cantalupul de la gheaţă? ― Îmi place: cum nu?! ― Atunci ne sacrificăm împreună! ― Olguţa! ― Dragă Alice, toate bune şi frumoase în casa ta, începînd cu tine! Cum se face numai că la voi... ― ...nu-s scrumelniţe? îi luă vorba din gură Olguţa, luîndu-i şi monoclul ca să-l imite mai bine. La masa lui Herr Direktor, scrumelniţa făcea parte dintre farfurii, şi ţigara dintre mîncări. ― Olguţa, scoate monoclul: asta-ţi mai lipseşte!... Fumat! fumat şi iar fumat! Mîncare se mai cheamă asta Grigore? ― Omoară microbii şi ajută digestia! ― Lasă scrumelniţa, Dănuţ! ― Dă-mi-o, Dănuţ. ― Nu i-o da! Olguţa smunci scrumelniţa din mîna buimăcită de două magnete potrivnice şi o insinua pe masă. ― Mamă, uite ce face Olguţa! ― Aşa îţi trebuie dacă nu asculţi!... Şi tu, Olguţa, de ce nu faci cum spune mama? ― Mi-ai spus mie ceva, mamă dragă? ― Am spus. Ajunge. ― Mamă, tu nu eşti decît mama mea, pe cînd Herr Direktor... ― Ce-i, mă rog? ― El e musafir... şi tu eşti gazdă. ― Obraznică mai eşti! Profira intra solemn cu sarmalele; după ea Anica purtătoarea cantalupului palid şi zbîrcit ca un cap de mucenic al scopiţilor. ― Cine-i amator de cantalup să ridice un deget.

Olguţa împunse cantalupul cu două degete. ― Vezi, Monica, asta-i o figură de jiu-jiţiu. Dacă erai tu în locul cantalupului ― Olguţa se aplecă la urechea Monicăi de teamă să n-o audă Dănuţ ― trebuia să-mi despici degetele cu palma. Altfel îţi scoteam ochii. Aşa se parează. Să ştii de la mine! Monica ridică un deget încovoiat, reţinîndu-şi o modestă felie. ― Nu aşa. Uită-te la mine. Cu muchea palmei, Olguţa despică aerul, scurt, tăios. Domnul Deleanu se aplecă asupra cantalupului, îl mirosi, apoi, cu buzele strînse şi nările dilatate, privi plafonul dînd din mînă ― Vous m'en direz des nouvelles! 1... Măi, tot jidanii mei, săracii! Numai ei ştiu s-aleagă ce-i bun: cum îi avocatul lor aşa-i şi cantalupul avocatului... Mă duc s-aduc curaçao-ul. Grigore, tu vrei cognac?
1

"Ei, na!" <Fr.)

― Contra! Sînt la al doilea abataj de sarmale! După asta să-mi faceţi coliva. Dănuţ ridicase degetul subt faţa de masă. Ce? Erau la şcoală? Sigur că mînca şi el. Nici nu mai încăpea vorbă. Se simţea în stare să mănînce el singur tot cantalupul. Din cantalupul tăiat în două, ca dintr-o besactea orientală, curgeau şiruri blonde şi roşcate. ― Hm-hm-hm! se pregăti Olguţa zăngănind cuţitul de farfurie. Cu o legănare de evantaliu, mîna Monicăi alungă mirosul sarmalelor... Buzele lui Dănuţ se crăpară umede, topind în gura şi în plămîni adierea care te face să închizi ochii şi să-ţi lărgeşti nările şi pieptul, ca întîia sărutare a fecioarelor aprige. ― Dănuţ, tu nu mănînci cantalup? "Sigur că da, sigur că da", vociferau gîndurile îmbătate de făgăduinţi mereu împrospătate. ― Nu, merci. De ce? Tăcu mîndru şi amar... De ce?... Fiindcă aşa vroia... De ce?... De multe ori buzele lui Dănuţ erau duşmanele lui Dănuţ... De ce?... Lasă... ― Porţia lui o mănînc eu, hotărî Olguţa, dînd din picioare. Dănuţ înghiţi în sec de mai multe ori, cu ochii la farfuria sarmalelor ― lua-le-ar dracu! ― cu sufletul la poarta paradisului pierdut unde veghea Olguţa cu dinţii şi cuţitul. ― Dănuţ, noi doi nu umblăm cu fleacuri. Hai şi-mi ţine tovărăşie. Sarmalele-s mîncare serioasă. ― Da, moşu Puiu. Chiar mi-i poftă. ― Vai de mine, Dănuţ! Ce-i lăcomia asta? Acuma ne-am sculat de la masă! ― Lasă-l să mănînce cît vrea. La vrîsta lui... ― Bine, bine! Profiro, dă-i o farfurie, oftă doamna Deleanu... Şi să

. şi turcească pe deasupra am să visez că-s sultan la mine în harem. ras pe de-a-ntregul.. răspunsese Herr Direktor. unde să te culc pe tine? îl întrebase conu Costache privindu-l cam de sus. . strivi o lacrimă între pleoape şi. Dar cufărul de la Berlin era încărcat cu daruri. ajunge unul singur. nici narghileaua cea cu trompa lungă pentru fumul lung.Demult.. În odaia turcească. te rog! Măcar atîta! ― Buftea. panoplii de arme vechi cu tecile împodobite ca odăjdiile mitropoliţilor. pe cinci divane rînduite-n şir de-a lungul zidurilor de cetate. înflorite-n Orientul unde lenea şi cadînele-s frumoase ca şi basmele celor o mie şi una de nopţi. nesocotind ― poate din pricina monoclului. tuns cu numărul zero şi împodobit cu semiluna unei cicatrice de Schläger ― venise la Medeleni să facă vizită cumnatei sale şi părintelui ei. ultimul model. ― În odaia turcească. măi păgînule? Pentru un cap de steclă şi spîn. Ş-are să fie bine! Şi cînd m-oi . Herr Direktor abia sosit din Germania ― cu monoclu. De pe nici una nu lipsea tablaua de aramă împodobită cu mlădii desenuri. La fiecare căpătîi vegheau măsuţe arăbeşti.. Şi mai era ceva în odaia trecutului: un cufăr-dulap de la "Wertheim". covor mai plin decît ale divanurilor. Pe ziduri.mănînci frumos. cu lăutari şi cotnar. Aroma cantalupului plutea răcoroasă deasupra arşiţei de varză ardeiată. să se deschidă cufărul nemţesc şi să răsune veselia copiilor de-acum în faţa zîmbetului tinerilor de atunci. după un dejun subt nucul din livadă. portretele străbunilor şedeau la locul lor aşteptînd să se deschidă uşa şi să năvălească strănepoţii. ― Şi ce ai să faci cu cinci paturi. icoane cu obrazul castaniu îmbrobodit în aur şi argint. ca un curcubeu al fericiţilor. De aceea. poate din pricina cotnarului ― posomorala coborîtă pe faţa venerabilului bătrîn. cu un gest de sinucigaş. Buftea! Buzele Olguţei insultau pe şoptite. odihneau covoare moi de lînuri. fin încrustate cu lucirile de ger ale sidefului. care aduceau boierilor un zîmbet roşu în dinţii albi şi dulceaţa de trandafir între pahare brumate. în liniştea exotică a odăii turceşti. să-ţi spun care-i cîntecul: cînd m-oi culca eu singur într-o odaie cu cinci paturi. şi topeau lung aurul onctuos din care o apăsare numai revărsa şipote de miere glacială. ― Măi neamţule. împlîntă furculiţa în sarmale. şi la încruntarea lor hangerele şi iataganele din cui ar fi dat iureş. răposatul conu Costache Dumşa. şi două portrete în rame ovale: tinereţea cu haine şi bucle demodate a străbunilor copiilor de-acum. Pe jos... Dănuţ întoarse capul. S-ar fi încruntat poate strămoşii văzînd prihana. pe care orice zgomot amuţea desculţ ― ca şi ţigăncile de-odinioară. ― Coane Costache.

Îşi freca mereu mînile. Herr Direktor? ― Imposibil! Mînă de femeie în lada mea?! Tocmai desfăcuse lada. salam. culegînd.. De pildă: icre negre. coane Costache. Monica ştia să organizeze geamandanul cu lucruşoarele ei şi zestrea păpuşelor.. răspunse capul de pe divan rostogolinduse. şi ceilalţi nu mai tăceau odată: ţţ-ţţ-ţţ. toate cele trebuitoare de la locul lor. neamţule! Tot moldovan ai rămas pe dinăuntru. îmbrăcînd pijamaua. trăgea săltarele pe rînd. Grigore? Asta-i portretul ordinei tale: fanfaronadă! . orice ladă-i la-nălţime. ca să nu se căiască mai tîrziu. În preajma cadourilor. Ştii că nu-i prost neamţu! Să mai aducă o steclă de cotnar. copleşit de presimţirea cadourilor. Lăcomia îl exalta aşa de tare.. Herr Direktor cu ochii închişi şi-ar fi putut îmbrăca fracul.. Şi cît oi sta la Medeleni am să te binecuvîntez. ca pe Dumnezeu. Brava.. în faţa ei. înecîndu-l.. ― Cu aşa ladă nu-i greu să fii ordonat! ― Cu aşa ordine. Şi doamna Deleanu era meşteră la alcătuirea lăzilor. dar mult. Dar ce-are-a face o biată odăiţă cu un palat! ― Tante Alice. mamă dragă. ― Sfîntă modestie! ― Sfîntă dreptate! Lui Dănuţ îi bătea inima repede. ― Măi!. astîmpără-te! ― Să-ţi ajut.deştepta dimineaţa cu grija celor cinci belele din vis. una cîte una... şi cataif cu frişca la sfîrşit. ― Olguţa. De atunci. odaia turcească în care nimeni nu intra. rivalitate. Uitase de Olguţa şi de toate cele. măsline marinate. ş-oi vedea cinci paturi goale are să fie şi mai bine. În lăzile lui Herr Direktor domnea o ordine amănunţită şi strategică. Suferea. De unde. smochingul sau un sacou.. ca jucătorii de bacara cînd au pontat fundul buzunarelor.. ― Olguţa. În genunchi. Vorbele lui conu Costache erau pravilă în casa bătrînească. Olguţa făcu o tumbă şi încă una. ce-nseamnă asta? ― Tumbe. Rezemîndu-şi creştetul capului pe divan. Monica! Ai auzit. Tot aşa păţea cînd erau prea multe bunătăţi la masă. ghiudem. ― Dă-te jos. gata să nu le mai isprăvească. şi de îndată s-ar fi putut dezbrăca. rămase odaia lui Herr Direktor. parcă-i o vitrină! ― Bravo. bucuria se prefăcea în chin şi nu mai era bucurie. cînd m-oi culca şi cînd m-oi deştepta. încît nu-i mai era poftă de nimic şi mînca în silă. Ia să-i mai ziceţi un cîntec moldovenesc. Olguţa începu să fumeze din narghilea.

erau rînduite de Monica pe divanul cel mai apropiat.. A! Face-à-main! Merci...... papa? ― O cucoană.. ― Ce nume! ― Aşa-s cucoanele! ― Sigur..― Invidia traducînd elogiul sincerităţii! Şi asta-i un portret: nu? Să trăieşti... anume făcute pentru urechile mamei. primăvara... ― Bach? ― Habar n-am! Am luat ce-ai scris. Grigore. pachetele. ― Migrenele capului tău!! ― Iorgule. ― ..... Mie mi-au rămas celelalte.. Numai Dănuţ. Două pistoale de tinichea cu petiţe. Alice: o pereche de ochelari pentru cochetele venerabile. ― Cred că alte muzici. ca subt streşinele tuturor caselor cînd se întorc păsările. da.peştişori de mintă. ― Eşti în stare !. Înainte de-a se dezbrăca. pe jumătate desfăcute de doamna Deleanu. şi piramidonul. copii?" "Cuminţi". ― Iorgule.. dragă. ― Napoleon! ― Al lăzilor.balonaşe.. Erau singurele ocazii cînd treceam şi eu drept copii cuminte. Olguţa. regret migrenele burlacilor. decît atunci cînd trebuie. ― .. de unde vine aşa miros urît?" Cum să-şi închipuie bietul bătrîn că leii de lemn deveniseră carnivori! .. ― Cum îi lada. şedea ursuz.. Of! Bine c-am scăpat! Muzica asta îmi dădea migrene. de la sesiunile curţilor cu juri? ― Bietul tata! Parcă-l văd. mai berlineze! ― Acelea te lecuiesc de migrene. "Măi băieţi.. Poftim. ne chema în biroul lui: "Aţi fost cuminţi... cu mînile înfundate în buzunarele pantalonilor. ţiaduci aminte de cele două capete de leu de pe speteaza fotoliului? ― Cum nu?! Tata ne speria că muşcă şi tu le-ai pus în gură cîte-o bucăţică de carne crudă ca să-i îmblînzeşti. tu ce spui? ― Eu. aşa-i şi capul: ce intră nu mai iesă. Monica. dragă Alice. Ţii minte? Acolo a rămas carnea... Bach sau ciorapi. Aceeaşi însufleţire copilărească creştea în toţi deopotrivă. Poftim şi notele. răspundeam noi în locul mamei. Unul cîte unul. ― Cine-i Minerva. Încep cu moşnegii. ţi-aduci aminte cînd se întorcea tata de prin judeţe.. papa. Grigore. ca zgribulit de frig. N-ai uitat comisionul.. mai uşoare.. ― Frumos! ― Şi Minerva. mi-i totuna ― cu o uşoară preferinţă pentru ciorapi!. ― Bietul tata!...

ce era să fac? ― Şi moşu Puiu nu te-a spus? ― Se poate! Fraţi şi trădători? ― Şi ce s-a întîmplat? ― Tot mama a descoperit isprava! Avea un nas! Cînd începusem să fumez ― eram printr-a patra de liceu ― mîncam cîte o lămîie întreagă şi fugeam pe-afară cu gura deschisă ca să nu mă simtă. privindu-l încruntaţi. Herr Direktor îşi puse monoclul. şi pentru studii la Berlin. Herr Direktor dezmierdă hîrtia mută. Olguţa se aşeză pe marginea divanului. ― Pot să vă spun că vine de peste nouă mări şi nouă ţări. şi tot mă descoperea. ― O surpriză! ― Spune. pe subt birouri.. ― Ce faci şi tu: supăra pe mama. Olguţa. În jurul tainicului pachet se adunară toţi. ― Aşa-i.. Răspunde. Semănăm cu Olguţa cînd eram mic! ― Ş-acuma.. ― Degeaba. N-ai să ghiceşti.. năvălind în trecutul poznelor părinteşti. ― Cărţi? ― De joc? ― Eu întreb.. zîmbi domnul Deleanu.. că e de . ― Ce ai acolo? întrebă doamna Deleanu.. ― Iorgule! îl mustră doamna Deleanu. Bietul tata! Cînd te gîndeşti că din lefuşoara lui de magistrat cinstit izbutea să puie deoparte pentru cadouri. Monoclul căzuse din ochiul lui Herr Direktor. oftă domnul Deleanu. M-am suit pe acoperiş.― Se stricase carnea. ce-i? ― Foarfecele are cuvîntul cu precădere. papa?! întrebă Olguţa cu ochii scînteietori de mîndrie. adă-mi un foarfece din trusă. lăsînd în loc privirea amintirilor. mai spune ce făcea papa. S-a uitat la tălpi: nimic! ― Şi tu tăceai.. ― Ştofe? ― Ţţ! ― Bomboane? ― Ba. ― Olguţa! ― Acuma-mi sameni tu mie. papa. papa? ― Tăceam. pe subt covor. Parc-o văd pe mama cu ochelarii pe nas. ― Da.. ― Papa. inspectînd pe subt dulap. ― Herr Direktor.. ameninţînd că mă zvîrl de-acolo dacă nu mă iartă. îngîndurată: "Săracu moş Gheorghe!" ― Dănuţ. te-a bătut pentru conserve? ― Nu m-a putut prinde.

― Anglia... Că-n tara de unde vine se bea mult ceai. Tacticos. moşu Puiu. doamna Deleanu îngenunchie pe covor.. ― Rusia? ― Acolo se bea votcă. că cei de la care vin sînt ga. se poate? ― După aşa surpriză eşti suveran. Acuma e rîndul tău.cadourile tale. ― Uite. Mai poetic nici că se poate! Ghiciţi! ― Precizează.. că-i dulce la pipăit... am scăpat de femei. ― Te-ai depărtat. o să-mi plătiţi cleştele. Un-doi-trei. ― Eu cred. desfăcu învelitoarea descoperind o alta de hîrtie de mătase. ― Ce să vă mai spun?. ― Uf! Nesuferit eşti cu. măi omule! ― Simandicoasă doamnă. o strînse ghem.. Iorgule. Fiindcă-s fără carton ţi-am adus o ţigaretă... că-i plin de pasări gingaşe care au calitatea că tac. Herr Direktor... ― Grigore. asupra minunilor. le pături. ― . ― Iorgule. ― Ţi-l plătesc. ― Dănuţ dragă. sînt palizi. ― Cu enigmele tale. Fuu! Da cald mai e! ― Scoate-ţi surtucul. ― A ta va fi împărăţia cerurilor.). adevărate ţigarete orientale. Excelente. tu mi-ai adus cleştele de unghii! Eu ţi-am cerut foarfecele. Uitaţi-vă în sus. completă Herr Direktor. şi că va fi la modă. ― Bine. cadoul fără enigmă e ca o cucoană cinstită: nu interesează! ― Grigore! ― Tu eşti interesantă din alt punct de vedere! ― Poftim.. Copiii vin la urmă. că e cenuşiu pe dinafară şi roşu pe dinăuntru. De-o vrîstă cu Olguţa şi Monica.gen neutru: honny soit qui mal y pense (1).. . 1 Să fie blestemat cel care se gîndeşte la ceva rău (fr. Isprăveşte cu subtilităţile. Zvîrlite-n sus chimonourile japoneze se desfăcură şi căzură iluminate de auriu şi roşu ca făşii desprinse din cerul legendelor nipone. ― Draga mea.. ― Asta-i farsă! ― Mă rog. nu te mai strîmba. Herr Direktor tăie sfoara. ― Ei! ― Poftim.

. măi.. ― Cu-aşa păr nu-i greu. ― Poftim urechea. te rog dă-i-l tu. începu Herr Direktor acoperind cu mînile saltarul de jos... Olguţa îl privea mai dinainte. ― Nu. mie-mi place foarte mult. Jos moşnegii!. La ureche.. ― Alice. ― Herr Direktor. ― Monica. Inima lui Dănuţ. ― La dispoziţie. ― Ş-acum deschid bazarul de jucării.. Aşadar chimonourile sînt ale cucoanelor. răspunse Monica prin visul chimonoului. Herr Direktor o metamorfoză pe Monica într-o clipă. moşu Puiu... Merită Japonia! ― Vrei. Dănuţ. Ştii. ca un toboşar napoleonian bătu imnuri de glorie. ― Şi eu. ― Lasă. tu eşti cucoană? ― Nuu. ― Bravo ţie. ― Alice... Uite şi-o cutie cu cartuşe.. Herr Direktor o aşeză pe divan şi se dădu îndărăt măsurînd-o prin monoclu. Începem după vîrstă. ţigareta de chilimbar deşteptă zîmbetul pomului de Crăciun pe chipul domnului Deleanu. Aşa. Hocus-pocus-filipus!. mie nu-mi vine.. ― Herr Direktor ― nu te supăra ― eu aş vrea să-i dau Monicăi chimonoul meu.... şopti Olguţa. aş vrea să-ţi spun ceva.Galbenă şi plină. Monica nu te superi? Ia să vedem cum îţi vine. da frumoase-s japonezele! Mă mut în Japonia. scoate-ţi cozile afară. S-o facem japoneză de-a binelea. gură de aur.. ― Merci. schimbă-i pieptănătura. Herr Direktor. Herr Direktor. Chimonourile erau pentru cucoane. . să isprăvim cu buclucurile. Cu o surprinzătoare dibăcie. şopti ea în braţele doamnei Deleanu.. Ţinînd puşca în mînă... aruncă o altfel de privire Olguţei. Monica. ― Tante Alice. Poftim o puşcă. Dănuţ e cel mai mare. ― Olguţa să nu crezi că te-am uitat! Acuma vine rîndul vostru. ― Ia să vedem. ― Vino să te pup. Unu-i mai mic. acela-i al tău. să fii la înălţimea chimonoului. Tu eşti în partida mea. da Olguţa?. E cu doi ani mai mică decît tine: calibrul nouă. Vino să te sărut. ― Dragii mei.. ― Hopa! Luînd-o în braţe. ― Herr Direktor. Puşcă adevărată! Adevărată! La aşa bucurie nu s-aştepta. dar mi se pare că Monicăi îi place şi mai mult.. Ştii. Nu vreau aşa. şi-a europencei. tante Alice.. Olguţa.. Olguţa are destule. Monica? ― Da. Uite şi cartuşiera.. aşteptîndu-l. ca tăiată într-un miez de ananas. nu te îngriji.

papa! ― Pe el. copii. În rumen revărsat de zori. ― Olguţa!. Puşca devenise internaţională. despuiate cu înfrigurare de Olguţa şi Dănuţ. ― Prinde-o. îşi cufundă mînile în cutie.migdale. mere... ― A venit rîndul Olguţei. uită-te şi tu. Luînd cizmele în braţe.de marţipan cădeau. Poftim cizme de călărie şi pantaloni de amazoană. Dănuţ îşi răsuci privirea spre geam. ― Ce vrei. Uite două diabolouri. ― Măi-măi! De antilopă! se minună doamna Deleanu pieptănînd-o pe Monica. îşi suflecă mînicile ca un hirurg. piersici. Sfiala şi chimonoul îi insuflase gesturile înguste ale japonezelor. ― Aferim! aplaudă Herr Direktor.. uitasem. ― Ce ziceţi? îi întrebă doamna Deleanu dîndu-se la o parte cu o încetineală savantă din faţa Monicăi. Nu cumva team protejat? Pachetele zburau unul după altul pe al treilea divan. castane . Pentru aşa gazelă! ― Herr Direktor. ― Stai. o minge de foot-ball. că n-am isprăvit. ― Dacă vrei. şi uite. un pui de piersic înflorit. cum sărutau străvechii luptători armele de luptă. înflorise în coc nipon. Ochii Olguţei parcă erau de un calibru mai mare decît al puştii. oameni buni! Tigroaică. pere. Monica. renclode. săreau. alune. se rostogoleau ca o grindină umoristică de fructe şi legume. Alte pachete zburară. ― Uite. ― Dănuţ! Dănuţ! Tot Dănuţ! Iar Dănuţ! Încă Dănuţ!. roşie ca suflată cu vaporos mărgean. pe fiecare în parte. Bluză să-ţi facă maică-ta. Părul ei de aur tumultuos.. c-un paradis de aur pe creanga cea din vîrf. cireşe.. ocoli plafonul şi strînse mai tare puşca. caise.. Cal să-ţi dea tată-tău. morcovi. cepe.. ridichi. Herr Direktor. Olguţa luă puşca din mîna diplomatică în mîna ei războinică.. prins cu pieptenii doamnei Deleanu. Ajutor. Herr Direktor desfăcu repede o lădiţă de carton. Olguţa le sărută cu evlavie. făcute din pastă de migdale. Aşa era Monica: o vignetă la începutul unei legende. uite. Olguţa. Mută. ― Va banque! Prune... Olguţa! ― Au. Deschideţi gura şi întindeţi mînile. nuci. învelit de zeul livezilor cu chimonoul unei fetiţe. Herr Direktor ! .Întîlnindu-i ochii. ― Staţi.. şedea turceşte pe divan. ca să nu-i fie frig peste noapte: visul unui poet japonez îndrăgostit de piersici. cu genele şi umerii plecaţi şi mînile ― în mînicile largi ― încrucişate pe genunchi.. nu gazelă! gemea Herr Direktor năucit de sărutările Olguţei.

mari şi mici. tot trăgînd cu ochiul la zîmbetul neliniştitor al copiilor. Olguţa c-un morcov în dinţi. Şi eu tot japoneză mă fac. ― Hai Profiro. coniţă. ― Se aprobă. tante Alice. o suci. văzînd-o că se codeşte. fără s-o mai curăţe. şi Herr Direktor. Profiro! ― S-o mănînce sănătoşi! Mă lipsesc. ― Apă! M-am topit! ― Un duş ne-ar trebui. ― Ştiţi ce? se amestecă doamna Deleanu din nou convertită la extravaganţe.. ― Sigur. Profiro. lasă-mă să-ţi fac un turban. ― Vai-vai-vai! Ce-am făcut aici! Parcă-i un bazar din Stambul. clipi prosteşte şi rămase cu gura căscată.. îl rugă Olguţa născocind un mijloc de-a prelungi dezordinea. să vezi şi tu cum îs cepele de pe-acolo. stărui doamna Deleanu. ― De unde turban? ― Fac eu c-un prosop. Profira intră. de teamă să nu le calce. ― Te-ai otrăvit. domnul Deleanu. ca obrajii umflaţi de piersica din gură. Dănuţ. o sfătui Olguţa. se rugă Monica. o întoarse. muşcînd ― minune! ― dintr-o ceapă inofensivă. Ridicîndu-se în picioare. paradoxal răsărit din cufărul ordinei. porunci Olguţa. Atunci daţi-mi şi un şal. bombardînd-o cu cepe.Duhul anarhic al neorînduielii. Mîna liberă fanteziei fiecăruia. ― Fugi şi adă apă de băut. punînd piedici Olguţei. . Am înnebunit cu toţii! ― Cine-i acolo? Intră. ― Fă-ţi cruce şi mănîncă. tu eşti gata costumată.. doamna Deleanu redeveni severă gospodină. ― Doamne păzeşte! Asta-i doftorie. zi: Doamne-ajută! ― S-o curăţ. împiedicîndu-se în chimono. Cepele erau învălite într-o foiţă de mătasă dogorită care imita foiţa lor. ― Eu rămîn aşa. subt obştescul hohot de rîs al celor de jos. uite ceapă de la nemţi. Nu-i lucru curat. Fiecare cum vrea. ― Prohiro. ― Ia nu te mai strîmba! Parcă n-ai mai văzui ceapă de cînd eşti! Profira făcu o cruce cu limba în gură şi muşcă din ceapă. hai să ne costumăm cu toţii.. ― Herr Direktor. Profira luă ceapa. ― Ptiu! scuipă ea în pestelcă. coniţă! ― Ceapă nemţească. făcînd mereu mătănii graţioase fructelor ca unor drăgălaşe zeităţi. doamna Deleanu. culegeau bunătăţile. cu nările înfiorate de teamă. Monica. Un morcov aruncat de Olguţa o expulza pe Profira. ― Mănîncă. ca un nas de clown. scărpinîndu-şi limba cu dosul palmei. intrase în odaia turcească. Trîntiţi pe jos de-a valma. Pune-o în gură. contemplîndu-i ca un boscar încîntat.

― Tu. Şi tu. Părul negru. Olguţa? ― Eu îmi pun cizmele şi pantalonii de călărie. ― Fără puşcă? se posomori Dănuţ mai tare. adică tu eşti paşă ― îţi fac eu turban şi tot dichisul ― iar Grigore-i eunucul haremului. ― Nu vreau. ― Da! Monica are haină frumoasă. interveni Olguţa cu o ciudată suavitate în glas. ― De ce. mamă? ― Fiindcă şi eu îs japoneză şi Monica. ― Cred. mai mult pentru viitor decît pentru prezent.. uniforma de amiral japonez avea şase ani. te rog să nu-mi strici cheful. ― Da! cu haine urîte! ― Dănuţ. Tu eşti soldat viteaz.. eşti în formă! Dănuţ se retrase pe lîngă zid într-un colţ. ― Ia priviţi! îi invită Olguţa cu un gest teatral. căută doamna Deleanu îmbrăcînd chimonoul. Mă fac haiduc şi o fur pe Monica. tu. bine! Ea e domnişoară. tu eşti Nastratin Hogea. Du-te şi te-mbracă. ― Mamă dragă. ochii depărtaţi şi paloarea brună a obrajilor ovali. prea mic. el are costumul japonez.. erau un adaos exotic la chimono. Dănuţ unsprezece! Iar chipiul. în noua pieptănătură. repede. Şalul turcesc de pe umeri nu izbutea să anuleze efectul european al monoclului şi al zîmbotului de rigoare.. Profira intră cu tablaua de dulceţi. Kami-Mura. Cu prosopul improvizat turban în jurul capului.. exclamă domnul Deleanu. ― Dragă Alice. Du-te şi ţi-l pune. ― Ha-ha-ha! Ia uitaţi-vă la Buftea! ― Kami-Mura! ― Bravo.. mamă? întrebă Dănuţ. ― Cu puşcă şi cu tun dacă vrei! Hai. Eşti japoneză autentică. bombăni Dănuţ. ― Papa. dă-mi şi mie o idee. Aşa vreau eu. tîrînd săbiuţa ruginită şi zăngănitoare. Du-te şi ţi le pune. ― Alice. harem am. ― Prea onorat!.. ca o ruşine întrupată în coadă de tinichea. Tu ai costumul lui Kami-Mura. nu-i fi avînd tu vreun strămoş mongol? ― Uită-te-n oglindă. . ― Tu.― Da eu. Ca dimensiune. eunuc am. tu şi Grigore sînteţi turci. Ce te-amesteci! ― Ce idee bună! Sigur. Herr Direktor avea înfăţişarea unui indian de operetă. ― Mă aşteptam! oftă doamna Deleanu. se răzbuna exagerînd circonferinţa buclată a capului care o purta plouat! ― Numai cafeaua şi rahatul îmi mai lipsesc! Narghilea am. ― Mai ştii?! zîmbi doamna Deleanu..

Profiro! ― Trăiască Profira! ― Să închinăm un pahar cu apă în cinstea Profirei! ― Să trăiţi şi dumneavoastră şi tot veseli să fiţi! ― Dănuţ. tu nu te serveşti?. mamă dragă.. Profiro? ― Nici nu te-am cunoscut. coniţă . clipind din ochi către ele. ― Să ne fotografiem. Anica şi baba. . Feţişoara lui Spuma laptelui. Peste hotarul gol al pragului. erau licenţe poetice. Se auzi un pocnet. ― De ce. ― Ce-i? Aţi venit la panoramă? ― Hă! Hă!. Ochişorii lui Mura timpului. ― Spune. Da tu ce cauţi. ― Să nu vă supăraţi.― Iracan de mine! ― Te-ai speriat. Tare-i frumos! Parcă-i la panoramă.. Profiro? o întrebă doamna Deleanu văzînd tablaua primejduită de hurducăturile vulcanice ale veseliei pîntecoase ― Spune. spune. Olguţa sări în odaie c-un bici în mînă. Anica o zbughi. ― Ce ţi-ai făcut. sărut mîna. ― Staţi. minunîndu-se. sorbea tot ce vedea. numai ochi şi zîmbet.. dragă. Herr Direktor? îl dojeni Olguţa... cu glas de soprană şi de bariton. cu gura pînă la urechi. Baba se răsuci. ― De ce rîzi.. Aşa au haiducii. Anica. mamă dragă. se ivi capul de lună umoristică al bucătăresei. zîmbiră dimpreună. Bravo! ― Bine. şi mai ales bluza roşie cu centură de lac. Cizmele de antilopă. ― Eu propun să redevenim oameni serioşi. Nu vă dezbrăcaţi. pantalonii bufanţi. Musteţile de funingine împodobeau o fragedă faţă de haiduc mărunt. ― Bravo. Peste umărul ei. Profiro. coniţă. pe unde năvălesc fesurile macilor musulmani. ― Să ne fotografiem. Am o idee. Olguţa? ― Musteţi. în stilul baladelor populare: Mustăcioara lui Pana corbului. ― Mor de căldură în Turcia asta. Anica? ― Hă! Prin uşa întredeschisă. Ce nu fac eu pentru copii! ― Ridicaţi storurile. eu aduc aparatul. Olguţa putea haiduci printre flori de luncă. ― Hi-hi! le îngînă Profira.

vă rog (germ. Sărut mîna. domnule Director? (Germ..). bitte schön.. Dănuţ mergea.. Vino. cheamă-l tu. Domnul Deleanu îşi răsuci musteţile. întoarse capul obiectivului. bre! ― Bun.― Cum ne-aranjăm. Apleacă-ţi capul. tu stai la picioarele divanului cum ai stat adineoarea. ― Ţi-ai găsit! Nu pune ea mîna pe-aşa ceva s-o tai! Se teme! ― Să-l chemăm pe Kulek. mînat din urmă de mama lui şi de blestematul aparat fotografic în care ruşinea clipei de faţă. Dănuţ aşează-te lîngă Monica. Să nu te superi! ― De-acuma aşezaţi-vă. Komen sie. puţin numai. de ce nu stai turceşte? ― Poftim. Grigore.. Doamna Deleanu se aşeză la picioarele divanului între copii.. nach Herr Direktor (1). îi pofti doamna Deleanu. stimată doamnă.. restul poate să-l facă şi Profira. Brrr! Crunt mai eşti! Adevărat samurai! ― Küss die Hand gnädige Frau. El se pricepe. care pregătea o răzbunare aprigă japonezei cu coc blond. Vrei să mă superi? Şi-mbracă-te la loc.. avea să se întindă în viitor. Ce doriţi. Dănuţ. Mobilizat din nou în oştile ridicolului. Fraţii turci alături pe divan. Monica îşi privea mînecile. ― Şi cine vă fotografiază? ― Pune tu aparatul la punct. te rog. ― Hai înapoi.).. propuse Herr Direktor.. 1 2 De pe scări.. Was wollen sie.) 3 Staţi liniştiţi. E bine? ― Spune-i ş-aşa Olguţa. Herr Kulek. ― Perfect.. Dănuţ? îl întrebă doamna Deleanu. ― Cum să-i spun. cu sabia şi chipiul în mînă. la Herr Direktor (germ. ― Explică-i. Aşa... ― Alice. Olguţa.. Are să vie rîzînd.(3) Olguţa privi cu coada ochiului pe Dănuţ. Olguţa. Grigore. Herr Direktor?. Herr Direktor?(2) urmă Herr Kulek cam zăpăcit.. doamna Deleanu ― cercînd să compenseze cu gravitatea tonului neseriozitatea pieptănăturii şi a chimonoului ― vorbi apăsat: . ţinînd recordul încruntării. Iorgule? ― Ce să ne mai aranjăm! Aşa cum sîntem. Herr Direktor luă o narghilea şi-şi cabră monoclul. ironică. Aşa. tu stai la dreapta Monicăi. lăsînd posterităţii profilul unui amiral japonez cu bucle de fetiţă. Monica. hai şi tu cu noi.. înghiţită ca de-o sugătoare uriaşă. domnule Kulek.. întîlnindu-l pe coridor. ― Unde te duci.. ― Ruhig bleiben. ocrotită de zîmbetul haiducului cu musteţi de funingină. Dănuţ!. dar vedea tot pe subt gene. Aşa-i bine? A la turca.

La cîţiva paşi înaintea celorlalţi. Olguţa şi Monica. Soarele-i sănătate. Herr Direktor.. mamă? ― Ca o cucoană. În sufletul ei. ― Ia lasă! ― Vorbesc serios. şi coborau. Herr Direktor. Grigore.. pe o creangă înflorită. ai cărui paşi erau paşii oştirilor care-l urmau mute. Eu îs sănătoasă. şi suiau dealuri ― hăt! în urmă ― se revărsau pe cîmpii.. la adăpost de puşti şi ochi de vînători. ― E fricoasă pentru tine. musteţile şi le spălase cu vată îmbibată în colonie..Armatele închipuirii lui Dănuţ.. prudent. Olguţa păstrase numai costumul de haiduc. ― Olguţa. ― Ca o ce. Olguţa. eşti un caraghios! Uite: eu am mîni mai negre decît tine. ― Aşa-i bine. Pentru expediţia vînătorească ― copiii fuseseră iertaţi de somnul ritual în această zi ― Herr Direktor îmbrăcase haine uşoare de tussor şi inaugurase casca de colonist. Cuvîntul acela îl găseşti tu mai uşor decît mine. îmi plac mînile ţigăncilor fiindcă-s fine şi uscate. ― Mama-i fricoasă. ― El mă găseşte! zîmbise Herr Direktor cu modestie. ― Merci. Şi eu mi-am schimbat părerile de cînd am nepoţi. ― Sînt. Nu lipseau nici mănuşile cu toţi nasturii încheiaţi.. ― Ca o doctorie. ― Nu-mi trebuie. Nu samănă cu mine. te fac răspunzător! Ţine-o din scurt. de ce o superi tu pe mama? ― Fiindcă-i mama mea.― Grigore. Să mă iertaţi cu soarele dumneavoastră! Mă pîriesc eu de ajuns la cărţi! Monica mergea alături de Olguţa. Herr Direktor îşi păstra albeaţa mînilor îngrijite "ca o. Şi nu uita pariul. ― Ai să-ţi schimbi părerea." spunea doamna Deleanu.. ― Ce-i asta prudent? ― Curaj cu linguriţa. ― Tu nu eşti fricos.. se legănau pasările brodate pe chimono. ― Grigore. cu puşca plecată în jos ― ca vînătorii ― Dănuţ îşi ducea oştirile la luptă. nu fiindcă-s negre. călăuzite de împăratul lor. Începeau de unde răsare soarele. Oştirile din spatele închipuirii lui Dănuţ erau nesfîrşite. . cînd trebuie. Atîta cochetărie la un bărbat?! ― Dragă Alice. Asta a vrut să spuie mama şi nu găsea cuvîntul. mai ales pe Olguţa. ca o trenă uriaşă. Herr Direktor. Herr Direktor. ― Eu?? Nuu! ― Tu. supuse. mergeau . ― Totuna. Armata din spatele concret al lui Dănut era alcătuită din Herr Direktor. şi abia capetele lor ajungeau pe viteazul împărat din frunte.

aduse de prin străinătăţi ― laşul boieresc. Cartuşele le păstra Herr Direktor. Împăratul avea în cartuşieră moarte pentru o sută de zmei şi tot atîţia balauri.. N-avea grijă împăratul! Dădea foc codrului şi trecea mai departe printre flăcări. pe care o înclina înspre ea. sultănise vreme îndelungată. Fiţa Elencu era hîdă pentru întregul ei neam în cumpăna a două veacuri. Cruţaţi de bătrîneţă.. Fiţa trăise încă şi după moartea lui. Cînd pleca la Medeleni. ochii verzi urmăreau deseori prin casă pletele brune şi fruntea scurt şi dîrz tăiată. văduvă ― şi o roabă bătută cu harapnice pînă cînd trupul luase culoarea sîngerie a buzelor păcătoase. mult mai mare.. însoţită numai de cărţi în felurite limbi. Înşelarea cu o ţigancă trupeşă de la Medeleni. O singură slăbiciune avuse Fiţa Elencu ― de nimeni ştiută: Olguţa.. Ochii negri ai fetiţei de cinci ani nu se plecau în faţa ochilor verzi. Un boier de pe vremuri o poreclise "soacra bucuriei" şi multele ei nurori nu puteau trăi cu ea în casă. un înec din care Fiţa Elencu scăpase. O dragoste. ai Fiţei Elencu. ca verdele veninului. Dar pe împărat îl asculta ca un cîne.. Zmeul putea să fure soarele şi să arunce noaptea ca un codru des în faţa năvălitorilor... Dar nimeni n-ar fi cutezat să gîndească măcar una ca asta. Curînd însă. Deşteaptă pe cît era de slută. ca pe o inscripţie netălmăcită încă. Cu tinereţele fecioarei bătrîne se îngropase în trecut o taină şoptită odinioară. Şi-n casa lui conu Costache.să ucidă un zmeu străjuit de balauri. În schimb. dar zmeul n-avea de unde să ştie ce ştia Dănuţ. cu barca. Cu putinţă?. Oare?.. scăpat de robia roşie şi verde a unei limbi şi a unor ochi ― ofta cu dulce uşurare. .. Un tînăr îndrăgostit de Fiţa Elencu. se putea preface în armăsar cu aripi.. Să poftească zmeul!.. Vlăstar urît al unui neam de oameni frumoşi. Fiţa trecuse ca lăcustele prin lanuri. Armata din spatele lui Dănuţ ― mai puţin Monica ― mergea să ucidă o legendă şi să cîştige o prinsoare cu prilejul botezului vînătoresc al puştii lui Dănuţ.. Şi ce? împăratul avea puşcă. căci ochii verzi.. răzbăteau dincolo de frunţile plecate în faţa ei.. Fiţa Elencu. sora lui mai mare...Cînele împăratului era năzdrăvan.. peste toţi şi peste toate. apoi amuţită. o întâmplare nemaipomenită în lunga viaţă a Fiţei. la Medeleni începeau vremuri de bejenie. Ţăranii bătrîni vorbeau că iazu-i blestemat. pe care nimeni nu cuteza să-l atingă. Iată obîrşia legendei: în casa lui conu Costache Dumşa.. o luminase. răutatea ei le întrecea pe amîndouă la un loc. în cupeu. Parcă pompierii nu umblă prin foc!.. Putea creşte cît o vacă. culoare ademenitoare de muşte verzui ca ochii Fiţei. .. O plimbare pe iaz... Peste copilăria şi tinereţa doamnei Deleanu şi peste tinereţa mamei ei.. Înaintea lui Dănuţ alerga Ali cu coada ţanţoş răsucită în sus ca o musteaţă rurală. Zmeul avea balauri la poartă şi buzdugan năprasnic în cui.. Primejdiile pîndeau la tot pasul.

cum germinează o sămînţă în mîna unui fachir. Moş Gheorghe scăpase o vorbă ― ca s-o ferească pe Olguţa de iazul necurat ― vorbă necugetată! Olguţa începuse vînătoarea Fiţei iazului în care zîmbea dantura celeilalte Fiţe. broaştele. cu broasca cea mare între ele. feciorul aducea într-un pocal albastru.Se apropiau. domnea peste celelalte. se înmulţeau în voie. plin de apă. Într-o bună zi. 1 Ceea ce este natural nu este urît (lat. fetiţo. Fiţa o privise din cale-afară de lung ― cu toată puterea ochilor şi a minţii ― făcînd-o pe Olguţa să crească mare în viitor. Fiţa Elencu începu un post care ţinu mai bine de două luni ― şi care-i grăbi sfîrşitul ― fiindcă dinţii luaseră drumul iazului. ostentativ. După moartea Fiţei ― spuneau ţăranii ― se ivise în iazul cu pricina o broască neobişnuit de mare şi de îndrăzneaţă. ― Să-mi aducă un pahar cu lapte la mine în odaie. ― Naturalia non turpia (1).Singurii dinţi de care bătrîneţă o despuiase pe Fiţa Elencu. Şi. pofta-i venise la loc. după binecuvîntata ei moarte. Rîioasă. Praştia nu izbutise. Feciorul venise la masă cu pocalul gol.. Din clipa aceea. Nimeni nu crîcnea. cum domnise Fiţa cu ochi verzi peste toţi. . fireşte. Din tată-n fiu. satul întreg ştia că Fiţa Elencu s-a prefăcut în broască fermecată. Iazul pustiu ca subt lună.. Drept răsplată.. ― Eu i-am zvîrlit în iaz. intrase în odaia Fiţei trîntind uşa. ― Am venit. mirosind a mîl şi a răcoare putredă. ca toate celelalte... nici meşteşugul vînătorilor de aiurea. Olguţa botezase cu numele celei răposate o ciudată broască. Fiţa Elencu nădăjduise că neamul ei de "papă-lapte" mai căpătase o Fiţă Elencu. buzele fără dinţi sărutaseră c-un fel de acră duioşie. sătenii din Medeleni păstraseră vorba că iazu-i blestemat şi că Fiţa Elencu. Olguţa nu-şi pierduse pofta de mîncare: dimpotrivă. la adăpostul legendei. obrajii aprinşi ai Olguţei. sclipea zimţat în bătaia piezişă a soarelui.).. erau cei obîrşiţi din gingii. aşa de palid la faţă. ocărind cu glasuri din ce în ce sporite priveliştile Domnului. Pofta de mîncare pierea. că parcă-şi aducea inima în pocalul fără de dinţi. O lăsase moştenitoare. Fiţa purta dantură. în faţa tuturor comesenilor. . cu plecarea dinţilor. Şi mata. vorbise răspicat Olguţa. să pofteşti la mine după ce-i sta la masă. La prînz şi la masă. După masă. ca un nesecat şi diabolic potir cu venin. nesupărate de nimeni. Acum. dinţii albi şi ţapeni ca un rînjet de strigoi. Şi pentru întîia oară în viaţa lor. într-o tăcere de oraş îngropat subt lavă.

Lui moşu Puiu nu-i pasă. ― Tu o cunoşti. mult mai încolo de mal. Cînd vorbele amuţesc.împăratul redeveni Dănuţ.. Acela-i tronul ei. ― Nu. Din vălurele răsăreau capete cu ochi holbaţi de înecat şi s-afundau la loc. arătînd cu degetul un ciot de salcie săltată deasupra apei. Prin apă îl pîndeau mii de ochi. care deodată poate să te apuce şi să te tragă dincolo. Pe mal şedeau broaşte cu gura blazată şi ochi astronomici privind cerul fără stele. ciotul părea un trup de cal decapitat. Olguţa? ― Sigur. întretăiat de bocete.. Pînda începuse. ca dinadins. Ridică puşca. lepădîndu-se de puşcă: nu-i bine să te pui rău cu Fiţa Elencu! Ca simplu privitor e altceva. mare şi rotund se-ndepărta de iaz. cu salturi de gumă trecură prin mîl. Olguţa. nemişcate. îţi spun eu. Herr Direktor. fiindcă Dănuţ ştia legenda şi nu-i venea să-nfrunte singur iazul ocolit de toţi. Dar Olguţa pîndea luciul apei din preajma sălciei. ― Olguţa. De aproape broaştele erau soliste... . privindu-l. gîndurile încep să vorbească singure. Dănuţ ar fi fost mulţumit să-l atace Olguţa. sau din nostalgica paloare-a lunii. urmaţi de un inel de-argint înfiorat.. iute.. cu copitele în apă şi-ncremenit. ca pe-o uşă îndărătul căreia o mînă . Un broscoi încalecă o broască şi împreunaţi se azvîrliră hîzi în apa nupţială. ochi lung cerul pînă cînd îl ajunseră ceilalţi şi porni cu ei alături.. Alte broaşte ţîşniră din apă. Ai s-o vezi acuşi.. poate că iese-n altă parte..Răsună dinspre trestii orăcăitul broaştelor. Herr Direktor aprinse o ţigară.. Şi apa e ciudată ca o neînsufleţită mînă de mort. oprit din salt. Larma crescu patetică. ― S-aşteptăm. rămînînd în genunchi. Herr Direktor. ci din cîte un trup bubos şi moale ca de bătrîneţă viermănoasă. ciudat. că-i vin eu de hac.. Mîna Olguţei izbucni duşmănos. cuprinse de un brusc extaz.. Hămăitul lui Ali le făcu să tresară. Şi praştia Olguţei pe deasupra. Încet-încet. Orăcăitul se dezlănţui mai pătimaş. Şi apa e adîncă!. Incomat de lintiţă. Dănuţ nu se simţea la îndemînă. ca mii de saci cu nuci scuturaţi. Şi puşca încărcată. Olguţa îşi încerca praştia întinzînd-o prelung cu un gest graţios. Monica asculta ţînţarii al căror ţiuit apropiat era ca freamătul tînguitor a mii de vioare.. Lătratul lor acuatic nu pornea vulcanic din craterul soarelui de-apus. în cer parcă. de-a-ndaratelea ― ca cineva care se teme să nu fie prins pe la spate ― soarele roşu. Nu pot s-o sufăr! Aşa-i de obraznică! ― Lasă.. Monoclul lui Herr Direktor o aştepta pe Fiţa Elencu. fără să le alunge din lenea lor şi-a mîlului.. de văicăreli şi tînguiri ― ca psalmodia unei sinagoge.

apăsa clampa. L-am scăpat pe decan.. ― Acuma să ştiţi că iese. Un pocnet îl alunga înainte. sau din salcie. piatra porni. ― Monica.. E rîndul tău. E rîndul Monicăi. ― Urîtă! şopti Monica strînsă de un fior în spate. Să facem bilanţul. ― Hai să plecăm. Galeş şi sinistru. te orbeşte lumina. Luă puşca.. dragă. Nu te pripi.. N-ai frică. stîngace ― aşa cum fumează femeile care nu ştiu ― şi trase la noroc. Eu ţin contabilitatea. Olguţa. Prohodul broaştelor. mai mînios. moşu Puiu. măi băiete! Ocheşte liniştit. interveni Olguţa. începe tu. Ali alerga de-a lungul malului. arătînd cerului. Dojana Olguţei o hotărî.. hămăind. Şi deodată. din ce în ce mai urlător.. şopti Olguţa cu fruntea brăzdată. Nu face zgomot.. începură a prohodi în cor.. ― Înveţi. Dănuţ cinci. O broască întoarsă pe burtă deveni nufăr alb. Urîtă broască! ― Urîtă broască! oftă Olguţa. . altul îl întorcea îndărăt. Părea că se luptă cu ţînţarii: el prea mare. zvîcneau noroadele mucegăite. ― Nu. Glonţul porni. Olguţa opt. ― Un leu pentru Monica. Răposata Fiţa Elencu răsărise din apă. S-a făcut? ― Bravo.. Ia să te văd.. Broasca Olguţei făcu un salt deznădăjduit şi căzu pe apă..Broaştele se risipiră. Monica îşi astupă urechile. Fiţa Elencu îi privea. cu lăbuţa. Herr Direktor! Lasă că le-arăt eu! ― Dănuţ. ei prea mici. ― Sst! Nu vorbea nimeni. Fiţa Elencu nu se clinti din faţa puştei. Burduhănoasă ca un idol chinezesc. Mai stai. mai buimac. Institui premiu un leu de broască. gonea parcă şi glonţ şi piatră. ― Ce zici. împrejmuind cu ochi şi bube salcia. ― Pauză. mă supăr. Herr Direktor aruncă ţigara şi trase trăgaciul. leproasă. Monica.. E greu să tragi în apă... Piatra după glonţ. subt apă. ştirbă şi guşată. Şi toate broaştele. În jurul sălciei. o îmbărbătă Herr Direktor văzînd-o că-şi astupă urechile în loc să apuce puşca. ― Uite-o! Nu trage. înghiţită Fiţa Elencu . Ai scăpat-o. ― Eu nu ştiu. Dănuţ. Monica are doi lei. moşu Puiu. inima rănită. Herr Direktor? ― Ştiu eu!... Cu mişcarea elegantă a vînătorilor ― asemănătoare cu destinderea în salt a ogarilor ― Herr Direktor sprijini puşca de umăr şi trase din nou. Şi glonţ şi piatră în zădar. se grăbi Dănuţ. Acuma trage. Să ne luăm măcar revanşa cu membrii baroului.rămase numai în ochii vînătorilor salcia goală . Eu aştept.

.. Olguţa! Asta-i lovitură de maestru. ― Herr Direktor. Bietul împărat! Numai el îşi primejduise viaţa pentru ostaşii lui şi pentru liniştea împărăţiei. tălăngi. nu se putea să scape.. ― Merci. Un cataif cu frişcă de la mama şi un flacon de parfum de la mine. Dar moşu Puiu era înaintea iazului. ca o pădure gata să-nflorească sau să piară subt secure. În tăcerea topită şi-n umbra clipei vinete suiau cirezile negre din fundul pămîntului. Nu răsărise luna pe acolo. răspunse tare Olguţa ca s-o audă şi Olguţele din trecut.împăratul se întorcea singur de la luptă... De astă dată. Eu am să am puşcă de vînătoare. tragice. De unde răsuna?. Pe iazul vînăt de înserarea cerului se făcuse linişte. mînate de un hohot de rîs hurducat. Dănuţ. Muzical. De-acolo sau de-aiurea?. Adică tu l-ai cîştigat. Din inima Olguţei şi din puşca împietrită glonţul ţîşni. îşi sprijini cotul de genunchiul celălalt.... Labele Fiţei izbucniră în sus.. pentru paloarea de argint a unei zări.. cobze şi vioare. Fluiere şi flaute. trage tu.. Fiindcă-mi era frică de ea... am cîştigat pariul. Trebuia s-o ucid.. Înainte era cimitirul de la marginea satului. ca braţele unui blestem. măi drace? ― Aşa. Oştile îl aşteptau mai încolo. o stea tremura ca prinsă în pînze de păianjen. Olguţa se lăsă într-un genunchi. visul unei nopţi de vară suna pe hotarul toamnei. O luă la goană îndărăt... broaştele amuţiră ca să răsune singur glasul celei de pe salcie. AH! Ali ! Hei-hei!.. cu puşca aplecată în jos. cu . cimpoaie. eu nu mai văd. îndărăt iazul cu Fiţa Elencu. păstreaz-o. În naltul luminiş. ― De ce. trupul se prăvăli în apă. Numai păpurişul din fund suspina uscat. unde eşti?. Lătratul lui Ali crăinicea victorii. înnăbuşit şi gros. deschidea alaiul. ― Olguţa. şi ochi. şopti Dănuţ lepădîndu-se de puşcă.. Ce împărat de treabă! Ce împărat viteaz! Bravo lui! ― Moşu Puiu. viole şi violoncelul monocord al buhaiului de baltă cîntau din trei zări întunecate ― albastru. Acesta fu epitaful celor două Fiţe. Obrajii îi ardeau ca atunci cînd intrase în odaia Fiţei Elencu pentru răfuială.. Meriţi o puşcă de vînătoare. Îmbrîncit de glonţul care-l găurise. sări Dănuţ cuprins de entuziasmul darnic al marilor evenimente. Răsăreau stelele pe cerul creştin. îţi dau ţie puşca mea. şi ochi. ― Ali. vin aici! Ţine-l de gît. şi nimeri. Dănuţ ascultă porunca epică.― Ssst! Herr Direktor! Fiţa. ― Bravo. de mult trecuse soarele. ― Olguţa. pînă cînd ţelul se încrustă în burta albă ca un ciob de lună. ― Olguţa. Olguţa i-o luă din mînă fără să-l asculte.

Vezi. Îţi spun eu.... ― O iubeşti. ― . ― Nu-s băiat. ― Şi nu eşti tu mîndră să fii la fel ca mama? ― Asta-i altceva. . ca nişte falnici cozonaci abia scoşi din cuptorul verii. ― Mama... Mama şi tata au vrut. ― Puţin! ― Da tu. ― Da tu. fiindcă-s fată. ― Şi ţie? ― Mie nu. Herr Direktor. Monica? ― Da.. amplifică scrupulos Herr Direktor. De ce nu l-a făcut fată pe Buftea? ― Lasă-l în pace. Da ştiu eu. Herr Direktor. ― Atunci de ce vrei să fii băiat? ― Eu nu vreau să fiu fată.. Herr Direktor.. încetinind pasul. ― Îţi plac băieţii. şi te-aş ruga ceva. ― Şi pe mine? ― Sigur. Olguţa? Ce mai vrei? ― Nu ştiu!. Dumnezeu! Herr Direktor schimbă un zîmbet ateu cu steluţa de sus. Olguţa oftă amar. cocostîrcul! ― Cine atunci? întrebă şi se-ntrebă prudent Herr Direktor. ― De ce tocmai mama? ― Ca să mă persecute..Eu aş vrea să fiu ca tante Alice. ― Monica. cîntărindu-i cozile cu palma. Herr Direktor! Spun prostii. Monica? o întrebă Herr Direktor. de ce nu-s eu băiat? ― Aşa a vrut Dumnezeu ! ― Ei. ― Atunci ce vrei să fii? ― ..puşca... ― Dragă Herr Direktor. Mamei îi place. aşa-i c-ai obosit? o întrebă poruncitor Olguţa. ― De ce. mai avem. Herr Direktor?! ― Ajungem îndată. Treceau în dreptul stogurilor de fîn rînduite pe cîmpie. ― Ei. ― Sau cocostîrcul. ea e prietena mea. Mama singură. măi drace! Ce-ţi mai trebuie? Acuma eşti băiat: ai pantaloni. ― Ei! ― Ba da. ― Herr Direktor. Olguţa? ― Mie?! Nu pot să-i sufăr. ― Bine. ― Nu. îl încredinţa Olguţa.

― N-are să-ţi fie frică? ― Nuu.. Herr Direktor. ― Spune tu ce vrei. Dănuţ? ― Eu. Dănuţ. Monica o luă la goană orbită de întuneric. Şi spaima. minţiră buzele Monicăi. Cu picioarele cosite Monica se opri în drum. tra-raa. ― Şi de ce fugeai? ― Mi-era frică. Nu vezi că ţin puşca? ― Tu eşti. ― De ce m-ai strigat? Ţinea puşca de ţeava. ― Cu biciuşca! ― Ba cu mîncare bună şi caldă fiindcă noi am cîştigat pariul. Da unde-i Dănuţ?. ca un greier negru şi strident. lovindu-se una de alta pe neaşteptate.. ţipa-n tăcerea ei: Dănuţ.. Uite... Herr Direktor. Dănuţ. închise ochii şi ţipă. Dănuţ. Ţipătul Monicăi îl opri. Se întoarse îndărăt. se oferi Monica. căzură-n jos. calm. în sprinteneala fugii.. Lui Dănuţ. ― Şi mama ce-are să spuie? ― Are să ne-aştepte. dezminţite de obraji. ― Aha! ― Te rog să nu mă spui Olguţei.. Dănuţ! Kami-Mura.. ― Vra să zică mi-ai promis? ― Să zicem! ― Hai să ne odihnim. Eu am să-i spun. alerga mai iute. hăuli ecoul dezmăţat. oo-ooop".. Ea se supără. îl apucă de mînă. mă duc eu să-l aduc. Nu vezi! Ce cauţi aici? ― M-a trimis moşu Puiu să te chem înapoi. cu patul proptit în pămînt. se făli glasul învîrtoşat. spăimîntată de singurătatea lui Dănuţ. ― Sigur. ridică puşca şi încruntat se porni asupra Monicăi. ― Aşa să-i spui. ― Moşu Puiu. Pe măsură ce se îndepărta mai tare de cei rămaşi pe loc.― La dispoziţie. Dănuţ. ― Spune că da. Monica. de fier. sigur. ajutor!". mută. istovitor de elastic.. îi căzuse puşca din mîini în dreptul Monicăi.. ― Da să-mi promiţi că faci. ― Să ne aşezăm. Cu dinţii şi pumnii strînşi. În schimb vorbele-i erau anemiate ca aripele fluturilor strînse în degete brutale. dacă promiţi.. sorbind adînc răcoarea serii. ― Depinde... Inimile celor doi fugari. şi zvîcniră în sus. ― Spune. . Monica nu mai poate. gîfîind: "Dănuţ. ― Lasă-mă. ― Spun. stop! "U-uuu.

eşti curajos. ― Şi dacă nu vreau? ― Atunci mergem acasă. vorbi tare Dănuţ. Dănuţ? Moşu Puiu ne aşteaptă. Dănuţ. ― Hee! Cred! ― Tu eşti băiat. Puşca într-o mînă. ― Nu. ― Eu merg cu tine. Dănuţ. Dănuţ! ― Ţi-i frică? ― Cu tine.― Şi eu mă supăr ! ― Nu te supăra.. ― Vai. nu vrei să mergem mai încet? ― N-ai decît să rămîi singură. Hai mai încet. ― Lasă-mă să te ţin de mînă.. ― Nu. ― Dacă-ţi place! Eu mă grăbesc. ― Satul.în drum.. ― De ce. Din nou goana clocotea în el. întîia noapte lirică a lunii. ― Ştiam eu! ― Cu tine nu mi-i frică. ce frumos e! Aşa se dezvălui sufletului Monicăi. ― Aîî! Am spus o dată! . stele şi luceferi prin noapte şi prin veacuri. o vrăjitoare aţinuse calea împăratului... Hai cu mine înapoi. Cu mînile ― fiindcă isprăvise gloanţele ― împăratul se luase la trîntă cu ea. Două mîni se încleştară. Dănuţ îşi stăpîni un oftat de uşurare.. eu cu tine vreau. ― Vai... În ajutorul vrăjitoarei săriseră din cimitir toate duhurile rele.. Dănuţ... unde vrei. Dănuţ. Dar mîinile împăratului erau de fier. da nu mai pot. ― Unde-s? se răsti Dănuţ dînd drumul mînii de prisos de acum . Din marele belşug ceresc cădeau steluţe.. ― Dănuţ.. ca şi curajul său. ― Ce stai? Dănuţ întoarse capul îndărăt. Apoi. încuiate în apropierea cimitirului. Ci-mi-ti-rul. ― . ― Mă plimbam. Halal de-aşa împărat!. Monica privea cerul cu ochii măriţi ca şi cum ar fi văzut zborul unui înger. Paşii lui Dănuţ creşteau.. Porniră. mîna vrăjitoarei în cealaltă ― şi la drum! Împăratul se ducea să înece vrăjitoarea în sîngele balaurului răpus... nu. cu aceiaşi ochi. Dănuţ.. arătînd cu ţeava puştii. ― Şi ce vrei? ― Să mergem înapoi. Da parcă şi tu veneai înapoi. estompînd treptat silabele fioroase.Bine... ― Ştii tu ce-i acolo? o întrebă Dănuţ. Eu îs fricoasă. îl privi pe Dănuţ. Dănuţ..

― Crede-mă c-aici i-am lăsat! se apără Monica. ― Hei! Moşule! Eu îs de la curte!. ― Da nu-s! ― bătu el din picior.. . săracu! interveni Monica. al moşneagului ar fi acoperit cîteva fălci.. şi-şi căută de treabă mai departe. ― Crede-mă că nu. de mare şi bun ce era. Dacă şi surîsul ar fi să aibă umbră. ― Du-te şi-i caută. pe jumătate în bătaia flăcărilor. roşu la faţă... Ia luaţi cîte-un păpuşoi. trase cu ochiul şi la faţa lui Dănuţ. N-auzi? Moşul se întoarse clipind.. n-auzi? ― N-am văzut ni'că! Ei! ― Eşti sigur? ― Ţi-ai bătut joc de mine! se întoarse Dănuţ către Monica. făcînd semn Monicăi să tacă şi să vie. ― Moşule. moşul se aplecă şi întoarse un păpuşoi rumenit: pe stogurile de fîn şi pe cîmpie. Moşul trase cu ochiul la carul cu boi oprit în drum. moşule? ― . ― N-auzi.. ― Poate că-s mai încolo. Vorbeşte mai tare. urlă Dănuţ.. sau o gîză prizărita printre ierburi. ― Ha? ― Poate că n-aude. îl privi pe Dănuţ cum priveşti o rîndunică pierdută în cer. şi poate şi pe cer ― o umbră mitologică răsuci gîtul unui balaur cu limbele vîlvoi. Dănuţ bătu cu patul puştii în pămînt. Mai staţi oleacă la foc. Dănuţ. Dănuţ! Aici erau.. Autoritar. Monica se trezi în fîn gîdilitor şi parfumat ca un îndemn la rîs. În locul vînătorilor de broaşte ― ca într-o vrajă ― un moş decorativ cocea păpuşoi la un foc aromat de vreascuri şi coceni. ― Ei comedia dracului! oftă din greu Dănuţ.înainte. Aşa-i ghini!. Dănuţ îi întoarse spatele... boierule!. ― Parcă ţi-ar fi nevastă. Olguţa răsărise din car. ― Moşule. ― Tu să taci! Mo-şu-le. moşule. ― Eu mă duc să-i caut. Cu ochii micşoraţi şi troieniţi de sprîncenele albe. n-auzi odată? ― Aud? ― N-ai văzut un domn şi-o domnişoară? răcni Dănuţ ca pentru cineva din lună. suspină Monica. Înălţată de braţele lui Herr Direktor... posomorîtă cu toată veselia flăcărilor. Un alt păpuşoi fu tolănit pe cealaltă coastă de-o mînă deprinsă cu focul. A!. La auzul vorbelor. cu stelele deasupra şi şoaptele Olguţei la ureche. îndoindu-şi degetele înţepenite de strînsoarea viteazului împărat..

şi celelalte". suflînd în palme. Culcat pe spate.. fără gură şi sprîncene lineare. c-o mănîncă lupchii. strîmbîndu-se elastic: serioasă. dori tainic Herr Direktor. ― Uite luna! ― Luna-i? ― Luna. boală! îndemnă ea boii cu glas prefăcut. legănîndu-şi coarnele prin stele. Monica? ― Aici-s.. n-auzi? Vin şi eu. Aşa a vrut! Olguţa înjumătăţi păpuşoiul adus de Monica. Şi numai Dănuţ lîngă foc. Scîrţ-scîrţ. ― Monica! Unde eşti. Buftea. Dănuţ. strîngîndu-se lîngă foc. mă laşi aici? ― Păi cum? ― Moşule. N-o lăsa. luna care-o văd copiii mici prin somn. ― Olguţa. ― Lasă-l să te aştepte! ― Să stea singur? ― Sigur. Herr Direktor privea cerul prin monoclu. Calea laptelui adia pînă-n zare. ― Moşule. Moşneagul se porni de lîngă foc. scîrţ-scîrţ. ai băgat de seamă? Cînd mănînci păpuşoi parcă paşti ! ― Merci! ― Să-ţi mai dau? ― Reste ! îmi stric pofta de mîncare. trebuie să pornim spre casă.. scîrţ-scîrţ. "Un taraf de lăutari. păturînd în pănuşi păpuşoi copţi. Se înfruptară toţi trei. carul scîrţîia. ― Lupii? murmură Dănuţ îngîndurat. . ― Parcă eu nu ştiu să mîn! Hăis. Dănuţ dădu un binemeritat concediu bravului împărat.. ― Iaca pornesc. oftînd.. boierule. ― Moşule. boii trăgeau. Parcă-i făcea în ciudă! Cu pas împărătesc. ― Kami-Mura! ― Buftea.. ca vîntul într-un lan astral de rochiţa rîndunelii. hoo! ― Uf! . veselă sau tristă.― Olguţa.. boierule.Din car. măi copchile măi! Nu porni.. Samănă cu tine. ― Apoi te las cu bine. ― Cheamă-l pe moşneag. ― Herr Direktor. ― Iaca mă cheamă nepotu-meu. Hăis! Scîrţţ-scîrţ. Moşneagul lîngă boi. să-l chem şi pe Dănuţ. cînd ai oreillons ! Răsărise colorată ca un abţibild. ― Aşteaptă-ţi copchiliţa. Olguţa o vedea ilară şi-i venea să-i scoată limba. Stai.

deschizînd cutii cu măsline marinate. ― I-auzi! ― Da. Herr Direktor. cu faţa ei de lipovan gras. Monica. ― Şi-acum eşti mare? ― Nu. Dănuţ o vedea punînd în vastul coş de hîrtie. Dănuţ nu se gîndea la lună. spune şi tu cu ce seamănă. Herr Direktor. întinzînd.. Da atunci eram mai mică. eu nu le lăsam să mă sărute pe obraz. Numai cînd era lună. Spune tu. înainte. Lui Dănuţ îi era foame. ― De ce? ― De la Slănic. oftă Herr Direktor. că domnişoarele celea se sărutau pe gură cu domnii de-acolo! ― Vai de mine! ― Crede-mă. o aşchie grasă de caşcaval de Penteleu. . ― Sigur. Olguţa.. Herr Direktor! Ei. Uite: Monica-i prietena mea. ― Da cu cine seamănă? Cu tine? ― C-un nătărău de bostan! glumi Herr Direktor. mie mi-i antipatică luna. îţi spun pe onoarea mea. Herr Direktor. Olguţa. ― Buftea.. Herr Direktor. Herr Direktor? ― Se jucau. tăind patace roşcate de salam. ― Vin să te pup. Eu vedeam umbrele lor. C-un glob de aur? ― Lasă-mă-n pace. Luna din turbinca lui Ivan... era stăpîna unei băcănii mai mare decît a lui Ermacov de la Iaşi. ― Asta-i joacă?! ― Joacă de oameni mari ! ― Mai rău decît copiii. ― Herr Direktor. cutii cu sardele. Tu ai periuţa ta. Asta-i greţos. cu vîrful cuţitului. ― Fii politicos! Ai noroc că-s bine dispusă. Constatase din auzite prezenţa ei şi o găsise în turbinca lui Ivan. ― Vezi.. Herr Direktor. Herr Direktor! Eu n-am să mă joc aşa niciodată. Eu mergeam de mînă cu Buftea.. ― Ce ţi-a făcut la Slănic? ― Trebuia să ne plimbăm pe lună.. De ce se sărutau.― Nu seamănă cu Dănuţ. desfăcînd un hîrzob de păstrăvi afumaţi. Şi eu am băgat de seamă că ziua nu făceau aşa. Olguţa! protestă Monica după o scrupuloasă examinare. De asta. Cînd o văd îmi vine ciudă.. mă spăl eu pe dinţi cu periuţa ta? ― Nu. fără s-o privească pe cer.. ― Vra să zică nu eşti bine cu luna? ― Nu. Pe atuncea eram eu mică. spre gustare. spune-mi drept dacă ţi-ar veni ţie să te săruţi pe gură cu o cucoană care nu ţi-i rudă? ― Aaa! Mai ales! Sigur că nu. Şi-n urma noastră veneau nişte domnişoare care se sărutau cu domnii.

întreabă-i. severă ca o alegorie a Justiţiei casnice pentru acei care întîrzie la mese. strigă domnul Deleanu din cerdac.. ― Ne-am fript. şi aşa? ― Păziţi. acoperite de rîsul greierilor şi-al cosaşilor. bum. Tu eşti rudă cu mine. Dă-ni-l de sufletul lui Patapum. Mănuşile lui Herr Direktor purtaseră.. ― Adevărat? ― Veşnica ei pomenire ! intonă Herr Direktor. ― Ali! Doamna Deleanu se ghemui. ― Poftim! Car cu boi vă mai lipsea! Domnule automobilist. ― Ferească Dumnezeu! La intrarea în sat.― Pupă-mă. o clipă. ― Iar Anica! se supără Olguţa. fa! Chei din faţa mea! Hi. Cu lampa într-o mînă şi cu lingura de salată în cealaltă. cu braţul încolăcit pe mijlocul Anicăi: Ţinea farul în mîna ridicată. ia vin să grăim oleacă. Ştii. doamna Deleanu îi aştepta pe scări. zîmbi Herr Direktor recunoscînd farul de la automobil şi presimţind ce adăpostea. acum se vine la masă. un tunel gălbui găuri noaptea. Moşule. se . Herr Kulek lumină luna cu farul şi trecu mai departe. ― Am cîştigat pariul. copii! Au trimes după noi. După mănuşi sări din car Ali. să spui că nu ne-ai văzut. ― Să grăim! Moşul rămase în urma boilor. Herr Kulek se apropia. c-o arunc pe Fiţa. ― Ura pentru cataif! ― Dar n-am să vi-l dau fiindcă vă faceţi de cap. boală! Hohote de surdă veselie porniră din fînul carului. vorbind Anicăi ca unei surdomute de acelaşi neam. ― Borşul. moşule? întrebă distrat Anica. ― Moşule. ― Nu te superi? ― Nu. groaznica poreclă. ― N-ai văzut pe boieri. Spiritual. gudurîndu-se frenetic. Profiro! intonă corul din car.. ― Lasă că le-arăt eu! Neam spurcat! mormăi moşul trecînd lîngă boi. ca pe o halbă. Are să te-n-trebe o ţigancă ― glasul Olguţei scăzu ― care umblă cu un neamţ... zvîrlind ţigara. Profiro. ţipă Olguţa avîntîndu-se din car pea doua treaptă în braţele domnului Deleanu. ― Hm! Ai să te-afuriseşti.. ― Patapum. Şi tu nu faci ca domnişoarele de la Slănic. prin zarva cînilor din curte şi din sat. ferindu-se. ― Uf! Slava ţie Doamne! răsuflă doamna Deleanu. Parcă am avut o presimţire: cataifu-i gata. ştergîndu-şi musteaţa. mamă dragă. ― Borşul. neamţu cu căruţa dracului.

de culoarea miezului de noapte vînăt de duhuri necurate. ― Are Kulek şi pentru mine! Paşii Profirii duduiră. iute şi plural. ― Daa? Buna sara. plecîndu-se. În tăcerea deplină. Olguţa a împuşcat broasca.. Ţi-i foame? ― Grozav. Struguri de culoarea dimineţilor blonde şi-a celor verzui. delaolaltă cu lumina soarelui. Aducea castronul cu borş. Monica. ― Dănuţ. luminoasă în lumina lămpii. mestecînd un colţ de pîne. meditativ. lumina. împodobit cu frunze bahice. ca pentru un joc de şah: se apropia sfîrşitul vacanţei. ― Poftă mare. vehement. moşule! ― Hii. ― Grigore! Nu-ţi dau cataif. boierilor! le dori moşul. ca nişte insulte farfuriei.. Aburii borşului pictară nostalgii pe feţele înfometaţilor. Monica desprindea boaba. vorbiră numai lingurile. Olguţa arunca cojiţele. preocupată de mişcare mai mult decît de gust. boală!. Hopa. spală poama. ― Buna sara. de culoarea nopţilor albastre iluminate de somnul lunii ― se îngrămădeau redeşteptînd icoana zilelor şi nopţilor trecute. de culoarea amurgurilor profirii. o dezbrăca de cojiţă între buze şi. ― Da unde-i Anica? N-aţi întîlnit-o? ― Caută luna! mormăi Olguţa.. de culoarea amiezelor bălane. ― De miere! adăugă Herr Direktor. greierii şi ochii cînilor. pe cînd gura alegea sîmburii de miezul apos. ― Asemenea. tante Alice. Monica clipea.jelui Olguţa arătînd moartea declamatorie a basetului. ― Ce-avem la masă? năvăli Dănuţ scuturîndu-se ca un căţelandru scos din apă. scuturîndu-se de fîn. Coşuleţul cu struguri din mijlocul mesei. degetele aşezau cojiţa în farfurie. tante Alice. Partea a doua I "MEDIUL MOLDOVENESC" Că dintr-un cantalup ţinut la gheaţă. intra răcoarea prin ferestrele deschise: venise toamna. Dănuţ mînca poama. ― Bravo! Cu fîn zburlit în părul blond şi cu obrajii rumeniţi. potaie! Boii porniră visători prin ocara cînilor.. În farfuria lui sîmburi şi coji nu existau: numai scheletele verzi ale ciorchinelor înlăcrimate. Nie. de cîte ori ţi-am spus! .

― Bine.. ― Un chibrit. ceru doamna Deleanu. "Ce-i aia?" "Cine-i ăla"? ― Cine-i ăla. ― Dă-mi cutia. ― Focul. ― Şi el s-a făcut haiduc? ― Nu. ― Să ştii c-ai să capeţi apendicită! De ce înghiţi sîmburii? "De-ar da Dumnezeu". omule. maşinal. Şi pe deasupra. Revanşa mi-o iau la caimac. ― Fiindcă toţi furăm cutiile de chibrituri ale celorlalţi! Dă-mi înapoi cutia. ― Ce rîzi? ― Am nimerit o boabă acră. dori Dănuţ în sinea lui. ― Ce cutie? ― A mea. ― De la Prometeu cetire? ― Te cred. ― Ai dreptate! Mare minune cu chibriturile ! Se vede că au un element penal în compoziţia lor. ― Poftim cutia. Dănuţ ar fi spus spiritul. ― De unde! A mea e. Aş face-o numai ca să văd capul mai multor colegi de dincolo. Poftim: o singură cutie. papa? ― Un viteaz. Cînd domnul Deleanu explicase Olguţei că hoţul focului fusese pedepsit. Am scos-o din buzunar. Dănuţ era tăcut pe dinafară şi limbut pe dinăuntru. o nemulţumea surîsul lui Dănuţ. o supărau ca o convorbire într-o limbă pe care nu o înţelegea îndeajuns. Anumite discuţii însoţite de zîmbete. Olguţa tăcu. aprinzîndu-şi ţigara şi punînd cutia în buzunar. cînd se va face revizuirea codului penal.. încruntată. turnînd apă clocotită în ibricul de cafea. Ei! drăcie! Două cutii ieşiră din buzunar. ― Hm! îţi şade bine: de asta te-am întrebat.. Aşa scăpase de Olguţa! Îndeobşte. La dulce.Dănuţ muie strugurii în apă.. ― Bravo. plîngi? Dănuţ făcuse un spirit pe tăcute. Grigore! Voi propune. Dănuţ gîndise: "S-a fript!" Dacă n-ar fi fost şi Olguţa. ― Şi cine l-a răzbunat? ― Literatura. zîmbi doamna Deleanu.. . înghiţind înainte: se apropia şcoala. ― De ce-or îi dispărînd cutiile de chibrituri? întrebă domnul Deleanu. nu chibriturile. A murit. şi mai presus de toate. o nouă infracţiune: delictul prometeian. numai să fie cafeaua blănită.. Olguţa. A furat focul zeilor şi zeii l-au pedepsit mai rău decît pe hoţi. Parcă eşti Patapum. Herr Direktor alese un chibrit din cutiuţă.. Doar nu-ţi cer luna! ― Imposibil! Cutiile de chibrituri dispar..

― Să-ţi fie de bine. Monica! După ce rămaseră singuri. hai şi tu. doamna Deleanu începu culesul caimacului. oftă mama Olguţei. Bruna furtună din farfurioară azvîrli un val şi pe faţa de masă. Mamă dragă fă-mi şi mie o cafea.poate fiindcă înăuntru nu era Olguţa. cafeaua se umflase deodată. ― Atunci tu de ce bei? ― .. Olguţa-i oferă ceai sau dulceaţă. oftă Olguţa. ― Mult sînge rău trebuie să-i mai facă. ― Închipuieşte-ţi că nu! Bineînţeles. tante Alice.. începu Olguţa după ce-şi sorbi cafeaua.. Olguţa învaţă uşor şi cu . şi raporturile dintre ele camaradereşti. adăugă domnul Deleanu simţind privirea de Neptun a doamnei Deleanu îndreptată asupra lui din clocotul cafelei. şi profesoara convorbiri instructive. un picuşor de poftă. că ai să iei bani? ― Fiindcă aşa se spune. şopti galeş Olguţa. deasupra flăcărilor. Dănuţ. de ce spui tu. ― De ce? ― Fiindcă enervează. îmi dai cafea? Domnul Deleanu îşi umplu farfurioara.Fiindcă ajută digestia. ― Ia mă rog! ― Te rog. mamă dragă! Merci. Du-te şi te spală pe mîni. ― Ştiu. hora violentă a flăcărilor se rotea uşoară. s-o răcoreşti... mamă! ― Cafeaua nu-i pentru copii. Olguţa. "Fuuu!" Bolborosind. Să am şi eu puţină vacanţă. Herr Direktor începu să rîdă. combativă. ― Nu mai pot! gemu Olguţa. În jurul ibricului de cafea. ― Atunci de ce te superi cînd vărs eu? ― Îţi mulţumesc! ― Pentru puţin. Olguţa. ― Olguţa. ― Lasă că-ţi dă tata din farfurioară. nu te obrăznici! ― Dacă mi-i poftă de cafea. Acuşi trebuie să vă culcaţi. De altfel. cînd verşi cafea. Papa. ― Cine-i profesoara Olguţei? ― O fată excelentă. ajunge. Ţinînd ibricul de coadă.. plimbă-te pe afară cu Monica. ― Bine că vine şcoala. ― Suflă. ― Merci. ― Mamă dragă. M-am umflat. papa! Hai. mamă dragă.. ― Şi eu n-am digestie? ― Ai şi fără cafea.. un pic... ― Şi tu ai nervi şi fără cafea. ― Olguţa! Azi am pus faţa de masă. lecţiile sînt discuţii. clăbucită şi mînioasă ca un curcan de şocolată.

. ― Păcat ar fi! suspină domnul Deleanu. răspunse repede doamna Deleanu. ― Intern? ― Vai... ― Nu. Da-i plac toreadorii!. Vra să zică e băiat... ― Cine? întrebă rîzînd. eă această amabilitate mi-a fost servită în faţă... ― Grăbită mai eşti la puncte! ― Nu văd unde vrei s-ajungi? ― Îndată. Aşa-i şade bine Olguţei. ― De loc!. probabil un flirt. Îl dăm la liceu. Săraca! ― Dragii mei. Grigore. Tu şi cu Dănuţ nu sînteţi genul ei! Îi plac oamenii limbuţi şi agresivi.. ştergîndu-şi monoclul cu batista.." ― Închipuieşte-ţi. tu n-ai nimic de spus? ― Eu sînt de acord cu Alice. ― Mai trăieşte?! ― Dragă. Avea mare admiraţie pentru Iorgu.. Iorgule. Herr Direktor. de o prietenă a voastră din copilărie.. "Dănuţ îi mai prostuţ: el samănă cu mama lui. fireşte. ― Copil. Să fi fost Dănuţ ca ea.... da.. îi de-o vrîstă cu voi! ― Biata Profiriţă! De la ea nimic nu te poate supăra. La ce liceu vreţi să-l daţi? ― La Liceul Internat. aş vrea să limpezim o chestie care mă preocupă serios.. Chestia-i limpede ca apa. nu! Băiat. Şi ea e un mieluţ. . îţi aduci aminte ce obrăznicii îi spuneai? ― Da. ― Păcat?! Gîndeşte-te că-i fată. nu ştii? ― Perfect. Şi sînt convinsă că prietenia cu Monica şi viaţa împreună or s-o mai îmblînzească. fiindcă se apropie plecarea. nu haiduc! ― Da. Extern... Ce intenţii aveţi voi cu privire la Dănuţ? ― Cum? E foarte simplu. Şi cum spuneam. ― Domnişoara Dobriceanu....plăcere: singura moştenire simpatică de la Fiţa Elencu!.. ca pentru o luptă cu ochii... începu Herr Direktor... Grigore! Se poate una ca asta! Dănuţ intern?. ― Iorgule. fiindcă a venit vorba de Kami-Mura şi fiindcă a sunat ceasul plecării.. E latifundiară inexpropriabilă în împărăţia cerurilor. Şi nenorocirea e că pentru tine va fi mereu copil.. Săraca!. Ce vrîstă are Dănuţ? ― Unsprezece ani. ― Numai? ― Mai ştii?!. ― Deja? ― Dacă nu mă daţi voi afară mă dă toamna. ― Şi? ― Punct.

slavă Domnului.. primarii sînt tot moldoveni. Sînt mama lui. cu creionul în mînă. fiindcă. din fericire. Degeaba te superi. ― Ţţ! ― Şi tocmai de asta eşti primejdioasă pentru educaţia unui băiat.. E în joc viitorul singurului tău băiat. Herr Direktor aprinse o nouă ţigară. Să lăsăm acoperişul. Alice. din zi în zi mai descusut. zîmbi domnul Deleanu.... ― Nu glumesc. ― Poftim. Iar în ziua cînd îţi cade. că ţi se dărîmă acoperişul casei. singurului urmaş al numelui nostru. cu oarecare îngrijorare totuşi. acoperişul casei noastre e teafăr. Şi. Toată . Alice. bineînţeles. ― Şi? se impacientă doamna Deleanu. ― Bine. Tu eşti o mamă admirabilă.. Tu ştii bine că-ţi iubesc copiii. Vă pot dovedi ceea ce am afirmat.. moldovan prin excelenţă. ― Foarte frumos şi lăudabil. ― Vă rog să mă credeţi că tot ce vă spun e gîndit şi copt de mult.― E natural. ce s-alege din toţi copiii crescuţi în condiţii bune... ocolit şi rostit de un altul. nu-i coşi la loc fiindcă te bizui pe noroc şi ai ferma convingere că norocul se preocupă de nemurirea aţei de care-ţi atîrnă nasturul. nevasta ― hai să zicem ― dar eşti un om comod. şi restul. ― Cred că da. în loc să-l dregi ― ceea ce te va scoate pentru cîtva timp din tabieturile tale ― eşti în stare să te îmbeţi în fiecare zi ca să uiţi că din clipă-n clipă poate să-ţi cadă în cap. N-am nimic de spus. Uite laşul. eu îs mai modest ― e să-i văd oameni. Aşa că toată afecţiunea mea. Numai că. matematic. Nasturul de la pantaloni. Ştii. nici noi nu sîntem de lepădat. Şi singura mea bucurie ― alţii ar numi asta ideal. Aşa-i? ― Poate. dacă poţi. laşul nostru. ― Dragă Iorgule.. să lăsăm fleacurile. tu eşti un om de ispravă: îţi iubeşti copiii. Să vorbim serios. ― Vai! ― Ascultă.. laşul! Un oraş care are poeţi şi n-are primar. Vă-ntreb: ce-are să se aleagă din Dănuţ dacă va face liceul aşa cum vreţi voi? Doamna Deleanu ridică din umeri. Şi asta spune tot.. Un ratat. e pentru copiii voştri. M-a ferit Dumnezeu de căsătorie pînă acum. ai devenit prooroc! ― Nu. ― Grigore! ― Azi eşti în toane rele. subt privegherea părinţilor. în căpăţîna asta fără de plete poetice. devii pesimist şi faci admirabile stanţe melancoliei celor bătuţi de soartă ― fără ca să-ţi coşi alt nasture la loc. ― Dragul meu.. Răspunde tu mai precis. ca la auzul unui gînd de-al său. Sînt convins că Iorgu gîndeşte la fel: spune. nici nu cobesc.. mai vrednici şi mai întregi decît noi. Da sau ba? ― Eu copii n-am. şi deacum înainte ştiu să mă feresc singur. de pildă.

la gura sobei. Viitorul lui Dănuţ nu trebuie încredinţat norocului moldovenesc.. şi trăiesc: hm? ― Şi sînt ferm convins că te întrebi şi tu cum ai ajuns unde eşti... Deocamdată îl aveţi voi. altfel îi ucid frumoasele sirene. în fond. E brutală: adevărat. Dacă nu era Alice. dacă nu eşti prototipul moldoveanului? ― Aşa-i. estetică. Voi nu vedeţi că limba noastră e făcută pentru femei şi pentru taclagii ! Dulce ― ce-i drept ― şi molatecă îngrozitor. ― De Dănuţ nu mă despart. deprimant de molatecă! Parcă-i vorbită numai din puf. mai acri şi mai calici. trebuie să-şi puie vată în urechi. Dar constat că Moldova-i primejdioasă.. dar. ― Sigur că am. Adu-ţi aminte că printr-a şasea de liceu făceam versuri! ― Şi? ― Arvonisem deja energia la Muntele de Pietate. între două cafeluţe cu şerbet.. De altfel asta e şi expresia consacrată a moldovenilor pentru Iaşi de pildă: "Bătrînul nostru oraş! Bietul Iaşi!" Toţi îl deplîng şi toţi revendică mila celorlalţi pentru bătrîna capitală a Moldovei. cu ochii cîrpiţi de somn. măgarule. ― În Moldova mai ales.. Cine trăieşte în Moldova din copilărie.. îl avem noi. şi muşchi vînjoşi.activitatea primarilor se reduce la înzestrarea cu ruine din ce în ce mai poetice şi mai melancolice a reveriei poeţilor din ce în ce mai beţivi. pînă şi dragostea pentru Moldova e plină de milă. Vorbele-s scurte. în fundul pantalonilor. Şi spunemi tu. e o anumită lene. ca pentru un biet bătrîn nevolnic dar venerabil. se scutură nervos doamna . ca şi marinarii lui Ulysse... Da. sîntem fraţi! ― Sîntem fraţi. cu jumătate gură. căci mi-e dragă Moldova. lenea moldovenească începe cu vorba moldovenească şi se încheie cu fapta moldovenească. Numai că moldovenismul meu a primit un altoi salutar. eu am trăit numai în Moldova. dar poate că ai dreptate. Uite. ― Grigore. elegantă.. Trăsătura ei esenţială. în mînile noastre. dar nefastă mai ales. spun cu durere. ― N-am obiceiul să-mi pun astfel de întrebări. Asta s-o ştii.. ― Exagerezi! ― De loc!. Dar e vioaie.. cum se spune. Limba valahilor e vulgară: recunosc. Poate exagerez puţin. Iorgule. am deplină dreptate.. cum vrei să-i spui.. aristocratică. ― Monoclul? ― Dacă aş fi rămas în Moldova sînt sigur că-l purtam. Dragii mei. ― Toţi băieţii trec pe-acolo.. din care decurg toate celelalte.. Ai impresia că cine le rosteşte are muşchi. şi nervi pe deasupra.. şi nenorocirea-i că rămîn. Mediul moldovenesc e primejdios pentru educaţia băieţilor.... ― Ai devenit moldofob? ― Nuu.. Şi credeţi-mă că ce spun.. ca pentru luptă. răstite. tot talentul şi toată inteligenţa ta ţi-ar fi fost un ferment de amărăciune în plus.

Ajunge atîta: răsfăţul e gata.. Şi Dănuţ va simţi nevoia să aibă cîte o soră de caritate pentru fiecare durere sau necaz.. Să întoarcem pagina. se vor dărîma aşezămintele barbare şi poetice.. fiindcă la tot pasul s-au lovit de viaţa care. Să-l privim pe Dănuţ în liceu. sînt rare. Odraslele din ietacul mamei ştiu să-i canonească bătrîneţele.. Slavă Domnului. . nu-şi pierde vremea cu solicitudini şi amabilităţi materne. Ei! asta topeşte bărbăţia. şi atunci va lua aspecte tragice.. Sau altceva. Se vor revizui valorile sociale. Ai să plîngi. Ori. Tu-l vei crede fiindcă eşti sensibila lui mamă. fiindcă numai aceea îi dă muşchi şi individualitate combativă. şi fiindcă. cum ştii. prin părinţi. pe de altă parte. ipotetic.. Evident. că severitatea educaţiei de pînă acum e fără cusur.. şi chiar dacă ar fi. mai ales ― inerente vieţii. ― Dragă Alice.. da eu nu-l răsfăţ pe Dănuţ. Or. la nevoie ― că-i persecutat. neatenţia sau severitatea dascălului. nu cei crescuţi în ietacul mamei.. efectiv. belferii care sînt oameni din viaţă ― cu tot ce implică aceasta ― nu sînt la fel cu mamele şi nici nu pot fi mamă a treizeci-patruzeci de copii străini. inevitabile. Ia închipuie-ţi că într-o zi Dănuţ vine acasă cu capul spart. Vrînd-nevrînd ţi-l ia. Să admit. Răscoala ţărănească e un semn. va obţine o intervenţie la director.. O notă proastă. Consecinţa: în loc să născocească el singur mijlocul de-a birui reaua voinţă.. alte tulburări ― mai curînd sau mai tîrziu.. Or să-nceapă femeile.. sîntem în măsură să-l ferim pe Dănuţ. Ceilalţi ştiu să preţuiască şi delicateţa şi jertfele secrete ale celei care i-a crescut. Spune tu: nu-s eu destul de severă cu el? Poate mai severă decît cu Olguţa! ― Alice. şi pentru tine ― şi mai ales pentru el ― e bine ca despărţirile să fie fără lacrimi... ascultaţi-mă. Vorbesc de severitatea. Severitatea care vine de la un străin e tonică. Ce-ai să te faci?! Ai să-l legi? Nu. îl vei compătimi. vei exagera. ― Grigore dragă.. Şi-i iarăşi foarte bine ca nenumăratele ispite ale adolescenţei şi-ale tinereţei să-l găsească bărbat călit în viaţă. Ei! vezi! Ai tresărit! Atunci te vei alarma. de asprimea pe care copilul trebuie s-o întîlnească de mic... nu poet ancorat în fustele mamei.. se rugă doamna Deleanu.... Şi. Îndărătul mamei severe e tot mama. cu nenorocirile lor futile.. Dănuţ te va convinge ― cu lacrimi. mîine-poimîne vine armata. şi marile energii ale muncii vor copleşi . de pildă. Nu mai vorbesc de miile de despărţiri dintre părinţi şi copii ― dintre mame şi băieţi. Copilul ştie sau simte aceasta. bineînţeles. chefurile etc. fiindcă s-a bătut sau s-a jucat cu alţi băieţi. bărbăteşti. în viaţă şi-n război surorile de caritate nu-s obligatorii. Civilizaţia a început să pătrundă în ţara noastră. Vor începe alte răscoale.Deleanu. Şi să ştii. condiţiile de viaţă devin tot mai grele. vei plînge. luînd aspecte comice de operetă ― dar va isprăvi prin a pătrunde adînc. nu vorbesc de monstruoasele prigoniri care ucid sufletele. genul acesta de severităţi nu contează.. Alice ― ţi-o spune o experienţă ― adevărată dragoste pentru mamele lor au numai copiii crescuţi în viaţă... în liceu la Iaşi.

"Dănuţ va fi bogat": te cred! Foarte bine! Numai că în clipa cînd îşi va mînui singur averea. da! Acela va fi stăpînul celorlalţi. Dacă-ţi şti să fiţi oameni. şi mai tîrziu pentru doctori. Ei bine. ca să înveţe limbi străine. ― Nici nu m-am gîndit la aşa ceva! Doamna Deleanu respiră. Herr Direktor fuma havane numai după mesele lungi. să fie atît de întreg. Cealaltă ― cînd e şi moştenită pe deasupra ― e bună pentru bacara. pentru şampanie. de poeţi. nici nu fac politică." Iată. Atunci nu te va mai întreba nimeni: "Cine-a fost tată-tău?" Paşaportul ereditar pentru saloanele aristocratice şi pentru viaţa socială de azi ― va fi un arhaism perimat. A! nu spun că sărăcia lucie e o fericire! Această pretenţie o las religiei cu popi graşi! Dar tot atît de mare primejdie ca şi calicia e averea de-a gata pentru sufletul copiilor. Lăsînd ţigările. sănătoşi sînteţi. dar de oameni teferi. doamna Deleanu. încît să aibă mîndria că el singur ar fi fost în stare s-o adune aşa cum au făcut şi părinţii săi ― şi s-o preţuiască mai degrabă ca o dovadă şi ca o amintire a vredniciei înaintaşilor săi. va şti să-şi arunce numele cu iz de cronici nespălaţilor pe care i-a biruit cu pumnii lui. singura avere cu adevărat mănoasă. O aprinse. îţi lăsa nepoţilor mei mai mult decît vă las eu vouă... cu lăutari şi alte muzici. era un om care se ridicase numai prin puterile lui. N-ai teamă! Nu-s demagog. nu.. nu să-şi măsoare nemernicia şi slăbiciunea în faţa ei. ştii ce ne spunea el cînd eram mai mari? "Măi băieţi. îşi pregăti o havană. şi după discuţiile lungi pe care le vedea isprăvindu-se cu izbîndă. în sfîrşit. în concepţia . dar altfel. Alice. a fi nepotul lui conu Costache Dumşa nu va mai însemna nimic. vulgari dar energici. bietu tatu-meu. brutali dar puternici. tu uiţi că Dănuţ va fi bogat. E o eroare cu grave urmări. înseninîndu-se. Ferice însă de acel care.. ― Grigore. şi vor năvăli în viaţa socială oameni care vor tîrî civilizaţia cu ei. mai mulţi medici şi mai puţini popi. mai multe spitale şi şcoli. ciocoilor şi chiar multor boieri autentici care-şi trimit odraslele prin străinătăţi de îndată ce le-au înţărcat.... dragii mei..tirania trîndăviei stăpînilor de ieri. Dragă Alice.. Ş-atuncea. înainte de a fi om bogat. Averea moştenită e socotită ca o fericire căzută din cer. nici nu-s snob de-a-ndoaselea! Vreau să-ţi spun atît: tata a avut experienţa vieţii. puternic prin el. ca şi strămoşii lui. Copilăria fiecărui om. ― Să-l trimit în Germania? vorbi rar.. Herr Direktor îşi stăpîni un zîmbet cu o încruntare. cu temere şi sfială. în această privinţă credinţa mea e alta decît aceea a parveniţilor. ca o impertinenţă. Aşa. dintre care cea mai de căpetenie e înstrăinarea de limba naţională. ― Nu uit de loc. cap aveţi: iaca-tă averea pe care v-o las. atît de călit. Vom avea. ― Dragii mei... Şi pentru asta trebuie să-l facem om. decît poate în rarele saloane cu mobile mîncate de molii şi boieri scăpătaţi. dar cît v-am lăsat v-ajunge.

. şi lotul cel mare la loteria statului. nu aşa.. Mie mi-a folosit.? o privi Herr Direktor prin monoclul din nou pus. De rest. ― Grigore. în contact . studiile în străinătate nu urmăresc. fără ocol. subt ochii mei. în limba ta naţională. pentru un om întreg.. ― În definitiv eu nu m-amestec! Am spus numai care-i dorinţa mea. nu zic ba. vorbeşti serios? întrebă domnul Deleanu.. Ce propui? ― Slavă Domnului!. fiindcă acolo mi-am făcut eu studiile? Eroare. ― .. de pildă. ― Grigore. nu te supăra. Germania n-a fost pentru mine o vocaţiune cum e. Parisul.. ― Sau. cum o vrea Dumnezeu! Dumnezeu. ca nicăieri aiurea ― după cît ştiu eu ― specialitatea mea: ingineria.. De asta om vorbi mai tîrziu. vom vedea. Cînd nai amintiri din copilărie. tu te uiţi prea mult la monoclul meu. doamna Deleanu îşi muşcă buzele strîngîndu-şi batista în mînă... Asta la început. ― Şi? ― Simplu.. e bună orişice civilizaţie adevărată. Dar asta-i altceva!. pe un suflet format din punct de vedere etnic. dreptate ai.. mai exact. ci altoiul fertil al unei civilizaţii superioare. Ori.. Contactul cu mai multe chiar. fără ca să mă robească. De altfel... trebuie să fie etnică. ― Dragă Iorgule. nu-i strică.. Unde mai pui că.. nu vă alarmaţi! Pe Dănuţ îl daţi pe mîna mea.. Dimpotrivă. provizor.. cum avem atîtea. ― Precis. aşa cum am crescut şi noi subt ochii părinţilor noştri. Ferească Dumnezeu! M-am dus în Germania să învăţ în condiţii practice.mea. ― Grigore... Şi mediul e destul de românesc. Iorgule ― cît despre rest. La nemţi sportul e obligator. Mai întîi.. Şcoala Luterană. Staţi. plînge şi iubi la fel. Cît despre Germania!.. Uite: îl scot. L-aş da acolo numai din pricina sporturilor. de pildă.. deschide cîteva ferestre adevărate în încăperea cu ferestre pictate care e mintea noastră de cele mai de multe ori. tocmai în clipa cînd mai e permeabil. Piedică pentru viitorul copiilor mei nu vreau să fiu. ci într-o limbă învăţată cu dascăli. pentru atîtea secături. chiar dacă mi-aş călca pe inimă. Dar îţi mărturisesc franc: dorinţa mea e să-mi văd copiii crescînd la un loc. Vorbesc principial. ― Precis: îl dau intern la o şcoală din Bucureşti ― la care. vei fi o corcitură lamentabilă. Rămasă singură pe cîmpul de luptă.. vom vedea. Deocamdată-i vorba să-l formăm pe Kami-Mura. Pe Dănuţ mi-l daţi mie.... Să hotărască Alice. Voi credeţi că vreau să-mi trimit toate neamurile în Germania. dragii mei. Îndepărtarea de ietacul moldovenesc al excelentei sale mame. Sînt în măsură să preţuiesc şi alte educaţii decît cea germană. Fiecare om trebuie să ştie să înjure în limba lui ― fără dicţionar ― trebuie să poată rîde.. Asta nu înseamnă că socot Germania indispensabilă unei bune educaţii! Germania e o ţară cu multe calităţi sociale şi cu multe cusururi vădite pentru sugacii lupoaicei. şi nu trebuie să urmărească înstrăinarea. vorbeşte precis...

un an şcolar. Alice. frumoasă. Alice. Doamna Deleanu privea în gol. ― . ― Şi mai am o ultimă pretenţie.... Cine are să-i şteargă nasul! Cine-are să-i potrivească pălăria! De ce nu-l însori. necesară.. adăugă repede Herr Direktor. cît trebuie şi cum trebuie.. În astfel de ocazii. e inuman! ― Dragă Alice. Ce ai de zis? ― Vorbim în principiu. Va asculta muzică bună ― vezi.. şi înzestrat de un burlac competent în geaman-dane. . Germania. Vreau să-i dau un aperitiv internaţional...cu nemţişorii.. şpriţurile sînt bune şi-şi au rostul lor numai în pahar.. ori vin.. Alice! Evident.. cu vacantele cele mici. ― Grigore. evident.. împreună cu Iorgu ― el are destule procese la Casaţie ― şi să-l vezi...Grigore. ― Şi cine are să se îngrijească de el? Cine-are să-l îmbrace? Să-l cîrpească? ― Eee! Asta-i!. Franţa. Va învăţa să-şi facă singur geamandanul ― de piele. Se va deprinde să stea singur într-o odaie de hotel ― de mîna întîia. Şi vei avea mîndria să-ţi iei. şi nu vei regreta! ― Grigore dragă. cea mare.. se înţelege.. o îndoită revanşă ― regională şi femeiască ― asupra bărbaţilor de felul meu. plus sporturile. alături de odaia mea. pentru surori şi părinţi. Ş-ai să ai vreme atunci ― trei luni de zile. Rămîne goală. Va trebui să se descurce în limbi necunoscute.... cu chelnerul. n-ai nici o grijă! îngrijesc eu de el. n-o să-i fiu mamă. ― Da Olguţa? Face cît cinci! Da Monica? Un copil delicios.. Alice?. să nu-l văd un an întreg? ― N-ai decît să vii cînd nu mai poţi. Şi să n-ai grijă. În vorbitor însă. ori apă. Vacanţele le petrece la Bucureşti ― sau aiurea ― în tovărăşia mea... de ce sacrificii sînt în stare! ― ca să înveţe cum să-şi stăpînească somnul în public. În schimb va avea în mine un camarad atent şi experimentat.. Mai departe? ― Bun. Şi peste doi ani.. Dă-mi-l mie cît îl dai şi învăţăturii. Îl vrei bărbat? Dă-mi răgaz să ţi-l fac.. Nu-s atît de negru! Vorbesc de vacanţa de Paşti şi de Crăciun. Vom face împreună o plimbare prin străinătate: Italia. tocmai ce-ţi trebuie ţie: delicată. cu trusă. cadouri alese de el. o petrece cu voi.. cu portarul.. la Medeleni ― ca să facă o dată pe an inhalaţii de moldovenism în familie. Dănuţ va deveni patriot din clanul românilor de-acolo: tot teatrul social în mic. cuminte.. şi asupra muntenilor.. mari şi late ― să-l înzestrezi cu delicateţa şi eleganţa sufletească ― atît de necesare ― şi care sînt darurile nepreţuite ale mamelor de calitatea ta. cum se cuvine să facă cineva care vine din străinătate.. din banii lui. În tot cazul nu acasă.... Nu-nu. cu Olguţa şi cu Monica. ― Cum?? ― Stai. îţi trimit un alt Dănuţ ― ceva mai dezgheţat şi mai neatîrnat ― care va aduce. şi casa noastră?. Anglia. vacanţa următoare să mi-l lăsaţi mie pe Dănuţ.

de-a lungul anilor. Şi vom fi fericiţi cu toţii. Tot Bucureştiul va şti că ai copii clandestini. să nu uiţi ― cînd îi pleca ― să iei tiparul picioarelor nepoţilor tăi.. trîndave. Întîile ei victime în casa Deleanu erau ghetele: roase ca de lepră.. ― Eu mă duc.. Dănuţ. ― Ia să lăsăm jalea la o parte! Parcă l-am prohodi. După ghete.. Nu trebuie să te vadă aşa!.. Să se înveţe de mic să vrea. trebuie să-l întrebăm şi pe Dănuţ dacă vrea. Mediul moldovenesc e cam slab. nebăgată în seamă de nimeni. pe pămînt. Anica şi Profira aveau picioare ― Profira. Nici nu-i pregătit. Şi tu ai să expediezi cîte două perechi de ghete de cap.. izbucnind în plîns. cu ochii acoperiţi. Dacă nui pregătit. Să-l chem.. ― Ei.Din ochii închişi ai doamnei Deleanu. Alice. ― Ascultă. victimele mingii nemţeşti erau Anica şi Profira.. Herr Direktor ridică din umeri. începu doamna Deleanu ştergîndu-şi ochii. Sîntem copiii. îl rugă doamna Deleanu. Altfel decît crezi şi decît doreşti.. Domnul Deleanu întoarse capul spre fereastră. mai exact. ― Ai dreptate.. pînă cînd nu mai sîntem.. nici nu-i pregătit. După trei telegrame te-ai compromis. După fiecare partidă de foot-baal îţi dau o telegramă urgentă: "Trimite". uitînd ţigara aprinsă pe faţa de masă.. Cîte-i trebuie. Uite: ai ochii roşi. Bietul Dănuţ! Mingea de foot-ball. ci cu palmele. ― Grigore. Facem şi noi ce putem. ― Sau.. am rămas între bărbaţi.. nu cu batista. dar ai dreptate.. un bărbat. ― Grigore. Alice dragă.. Grigore. palmele i se ridicau ― răzvrătite sau rugătoare ― şi iar cădeau. Uneori. ― Da.... Herr Direktor se surprinse oftînd.. ― Grigore.. Dănuţ ― glasu-i tremura ca şi bărbia ― Dănuţ e un copil. N-are uniformă. du-te mai întîi şi te răcoreşte.. lacrimi repezi curgeau pe obraji căzînd pe faţa de masă. învinse de lacrimi. zîmbi domnul Deleanu ştergîndu-şi ochii umezi.. Noi v-aşteptăm... agere. ― Ai dreptate. Domnul Deleanu se retrase lîngă fereastră. se învioră deodată doamna Deleanu. Dar mingea .. Trebuie să convii că ce-am făcut e bine. asta-i soarta noastră. Anica. şi tuşi.. Iorgule. ― Alice dragă. Faţa de masă începuse să ardă negricios. Doamna Deleanu ieşi cu umerii plecaţi de povara ultimei speranţe. El trebuie să hotărască. şopti ea. În sofrageria fără de copii şi cu toamnă plutea tăcerea şi apăsa viaţa. izbucni doamna Deleanu.. răspundea Herr Direktor încîntat de succesul balonului.. dragă Grigore. că am nepoţi a căror mamă e denaturată.. cu două pîntece ― de piele pe dinafară şi de gumă pe dinăuntru ― înghiţise mingile de oină ale copiilor. Sîntem oameni. cum avea să înghită toate mingile de oină ale ţării... Ce Dumnezeu! Doară nu-l trimetem la moarte! Vom face din el un om întreg.

La marginea satului. Olguţa? Nu eşti tu în stare să faci ceea ce fac sute de nemţişori? ― Bine! Am să le-arăt eu lor! Şi ca să se răzbune pe nemţişori.. în faţa cimitirului. Dănuţ? ― Dă-mi pace! ― Ce i-ai făcut. alergînd după Olguţa cu deznădejdea ghinioniştilor.. fără grabă. Dănuţ purta mingea. cu ochi ageri. Dănuţ se repezi orbeşte. Să te . să ştii c-am să arunc în fîntînă mingea asta. decît să n-o audă de loc. Şi în sfîrşit veneau geamurile: niciodată mingea nu intra în casă pe uşă. ― Atunci eu am să fac altă lege. Doamna Deleanu. Îi zvîcneau tâmplele. ― Te doare. ― Olguţa. M-am împiedicat şi-am pierdut partida. Olguţa mînă mingea. însă.. socotea că-i mai cuminte s-o audă pe Olguţa ― chiar spărgînd geamuri. Monica era arbitru. săltă lung şi intră în bar..avea aripi şi o frunte de berbec. Herr Direktor. Dănuţ întrebuinţă un vicleşug naiv: se prefăcu numai că loveşte mingea spre dreapta cu piciorul drept ― cel stîng atacă. Genunchiul lui Dănuţ era însîngerat ca o rodie coaptă. Monica alerga cu batista în mînă. ― L-am bătut! ţipă Olguţa aducînd mingea în braţe. Odihnită. ― Cum l-ai bătut? ― Ne-am jucat. ― Haide odată! Erau faţă în faţă la cîţiva paşi. îndrumînd-o cu celălalt. da de ce n-ai voie să loveşti cu mîna? obiectase Olguţa nevoind să accepte această ciungie sportivă. magnetizînd-o cu poruncile îndesite ale picioarelor. ― Fiindcă legea-i lege. depănînd mingea cu picioarele. hotărît. În gol. Mingea nemişcată aştepta lovitura care-i va dezlănţui salturile. Herr Direktor proclamase legile jocului. şi apropierea treptată de Olguţa îl istovise pe Dănuţ. Goana dintr-un capăt al ogrăzii. lovind-o din fugă cu un picior. Pierzîndu-şi cumpătul. Dănuţ gîfîia.. Nu se discută. cum aştepta un boxer în ring atacul celuilalt. Olguţa întoarse capul.. Olguţa? întrebă doamna Deleanu coborînd scările în goană. ― Bine. Dar Olguţa sărise spre stînga şi primise mingea între picioare încleştînd-o. se întindea un tăpşan: loc mai potrivit decît ograda pentru jocurile cu mingea. numai cu piciorul. se feri vertiginos ― Dănuţ căzu ― iar mingea lovită puternic. Olguţa îl aştepta calmă. cu demonstraţii lămuritoare. care nu merită să-l loveşti cu mîna. Olguţa se jurase faţă de Monica să bată acest cap de neamţ.. ― Cum.. mamă.

. da tu nu mă-ntrebi? ― Ce să te-ntreb? ― Ce vrei tu. ai migrenă? ― Nu. Olguţa? N-am. mamă? ― Lasă-mă. Monica se strînse lîngă Olguţa. ― . Şchiopătînd. de ce nu mă-ntrebi de ce am venit? ― A! tu eşti Olguţa! Iaca te-ntreb: de ce-ai venit? ― Aşa! ― Bine. Amîndoi tăceau. ― Herr Direktor. ― Herr Direktor. ― Bine. ― Atunci eu am migrenă. ― De ce eşti supărată.. Am glumit. să ştii că s-a-ntîmplat ceva! Haidem în casă. Da nu-mi plac jocurile violente! ― De ce-ai plîns.. Mai joacă-te cu Monica.linişteşti odată.. dezmierdătoare. privind-o cu băgare de samă.. Şi tăcu încruntată. mamă dragă? întrebă Olguţa blînd. mingea zvîcni sussus-sus.Ce-ai făcut pînă acuma? ― M-am jucat afară. ― Ai văzut lovitură? Acuma hai! Scrumelniţele erau pline de mucuri.. Monica mătură fărămiturile de pe faţa de masă. urmărind dansul oriental. al fumului aromat. pe creştetul capului. cu batista Monicăi în jurul genunchiului şi mîna doamnei Deleanu.. Stai: numai o dată s-o mai arunc. ― Monica. Dănuţ dragă. Olguţa o privi pe Monica.... Olguţa!. Herr Direktor fuma. Olguţa? o întrebă domnul Deleanu privind-o în sfîrşit cu luare-aminte. Dănuţ păşi spre viitor. învăluit în voaluri.. Picioarele Olguţei se desfăcură în unghi drept.. ― Tot ce fac eu azi îi bine: de ce papa? ― Ce-ai spus? ― Nimica.. răsfrîngîndu-şi buza de jos. ― Ştiu eu! . ― Atunci tu ai migrenă. ― Te doare capul. ― Papa. ― Mamă. Domnul Deleanu fuma. azi nu mai dormim? ― Lasă.. papa? ― De ce. faţa de masă cărunţită pealocurea de scrum. Olguţa-şi luă la masă locul obişnuit. hai cu mama în casă. pînă ce derapă în jos din cerul îngerilor. ― Nu-s supărată!. ― Bine.

. du-te.. Profira ieşi. papa.. Herr Direktor. ― Nu mă doare capul. ― Eu fac aşa cum vrei tu. ― Ca şi mine. ― La ce te gîndeşti. Toţi întoarseră capetele într-acolo. ― Şi tu o aştepţi.. Olguţa?. Olguţa!. ― Sigur. Fumez. ― Du-te şi te uită-n oglindă. Herr Direktor? ― Eu îl aştept pe Dănuţ. Da şi nu. ― Bine. ― După ce-i isprăvi de mîncat. la voi. interveni zîmbind domnul Deleanu. ― Papa.. rostogolindu-le pe masă. Profira intră mestecînd. nu cumva azi îi treisprezece? .. îi răspunse crunt Olguţa.. ― Să aştept şi eu? ― Dacă vrei.. papa? ―?. papa? ― Cum vrei tu. numărul treisprezece poartă ghinion? ― Tu ştii ce-i ghinion..... de ce stăm noi aici? ― O aşteptăm pe mama. ― Stai şi tu.. ― Conaşule. Se auzi un zgomot la uşă.― .. ― Bravo! Şi cine te-a-nvăţat? ― Tu... ― Da tu ce crezi? ― Dă!. Aşa cred unii. papa.. ― Eşti supărată? ― De ce să fiu supărată? ― Atunci ce ai? ― Da tu ce ai. Ghinion e cînd ai tu bac la cărţi. Olguţa? o cercetă prin monoclu Herr Direktor. Te văd cam înfierbîntată.. Eu nu spun minciuni. ― Hai. Un voluminos sughiţ crainici mersul paşilor ei masivi. Profiro. dac-am spus!. papa.Spune tatei. şi cînd am eu crampe.. numărul treisprezece poartă ghinion? ― Ştiu eu. Mă gîndesc... cu ochii la strugurii rămaşi. papa? ― La tine. ― Papa. ― Tu ce zici. Venea din bucătărie să-şi ia desertul în sufragerie. Herr Direktor. Nimic. ― Am isprăvit. Olguţa.. ― Unde-i Alice să te-audă! Aş căpăta o papară! ― Spune.. de ce nu?! Olguţa ciuguli cîteva boabe dintr-un ciorchine.. ― Mai mult da sau mai mult nu? ― Parcă mai mult da. ai să strîngi masa mai tîrziu. pot să strîng masa? întrebă ea potolindu-şi un căscat.. la Dănuţ..

. Cu o mînă...." Neştiind că Dănuţ murea "departe de-o mamă care îl crescuse şi care-l iubi". prin storurile lăsate în jos. doamna Deleanu vorbea franţuzeşte cu domnul Deleanu mai ales atunci cînd vroia să n-o înţeleagă urechile copiilor. Aşa e foarte frumos.. Dănuţ se rezema pe umărul mamei lui îngenuncheată lîngă el. ― Înghiţi! Ce înghiţi? ― Poamă.Herr Direktor. ― De unde ştii? Ai ascultat la uşă? ― Eu n-ascult la uşă! ― Atunci ce ştii? ― Întreabă-l pe papa. Nu mă strînge pansamentul! ― Spune mamei.― De ce? Azi ai ghinion? ― Mă rog!. Şi-n puţine zile chinuit muri. ― Nu. răspunse calm Olguţa... "Il pressent quelque chose! (1). strivind în dinţi ca pe-o alună. ― Eu n-am. Herr Direktor. Merci.. Olguţa! ― . da poate că au alţii! ― Iaca n-ai nimerit: alţii au noroc azi. Pornind de deasupra genunchiului. pansamentul... Un pronunţat miros farmaceutic măgulea nările lui Dănuţ. însemnată cu o cruce roşie.. ― Ce ştie. ". Ochii nu i se mai desprindeau de pe învelitoarea bandajului. Dănuţ? ― Da.Rănit în războaie soldatul căzuse." Mai demult. Deprinderea de prisos în vorbe ― acum cînd copiii ştiau franţuzeşte ― . În ietacul doamnei Deleanu. Herr Direktor. Nu. lumina amiezii de toamnă pătrundea ostenită şi odihnitoare.. Dacă te strînge să ţi-l fac din nou. pansamentul ajungea pînă la mijlocul pulpei dînd piciorului un vestmînt de rană pentru decoraţii. Spune tu şi spun şi eu! ― Nu-i treisprezece.. îl iscodi Olguţa.. Departe de-o mamă care îl crescuse şi care-l iubi. Acuma spune.. Piciorul cu pricina şi-i ţinea întins.. ― Te strînge pansamentul. Genunchiul zdrelit fusese spălat şi badijonat eu iod. dragă? ― Ştiu eu! ― Mare drac mai eşti. ― Ştiu. mamă. Dănuţ. alteori.... ce faci tu cînd ţi-i ciudă? ― Depinde! Uneori înghit. Acum venise rîndul bandajului antiseptic. ― Alteori? ― Alteori fumez! ― Eu înghit. doamna Deleanu era îngrijorată de gravitatea obrajilor lui. un fraged bob de busuioacă..

.) 2 Sărmanul de el! Ce zîmbet nedumerit! (Fr.. Dănuţ.Departe de-o mamă. zadarnic.. Dănuţ se aşeză pe dormeza de la picioarele paturilor alăturate. Cum trece vremea! Doamna Deleanu oftă şi." (2). pieptenele vîslea uşor. ― Hai să te pieptene mama. o clipă. părul lui Dănuţ era castaniu şi buclat. nădăjdui Dănuţ. Bieţii băieţi! Trebuie să fii femeie ca să bage de seamă lumea că ai păr frumos! Inima doamnei Deleanu se strînse amar.. cu mama? ― Ba da. Dănuţ primi dezmierdări pe frunte. cu capul pe genunchii doamnei Deleanu. 1 Pun ei ceva la cale! (Fr. alintă capul pentru care nu mai avea poveşti. nici altfel. "Pauvre petit! Quel sourire navrant. Dănuţ? îl întrebă ea dezmierdîndu-i fruntea. Să te pieptene mama frumos.) Prin vălurele moi şi încîlcite. Dănuţ!. ― Mamă. cînd erai mic. Dănuţ. pe obraji. Dănuţ? Ţi-i somn! ― Nuu! ― Atunci de ce să te culci! Nu-i bine-aici... ascultînd mai mult de melancolia ochilor decît de mînile care-l purtau c-un scop practic.. "Castaniu şi buclat!" Adică la fel cu sute şi mii de capete prin care trece foarfecele şi cosmeticul bărbierilor!. un zîmbet zărit printre gene.. pentru gîndurile tainice." ― Să-ţi spuie mama o poveste? ― Daa! ― Ce să-ţi spuie mama? ― Dănuţ. cum ar fi primit aplauze. azi nu mai trebuie să dorm? întrebă Dănuţ eu glas din ce în ce mai nesigur. Întrebarea se prefăcuse în îndemn: Dănuţ deveni trist.. împotriva ochilor şi-a foarfecilor. ".. Dar ochii străinilor sînt distraţi şi văd convenţional: nu mai mult. Ştii. Aşa.. Ghetele prăfuite odihneau pe şalul turcesc. ― Stai jos. Şi mînile mamei ocrotiră.se refugiase înăuntru. Pentru oricine altul decît doamna Deleanu.." . lăsînd pieptenele în păr. "Rănit în războaie. şi ― ciudat! ― nici o observaţie! Dimpotrivă.. simţind nepăsarea oamenilor. decît ochii funcţionarilor de la paşapoarte. ― Eşti trist. ― Întinde-te bine.. risipa buclelor lui Dănuţ. nu mai ştie mama poveşti pentru tine! Eşti mare.. ― Eşti obosit... simţindu-se la putere. Se lungise de-a lungul dormezei. "Poate că m-am îmbolnăvit". ― Vrei tu să-ţi dau ceva? Hai! Cere ceva mamei. se întristă ea deodată. Pătruns de vanitatea tristeţelor poetice.

Am tăiat o şuviţă numai.. ― Dănuţ. Dănuţ? ― Da... "Şi buclat!" Buclă cu buclă altfel buclat... Dănuţ. tinereţea pentru alţii. Uite.... mamă? întrebă Dănuţ căscînd cu poftă. Bucle castanii!.. nimbul lui Isus. începea liceul... Dar cîte flăcări mocneau înăuntru! Cîte ape ruginii! Ce delicate chenare arămii ardeau pe marginile şuviţelor! La sfîrşitul vacanţelor. zîmbi ea cu tristeţă la gîndul că alţii îl vor despuia... îl aşeză pe căpătîiul dormezei. ― Nu! ― .. Dănuţ se deşteptă înspăimântat. ― Poftim? ― Tu eşti mare... Dănuţ!... tunsul. niciodată. cum simţi în luminişul unor tablouri de Rembrandt... uniforma. mamă? se alarmă el văzînd şuviţa de păr şi foarfecele din mîna doamnei Deleanu.. Furată de gînduri... viaţa. Dănuţ. ― Din şifonieră? ― Din şifonieră. tot trecutul anilor din urmă se acoperi de brunul lan de aur al lalelelor rotunde. ― . Hai să-ţi dea mama ceva bun. ― Ce-i? ― Nimic. bătrîneţea pentru unii.împreună cu mama. ca pe un vas cu flori şi fluturi....Ochii doamnei Deleanu cunoşteau nuanţele buclelor lui Dănuţ ca notele unei Nocturne de Chopin... mamă. buclele lui Dănuţ erau altele decît cele de la începutul vacanţelor. ― Daa. cînd castanii ― înflorite în grădinile somnului.. s-o vezi şi tu cînd vei fi mare.. ― N-ai vrea tu să rămîi aşa cum eşti: mititel?. cînd Dănuţ se deştepta din somn ― în clipa hîdă cînd părul oamenilor e zburlit şi dezmăţat ― părul lui răsărea ca o grămadă de lalele ― cînd arămii... şi copilul cu bucle de fată.. ― Mă tunzi. încetişor. Parfum pe care-l regăseşti ― trecînd grăbit de viaţă pe o veche uliţă cu zarzări .. pentru mine. Castanii pe dinafară: da.Parfumul dătător de nostalgii al şifonierelor copilăriei din ietacul somnului şi al răsfăţului! Parfum care se duce cu trecutul. . doamna Deleanu nu băgase de seamă că Dănuţ aţipise pe genunchii ei. simţeai apropiindu-se toamna.. în sunet de săbii parcă. ― Nu... zîmbi doamna Deleanu în faţa şifonierei de mahon a mamei şi-a bunicei ei. Cranţ. întins pe dormeză.. Dimineaţa. ― Dacă nu se poate.. Atîtea dimineţi! Atîtea deşteptări copilăreşti! O clipă... În roşul lor de soare cuprins de întuneric.Şi iată. Dănuţ!. Ridicîndu-i capul cu mînile. simţeai o dogoare parcă. ― Aşa. ― De ce... niciodată nu va mai fi la fel.. .

.. lăsînd o adiere de luncă jilavă şi de bomboane acre. În afara uşii. ― Ia-ţi-le pe toate. ― Şi-acum hai să te parfumeze mama. sucind şi frămîntînd teancul batistelor. Grămezile albiturilor. Dănuţ ieşi. ― Da ce-i cu tine. ― Dănuţ.. Dănuţ aştepta cuvenita observaţie: "Uşile se-nchid.înfloriţi. Mînile doamnei Deleanu umblau repede printre rafturi. Herr Direktor îşi strîmbă scaunul spre Dănuţ... Curentul trînti uşa smulgînd-o mînii distrate. Dănuţ închise cutia după oarecare dibuire cu capacul: era emoţionat. du-te în sofragerie. Te aşteaptă moşu Puiu... ronţăind o tabletă rotundă de şocolată "Marquis"... . ― Uite şi pe Kami-Mura! izbucni voios Herr Direktor.. şopti ea rar. ― Dănuţ. Te ţine-n drum ciudata adiere. Parfumul de livănţică şi sulfină strînse în săculeţe colorate. se miră. umezit.. Miros de iarbămare. ― Poftim. ca ale fericirii. pe după urechi. şerpui printre bucle... şi porni spre sofragerie cu buzunarul umflat de cutia şocolăţilor.. azvîrlind cărţile. Herr Direktor jucase cîteva partide de écarté cu domnul Deleanu. să ai şi tu la tine în odaie.. În aşteptarea ― cam lungă ― a lui Dănuţ. cînd în oglinda lor răsare ― o clipă numai ― un ietac şi un copil cu buze umede şi ochi duioşi fiindcă în şifonieră e şocolată.. ― Dănuţ. Kami-Mura? ― M-am julit la genunchi. şi scîrţîitul muzical al şifonierelor deschise de o mînă albă. mîncînd din ochi cutia rămasă în mîna lui.. care atîrnă de rafturi ca nişte delicaţi desagi ai amintirilor... de colonie şi de parfumuri cu nume pe veci uitate.. cîte am voie să iau? întrebă Dănuţ. pe tîmple. moşu Puiu. Bravo ţie! Ia stai jos... ― Mamă.Şi zăngănitul argintiu al cheilor. ― Şi ai primit cadou un pansament. Dănuţ plecă capul ca pentru încoronare... şchiopătînd din pricina bandajului. ― Adevărat? ― Adevărat... nu se trîntesc!" Neauzind nimic. Dopul de sticlă. Olguţa care îndurase .. zîmbitor de albe-n umbra violetă a rafturilor. Oglinda şifonierei oglindi în treacăt o mînă care acoperea un obraz. ― din casă? ori din trecut? ― turburător.. venind cu-a primăverii printr-o fereastră necunoscută la care poate să răsară un chip de fată tînără. în silă.

cazna unei silnice tăceri. Dănuţ. vorbiră singure buzele lui Dănuţ.. îşi turti bărbia de masă. regretă Dănuţ roşindu-se. Dănuţ... sus. ― Bine. dacă vrei s-ajungi într-o zi la fel ca moşu Puiu?. afund. ― . ― N-are-a-face! La doisprezece ani nu mai eşti copil. şi numai lui. trebuie să chibzuieşti serios şi să răspunzi ca un bărbat. I se părea că între cap şi picioare.. Dar tu.. că moşu Puiu te iubeşte. aşa vom face noi. ca un fulger prin ceaţa deasă.. picioarele coborîseră afund. Şi hotărîrea luată de tine va fi sfîntă. Şi peste prăpastia dintre cap şi picioare alerga mereu trenul asurzitor al vorbelor.Să cîştigi şi tu bani ― cît vrei ― să cheltuieşti cît poţi. Dănuţ clipi.. dimpreună cu podelele. Dănuţ.. Dacă vei face aşa cum credem noi. Cum vei spune tu.Moşu Puiu vrea să hotărăşti tu singur... Ne-am înţeles? ― Da.. ― . stăpîn pe tine. ― Da. nu ca pe un copil..şi că-ţi vrea binele şi numai binele. ca doi bărbaţi.. Olguţa se frămînta.. te vom iubi mai tare şi te vom trata ca pe un om mare şi cuminte... cu ochii la pîndă. într-un cuvînt. . îngînă Dănuţ. directorală... dimpreună cu plafonul.. ― Da. Vocea lui Herr Direktor răsuna categorică.. ca şi tata. ― Ţi-a spus mama pentru ce te-am chemat? ― Nu. Să vedem numai.. Atîtea vorbe adresate lui. ― La vrîsta ta ― cîţi ani ai? doisprezece? ― Neîmpliniţi. pe genunchi. ― Da. ― Tu ştii. ― Acuma ascultă bine. ― Da. şi cînd îi spune o vorbă să tremure ceilalţi în faţa ta şi să te asculte ca pe un rege.. strîngînd cutia cu şocolată. Atunci să vorbim noi amîndoi.. ca şi cum noi toţi am fi copiii tăi. Dănuţ. ― Ia să-mi spui tu mie. Eşti gogeamite băiat mare! Aşa trebuie să fii. ― Foarte bine... Monica. ca şi mama. ca doi prieteni: da? ― Da. să ai automobil. ― Atuncea Dănuţ trebuie să faci cum îţi spune moşu Puiu. să porţi monoclu.. ― Bine... dacă-l iubeşti şi tu pe moşu Puiu cît te iubeşte el pe tine.. Şi tata. să fii... şi moşu Puiu te vor asculta pe tine. ― Dar fiindcă eşti băiat mare şi deştept şi învăţat şi ascultător. Domnul Deleanu îşi statornici privirea pe plafon. Dănuţ se pregăti pentru un lung şir de "da. O licărire de spaimă îl nelinişti pe Dănuţ.. şi mama.".. îl ameţeau. ― . Capul se înălţase sus.. erau kilometri.

o ducem numai într-o petrecere... Şi să ştii... Acuma tu gîndeşte-te şi alege.. Vra să zică. duminicile. Şi mama nu era în sufragerie. am dori să urmezi liceul la Bucureşti... Înghiţi uscat.. Herr Direktor aprinse o havană. iar înghiţi. vorbind atîtea limbi străine. glumi Herr Direktor. În capitala ţării."Rănit în războaie soldatul căzuse.. ca şi cum acolo sus ar fi fost zugrăvită vînzarea lui Isus. Dănuţ! Să stai într-un oraş cu regele! Duminica te scot din internat..tu intri la liceu. îl îmbărbătă Herr Direktor. Dănuţ. rămîne Olguţa cu gura căscată. Dănuţ? Pantaloni lungi... Dănuţ.. picior peste picior. ― Ce se-ntîmplă însă: noi cu toţii vrem ca tu să ai parte în viaţă de ce-i mai bun şi ce-i mai ales... iaca ce-ţi propune moşu Puiu: ori rămîi la Iaşi ― într-un liceu dărăpănat unde vin toţi desculţii şi nespălaţii. muscalul care l-oi alege eu întrece caleaşca regelui! Hei-hei! Săracul rege! Noi înainte. ce mîndrie-i să fii licean! Ce înseamnă asta: şcoala primară? Fleac! Pentru copii mici!... se abătu în spre bufet." Ce s-a întîmplat?. Dănuţ. Aşa cum poartă tata şi cu mine... Acum era mare!. Singur pe un scaun deasupra lumii. în oraşul în care... Ce mai vrei? Dănuţ începu să asculte. hop în tren şi tot înainte. Privirea lui Dănuţ întîlni capul tuns al lui Herr Direktor.. Şi cînd ti-i întoarce.... Ştii tu că moşu Puiu se pricepe!. ― . Noi n-avem ce căuta aici. Dănuţ strînse mai tare cutia din buzunar.. ― Începînd din anul acesta ― fiindcă acuşi se isprăveşte vacanţa. Ridică ochii înfrînţi spre Herr Direktor.... dar întîlni numai ochii trişti şi miraţi ai Monicăi..... şi după ce tragem un. Dănuţ trase cu coada ochiului la Olguţa. cînd cu vaporul!. făcînd cu ochiul Olguţei. Cînd cu trenul.... Bietul bufet! Cînd Dănuţ era mic se ascundea în bufet.. Dănuţ. Hotărăşte. şi de unde.. Domnul Deleanu privea plafonul încruntat. Hei! Nici nu-ţi închipui tu.. în oraşul în care stă regele.. cu dungă! Auzi. Şi la anul ― după ce-i învăţa tu bine. într-un liceu cu uniforme urîte ― ori vii la Bucureşti cu moşu Puiu. Şi ce rău ne pare că nu mai sîntem!. Mîna-i înţepenise pe cutia din buzunar.. cicatricea de Schläger. ― Hai. Şi fiindcă la Iaşi nu sînt licee de samă. cînd vine vacanţa. ca să nu-l faci de rîs pe moşu Puiu ― facem amîndoi o plimbare în străinătate. Şi trebuia să răspundă da... ― De-acuma înainte ai să ai pantaloni lungi. Dănuţ îşi roti privirea prin odaie.. înfricoşată.. Capul lui Dănuţ zvîcnea gol... O viespe venită de-afară îi .. Liceul e altceva! Şi tata şi eu am fost liceeni. Tu ştii cum e bine şi ce vrea moşu Puiu.. o masă grozavă la Enescu ― unde-ai să comanzi tu ce-ţi trece prin cap ― ne trîntim într-o trăsură cu doi cai negri şi facem o plimbare la Şosea. la un liceu ca cele din poveşti. Monica. Gîndeşte-te bine. ― Nu te grăbi.. şi el în urma noastră. Uşa pocni.

Căci din turbinca lui Ivan ― cu plete negre-n vînt. subt ţipătul locomotivei care l-ar fi dus la măcel. cu ochi scînteietori. . Grigore.. cu paloşul într-o mînă şi buzduganul în cealaltă ― ieşise Făt-Frumos din lacrimă. ― Bine.. ale cărei mîni purtau farfurii şi zăngănitoare tacîmuri. nemişcat pe scaun.bîzîi subt nas.. potrivind. strînse faţa de masă cu scrum şi fărmături.. O altă faţă de masă. izgonind-o pe masă. ca pe nişte castaniete. Dănuţ nu mai avea pe nimeni. Viespea se aşeză pe struguri. "Vra să zică aşa! Vra să zică aşa!". cu un fel de galanterie.. Nimănui nu-i păsa de el... neobişnuit de tare şi de hotărît.. acoperi masa.. Dănuţ. şterse cu mînie de mîna lui Dănuţ. Îl alungau din casă.. dîndu-i un aer duminical. Mîna lui Dănuţ încleştă din nou cutia. ― Alice. ― Alice! Hai.. Mîna lui Dănuţ smunci cutia cu şocolată. ― Dănuţ! strigă doamna Deleanu.. În cîteva clipe sofrageria îşi schimbă înfăţişarea. ― Bravo. îl alină doamna Deleanu strîngîndu-l în braţe aşa cum l-ar fi strîns pe peronul unei gări lugubre.. bine!. bravo! Aşa băiat mai înţeleg şi eu! Vino să te sărut.. Scutură capul. Închise ochii umeziţi. Priveşte." Şi tata şi Olguţa! Toţi ştiuseră. Lasă că v-arăt eu!". Vra să zică de asta mama.. dragul mamei.. cînele soldatului mort în războaie.. ― Lasă.. numai el nu!. moşu Puiu. şi mama? Chiar mama!.... Şi deodată. Din ea năvăliră ― ca nişte umbre uriaşe. ca în aşteptarea rezultatului unei operaţii.A!. împodobită cu broderii simple. Cu glas ridicat.. fără să intre. Toţi îl părăseau. fac prinsoare pe ix kilograme de maroane că n-ai bişcoturi de şampanie. toate domniţele şi împărătesele nefericite. Nu-mi trebuie! Dacă-i aşa.. Profira iuţită de-o poruncă scurtă. avea privirea gravă şi distrată a figuranţilor pentru schimbarea decorului piesei în care şi ei sînt decor. albă. Ca roua dimineţii. Genoveva de Brabant. "Ce-am făcut?". scoţînd capul prin uşa întredeschisă. se apără cu mînile. are să fie bine. Dănuţ..... mătură pe jos. ". Herr Direktor ajuta pe doamna Deleanu.. aruncînd priviri crunte sprintenei şi zîmbitoarei Anica. Făt-Frumos se risipi în ploaie de lacrămi pe obrajii sărutaţi ai lui Dănuţ.. faldurile şi căderea feţei de masă. Pe obrajii lui Dănuţ şi peste lumea jalnicelor umbre alunecară două lacrămi.. Cenuşăreasa.. turbinca lui Ivan se întredeschise.. Dănuţ rosti marile vorbe: ― Da. merg cu mata la Bucureşti.... cînele Azor. Domnul Deleanu se duse în beci. într-o lume pustie ― Barbara Ubric. lasă. Alice! S-a făcut! Să ne trăiască Dănuţ! O sticlă de Cotnar. şi printre ele. Aşa vreau eu..

Domnul Deleanu crăpă uşa.... Olguţa. ― Tu stai cu şampania. ― Deschideţi ! Anica smunci uşa-n lături. stăm cu Dănuţ şi cu cotnarul. Noi. domnul Deleanu culcase cotnarul. făcîndu-i căpătîi dintr-un şervet. Dănuţ! Aşa-i? ― Poftim? ― Nimic. . bişcoturile se înălţau în vraf pudrat.. ― Să ne aşezăm. cu pălăria pe cap şi pardesiul pe umeri. ― Nu se poate. ― Prezint-o! ― "Mumm".. du-te în odaia fetiţelor şi pofteşte-le. ― Cum? ― Dănuţ lîngă mine. se ridică domnul Deleanu simţind că nu-i lucru curat.. Să vie şi Olguţa.. ― Ia să mă duc eu să văd ce-i. Sticla neagră cu dopul îmbrobodit în ceară.. tante Alice.. ― O doare capul. subţiind pe cît cu putinţă pe a spus.. Gîfîind. ― Asta-i pentru Alice şi pentru copii. exclamă Herr Direktor descifrînd eticheta în timp ce degetele încercau soliditatea dopului cu cască războinică. Dănuţ va fi la Bucureşti. intră domnul Deleanu. avea straiul de praf şi aţe de păianjen al anilor subterani. O strîngere de inimă. ― Grigore. S-auziră lovituri de picior în uşă. ― Tante Alice. ― Am pierdut. ia priveşte. rectifică domnul Deleanu cu un ton heraldic. O odaie goală în casă şi alta însuflet. ca nişte galbene vîsle ale veseliei.. alături de tradiţionalul paneraş cu struguri de Malaga şi migdale. La poruncă! ― Ai să ne trimiţi de la Bucureşti. şopti Monica.Într-un raft de sus al bufetului. ― Vra să zică pe mine m-aţi dat afară! protestă Herr Direktor. Cînd îi vremea maroanelor. ― Mă lepăd de Satana! ― Nu se leapădă ea de tine! ― Da Olguţa unde-i? întrebă doamna Deleanu pe Monica. ― Se aprobă. hotărî doamna Deleanu. ― Pot să intru? ― Olguţa.. Facem un praznic. Olguţa a spus că doarme. privi şi încetişor se îndreptă spre patul Olguţei.. ― Uite ce mi-aţi făcut faţa de masă! În mijlocul mesei. ― Bine că mai văd şi eu colb autentic pe o sticlă de vin. luîndu-l de după gît. nouă sute şase. ― .de Cotnar.. moldovenii. ― Anica. cînd începe sezonul maroanelor un vagon. Spune mama prostii.

― Dormi? o întrebă el. dezmierdîndu-i pletele. ― Vra să zică el e fratele meu? ― Sigur. privirile negre izbucniră. ― Atunci de ce nu vrei să bei şi tu un pahar de şampanie pentru Dănuţ? ― Nu vreau. cine-s eu? ― Tuu? Fata mea. ― Ia explică-mi cum vine asta. dacă eu aş fi tot aşa de mare ca şi mama.. Olguţa. Da şi eu am să fiu . şi eu vreau ca tu să ai dreptate totdeauna. papa? ― . numai că eu sînt mică şi mama-i mare.. ― Asta-i bucurie. şi eu vreau să fiu serioasă! Spune. vra să zică Dănuţ e rudă cu mine tot atît cît e şi eu tine şi mama? ― Da. cu pumnii închişi. Ar avea două mame. începu Olguţa vehement.. Privea fără să clipească. ― Sigur. ― Şi mai cine sînt eu? ― Fata mamei. ― Ei! Văd că eşti supărată! Ia spune tatei: ce s-a întîmplat? ― Sînt supărată. ― Ia uită-te la tata. Fiindcă eu am dreptate şi tu n-ai.. Olguţa gesticula cu degetul: asta însemna că supărarea-i pe sfîrşite. aşezîndu-se pe pat. papa! Tu mă faci să rîd. Vra să zică eu sînt ca şi mama pentru Dănuţ. Olguţa ― ca şi cum deschiderea ochilor ar fi implicat imperios schimbarea poziţiei ― se ridică. papa. Olguţa! Eşti sora lui Dănuţ fiindcă amîndoi sînteţi copiii noştri. zău că nu glumesc.. ― Ş-atuncea.. ― Şi mai cine. ― Te doare capul? ― Nu. ― Papa.. răspunse ea cu ochii închişi. ― De ce? ― Fiindcă am dreptate. aş fi mama lui Dănuţ. Olguţa.. ― Aşa-i. De subt genele negre. ― Am ajuns la fundul sacului! Mai spune şi tu. zîmbi domnul Deleanu. ― Papa.. papa. nu supărare! ― Nu.Şi prietena lui moş Gheorghe. ― Ei. Eu ce spun!. ― Papa. Vra să zică eu sînt sora lui numai fiindcă-s mică. ― Nu.. ― Nu... Domnul Deleanu abia îşi stăpîni un zîmbet. Vai de el! ― Papa. cine-i Dănuţ? ― Aha! Fratele tău.

În sfîrşit! ― Ştiu eu. Eu vreau să ai tu dreptate. .. ― Spui drept.mare.. da! ― La noi acasă nu-i bine? ― Îi bine. ― Ba da. Aşa-s părinţii. şi cred că are dreptate. Întotdeauna. Tu ştii că tata te ascultă cu plăcere. De ce-a plîns mama? Mîna domnului Deleanu îi răspunse dezmierdîndu-i mîna. sigur.. de ce nu m-aţi întrebat şi pe mine? ― Tu îl iubeşti mult pe Dănuţ? ― Mă rog!. strunit cum trebuie.. papa....Ştiu eu!.. ― Papa. ― Cum îţi pare rău şi ţie... Dacă ai fi tu sever. ― Te-ai supărat. izbucni ea mînioasă. ― Mai bine eram eu băiat. Olguţa? ― Aşa!. El face cum vrea Herr Direktor.. tu ştii că Dănuţ vrea să plece? El a hotărît. Olguţa. Sînt sigură.. papa! Pe mine nu m-aţi întrebat! ― Olguţa. bravo! Aşa te vreau: veselă. papa? ― Nu... Nici nu-i nevoie să fii! ― Da! Spui tu! ― Ba da.. Olguţa.. ― Am. De ce nu m-aţi întrebat? ― . dacă erai băiat? ― Tu eşti bărbat. Dar pentru un băiat e mai bine să crească între băieţi. Haidem în sofragerie. altfel decît noi... Mama vă iubeşte deopotrivă pe amîndoi... ― Te-ai supărat pe tata fiindcă-l trimete pe Dănuţ la Bucureşti? ― Spune. ― De ce.. poate. papa! ― Şi? ― . Olguţa! Aşa-s părinţii! glumi el melancolic. ― Papa.. Şi poate că n-au dreptate.. Da eu nu vreau să plîngă mama. Olguţa. papa. nesilit de nimeni. papa.. papa! ― Ei.. ― Papa. fiindcă-s fată. M-am posomorît. papa? ― Da. Avocaţii au totdeauna dreptate! ― Şi părinţii. N-ar fi plîns mama.. ― Ştiu. eu. El îi vrea binele... Domnul Deleanu o sărută... ― Şi ţie-ţi pare rău. nu zic!. ― Ţi-a trecut supărarea? ― Dacă ai tu dreptate. ― Şi-l lăsai pe tata singur. Olguţa: n-au încredere în copii. Eu sînt sora lui.. ― Vezi. fără să vreau. Herr Direktor e mai sever decît tine: aşa-i? ― Decît mine ― mi se pare ― nu-i greu să fii mai sever. ― Şi moşu Puiu îl iubeşte pe Dănuţ ca şi noi.Nu te-aş fi lăsat. papa. Olguţa. Ce zici? ― Adevărat! Tu nu eşti de loc!.. eu nu vreau să te supăr.

Da vreau să ştiu dacă Herr Direktor e sever? ― Cît trebuie. Alice! Dopurile de şampanie au predilecţie pentru urechile tale! De rest n-ai grijă... Anica? ― Întreabă coniţa de ce nu mai veniţi. am să vorbesc eu cu Herr Direktor. Tu nici nu poţi să te superi. papa. Cînd mi-i mai face tu o vizită am să te tratez cu cafea neagră. Uite. papa. Îţi spun eu! Ţie-ţi vine să rîzi cînd te superi. ca să-mi pot primi musafirii. papa.. ― N-ai grijă.. acolo am să ascund cafeaua şi ibricul. pocnetul festiv le făcu să tresară. Dau cuvîntul lui "Mumm". fiindcă nu ştie să fie tată serios. papa. ― Eu m-aş arunca de pe acoperiş. ― Ei?! ― Da... ― Ai tu dulceaţă? ― Sigur. Da să nu mă spui! Ochii domnului Deleanu sclipiră de rîsul amintirilor.. Olguţa. ― Hai să mergem. papa. papa. cum erai să faci şi tu cînd erai mic.. ― Mă omoară Alice. Olguţa îl privi cu vicleană seriozitate.... Domnul Deleanu rîdea. privind gavanoasele din sobă. doamna Deleanu şi Monica îşi astupară urechile. eu te-am supărat odată..... să vadă dacă-s bună gospodină! ― Şi dacă se supără? ― Ne pune la colţ pe-amîndoi! ― V-aţi împotmolit? îi întîmpină doamna Deleanu scuturîndu-şi gîndurile... Aviz urechilor delicate! ― Grigore.― Tu?. Am să învăţ să fac cafea. eu singură m-am pus la colţ. Totuşi. Ar trebui să-l pui la colţ pe tata. ş-atunci vrei să te superi şi mai tare. Olguţa. ― Da. Dopul zbură ca o vrabie dintr- .. papa. Îmi pare bine că mi-ai făcut o vizită. şi ţi-ar părea rău! ― Oare! ― Da tu nu eşti sever. măi drăcuşorule! ― Şi dulceaţă-ţi dau. Lasă. şi fiindcă tu nu mi-ai spus nimica... să nu spargi oglinda. ― Acolo-i bufetul tău! ― Da. Ce cauţi aici? De ce nu baţi la uşă. papa. papa! Eu te-ascult pe tine... Vezi! Nu mi-i ruşine! Eu îţi spun. ― Tu sameni cu mine. că are dopul! Într-o pornire. Grigore vă iubeşte. ― Tăcere! cuvîntă Herr Direktor. Ştii. ― Ştiu.. ― Şi dacă ne prinde mama? ― Are să guste şi ea din cafea.. ― Ei. ― Şi de unde ai să ai tu cafea şi ibric? ― Îmi cumperi tu.

un exuberant zarzăr înflorit în sticlă.. ― Ai să ţii un discurs. ― Ş-acum. în cinstea noului tată ― vrednic tată! ― care-şi botează fiul în şampanie nu în apă ortodoxă.. cupa se înălţa. cupele cîntară pura arietă a cristalelor subţiri. s-o cinstim pe aceasta cum se cuvine. Herr Direktor! îl apostrofă Olguţa c-un bişcot în mînă. ce ai de spus? Fiică-ta vrea abatajuri alcoolice? ― Dă-i. ― Mamă. dar am căpătat un băiat în aceleaşi condiţii ca şi Fecioara Maria.. asemeni unei balerine-n vîrfuri. a izbutit să facă un om". dă-mi voie să mă sui pe scaun. N-ai grijă. adunaţi în jurul acestei simpatice mese. Beau mai întîi. Herr Direktor? întrebă Olguţa cu buzele pufoase de spumă. Olguţa? ― Îi bună. Herr Direktor turnă veselie acolo unde era nevoie de multă.. ― Umple-o bine. ― Hai.. Serviţi-vă! Cea mai plină pentru Kami-Mura. parcă palpitînd. să bem în sănătatea fiului îndrumat.. Grigore.. . Alice! ― Eu. Ciocnite. ― Crezi că mi-i frică? ― Ia să te vedem! o provocă Herr Direktor. Bună-i şampania! Ce zici. ― Impecabil! se autocomplimentă Herr Direktor. ― Stai. Dorinţa mea cea mai fierbinte e ca peste vreo zece ani. dragii mei. răsturnîndu-se pe speteaza scaunului.. nu începe. să mă priveşti tu prin monoclu ― cum te privesc eu acuma ― şi să zici: "Acest ramolit care în viaţa lui n-a ştiut să aibă un copil.. să cinstim pe mame! ― Eşti bine dispus. nu mă persecuta! îl luă în primire Olguţa arătînd cu degetul adevăratul nivel al şampaniei subt cel decorativ al spumei. ― Nu mă interpela! Tu eşti veşnic în opoziţie. umplînd cupele. ― Alice. furată de zborul voalurilor desfăşurate. C-un foşnet. În mişcarea ei. Dănuţ.. Şi în ce şampanie! adăugă el muindu-şi buzele în blonda roire. Dragii mei... te-ameţeşti îndată. începu Herr Direktor ridicînd cupa. urmă Herr Direktor ciocnind cu doamna Deleanu. Grigore. În norocul lui Dănuţ. Alice. Herr Direktor! Te pişcă de limbă! ― Atunci ţine şi tu un toast. spuma crescu.. ― Ce vrei să faci? ― Vreau să ţin un discurs. pentru Herr Direktor. În aşteptarea acelei zile. de azi înainte am pierdut un nepot. ― Cum? Ai şi băut-o! Tu. scuturat în cupe. nu fi mamă vitregă! Ciocneşte cu tatăl copilului vostru! ― Umple-o. Herr Direktor. ― Mi se pare că sîntem amîndoi. Olguţa se ridică în picioare. că ciocnim din nou toţi cei de-acum. Gaudeamus igitur. Olguţa.. Ş-atuncea.

Auzea răsunînd cupele ciocnite. vocifera Herr Direktor. rîsetele. Olguţa! Să ştii de la mine.. fără să le asculte. acuma un da ― din gura lui Dănuţ ieşite.. vorbi ea fără şovăire. ― Bravo. Vra să zică se întîmplase ceva bun. de cînd am fost rudă cu Fiţa Elencu. o măsea... Ş-atunci. umplîndu-se de fărâmături fiindcă avea în mînă un ciot de bişcot. cu măseaua în mînă. ― Mare noroc. că am căpătat un băiat nu-i mare lucru! Dar văd că nu scapă omul de ce e scris să i se întîmple. ― Şi-ţi pare bine. ― Cine-i misteriosul cineva? ― Ai să vezi. tu eşti tatăl fratelui meu. Olguţa! aplaudă domnul Deleanu. o apără domnul Deleanu. Şi eu doresc. Ciudat! Atunci o măsea. vorbele.. Olguţa! Nota zece la discurs! ― Dragii mei. ― Ba nu! Foarte rudă sînt numai cu tata. M-a ferit Dumnezeu de nevastă. să aibă şi fratele meu noroc la rude cum avem şi noi doi... debutul Olguţei îl emoţiona. ― N-o întrerupe.. Herr Direktor. şi iacătă căn schimb îmi trimete o soacră!. Să bem în cinstea celei mai minore soacre de pe globul terestru şi să dorim ca toate celelalte să-i samene! . Toţi erau veseli fiindcă Dănuţ spusese da. fără poftă. ca şi acum.. Da de azi înainte sîntem mai rude.― Suie-te.. deşi glumă. Vezi numai să nu cazi! ― Parcă eşti o statuie! exclamă Herr Direktor privind-o cu gîtul strîmb. Grigore. Herr Direktor! Domnul Deleanu nu-şi găsea locul pe scaun.. cu mama şi cu cineva. ― Atunci avem noroc la rude amîndoi! ― Bravo.. Dănuţ ar fi putut să spună da sau nu. De azi înainte Herr Direktor.. eu îi răspund.. aşezînd-o pe Olguţa la locul ei. de azi înainte. Olguţa îşi trecu palma peste frunte... privindu-l. Olguţa? ― Sigur că-mi pare bine! ― Atunci hai să ciocnim. şi fiindcă tu. salut! exclamă Herr Direktor luînd-o în braţe. ciudat de înalt ― ca toate scaunele clipelor solemne ― şi toţi aşteptaseră să hotărască el. ― Stai. ― Lasă. papa. Şi nu-mi pare rău! ― Nici mie. ― Ştiu. părinţii lui îl felicitaseră. Da. Cînd îi scosese dentistul. înalt. glumele.. Dănuţ.. plînsese privind-o cu nedumerire şi duşmănie. ― Chiar foarte rude! superlativă Herr Direktor comparativul Olguţei. ― A bon entendeur. ― Nu mă interpela.. De asta sîntem noi mai rude: fiindcă doi e mai mare decît unu. Herr Direktor.Dănuţ mîncase mai multe bişcoturi muiate în şampanie. rîzînd alături de scaunul caznei.. ― Dragă Herr Direktor. Cunoştea tracul debuturilor oratorice şi. Herr Direktor.. noi doi şi pînă azi am fost rude fiindcă tu eşti moşul meu. că n-am sfîrşit!. eşti de două ori rudă cu mine. Olguţa.. Şezuse pe un scaun din sofragerie. Şi . mai demult.

Ş-atît doresc eu copilului meu: să fie din acele suflete. dragă Grigore. şi fiindcă-s amare. călcînd ca o acrobată pe frînghie. protestă Herr Direktor. Olguţa? ― Dacă spui tu! ― Ia să vedem. atunci cînd în pivniţele Moldovei cotnar nu va mai fi. Pe Dănuţ ni-l ia Grigore. cotnarul e mai bun decît tutunul? ― Vrei să guşti. Dar eu. Herr Direktor şi domnul Deleanu rămaseră singuri în faţa paharelor. ― Merci. ― Papa. Şi închin. Hai să ne sculăm. la rîndul meu.toţi erau veseli! Dac-ar fi spus nu? Toţi ar fi fost trişti. domnul Deleanu respiră cotnarul din păhăruţ.. şi parcă nu.. şi începu să-i şoptească la ureche. se apropie de domnul Deleanu. papa! Mai bună-i şampania! ― Tu nu te pricepi. . mult ai mai terfelit tu astăzi biata noastră Moldovă!. Şi spune-i să-l bea în cinstea voastră. zîmbi doamna Deleanu oftînd.. ― Grigore.. Era odată un împărat care cu jumătate faţă rîdea şi cu jumătate plîngea. Alice. Grigore? ― Mîne. da spune-mi dacă-i mai bun decît tutunul! ― Hei! Cred bine! Şi-i mai rar! ― Atunci am să te rog ceva... pe Olguţa ni-o ia moş Gheorghe. ― Cînd pleci tu. trăgînd cu ochiul la ceilalţi... nu-i politicos ce faci tu! o dojeni doamna Deleanu.. Olguţa! zîmbi domnul Deleanu. ― Îi amar. Săracu Dănuţ! Numai el era trist. papa!. Mamă dragă.. arătînd paharul pe jumătate plin. a copiilor. şi fiindcă-s rare.. ― Olguţa. Olguţa îşi muie buzele. Olguţa se ridică de pe scaun. pentru această Moldovă în care s-a făcut cotnarul amar şi blînd. şi mai bine decît copiii nimeni nu ştie să vadă paiul din ochii părinţilor... pentru această Moldovă în care mai răsar suflete asemănătoare cotnarului. ― Mai încape vorbă?! ― Rămînem fără copii.... ― Scopul scuză mijloacele! ― Nu.. ― Spune. Olguţa ieşi cu paharul de cotnar în mînă.. Asta-i pentru moşnegi ca noi! ― Papa. ş-acuma beau cotnarul acesta roznovenesc care are cincizeci şi nouă de ani: e tocmai din o mie opt sute patruzeci şi opt!. Numai Monica e a noastră.. Olguţa. începu el zîmbind cu ironică melancolie. Răsturnat pe scaun. sorbi cu încordată atenţie.. aşa-i cînd faci un chef! ― Uite. nu! Criticele tale erau sincere. am băut şampanie.. şi ridică din umeri încreţindu-şi fruntea. şi fiindcă-s blînde. ― Noi mai rămînem. ― Pentru moş Gheorghe? întrebă doamna Deleanu..

. Se opri în faţa uşii odăii lui Dănuţ.. cu capul aplecat. cu degetele răsfirate. ― Pui mic.. furişînd o privire abătută spre uşa lui Dănuţ.. Bătu încet cu degetul. şopti ea aplecînd urechea. În trei odăi. şi două lacrimi alunecară de-a lungul obrajilor. ― Cu mata. Monica aşezată pe marginea patului. După ce se închise uşa la loc. ― Şi tribunalul. ca o frunză desprinsă de pe creangă şi răzleţită de fructul pe care-l ocrotea. Monica? Fetiţa apucă mîna cea tristă. una lîngă alta. Venind de la moş Gheorghe cu paharul gol. ― Încep toate!.. Săracu Dănuţ!. De la o vreme. copii.. ― Doarme!.. Apăsînd binişor clampa. Să trăim! ― Noroc! Pornită tocmai din îndepărtate vremi ― cu alean de soare îngălbenit pe foi de nuc ― aroma cotnarului se răspîndi în tăcerea odăii. Monica? tresări doamna Deleanu. Eu am să dorm. o strînse cu toată puterea ei copilărească şi intră în ietac.. ― Tu vrei să vii cu mine..― Şi pe Dănuţ cînd ţi-l aduc? ― Peste vreo săptămînă... ― Bine. tu du-te lîngă Dănuţ.. Mut.. se umplu de amintiri. învăluind suflarea toamnei din cotnar. Părăsită de buclele lui Dănuţ. spre odaia lui. Dănuţ deschise ochii din nou ― şi nu zîmbi. ― Tu erai aici.. Căzu. Monica ieşi în vîrfuri. urmată de Monica... Olguţa dădu buzna în . Ajungînd în dreptul uşii ietacului se opri. Două tăceri.... tante Alice. mîna doamnei Deleanu rămase o clipă în aer. Uşa se închise. Şi adierea toamnei de afară. să-l mai plimb prin Bucureşti. trei tăceri priveau viaţa.. Îi venea să-şi ţie suflarea ca să nu facă zgomot.. ― Haideţi la mine. Monica se aplecă şi sărută cu timiditate mîna doamnei Deleanu. ― Aşa degrabă? ― Acuşi începe şcoala. ― Dănuţ. Ţinîndu-şi suflarea. Dănuţ trecu înainte. Trebuie să-l pregătesc: să-i fac uniformă. Doamna Deleanu ieşise din sofragerie dezmierdînd cu degetele buclele lui Dănuţ. întredeschise uşa. mînă în mînă. Monica intră singură în odăiţa fetiţelor. cu ochii închişi. Ochii Monicăi nu se desprindeau de pe chipul neclintit al doamnei Deleanu. Intră. genele doamnei Deleanu tremurară.. Doamna Deleanu şedea întinsă pe pat.

― A spus să poftiţi. În aşteptarea Anicăi.. hai cu mine! Profira le aşteptă să iasă. îşi descoperea fruntea mereu bătută de şuviţele negre şi iar pornea. Ia să-i dau şi Profirei o treabă! Medită încruntată şi repede deschise uşa sofrageriei. intri în goană. ai mîncat numai. duduie Olguţa! ― Fă cum ţi-am spus. ― Ascultă bine. Dat încet. sau ai şi băut? ― Nici n-am apucat să mănînc. ca să-l trezeşti! ― Şi dacă se supără. şi intră. ca statuia unui tablou alegoric după ce se lasă cortina.. se tîngui Anica arătîndu-i mînile goale.. ş-ai să baţi la uşă încet. cu gestul revelator al şcolarilor fumători.Şi dacă nu răspunde bat tare. ― Anica... nu pleca.. Aplecîndu-se. scoţînd un alt bişcot din buzunarul pestelcii. ― Nu-i treaba ta! Ai să-i spui că duduia Olguţa vrea să-i vorbească. duduie. Uneori se oprea. ― Ascultă. ― Profira! ― Of! M-am speriat. Profira sări de pe scaun cu gura plină. din ce în ce mai repede. ― Bine! Atunci trebuie să te grăbeşti fiindcă Profira mănîncă tot. ca o mătăhăloasă elevă surprinsă mîncînd în clasă de profesoară. Stai. . duduie Olguţa. bătu ea cu pumnul. Anica. trînteşti uşa. ― Ai să te duci în odaia turcească..... ― Aşa.sofragerie. Ia arată-mi cum ai să faci? Anica se apropie de uşa sofrageriei. te joci cu mine? ― Am uitat. Şi dacă nici atunci nu răspunde.. la moşu Puiu.. Ai treabă cu mine. ― . Hai repede. De îndată ce se închise uşa. Şi dacă nu răspunde ai să baţi tare. ― Ascult. bocăni ea cu degetul. Profira oftă şi porni. Toc-toc. Anica. o cercetă aspru Olguţa. ― Da. ― Da aici cine să cureţe? ― Ştie şi Anica să mănînce bişcoturi! Du-te şi mănîncă poamă. învie. şi-l înghiţi.. te baţi cu mîna peste gură şi spui în gura mare: "Păcatele mele! Eu gîndeam că eraţi în sofragerie!" Ai înţeles? Da să faci zgomot. Olguţa se plimba cu mînile la spate. luă bişcotul aruncat de Anica. ca cineva care născoceşte dialoguri cu replici scurte. duduie! ― Du-te şi spune vierului să-ţi dea poamă fragă: auzi? S-o aleagă frumoasă.. Anica plecă ochii în jos. ― Poftă mare! Anica. ascunzînd bişcotul la spate. duduie Olguţă? întrebă Anica abia ţinîndu-şi rîsul. Buf-buf.

― Şi-a călcat pe inimă. Olguţa.. ― Bine. Da stai jos. au un halat frumos. şi pentru toţi. ― Dragă Olguţa.. ― Pentru tine? ― Şi pentru Kami-Mura. Acuma du-te şi mănîncă tot ce-a rămas pe masă. ― Şi dacă-i urîtă? ― Se consolează! Adică nu. ― Să-ţi spun eu de ce-a plîns: fiindcă pleacă fratele meu.. ― Nu. fiindcă-i mamă. Herr Direktor. Herr Direktor se ridică într-un cot pe divan. Ei au o nevastă frumoasă. N-ai văzut? ― Atunci de ce-a plîns mama? ― De unde ştii tu c-a plîns? ― Am văzut eu.. Să nu laşi nimic Profirei! ― Bucuros de musafiri? întrebă afabil Olguţa intrînd la Herr Direktor. Ce pot să-ţi ofer: o ţigară? ― Azi eşti vesel. Da frumos halat ai! Tu eşti elegant ca o cucoană. După ce se hotărăsc să facă ceva. Azi e o zi mare. fuma. cînd pleci? ... Olguţa.. ― Atunci de ce-a plîns? ― Aşa-s cucoanele. ― Aşa-s burlacii. Herr Direktor! ― Ca întotdeauna.. ― Încîntat! ― Ce mai faci. ― Aşa cred eu. ― De ce numai burlacii? ― Fiindcă ei n-au nevastă! În schimb. ― Îmi faci o vizită? ― Sigur. ― Bine. Herr Direktor! Am venit să te văd.. să mai stăm de vorbă. încrustîndu-şi monoclul în orbită.. Ce vînt te-aduce pe la mine? ― Nimic. ― Ei! Atunci ar trebui să plîngă în fiecare zi! ― A plîns de bucurie. şi ea singură a hotărît ― cum de altfel a hotărît şi Dănuţ. ― Ai dreptate. şi le trece. Dă! Oftează şi ei!. mama a înţeles că-i mai bine pentru Dănuţ să înveţe la Bucureşti. plîng. Olguţa. Herr Direktor? Nu te deranjez? ― Tu! Prietena mea! Îmi pare rău!. A plîns. ― Azi nu-i ca întotdeauna. ― Şi cei însuraţi nu trebuie să aibă? ― N-au nevoie...― Dormea? ― Nu. Herr Direktor! ― Măi! că multe mai ştii! ― Herr Direktor.

. mă încrunt. ― Pleci singur? ― Da. ― Cine ştie?! Dacă face-o prostie? ― Îi fac morală. ― Sigur. ― Îţi place.. cu funcţionarii tăi. adăugă Olguţa.. împrăştiind-o pe capul zimţat aspru de părul mărunt... Herr Direktor îi dezmierdă pletele. tu eşti sever? ― Cu cine Olguţa? ― Ştiu eu!.îmi pare bine. La Bucureşti. n-ai să-l baţi pe fratele meu? ― Pe Dănuţ! Ferească Dumnezeu! Olguţa respiră adînc.. Olguţa. Ştiam eu! Tu eşti sever.― Mîne. ― Merci. ― Nu-i nimica. Herr Direktor. da bun. colonia gîlgîia. Acuma să-mi spui ce-am să fac! ― Ai să-ţi faci un duş cu colonie! ― Bine-mi pare că n-ai ghicit!.. Herr Direktor! Îţi mai fac o fricţiune. frămîntînd amarnic. Herr Direktor. ― Şi dacă mai face una? ― Hm!. am scăpat! ― Ce rău îmi pare! Eu vroiam să-ţi fac o fricţiune.. Dănuţ vine cu Iorgu... Herr Direktor. Altfel nu merg treburile. ― Da-ţi place să baţi? ― Nu. Herr Direktor? ― Slava Domnului. . Herr Direktor.. Astupă-ţi ochii cu mînile. tu ai bătut vreodată pe cineva? . ― Şi ce faci tu cînd eşti sever? ― Dă!. Azi nu te doare capul. peste o săptămînă. şi dacă nu m-ascultă îi dau afară. că acuşi capăt o migrenă. Herr Direktor? ― Straşnic! Parcă s-a mutat Polul Nord în capul meu! Numai ia-o mai încet. ― Şi dacă n-are să te-asculte fratele meu? ― Dănuţ m-ascultă. palma Olguţei se rotea repede. ― Ba mă doare! Cum nu! Revărsîndu-se.. ― Vra să zică.. Vorbesc mai aspru.... E urît şi sălbatec. Azi îi o zi mare! ― Pe capul meu! ― Şi pe altele. Om vedea! ― Hm!. începu Olguţa privindu-l drept în ochi. ― Bună fată eşti tu! ― Herr Direktor. ― Poate! Nu-mi mai aduc aminte! Cînd eram băiat. respiră ea. în timp ce buzele suflau din răsputeri spre creştet... Îmi dai voie să umblu în geamandan? ― Mă rog! ― Închide ochii. ― . Olguţa..

.. Dănuţ.Deschise ochii. Dănuţ. nenorocirea se isprăvea. Acolo începeau poveştile cu Statu-Palmă-Barbă-Cot. începea şcoala. Dănuţ coborî treptele pridvorului cu mînile în buzunar şi umerii plecaţi.. sau bătînd tactul unei supărări... Zărind mingea de foot-ball uitată în ogradă. în omăt. să fie un covor luminat de flăcările sobei şi o pisică somnoroasă. Nimeni nu mai era pe lume. lumea se micşora ca o căsuţă de păpuşă. cu oglinzi numai pentru zîmbete şi ferestre numai pentru soare.. săncapă-n ele numai basme.. decît picioarele măsuţei. scuturase şi alungase împăraţii. era uriaş. cînd se încruntă. ca un trecut.. cu oameni mici ca literile. Ce se întîmplase în turbinca lui Ivan? Ce vînt veştejise. Vra să zică l-au dat afară din casă. cu Prichindel. Şi era o tăcere!.. doamna Deleanu pasienţe sau cetea o carte. Căldura sobei ajungea acolo molatecă şi somnoroasă. . nu ale pridvorului casei părinteşti. Era bine acolo! Aceea era patria lui Dănuţ luminată de focul din sobă ca de un soare al co-voarelor pe care dorm copii şi visează pisici. feţi-frumoşii şi . Olguţa se juca pe-afară.. Închise ochii. Cum ar fi vrut Dănuţ să se facă cerul mic-mic. cu sufletul frăgezit de zîmbete desprinse din spaima somnului. mic şi singur. Ştia cînd zîmbeşte.. Ce înalt era cerul! Ce mare pămîntul! Porni încet spre livadă. De multe ori. aceeaşi. spre sfârşitul vacanţelor mai ales.. aşa cum era cuvertura măsuţei pe care făcea uneori.. îşi aminti că se jucase cu Olguţa. şedea subt măsuţă.. Pisica de la o vreme torcea. nu. că parcă nu era în văzduhul toamnei ― şi o blîndeţă vastă în lumină. Astfel nenorocirile din somn îl deprinseră să socoată nenorocirea ca un prag peste care treci ― deschizînd uşa cu o deschidere de pleoape ― pentru a intra în alba încăpere a luminii. deschizînd ochii. se apropia plecarea. stînd locului.. iarna. pantofii mamei şi pisica.. Acolo.. Acolo făurise Dănuţ o lume măruntă.. fireşte. şi că Dănuţ e altul. numai.. Şi dedesubtul cerului micşorat şi coborît. Şi Dănuţ era fericit. dar ce uriaş cumsecade!. cu animale de statura majusculelor şi căsuţe niciodată mai mari decît o carte de poveşti..Era o dărăpănare atît de străvezie.. cu vîrfurile. înalt şi întins.. aşa cum ar fi vrut Dănuţ. Deasupra măsuţei mai era o lampă cu abat-jour. Dănuţ la mijloc. Dar lui Dănuţ nu-i trebuia altă joacă. cerul. şi jos-jos.. Subt măsuţă se vedeau picioarele mamei în pantofi subţiri. Dănuţ. Ca şi cum treptele suite atunci şi coborîte acum ar fi fost ale vremii.... L-au izgonit. Oftă. Şi-ntotdeauna. şi că ograda-i alta.. cîad se supără. Mingea de foot-ball. Nu-i venea să plîngă. sau strîmbîndu-se pe-o coastă de nedumerire.. că se rănise la genunchi mai adineaori ― şi i se păru că treptele pe care le coboară sînt altele decît acele pe care le suise.. Dănuţ visa că i s-a întîmplat o nenorocire. Dănuţ ştia ce face mama fiindcă vedea ce fac pantofii..

Numai Ali îl iubea pe Dănuţ. Monica alerga după el. Turbinca lui Ivan era goală şi era grea fiindcă în ea intrase durerea din viaţă în locul celei din basme. ― Dănuţ. ― Ce v-am făcut eu? Ce mai vreţi cu mine? De ce nu-mi daţi pace? Smulgîndu-şi mîna din mîna Monicăi porni înainte.. Îmi pare-aşa de rău că pleci! se spovedi ea gata de plîns. nici femeia care stă pe el înfrigurată. ca cerceii cu prea grele nestemate urechile micilor infante. suflări umile. luîndu-l de mînă şi privindu-l cu ochii măriţi. Gîfîia. Ostenise. Pustiu înainte. Oştile care întotdeauna veneau în urma lui Dănuţ sau îl aşteptau înainte ― pieriseră. În drum spre livadă îl ajunse Ali. Dănuţ şedea pe banca de sub nuc. Nimeni nu-l mai însoţea. într-ascuns.. Deasupra ei.poveştile? Turbinca lui Ivan era goală? Dănuţ mergea singur. Pluteau suflete printre pomi şi suflete se desprindeau din iarbă şi din vînt. Dar toamna? Monica se tupilase după trunchiul unui măr domnesc. De-acolo. . Săracu Dănuţ! Şi fiindcă numai Ali mergea după Dănuţ. deşi gonită. înainte-l aştepta şcoala. Monica porni după Ali.. Şi după ce va pleca Dănuţ.. împovărîndu-le. pustiu în urmă! Din casă-l izgoniseră. nemişcat. stai puţin. şi căderea frunzelor dezmierda mîhniri fără de frunte şi sfîşieri fără de mîni. mirodenii pipărate. şi arături ― fructele şi frunzele crengilor ― trunchiurile pomilor ― pămîntul ― frunzele şi fructele căzute ― şi firele de iarbă-ncovoiate miroseau de-a valma toate-toate. merele pline încovoiau crenguţele. ― Ce i-am făcut eu? murmură Monica acoperindu-şi obrajii cu mînile. De aceea îngenunchease. miresme stinse. abia simţite. ― Dănuţ. gudurîndu-se pe lîngă el. Şi pretutindeni începea o plecare. cu genunchii strînşi şi coatele împreunate. Monica-i vedea numai capul aplecat asupra mesei de stejar.. şi grădini. Soarele umed ― adierile vîntului de pe mirişti. Ali la Medeleni. Soarele-l bătea în plin.. Arome dulci şi amărui. şi nicăieri nu se vedea tristul cufăr al plecărilor. ― Dănuţ! Cu cozile fluturînd pe spate... Monica ţinea tovărăşie lui Dănuţ. cîrlionţîndu-l cu aramă. cu duioasa apăsare de moarte a toamnei pe păduri. înstrăinîndu-se de-ai lui în toamnă. acoperindu-şi ochii: să nu mai vadă şi să nu mai plîngă. Dănuţ! Îl ajunse în livadă. desluşite totuşi. amîndoi vor rămînea singuri: Dănuţ la Bucureşti.

Dănuţ le recita din braţele doamnei Deleanu şi. ― Sst! Pe la moaa Mugului .Pe masa de stejar cădeau frunze. Monica ar fi cutezat să iasă din ascunzătoare. Purta rochiţă ca şi Olguţa. Fără înţeles.. pentru el.. O lacrimă de-ar fi lucit în soare căzînd din ochii lui Dănuţ. dădaca lui. versurile căpătau odinioară farmecul naiv al buzelor care mai degrabă ştiau să rîdă decît să vorbească. lumini de soare şi nuci întunecate în cojile verzi. Sufletul lui Dănuţ se îndepărtase atît de mult de trupul lui Dănuţ. Dar numai frunzele cădeau din crengile de nuc. Unu Ilă Duduilă Eşti caş Toporaş Pe la moara Murgului Trece fata turcului C-un cojoc De motoc C-o pestelcă Strecătoare Una mara Două para Triaria Compania.. Dănuţ avea vreo trei ani.. că murmurul buzelor lui era al unui copil care abia ştia să vorbească.. pînă ce-adormea. ― Nani. Cînd se culca. Dănuţ! răsuna ca prin vis glasul doamnei Deleanu din patul slab luminat de lampa cu abat-jour verde. Pe-atunci. le recita în şoaptă. după ce isprăvea. şi numai zîmbetul era poate al lui Dănuţ dacă nu al soarelui de pe obraz. Şi o bucovineancă. cu scoarţele de foi de nuc suflate cu lumini de soare... Şi Dănuţ şoptea mai încet: Eşti cas Topoas. îl învăţase încetul cu încetul versurile copilăriei ei. Unu Ili Duduili. căpăta bomboane şi sărutări. poate în dorul satului de peste graniţă. Se desfăcuse parcă un străvechi gromolnic. şi cînd îi era somn anunţa: "Vau naniţi". Şi capul unui pui de faun.. aplecat. visa.

. să ţi-l culci pe palmele tale. sau. rupte din trecut: Unu Ilă Duduilă Eşti caş Toporaş..... Da. Dănuţ oftă.. începu să se îndepărteze de-andaratelea... Monica îşi acoperise pieptul cu mînile: tremura.. şi-atît de trist i se desprindeau de pe buze. Şi să uiţi... dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni. Şi pomii astă primăvară erau înfloriţi... ― . şi-acum nu mai aveau flori... . şi-ar fi venit toamna ― ce-ar fi făcut?. şi el .. Toamna... Îţi vine să dormi cînd eşti trist...? Ţţ-ţţ! Şi Dănuţ zîmbea fiindcă numai gîndul lui mai auzrea că fata turcului avea: Un cozoc.. Dacă Dănuţ ar fi fost o frunză pe creanga nucului... Frunzele cădeau sau vroiau să cadă?... ascunzîndu-se pe după trunchiuri. îţi vine să dormi.Cădeau frunzele nucului cîte una şi mai multe laolaltă pe masa de stejar.Cînd eşti trist de tot.... şi cădeau frunze galbene din ei. Se opri.. pasările pleacă şi frunzele cad.. Se ridică-n livadă ― pe măsură ce se lungeau umbrele ― răcoarea umedă.. uitîndu-se: Dănuţ nu se mişca. Ce să mai facă ele pe crengi!. Frunzele erau moarte?.. Dacă venise toamna!.... Toate frunzele din jurul lui ar fi căzut. Şi Dănuţ era îmbrăcat subţire! Dacă răcea? Se ridică în picioare. Di motoc. Nu..Tece fata tucului.. foşnind uscat. Frunzele cădeau şi mureau jos pe pămînt fiindcă venise toamna. Poate de asta versurile cantilenei care lăsa zîmbetul somnului pe buzele lui Dănuţ ― pe cînd avea trei ani ― acum fără de înţeles. . . O luă la fugă din răsputeri ca să aducă mai degrabă pelerina lui Dănuţ. frecîndu-şi genunchii îndureraţi.De ce cădeau frunzele?. Şi adormea zîmbind. Fiindcă venise toamna. Dar cînd te deştepţi? Iar eşti trist şi nu mai poţi sadormi din nou!.. Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte. Cînd vine toamna...

.. Nucile cad şi se sfarmă!. Merg în urma sicriului lui Dănuţ.. Dac-ar avea..Cînd eşti trist de tot îţi vine să dormi şi să uiţi.... . Dănuţ. "Dănuţ! Dănuţ! Unde eşti. lîngă rîpă.. Mort Dănuţ?. şi cine ştie unde l-ar fi azvîrlit..... Văzînd că braţele nu sînt ale mamei lui. ― Cine ţi-a dat voie să mă săruţi? ― De ce mi-ai adus pelerina? ― Ca să nu răceşti.. Şi lui Dănuţ îi vine să plîngă fiindcă şi el merge în urma sicriului.. alunecă şi se aşază lin. Mai bine la şcoală. fără să ştie de ce.. apucă şi trase. toamnă! ... şi buzele închise îi sărutară buclele.Toţi sînt în doliu.. Plîng. Un gînd ciudat se apropia de Dănuţ... Şi parcă se temuse de Monica. ca unui biet om trist. Ce repede trecuse vacanţa! Începea şcoala! Pleca.. ca unui om cu capul sfărmat... îngînă Monica.... El.. mort?. ca în întuneric. Fără să spuie o vorbă.. Şi noaptea cu strigoii? Singur! "Nu. Capul Monicăi zvîcni îndărăt. şi l-ar fi amestecat cu celelalte frunze...... braţele ei subţiri îi încolăciră grumajii... Da. În fundul livezii era o rîpă înaltă ― tot atît de înaltă pentru Dănuţ cît era pentru o frunză creanga de pe care se zvîrlea în jos. şi fără să vrea. le-ar curge sîngele pe coajă.. Dănuţ sări în picioare scuturîndu-şi buclele.. Dănuţ.... docil. şi nimeni-nimeni n-ar mai fi ştiut de el. cînd se apropie spaima care-ţi apucă inima şi ţi-o gîtuie.. Dănuţ? Unde-i Dănuţ?".. cu şiroaie de sînge pe obraz. înghiţind.. de dinafară parcă... şi-i păruse rău. cu capul sfărmat. ― Eu? "Nu se poate!" murmură un gînd îndepărtat şi învăluitor ca orizontul răsăritului.. ― Mai bine-aş răci. şi l-ar fi luat vîntul. ca unui om.. Era frig.. Dănuţ pleacă la şcoală.. O amintire trecu pe dinaintea ochilor lui Dănuţ: la începutul vacanţei.. Monica răsări îndărătul băncii ca o icoană luminată de candelile apusului. aşa de ciudat că ochii lui Dănuţ se deschiseră mari şi orbi. Ce te-amesteci? ― Dacă mi-i milă de tine! ― Cine ţi-a dat voie să-ţi fie milă? N-am nevoie! Aaa! Nu se isprăvise vacanţa! Are să le-arate el! întîlnind cozile Monicăi. Nucile n-au sînge.. pe vremea caiselor. o trăsese pe Monica de cozi.ar fi rămas din ce în ce mai singur ― aşa cum era acum. Şi l-ar fi găsit boarul jos.Toamna mor nucile sfărmate şi frunzele căzute." . .. aşeză pelerina pe umerii lui Dănuţ. . în livadă..Frunzele plutesc. ― Mort? Singur în sicriu? Singur în groapă? În pămînt negru?. Şi el s-ar fi aruncat de pe creangă.

În gloria luminilor ― ca-n ţara unor torţi înălţate de braţele curtenilor ― un punct negru tresări şi pieri.. Un zîmbet fericit îi răsturnă capul pe spate. domnul Deleanu răsuci o ţigară şi o aprinse aplecîndu-se pe marginea patului. ― Da vrei să fugim împreună? Capul Monicăi făcu semn că da. c-un pumn adus lîngă frunte.. Dănuţ fugea subt foile de aur.. ridicîndu-se. ― Îmi pare rău. ca un lung păr despletit. ca statueta fugii răsturnată.― Te-ai supărat... Se smunci atît de tare.. Şi-n faţa lui fugea Monica.? Nu-i vedea faţa: numai cozile blînde şi grele.. ― Hii. căluţ! murmură ceresc glasul din vis. Se acoperi cu pledul pe picioare. ― Hii. şi visul care avea să unească din nou cozile ei cu mînile lui Dănuţ. ducînd cu el condurul delicat pierdut de vară pe cea din urmă treaptă a palatului ceresc.. Şi ce ochi dulci. Prin întuneric. Monica? o întrebă el dulce. cu faţa plînsă şi bitoare.. Nu ţi-e frig? Capul Monicăi făcu semn că nu. Toamna.. Monica-şi răsturnă capul pe pernă aşteptînd somnul. ― Hii. ― Nici tu nu dormi? . Monica.... îl flutura pe dinaintea ochilor. cu picioarele îndoite de la genunchi. încît visul. dezvelită. Nori lungi şi subţiri se aşternuseră din înaltul cerului siniliu pînă în zarea apusului. căluţ! răsună puternică şi ascuţită vocea lui Dănuţ. Tot nu se isprăvise vacanţa! Trezit din somn. ― Tu eşti căluţ şi eu te mîn: da? ― Da.. ― Hii. Cu foşnetele toamnei şi ţîrîitul greierilor. căluţ! Rîzînd cu ochii închişi. ca nenumărate trepte de marmură ale palatelor din basme.. Şi soarele apuse dincolo de lume. fără să-l poată vedea pe cel care-o mînă de la spate trăgînd-o de cozi. şi melancolia prinţilor îndrăgostiţi de o cenuşăreasă. zveltă.. Ali ţîşni săgeată.. balul alb al lunii ondula pe la fereşti. lăsînd să-i cadă cozile din mîni.Aleargă prin livadă. albă în goliciunea copilărească şi cea lunară. verzui şi aurii! Şi buclele lui cu miros de castane coapte! Şi ce repede-i trecea supărarea!. Şi ce cuminte era Dănuţ! Ce surîs blînd avea!. îngăimînd cuvinte nedesluşite. ― . Monica tresări prin somn. celălalt repezit de-a lungul coapsei. căluţ! . Dormea pe-o coastă. Pardon. O rîndunică poate. Şi pretutindeni printre ei. Cu cozile de aur în mîni..

Doamna Deleanu se coborî din pat. Alice. pulpele lin rotunjite. ― Bieţii copii! îngînă pentru ea mama lui Dănuţ. Unu. Cea din urmă căruţă a şatrei de ţigani se oprise în drum. Cu mişcări nesigure şi albe cădeau petalele unui trandafir de pe măsuţa de noapte: cum se dezvelesc copiii mici prin somn. ― Ce face? ― Doarme. şi mîţa unghiulară. Anica privea cu spaimă degetul vrăjit căutîndu-i în palmă cărările vieţii. ― Bine-i să fii copil! dădu din cap domnul Deleanu turtindu-şi ţigara în scrumelniţă. îi alintă cu vîrful degetelor buclele rotunde şi ieşi încet. răscolind umbrele. Subt coviltirul de culoarea norilor zdrenţele galbene şi roşii ale ţigăncilor şi sclipirea focoasă a salbelor abia se desluşeau prin întunericul înceţoşat de fumul lulelelor. legată cu o frînghiuţă îndărătul căruţei. Anica. cînta poate. descoperind picioarele lungi cu genunchii zgîriaţi. II ROBINSON CRUSOE Ploua. Cînd rare. Caii firavi muriseră parcă în picioare.. ― Cam tîrziu.. Intră în vîrfuri în odaia lui Dănuţ. vorbele sorocului aduceau nădejde sau înfricoşare. Un glas femeiesc momea încetişor. apăsînd şi ridicînd clampa.. îşi odihnea sufletul şi mîna desfăcută în palma castanie a ghicitoarei. Ca un copil de casă adormit la picioarele unei albe castelane al cărei evantai de pene albe îi lumina somnul. Dănuţ dormea cu buzele întredeschise. De subt coviltir un glas aspru .. înstelat cînd şi cînd de luceferi rubinii. mieuna slab. Se dezvelise. În palma desfăcută îi juca o lumină de lună.― Fumez. ceva mai încolo de poarta ogrăzii boiereşti. Cămeşa albă se îngrămădise înfoiată deasupra genunchilor. adormind un copil sau o durere. gleznele subţiri.. ― Cîte ceasuri? Flacăra unui chibrit clipi. Ploaia se înteţea răscolită de vînt. zgribulită în burniţă. cu capetele grele... potecile norocului şi dumbrăvile dragostei. Lumini de lună îi tremurau prin păr şi pe obraji. îşi aruncă pe umeri chimonoul. cînd repezi şi bolmojite. mut.. cînd visează. Doamna Deleanu îl înveli.

Se scutură înfrigurată şi alergă spre casă. lăsînd în urma ei văzduhul sur. zbîrcite de păianjeni pe dinăuntru ― lumina intră ca un val de dantelă de mult aruncată acolo printre celelalte vechituri. în întregime. Privirile-i alunecară spre zarea afumată. Trecînd pe subt stejarul de la poartă. ca nişte broaşte ţestoase cu albastră carapace. Ploaia vorbea singură ca o cerşetoare nebună. bucoavnele. Ghicitoarea îşi luă banii şi porni spre căruţă. Prin ferestruicele de mansardă ale podului ― zăbrelite de ploaie pe dinafară. ca un favorit. Mirosea a lemnărie încinsă de căldură. la fiecare capăt al mesei. şi chipurile lor păreau icoane ale colbului şi ale păianjenilor. decît trebuinţele. Nu avea voie să-mi vorbească decît papagalul. nu ale unor feţe omeneşti. înţepeniseră subt apăsarea vremii. Încăpătoarele fotolii şi canapele... castanii sau aurii.. gromolnicele şi ceasloavele răsfoite de uscatul deget al Fiţei şi colindate de ochii ei verzi zăceau în lăzi sau grămădite pe jos. cu gît şerpuitor de lebede. cît şi ale vremii lor. stranii instrumente de muzică ― născociri ale unui strămoş meloman şi şui ― aşteptau pe strănepotul în care avea poate să învie sufletul străbunului să le dezlege melodiile amuţite. a putregai uscat şi a colb de arhivă. zări urma slabă a unui pneu de automobil. Oftă. mai întortocheate. care de care mai sucite. Toate drumurile erau şterse de cenuşiul des. mari şi mici ― desprinse treptat de pe zidurile odăilor de jos ― se rezemau laolaltă pe umărul aceleiaşi uitări. aşteptînd să le arunc cîte o bucăţică de carne. ". Aşa că aroma de proaspete piersici. Cînele meu care îmbâtrînise şedea totdeauna la dreapta mea.." .bodogăni răstit. Odaia Fiţei Elencu fusese surghiunită în pod. Şi toate înecate în tăcere! Teancuri de portrete cu rame negre..Mîncam ca un rege în faţa curţii. ovale sau pătrate.. era îngrozitor de veselă. În priveliştea moartă. Vioare de lemn blond cu gîtul curb. vioare brune ca zahărul ars. Şi toate cărţile. Într-un ungher. ca osemintele unui ciumat. căruţa cu ţigani se îndepărta ducînd subt coviltir cele din urmă focuri şi culori ale toamnei. Anica intră în ogradă cu capul plecat în jos.. mandoline şi ghitare. ca o bolnavă lumină de lună. cobze. în pod. căptuşite cu mătasă albastră ― înadins adusă din Franţa ― cărunţiseră de cînd tăcerea moţăia în ele. de lemn sau catifea. Cînii strînşi pe subt streşini abia o priviră. Şi cîte nu erau! Pe măsură ce porniseră bătrînii din casă luînd drumul cimitirului. podul se umpluse cu tot ce le îndestulase mai curînd tabieturile şi ciudăţeniile lor. cele două pisici. viole cu pîntecele bombat ca al voluptăţii. Nu s-auzea nici un lătrat. cu picioare arcuite şi primitoare speteze... Taburetele..

. Insula lui Robinson. Dănuţ întoarse cartea pe dos. ţinea papagalul. un păianjen alegoric îşi ţesuse o pînză neglijent poligonală. inofensivă şi drăguţă ca o grădiniţă de albăstrele. luă o persică fardată şi muşcă din ea zgomotos. veghea şi un papagal ― aidoma cu cel de pe copertă ― numai că era împăiat. datorite pe rînd magnetismului ordonat al doamnei Deleanu şi izbucnirilor tumultoase ale domnului Deleanu. în tovărăşia unui cîne adormit şi a unui papagal împăiat. ca pe găurile unui fluier. ori nu . dincolo de gărduţ. în gaura neagră-verzuie. numai că barba şi musteţile-i erau castanii. înzestrată cu masivă mobilă de birou bărbătesc. Musteţile spiritual răsucite. ca şi cum ar fi vrut să-l sărute sau să-l pască. iar cele patru degete de păpuşă ale mînii drepte pluteau pe spinarea căpriţei care întindea botul spre papagal. ca o glugă ― radia o umbrelă făcută din frunze de palmier cu marginele roze de soare subt cerul albastru prin care literile titlului defilau roşii: Robinson Crusoe. Şi era foarte bine ! Barba lui Robinson de pe coperta cărţii era umedă şi plină de picuri aromaţi. fiindcă deasupra căciulei ţuguiete ― care-i acoperea şi urechile şi ceafa. Se numea Ali.. biroul era o odaie ca oricare alta. se vedea marea. Hîrtiile şi cărţile celor două birouri ― de la Iaşi şi de la moşie ― ale domnului Deleanu.. se mutase în podul cu vechituri. Dănuţ era Robinson Crusoe în insula lui Robinson Crusoe. Da aşa-i plăcea lui Robinson: să umble gros îmbrăcat pe orice vreme! Sarica de blană bărboasă era croită pe talie. Pisicile dormeau. pesemne. Trebuie să fi fost tare cald cînd se fotografiase Robinson. ca ale cuiva care saltă un copil pe genunchi ― se încrucişa o lopată cu altă unealtă decapitată de chenarul coperţii. aveau flux şi reflux.Ajungînd la acest pasaj. Robinson Crusoe mînca piersici. De subt căciulă îi năvăleau cîrlionţii pînă deasupra sprîncenelor. Cel mai fericit om din lume era Robinson Crusoe.. aşezînd-o pe podea. Robinson avea o faţă foarte simpatică ― aducea cu Moş Crăciun. Între coliba ― mai mult peşteră ― şi palmierul de trunchiul căruia atîrna o nucă de cocos. Din colibă pornea iarba tînără cu reflexe verzi de acuarelă udă. Cînele fugise de pe copertă şi sforăia în pod la picioarele lui Dănuţ. La intrarea colibei.. în colibă sau pe acoperişul ei. fiindcă în podul cu vechituri al Medelenilor. ridicată deasupra genunchiului stîng. La picioarele lui ― depărtate unul de altul şi în vîrfuri. ― nu se vede pe ce! Şedea cum stau fachirii. fiindcă toate degetele ― corect alineate ― se rezemau pe spinarea verde. În epocile fluxului. barba frumos retezată. obrajii rumeori. În mîna stîngă. cu vesela sihăstrie a cromolitografiilor. Adică papagalul susţinea mîna. Robinson era aşezat pe. pe aer. ţinută în cea mai amănunţită ordine şi curăţenie. în acele epoci domnul Deleanu ori nu era acasă. ca un breton drotat. Tot în pod. aşa cum îl arăta lucioasa cromolitografie de pe copertă.

― Ce verşi e pentru tine! ― Ei! Papa! Vrei să nu vărs de loc? ― De ce? ― Ai să crezi că fac dinadins. din buzunarele tuturor hainelor... Domnul Deleanu sorbi din ceaşcă. În epocile refluxului. cutii de chibrituri. pijamalelor şi paltoanelor năvăleau tomuri multicolore şi proteiforme. cutii cu tutun cu ţigări.. dosare. O vărs sau n-o vărs? întrebă ea..E ciudată şi jignitoare uşurinţa cu care se răpeşte libertatea unui om într-o societate civilizată care ştie să respecte averea şi nu ştie să respecte omul. O arestare preventivă. închipuindu-şi spasmul clopoţelului justiţiei statuare şi irascibile ca toate femeile care fac puţină mişcare. da mi-i ciudă că nu-i frumos! ― Ce să facem noi oare? se întrebă domnul Deleanu c-un ochi la Olguţa şi altul la memoriu. . telegrame. e un sechestru asigurător asupra persoanei.. peste tot. ".. Şterse.. dezlănţuise refluxul. papa. cu pălăria în cap. de pe etajere... Domnul Deleanu aprinse mînios o ţigară. Olguţa? Olguţa îl privi pe sub sprîncene. carnete. Mă plimb prin casă. stăpînindu-şi un căscat din senin venit ca un strănut. Respect. Madam Blumm. în definitiv. cu umbrela şi sacoşa în mînă. În acele epoci doamna Deleanu nu intra în birou. din dulapuri. aştepta în salon.. informaţii. fiţuici. Domnul Deleanu lucra ca Neptun în viitoarea valurilor. peniţa alerga de-a latul colii de hîrtie.lucra. Confirmat mandat. de pe dulapuri. Soţie soseşte bani. afară de Olguţa." Cînd lucra. Interveniţi urgent. Blumm" Arţăgoasă. O telegramă sosită. trăgînd cu urechea şi oftînd pe nas de durere şi gutunar. pardesiurilor. ― Îţi aduc cafeaua.. şi oratoria întemniţată în peniţă izbucni: "E revoltătoare". ― Am! oftă ea. nimeni nu intra în biroul domnului Deleanu. caiete. de la Iaşi.. din saltare. Olguţa din farfurioară. de dimineaţă. scrisori. apropiindu-se cumpănitoare cu ceaşca în mînă. recipise. vehement izgonită din birou. Rog lucraţi memoriu cameră acuzare. reviste. Zîmbi. ― Tare-i frig şi urît... papa! Îţi vine să fii bolnav! ― Mi se pare că n-ai ce face. "Arestat bancrută frauduloasă. aruncă o privire piezişă pe motivarea stereotipă a mandatului de arestare. fireşte. ziare.. coli. Nu mă lăsaţi.. halatelor.

Ne-am fi jucat împreună! Eu aş fi vrut să fim fraţi. femeia ceea din salon divorţează? ― De unde şi pînă unde? ― Oftează. ca toate croitoriile: întraceasta se lucra la zestrea şcolară a lui Dănuţ. ― Cu madam Blumm? ― Lasă. Da-i foarte bine aşa cum eşti! ― Pe placul tău? ― Da.. Ne-am face de cap! ― Da am face şi treabă. ― Da eu nu te las să lucrezi. şi iar începea. Olguţa! ― Papa. ― Unde? ― În salon.. papa!. papa. Văd eu că ai de lucrat.. Cu mînii intermitente dar mereu împrospătate.. Olguţa! ― Păcat că nu eşti tu mic.. maşina de cusut îşi învălmăşea zornăitul metalic într-un galopant crescendo. ― Ce bine-ar fi. papa. brusc amuţea. ― Bine ne mai împăcăm noi doi. Olguţa? ― De ce.― Lasă papa.. Asta-i altceva. Ce au. că are să plîngă! ― Bravo. Mă duc.. papa. Parcă te-aş fi căpătat cadou de la moş Gheorghe! Sofrageria era năpădită de funigei coloraţi. tu nu trebuia să te faci tată.. eu ţi-aş dicta şi tu ai scrie. ― Cînd ai să fii tu mare. papa.. ― Mai încape vorbă?! ― Tu mi-ai dicta. papa! Da ce-s eu?. ― Da. adăugă Olguţa ridicînd sprîncenele. ― Papa. papa. ― Sîntem prieteni. papa! am rîde tot timpul şi-am bea la cafele! ― Da. şi eu aş scrie. papa! Nu pot s-o sufăr: a vrut să mă sărute! ― I-auzi! ― Da.... Le-aş arăta eu! ― Ai dreptate! Clientele-s teribile! Ar trebui să plătească dublu. papa. cucoanele că sărută tot timpul? ― Asta-i ocupaţia lor! ― Eu n-am să sărut niciodată! ― Nici pe tata? ― Ba pe tine da. ― Şi facem amîndoi ordine în birou! Olguţa zîmbi. şi după ce-aş obosi. ca o . papa! O dăm afară. Ştia ea ce înseamnă să facă ordine! ― Halal tată ai tu. ― Clientele. Te deranjez. papa? ― Să lucrăm noi doi împreună. Olguţa! Şi după asta o dăm afară şi-o expediem la gară.: Şi n-ai mai avea nevoie de secretar! ― Pe tine te-aş pune să primeşti clienţii. Tu lucrezi şi ea oftează! Am să fac atîtea game la pian..

.. În locul ei răspunse cun surîs afabil. ermetic albă în şorţ de soră de caritate. adică. D. . îmbrîncite de pedala cu deşănţată brutalitate a unui rix într-o tavernă de apaşi. Madam Blumm dădu din cap. Acul şovăi în mînile Monicăi... Dac-ar fi ştiut cineva!. "Cine ţi-a dat voie să mă săruţi?" se supărase Dănuţ cînd îl sărutase în livadă.. cu metrul de muşama încolăcit pe după gît şi foarfecele în mînă croia pe masa întinsă... broda iniţiale pe batiste. ― Cucuţî! ― Doo. Olguţa lăsă pedala. "Dragă Dănuţ. procesiunile de călugăriţe ale gamei normale se strecurară prin salon. Adevărul. imperceptibil mai mic. n-ai văzut tiparul? Monica tresări." Da.. cu spatele puţin adus. Şi domol. Limbuţia etnică şi profesională a cusutoresei adusă de la Iaşi negăsind nici un ecou. Se dărîmau sunetele. la catalog. fiindcă nici mînile Monicăi nu puteau să-i spuie lui Dănuţ altfel decît: Dănuţ. aşezată de profil lîngă fereastră. Cine ştie! Poate că Dănuţ i-ar fi dat voie să-i fie drag. scăpînd batista pe genunchi.. năvălea aprins pe obrajii aplecaţi asupra sufletului. pe un scaun cu două pernuţe....D. se prefăcu într-un viscol de vibraţii urzicătoare. madmazel Clara. Cine i-a dat voie să-i fie drag? Şi zîmbi.D.. replică pianul profund..soţie care-şi ceartă soţul în rate pasionate. "dragă Dănuţ". ― Monica. punînd şi pedala. cu ajutorul pedalei din nou puse. Acalmia se lăsă ca un parfum de tei. "Cine ţi-a dat voie să-ţi fiu drag?" s-ar fi supărat Dănuţ dacă ar fi ştiut. Aşa avea să-l strige la şcoală.... Gama sireapă amuţi. Un bubuit bas de furtună în munţi zbîrnîi prin salon. De aceea. într-un ţiuit străpezitor de chinină în urechi. ca un parfum de garoafe. adică: Dănuţ Deleanu. D... în extrema stîngă a clavirului. stridenţele din dreapta.. cu o blîndeţă iezuită.. plin de pistrui. spre cruntele sonorităţi din stînga.. Olguţa vroia să facă douche écossaise timpanului clientei. pînă cînd.. chiar şi locul tiparului. lovindu-se de geamuri şi oglinzi. care ştia orice. Cele două iniţiale erau întîia scrisoare de dragoste a Monicăi. Monica broda pe întîiul D puţin mai mic decît pe-al doilea. D. Doamna Deleanu. Monica.. dezminţită de dansul picioarelor de pedale şi de jargonul roş al părului.. gama începu să alerge într-un tempo zglobiu subţiindu-şi sunetele. ― adică: Dan Deleanu.D. din care se prăvăliră îndărăt.. Vaierul creştea. se convertise în muţenie posacă. Olguţa bătuse înverşunat un dublu do. Cu degetul cel mic al mînei stîngi şi cu cel gros al mînei drepte.

Şi el bine mai vorbea şi tot pe dinafară! La el era scăparea. răspundea Olguţa expropriindu-l pe Mozart şi viitorul. făcîndu-le egal şi monoton ca un exerciţiu de dimineaţă.. în muzică Olguţa avea simpatii şi antipatii violente. după somn.. Aşa da! La fel cu Raşela. bătînd din picior. pe teama ei. Întoarse capul. Domnişoara Raşela cetea Fleurs du mal şi cînta la pian operele lui Wagner. ― Am să studiez concertul meu. Era rău dispusă.Olguţa trăgea cu urechea şi coada ochiului. ca şi cum astfel şi ea ar fi crezut că-s adevărate minciunile lui Ion. ― Nu ţi-i ruşine să spui minciuni? sărise Olguţa. În salon era frig.. ― Ooff! Braţele Olguţei osteniseră. ce să fie! Îl ajunge şi pe el ceasul morţii. îndemnîndu-le oarecum să se adeverească. şi cu tumultul muzicii pentru care ai plătit bani şi-ţi dă ameţeli de cap. drept răspuns la casnice întrebări. Olguţa întoarse capul cu scîrbă. Ca şi în viaţă. Madam Blumm adormise...... Însă timpanul auditoarei era deprins mai demult şi cu notele enervante. Şi-i era ciudă pe ea.. numai că notele Raşelei multe parale mai costau! Cucuţî sămăna lui conu Iorgî. Olguţa? o întreba doamna Deleanu în timpul vacanţei cînd o vedea cam rar prin salon. Închise caietul. Încetul cu încetul începu să scurteze cîmpul gamelor. Madam Blumm . Pentru ea.. ― Ce mai studiezi tu. privind peste umăr. minunîndu-se de lipsa notelor. Pe lîngă asta... Olguţa cînta pe dinafară. de două zile. Madam Blumm avea o fată absolventă a clasei de pian de la Conservatorul din Iaşi. Nişte vorbe. dar şi invidia celorlalţi comercianţi.. Nici nu i-ar fi trecut prin minte Olguţei că auditoarea devenise admiratoare. Madam Blumm aproba. ca o supă fierbinte. succesorul lui moş Gheorghe la grajd. Concertul ei suna a melancolie. Ploaia întuneca geamurile.. Începu să cînte concertul de Mozart în la major. ― Cum? Nu-şi crezu urechilor. fără să-şi fi lepădat sacoşa şi umbrela. ― Ia. de cîte ori rămînea singură se temea de minciunile lui Ion. că-i vremea! oftase Ion. De-atunci. Lumina intra alburie ca o pîclă.. o dată cu ploaia intrase în sufletul Olguţei o nelinişte pe care ar fi vrut s-o bată şi n-avea cum. Buftea. Adormise orchestral: sorbea aerul suspinînd. ofta şi şuiera pe nas şi pe gură... Dănuţ pleca. şi nu mai avea pe cine să se supere. Concertul de Mozart era prietenul ei.. pentru piano şi orchestră ― de astă dată cu note. Monica era prietena ei. Ş-atît. horăia. din întîmplare auzite: ― Ce să fie cu moş Gheorghe? Că tare s-o mai sfrijit! întrebase vatavul unei moşii învecinate.

"Spunînd adio insulei."Puţin după aceasta barca cu proviziile promise fu trimisă în insulă.. dar violele şi dulcile violoncele ale melancoliei. Clapele. Dănuţ oftă ― şi începu din nou lectura. aşternuse peste toate cele. plîngeau cu aceeaşi lungă aplecare de arcuş "spunînd adio insulei".. fericindu-i.. Şi iarăşi: "Spunînd adio insulei".. După rugăciunea mea. acum nu mai erau decît sîmburii. cînelui şi a pisicilor. Urgent şi implacabil. luai cu mine căciula şi umbrela".. vechi tăceri. altfel decît în sarbăda tălmăcire. nu ale textului. gîndul lui Dănuţ. . .. dormind ― poate murise. salvat din viaţa aceasta tristă în aceeaşi zi a lunci în care scăpaseră din sclavia maurilor din Sale... umbrela şi papagalul... Pe chipul lui..."Puţin după aceasta". că se desparte pentru totdeauna de-o poveste îndelung trăită.. pînă ce n-a mai văzut-o? Şi nici n-a fluturat batista? Dănuţ privi din nou cromolitografia de pe copertă: Cum? Tristă viaţa din insulă? Atunci de ce rîdea Robinson?. piciorul Olguţei lovi în pedala a doua a surdinei. adîncite brusc. după o şedere de 28 de ani. . Lacrimile erau ale lui Dănuţ. comandantul puse într-însa şi lăzile cu hainele marinarilor. . Cu mînie şi revoltă. Nici Dănuţ nu fusese cruţat de lunga trecere de ani. Ninsoarea colbului şi a aţelor de păianjen. adăugă. se vedea că Robinson îşi părăseşte insula... luai cu mine căciula. pe care aceştia le primiră foarte bucuroşi". Afară ploua. textul pleca subt ochii lui Dănuţ."În insulă"... Iar pe la geamuri ― ploaia. Şi de ce rîdea parcă şi . Preocupat de căciulă şi umbrelă. Papagalul cu pene veştede şi prăfuite amuţise. împăiat cu trecut.horăia lugubru.Trecuseră ani mulţi prin file şi prin pod. ochii lui Dănuţ îşi luară un lung adio de la cromolitografia de pe coperta pătată de lacrimile bucuriei.."Astfel îmi părăsii insula. "Spunînd adio insulei. Mai erau şapte rînduri pînă la sfîrşit. Plîngea şi Robinson. cenuşii troiene.. la 19 decembrie 1686. Împainjeniţi de lacrămi. Pe-atunci ― pe cînd zîmbise pe copertă ― nu ştia c-are să plece. de pe vapor." Şi nici n-a mai privit insula. Ali îmbătrînise.. . scînciră. tălmăcitorul uitase lacrimile. Toţi lucrau în casă... ploaia.. de la masa lui Robinson în tovărăşia papagalului. ca inimi mici de lemn. cum un îndrăgostit aşteaptă trenul nu pe peron ci în sala de aşteptare. şi iar ploaia sură. fiindcă-i ceva mai aproape de casa iubitei şi ceva mai departe de ultimul prag al despărţirii. neuitînd nici banii despre care am vorbit şi care stătuseră ascunşi atîta vreme încît ruginiseră". în văzduhul toamnei şi-n clepsidrele vremii... Ochii ceteau din răsputeri "puţin după aceasta". cu cinci rînduri mai sus.. Odinioară rîdeau cărnoase piersici. două luni şi nouăsprezece zile. Olguţa îşi lăsă fruntea pe claviatură. zîmbind ce-i drept.

.. şi ca să treacă mai departe îşi încorda pulpele smuncindu-se pieziş.. Olguţa înainta greu... luîndu-şi numai căciula.. În răstimpuri... ca un coşmar.. Dincolo de pod începeau băncile şcolii.. Îndesa cu toată puterea degetelor în botul galoşilor ca să nu-i piardă. Îngenuncheat în faţa icoanelor. Şi Dănuţ singur în faţa oceanului de bănci şcolare. Sufletul lui Dănuţ era o insulă din care plecase Robinson Crusoe. înghiţi şi pod. zîmbitoare poze.insula în jurul lui. a treia. nimic! Dănuţ închise cartea. a opta. tăcerea e ca răsunătul unui cor îndepărtat. Îşi aşezase cartea pe genunchi. Şi nu luase nimic din insulă! O pietricică măcar! Un pumn de nisip! O floare sau o frunză!. Îi erau prea mari... "Spunînd adio insulei". Parcă mîna o minge de fier cu paşi de piatră în fundul unei mări împăienjenită de meduze. Trebuia să meargă tîrîş prin mîzga lunecoasă.. Cetea şi plîngea ştergîndu-şi ochii cu mînile. şi clipă.. îşi plecă obrajii uzi deasupra coperţii şi sărută adînc şi lung întristarea colorată a fericirii. rumenea chipurile întunecate ale icoanelor. "Călătoria mea fu norocoasă. În jurul unui om bătrîn care se închină. În grabă." ― Treizeci şi cinci de ani. a patra.. Dumnezeu îi împlinise statornic rugăciunile: avea să i le-mplinească . a cincea... Dănuţ îşi rîndui cartea în lădiţa jucăriilor stricate şi-a poveştilor cetite. după ce lipsisem din patria mea treizeci şi cinci de ani. murmurară încă odată buzele lui Dănuţ în tăcerea podului. şi alte clase încă.. Olguţa-i luase pe-ai lui Dănuţ. În pod era numai ce-a fost odată. drumul îţi înnăduşă pieptul şi-ţi loveşte inima.. În pod era insula lui Robinson Crusoe. Cu trupul înfăşurat în pelerina de cauciuc şi capul gol acoperit de glugă. umbrela şi papagalul... moş Gheorghe se închina. deznădăjduit de larg deschisă. negăsindu-şi galoşii. Plutea parfumul religios al busuiocului. Luminiţa din păhărelul roş al candelii... şi insulă.. acoperindu-şi pieptul scurmat de tuşă.. moş Gheorghe îşi desfăcea mînile din împreunarea rugăciunii. Dar turbinca lui Ivan... pesemne. ca o presimţire de auroră trunchiurile codrilor adînci.. îl strigă pe Ali şi ieşi din pod. trecînd din podul cu vechituri în plină toamnă. umerii lui Dănuţ erau plecaţi.. într-aceeaşi culoare ca şi obrazul lui Robinson? Începu iarăşi: "Astfel îmi părăsii insula". De asta. Se cobora pe scări.. a şaptea. Nimic. colb. a şasea. parfum de piersici. a doua. Sosii în Englitera la 11 iunie al anului 1687. .. se afunda în glod..Clasa întăia. Cînd te alungă o spaimă din urmă şi nu poţi fugi. cu aţe de păianjen. lacrimi...

şi de-acum înainte. Era drept să tuşească: fiindcă era bătrîn. Era drept să se-nnăduşe şi să-l înjunghie prin piept: fiindcă era bătrîn. Era drept să sufere cît mai avea de trăit şi să moară cît mai curînd: fiindcă era bătrîn. Tot ce era, drept era să fie. Nici nu cîrtea, nici nu se căina, nici nu ofta. Moş Gheorghe nu vroia ca tocmai acum, în pragul ceresc al morţii, un blestem ― cugetat sau şoptit ― să întoarcă de la el faţa milostivă a Domnului şi urechea lui îngăduitoare. Moş Gheorghe cerea îndurare pentru greşelile altora: boierii lui de-acum nu se împărtăşeau niciodată, şi rar călcau prin biserica ctitorită de străbunii lor. Încolo, erau buni la inimă, milostivi şi drepţi, dar uitaseră de casa Domnului şi de frica Domnului. ― Iartă-i, Doamne, că mare-i mila ta! Iar tusa, ca o toacă de vecernie omenească. Dumnezeu îi împlinise rugile. Nu se ruga pentru el. Moş Gheorghe avea să păşească dincolo, urmat de privirea bieţilor cai pe care-i îngrijise şi cruţase ca pe nişte orfani. Se ruga pentru copilul nevinovat ca rouă şi frumos ca florile, de care curînd avea să se despartă. ― Duduita moşului... Să nu apese asupra ei rătăcirea părinţilor. Şi să-i fie viaţa blîndă, fără de dureri şi-amărăciuni. Sufletul lui moş Gheorghe se aşternea la picioarele lui Dumnezeu, ca un covor de bunătate, pe care ar fi vrut să tot copilărească duduiţa moşului de pe pămînt în faţa slăvitului bunic din cer... Cu galoşii în mînă, Olguţa trecu în goană prin ograda lui moş Gheorghe. Ajungînd în faţa uşii, dădu să intre. Zăvorul era tras pe dinăuntru. Bătu cu pumnii în uşă. Nici un răspuns. Zvîrlind galoşii, izbi cu amîndoi pumnii în uşă. ― Moş Gheorghe! ţipă ea poruncitor şi tremurat. ― ...Ce-i, duduiţa moşului! Mata aici? Pi vremea aiasta!? Auzindu-l, văzîndu-l, Olguţa respiră adînc. Ridică galoşii tencuiţi de glod şi, căpătîndu-şi cumpătul, zîmbi viclean scuturîndu-se de ploaie. ― Moş Gheorghe, am venit să te-ntreb dacă nu li-i frig cailor? Dănuţ cutreierase casa pe dinafară odăilor fără să intre în nici una. Nu-şi găsea loc, nici astîmpăr. Îndelungata lectură din pod îl înstrăinase de toate cele. Îi era dor de insula lui Robinson; îi era milă de singurătatea ei, milă de singurătatea lui. Decorul familiar, întîmpinîndu-l pretutindeni cu prezenţe concrete, îl îndepărta de casă, ca o asprime cînd eşti trist. Astfel, parfumul femeii de care te-ai despărţit plîngînd, plutindu-ţi în suflet şi în nări te face săţi pară trivială melodia oricărui alt glas femeiesc şi brutală delicateţa oricărei alte solicitudini. Înstrăinări, mîhniri şi nostalgii sortite să-şi găsească alinare şi cămin

numai în scrisorile acele scrise cu mîni calde încă de strînsoarea mînilor dorite, scrisori cu tînguiri umile şi amare, ca parfumul tomnatecelor tufănele. Intră în salonaşul doamnei Deleanu. Zărind calendarul de pe birouaş se apropie de el. Era deschis la o zi neagră; tot neagră şi cea care urma. Negre erau toate. Parcă murise toate sărbătorile roşii din calendar, o dată cu vacanţa şi cu frunzele... Intră la el în odaie. Hainele groase, de curînd scoase din cufere şi rînduite pe spetezele scaunelor, miroseau a naftalină, Soba rece, zbuciumată de vînt, ofta şi se văita ca un ţăran bolnav de piept, sporind frigul odăii şi pustiul ei. Şi mai era aşa de mult pînă la noapte, că lui Dănuţ îi venea să caşte şi să scîncească. Se trînti pe pat, aducîndu-şi genunchii la bărbie, vîrîndu-şi mînile în căldura mînicilor, ghemuindu-se în el; cercînd să-şi ţie singur tovărăşie cu trupul, ca pisicile... Capul Olguţei răsări întrebător şi obraznic. ― A! Tu eşti aici? ― Da. ― Ce faci? ― Nimica. Stau. ― Am venit să te văd. "Ce-o fi vrînd Olguţa?" se întrebă Dănuţ apatic pe dinafară, atent pe dinăuntru. Olguţa intră cu galoşii lui Dănuţ în mînă, lucioşi ca nişte galoşi de abanos. Era desculţă, în papuci. ― Îi pun subt pat. ― Ce? ― Galoşii. ― Galoşii?? De ce? ― Galoşii tăi. Unde vrei să-i pun? ― Pune-i. "Ce-o fi făcut cu galoşii mei?" ― Olguţa, ce-ai făcut cu galoşii? ― I-am spălat, îi explică ea, apropiind galoşii de nasul lui Dănuţ, ca pe nişte flori atunci culese. ― Merci, se feri Dănuţ. De ce i-ai spălat? ― Aşa mi-a venit. N-aveam ce face! ― Ţi-ai spălat şi botinele? o întrebă serios Dănuţ, ridicîndu-se întrun cot. Olguţa se încruntă. Răzgîndindu-se zîmbi. ― Ai fost în pod? îl iscodi ea cu ochii micşoraţi. ― Cine ţi-a spus? tresări Dănuţ. ― Ştiu eu! ― Te rog să nu mă spui, Olguţa! ― N-ai grijă! îl asigură ea gesticulînd cu galoşii. ― Merci. Da tu unde-ai fost?

― M-am plimbat. ― Cu galoşii mei. ― Cu nişte galoşi! se supără Olguţa zvîrlindu-i subt pat. ― Văd! ― Nu vezi nimica! Ascultă: ţi-i poftă de roşcove? ― Ai tu? ― Sigur. ― De unde ai? ― Răspunde: vrei sau nu vrei? ― Vreau. Făcîndu-şi vînt cu braţele, Olguţa sări peste prag în odaia ei. ― Aha! se dumeri Dănuţ făcînd legătura dintre roşcovele Olguţei şi galoşii lui. ― Poftim roşcove. ― Merci... Îs bune, Olguţa, grozav îs de bune! exclamă Dănuţ ştiind că-s de la moş Gheorghe! Olguţa zîmbea, măgulită. Dănuţ zîmbi şi el mîndru c-a fost mai şiret decît Olguţa. ― Olguţa, dacă te vede mama fără ciorapi? ― De ce să mă vadă? ― N-ai ciorapi? ― Ba am eu... da mi-i lene să-i caut. ― Pot să-ţi dau eu o pereche. ― Lungi? ― Da. Din cei pentru şcoală. Nu i-am pus niciodată. ― Dă-mi-i. Îţi dau eu alţii. ― Nuu! Ţi-i dau cadou. De cîte ori se întîmpla să fie complicele Olguţei, Dănuţ răsfrîngea şi asupra lui admiraţia pentru isprăvile ei. Ofranda ciorapilor era şi o îndatorire, şi plata unei măguliri. Olguţa se aşeză turceşte pe patul lui Dănuţ, îşi scoase papucii şi începu să-şi privească picioarele goale, aşteptînd ciorapii. ― Tu poţi să mişti degetul cel mare fără să le mişti pe celelalte? ― Nu pot. ― De ce rîzi? se încruntă Olguţa demonstrînd acrobaţia în care excela. ― Nu ştiu... Îs caraghioase degetele picioarelor! ― Mele? complectă ameninţător Olguţa. ― Nu. Toate degetele de la picioare. ― Ai dreptate, reflectă Olguţa cu glas tare, întinzînd piciorul şi examinîndu-şi degetele răsfirate... Îţi vine să rîzi cînd te uiţi la ele! ― Olguţa, începu Dănuţ încurajat de intimitatea convorbirii, aşezîndu-se pe marginea patului, eu am observat ceva. ― Spune. ― Da tu ai să rîzi... Ai să spui că vorbesc prostii! ― Văd eu! Mai întîi spune.

. ― Aşa-i! Ele-s tot timpul în recreaţie! ― Foarte bine ai spus! Asta vroiam să spun şi eu! ― Stai. stai în buzunarul de la palton sau în manşon.. Olguţa! Da lor nu le pasă! Picioarele nu învaţă la şcoală. şi limba. Era ora de aritmetică. că-i mai bine să fii picior decît mînă.. ― Hai. cu ochii îndreptaţi spre piciorul Olguţei. Vra să zică tu spui că-i mai bine să fii picior decît să fii mînă? medita Olguţa examinîndu-şi alternativ mîna şi piciorul.. ― Da. spune-odată! ― Ştii. Tu ai spus la început că-i mai bine să fii.. ― Stai. ― ... la şcoală. ― Dacă eşti picior ai şoşoni.. ― Ce-are-a-face! Şoşonii îs urîţi şi picioarele-s proaste! De asta nici nu le vezi: le ascunzi în botine.. şi picioarele.― Eu. ce-ai vrea tu: să-ţi taie mînile sau picioarele? ― Da nu vreau nici una. ― Sigur. cred... ― Stai.. obiectă Olguţa. Sigur: picioarele nu făceau nimica. ― Bine. îi luă Dănuţ vorba din gură. gesticulînd convins. înfierbîntîndu-se la vorbă.. vorbi rar Dănuţ... Da. Pe cînd mîna mea se muncea să facă împărţirea...Ei. îşi apără Dănuţ.. şi m-am încurcat.. ― . Mînile-s deştepte! zîmbi Olguţa....... Nu mam gîndit niciodată! De ce spui tu aşa? ― Eu m-am gîndit la asta într-o zi.. Eu făceam o împărţire pe caiet. nu. Zic aşa! Dac-ai fi într-o poveste şi împăratul ar porunci să-ţi taie mînile sau picioarele. ― Nu-i rău să fii nici mînă! Iarna ai mănuşi.. ― Mai spune odată. da cu picioarele mergi. punctul de vedere. cu timiditate. ce-ai alege tu? ― M-aş face haiduc şi i-aş tăia eu lui şi mînile. privindu-le pe ale ei cum trăgeau ciorapii lui Dănuţ după ce luaseră galoşii lui Dănuţ.. şedeam în bancă. ― Nu-ţi spun! Cu picioarele ce faci? Te joci în recreaţie şi în clasă se odihnesc! ridică din umeri Dănuţ. Buni ciorapi! Merci! ― Olguţa. . Fiindcă picioarele nu făceau nimica: ele şedeau în botine. Eu ţin cu mînile. nici alta! ― Nu. ― Nu zic! Da ţie nu-ţi place să mergi? ― Sigur că-mi place! ― Vezi! Cu picioarele faci numai ce-ţi place! ― Ţie-ţi place să mergi la şcoală? îl interogă Olguţa. ― Nu vrei să răspunzi! oftă Dănuţ. dacă nu era mama cu tine! ― Ş-atuncea m-am gîndit că-i mai bine să fii picior decît mînă. ― Vezi că picioarele nu fac numai ce-ţi place? Dănuţ medită muşcîndu-şi degetul. degeaba. ― Cum?? Dănuţ se înroşi. şi şedeau aşa.picior...

― Nu ţi-am răspuns? N-are decît s-aleagă el! Eu nu dau nimic! Olguţa sări pe covor. Dănuţ rămase gînditor pe marginea patului. ― Olguţa, tu îţi închipui cum ar fi cu capul tăiat? ― Foarte rău! ― Eu pot să-mi închipui... Da ameţeşti! ― N-ai nevoie să-ţi închipui! ― Tu nu te-ai gîndit niciodată? ― De ce să mă gîndesc la asta! Am eu la ce să mă gîndesc! De asta ai cap, ca să te gîndeşti că nu-l ai? ― Eu m-am gîndit... Oare mori dacă-ţi taie capul? ― Sigur. Dănuţ nu îndrăzni s-o dezmintă pe Olguţa, dar clatină din cap cu îndoială. ― ...Eu m-am uitat odată în oglindă... şi mi-am închipuit că n-am cap. ― Trebuia să ţi-l tai mai întîi. ― Nu l-am tăiat... Eu mă uitam în oglindă şi-mi închipuiam că trupul e afară şi capul numai în oglindă. ― Hei! Da tu te gîndeai cu capul tău! Vra să zică gîndul nu era în oglindă, era în cap. ― În capul din oglindă, stărui Dănuţ. ― Şi n-ai spart oglinda cînd ţi l-ai pus la loc? ― Mi-a fost frică, Olguţa. Eu mă uitam din oglindă, numai la picioare. Vra să zică picioarele erau într-o parte şi capul în altă parte... cum ar fi doi oameni faţă în faţă, numai că unul n-avea cap. Uite-aşa, Olguţa. Dănuţ îşi ridică palmele una-n faţa celeilalte. ― Acuma, să spunem că aici ar fi ochii, în vîrful degetelor. Vra să zică mîna dreaptă e capul din oglindă. Vezi: îmi aplec degetele şi văd din oglindă numai picioarele. ― Asta înseamnă că tu te uiţi în oglindă... şi vezi prostii! ― Să încerci şi tu, Olguţa. După aceea îţi vine să închizi ochii şi să dormi. Olguţa nu-l mai asculta. Pîndea pe fereastră în livadă. Dănuţ oftă... El ar fi vrut să-i spuie multe Olguţei ― de plecare. Să-i spuie, de pildă, că dacă-ţi taie capul nu mori tot. Moare capul: da. Moare trupul: da. Dar mai este ceva: turbinca lui Ivan. Ea nu poate să moară fiindcă nici un trăieşte: n-are nici trup, nici cap. Ea este "cînd închizi ochii". Cînd eşti mort închizi ochii. Vra să zică turbinca lui Ivan rămîne acolo unde este. Atunci nici Dănuţ nu moare, fiindcă, deşi turbinca lui Ivan e a lui Dănuţ, şi el, Dănuţ, e în turbinca lui Ivan. Cînd închide ochii se poate gîndi la el ca la altcineva. Şi Olguţa-i în turbinca lui Ivan. Toţi îs acolo. Vra să zică dacă moare Dănuţ, rămîne turbinca lui Ivan. Cînd Dănuţ trăieşte, turbinca e a lui. Cine ia turbinca după ce moare Dănuţ? Dumnezeu... Dacă vrea Dumnezeu suflă în turbinca lui Ivan, şi toţi cei de-acolo învie; Dănuţ împreună cu ei... Da, numai că

atunci Dănuţ nu va mai avea turbincă. Turbinca o ţine Dumnezeu. În schimb, toţi cei care-au fost în turbincă sînt ai lui Dănuţ, fiindcă el i-a adus la Dumnezeu în turbinca lui. Ş-atunci Dănuţ va fi stăpîn în afară aşa cum e acuma stăpîn înăuntru... Dacă Olguţa nu vrea să-l asculte! ― Unde-s cartuşele? întrebă iute Olguţa, desprinzînd puşca din cui. ― Ce vrei să faci? ― Lasă! Dă-mi-o repede! Mergînd în vîrful picioarelor pînă la fereastră, o deschise binişor. Fumegarea toamnei aburi odaia... Pipăită de ploaie, o cioară se legăna în cumpănă pe o crenguţă şi pe ţelul puştii. ― Las-o, săraca! Olguţa îşi strîmbă gîtul îndărăt, fără să clintească puşca, măsură din ochi pe Dănuţ ― cu privirea jucătorilor de cărţi pentru cei care dau sfaturi de la spate, în plin joc ― întoarse capul la loc, rectifică ochirea şi trase. Cioara căzu. Şi toate ciorile livezii izbucniră, carbonizînd livada şi cerul cu o explozie de negru sonor. Olguţa încărcă puşca din nou. ― De ce ţi-i milă de ciori? Am împuşcat-o în cap: vroiam să văd dacă trăieşte fără cap... ca tine! ― Nu mi-i milă! minţi Dănuţ roşindu-se. Am crezut că vrei să împuşti o vrabie. ― Ai văzut ce lovitură? ― Da. ― Uite-o! tresări Olguţa săltînd puşca. Înadins parcă, uşa se deschise o dată cu pocnetul puştii. Cioara căzu departe. Doamna Deleanu se feri îndărăt, scăpînd din mînă pijamaua lui Dănuţ. ― Olguţa! Asta ce mai este? ― Împuşc ciori. ― Să ştii c-am să dau odată puşca asta! ― Mamă dragă, nu-i a mea; e-a lui! ― Ţi-o dau ţie! zîmbi Dănuţ. ― Dă-o mamei; mie-mi dă Herr Direktor una de vînătoare. ― Închide fereastra şi du-te-n odaia ta. Şi tu dezbracă-te, Dănuţ, să-ţi încerc pijamaua. ― Ia s-o văd şi eu, se rugă Olguţa închizînd fereastra. ― Lasă-mă, Olguţa! Nu ştii ce să mai faci ca să mă superi! Asta mai lipsea: vînătoare în casă. ― Dacă plouă! Tu coşi, mamă dragă ― frumoasă pijama! ― eu ce să fac? Trag şi eu cu puşca. ― De ce nu studiezi la pian? ― Asta nu! Ce-s eu, lăutar? Clienta sforăie şi eu să-i cînt!? Speculîndu-şi indignarea, Olguţa trecu pragul închizînd uşa. Totodată salvase şi puşca de sechestru, din care pricină zîmbi enigmatic.

Monica tocmai intrase în odaie, cu teancul de batiste lirice; însuşindu-şi-l, zîmbetul Olguţei o nelinişti, îi ocoli privirea, ascunzînd batistele la spate. ― Ţi-am adus zece roşcove, o vesti Olguţa. Monica se roşi şi mai tare. ― De ce eşti tu aşa bună cu mine? vorbi ea privind papucii Olguţei. ― De ce spui că-s bună cu tine! izbucni Olguţa mînioasă. ― Fiindcă eşti prea bună... şi eu nu merit. ― Nu-i adevărat! Nu-ti dau voie să vorbeşti aşa! Tu eşti prietena mea. De ce mă superi? Uşa zvîcni în lături făcînd loc doamnei Deleanu. ― Ce s-a întîmplat? ― Nimic! ― Atunci de ce ţipi? ― Ţip? La cine să ţip? Vorbesc tare... ca să mă încălzesc. ― Încălzeşte-te fără să te-aud! Uşa se închise la loc. Monica se aşeză pe pat alături de batiste. Olguţa ascunse puşca după sobă şi se apropie de Monica. Dînd cu ochii de batiste, o luă pe cea de deasupra, şi înainte ca Monica s-o poată opri, îşi suflă nasul. ― Olguta! Ce faci? ― Nu vezi? ― Na-ţi-o pe-a mea. ― Asta nu-i bună? ― I-a lui Dănuţ. Din fericire, batista lui Dănuţ slujise numai de instrument muzical. Monica o pături la loc. ― Monica, tu ai băgat de samă că dacă vezi mai multe batiste îţi vine să-ţi sufli nasul? ― Fiindcă tu n-ai niciodată batistă la tine! clocoti Monica. ― Cine are batistă? Numai tu ai! ― Şi Dănuţ are, protestă Monica apăsînd batistele cu podul palmei. ― Crezi tu! Într-o săptămînă le pierde pe toate! o încredinţă Olguţa autoritar. ― Vai! Nu-i adevărat! De ce spui aşa? ― Cum nu-i adevărat? Atunci de ce i-a făcut mama atîtea batiste? Ca să aibă de unde pierde! Monica privi în sus, în jos; întoarse capul la dreapta, la stînga... ― Vezi, Monica! Mie-mi vine să-mi suflu nasul cînd am batiste... şi ţie-ţi vine să plîngi! Mai bine să n-ai de loc! În pijamaua de flanelă albă, Dănuţ părea mezinul lui Pierot. ― Nu te strînge subţioară, Dănuţ? ― Nuu! ― Şi să ştii, Dănuţ, ai să îmbraci pijamalele numai cînd ţi-o fi frig acolo. Nu-i bine să dormi gros îmbrăcat! Doamna Deleanu ocolea cuvîntul: dormitor.

Îi venea mereu să rîdă. ― Nu. Aşa de mîndru că ar fi dorit spectatori. Cum vrei tu! Doamna Deleanu ieşi repede. Compunîndu-şi o seriozitate demnă. pătrunzînd prin uşa închisă. ― Dacă o vedea mama! Noroc c-am ascuns-o eu! ― De ce te lauzi? Mama nu pune mîna pe cartuşe!. ― Olguţa! ― Ce vrei? ― Ai uitat cartuşele la mine.. întinzînd Olguţei cutia cu cartuşe.. ― Eu. Dănuţ făcu un actoricesc popas în faţa uşii. ştergîndu-şi ochii ca şi cum glasul lui Dănuţ. ― Bine.Dănuţ nu-şi mai lua ochii din oglindă. intră. ― Să-i porţi sănătos! De-acuma dezbracă-te.Fetele nu poartă pantaloni! ― Eu am să port. ― Fiindcă am poftă de pantaloni! ― Nu mai împuşti ciori? cercă Dănuţ s-o abată spre alte victime. ― Vreţi să staţi la foc? ― La ce foc? se miră Dănuţ.. ― Ştiţi ce? Vouă vi-i frig? ― Da. răspunseră într-un glas Monica şi Dănuţ. . Eu am şi pantaloni de călărie! ― De ce nu vrei tu să porţi chimonoul? se jertfi Monica. ― Nu te taie. Îi pipăia mereu. Dănuţ scutură capul şi picioarele în acelaşi timp. ― Nu. ― Bine.. ― Mamă lasă-mă să rămîn azi cu pijamaua.. Cum îi cu pantalonii lungi? ― Îm! ― Diseară am să-i încerc şi eu. Nu vreau s-o sperii pe mama. De ce te miri? ― . Mi-i frig la picioare. Alba hăinuţă de flanelă era grea pentru sufletul ei. cu o nedesluşită teamă să nu-i simtă desprinzîndu-se brusc de deasupra genunchilor ― acolo unde era vechiul hotar al pantalonilor ― şi să rămîie scurţi şi aceştia. Dănuţ. Dănuţ era mîndru. chiar pe cei din dormitorul internatului. Graţia obrăznicuţă a genunchilor şi a pulpelor se mistuie în rigiditatea dungii. ― Tuu?! se muie Dănuţ. mamă! Pantalonii cei vechi mă tăiau! îi învinui el postum. ― Atunci ce facem? se deznădăjdui Dănuţ.. Pantalonii pijamalei erau cei dintîi pantaloni lungi ai copilăriei lui. ar fi putut s-o vadă. ― Nu te priveşte! Vrei? ― Vreau. Monica se îndreptă spre fereastră. Aveau şi dungă: omagiu spălătoresei. Adă-le-ncoace. Dănuţ? urmă doamna Deleanu cu întrebările care făceau din cea mai desăvîrşită haină un provizorat...

se îndrepta spre o ispravă nouă.. Urechile lui Ali ― veşnic atente ― pălmuiau şi trăgeau sfîrle. cu muştele. ― Îî! 'Tă-te Dumnezeu! Acuşi!. merele îmbătrîneau văzînd cu ochii. trei mere domneşti se coceau. Mai la o parte de pisici ― prudenţă sau demnitate ― dormea Ali. în bucătărie baba era stăpînă peste tot ce era înăuntru. fiindcă misteriosul foc la care îi ducea să se încălzească era. dresaţi de o matroană cu glas bărbătesc. Zeloasă şi harnică stăpînă. În schimb. ca vara în livezi. Mai toate muştele aţipiseră amorţite. fiindcă-şi plimba pijamaua. motanii şi pisicile. Tustrei bufniră de rîs.. numai puf şi arabescuri. Monica şi Dănuţ. Şi groasă! Atît de groasă că părea supranatural dospită în cuptorul vast din care cozonacii ieşeau opulenţi şi falnici ca paşalele de la sultan. cu tingirile. Feciorelnicul lor ten se-ntuneca zbîrcîndu-se. focul din bucătărie. Monica şi Dănuţ îşi rumeneau obrajii în bătaia flăcărilor. Zîmbea şi Olguţa. Totuşi se găseau destule să-l necăjească. pur şi simplu. Şi-ncet. ― Miroase a turtă dulce. aroma lor creştea mai văratică. Baba se sfădea cu oalele. strunită de ochii profesoarei şi zeflemisită de colegele mărunte. Şi-ntr-adevăr. drept în faţa flăcărilor care-i îmbrăcau faţa în aur şi aramă fluidă. Suspinau înnăduşit şi lăcrimau somnoros. torceau de lene şi de cald ce le era. La gura sobei. urmară paşii călăuzei în papuci. Dănuţ zîmbea. Pe jos. de-a lungul cuptorului. Olguţa. o cloşcă îşi dospea puişorii . Pe plită. căldura se revărsă parfumată. aruncă înăuntru o privire savantă şi repede o închise la loc. necontenit. babo! se stropşi Olguţa rîzînd. Olguţa şedea la mijloc. Uitaseră necazurile şi amărăciunile posomorîtei după-amieze de toamnă.― Veniţi după mine. Dintr-acolo. priveghiate de babă. preschimbate în cucoşei. se răsti baba la oala nervoasă careşi strîmbase capacul bufnind. şi fiindcă. ― Are cine-o mînca! oftă baba răsucind un măr. Subt cuptor. Venirea copiilor în bucătărie schimbase înfăţişarea plitei. În locul meditativelor oale de toate mărimile ― înghesuite acuma în fund ― izbucneau rîsetele albe ale grăunţelor de păpuşoi. împreună cu Olguţa. pe trei scăunele joase. Aşa că cineva care ar fi ascultat din odaia de alături şi-ar fi închipuit că bucătăria-i plină de bărbaţi muţi.. să n-audă nimeni! Cu umbletul de taină al celor care merg să se închine unor zei prigoniţi. Pe marginea plitei. Monica şi Dănuţ şedeau la dreapta şi la stînga ei. ca o trinitate bosumflată de repetente. ronţăind cucoşei fierbinţi. ca sufletul spre cer purces al mucenicelor arse pe rug. într-un paneraş plin de fîn. Monica zîmbea fiindcă era-mpreună cu Dănuţ.. baba crăpă portiţa rolei. Trăgînd cu coada ochiului la mere. unul după altul. mai îmbătătoare.

― Lasă că are baba! se făli ea făcînd cu ochiul. se rugă şi Dănuţ. în loc de mămăligă. spune te rog lui Ion să puie caii la trăsură. pui de găină şi poveşti plutea prin ploaie şi prin toamnă. codri. mucezind frunzele. Ei! şacum să vă răfuiesc eu! se încruntă domnul Deleanu frecîndu-şi mînile. alungînd zîmbetele. ci chiar izvor de basm şi amintiri. Da nu de-a noastră. Intrînd în bucătărie.... cu mînile. baba găsi patru oaspeţi grămădiţi pe trei scaune în jurul mesuţei. Olguţa! ― Uite-aici. se răcorea o turtă dulce tăiată felii.de aur. Îşi acoperi rîsul cu mînile.. sporind glodul. papa? ― Mamă Marie. ― Muşcă. parfumul cald de turtă dulce.. cine ştie subt ce grindă ascuns ― ţinea ison subtil corului primăvăratec. pisici. c-o cafeluţă. bătînd în geamuri. ca o horă. de-a dumitale.. Pe podele . Afară. conaşule? ― Ei!. Pe mesuţă. şesuri. Şi soba duduia de flăcări şi de vînt.. înteţind tusa. ― Hai. III PĂPUŞA MONICĂI În odaia lui Dănuţ ardea focul încălzind lumina soarelui. domnul Deleanu dădu cu ochii de copii stînd în jurul unei mesuţe rotunde. Dar bucătăria rumenă de flăcări. lîngă mine.. ― N-am loc. Hei! ― Mai muşcă odată. ― Aici îmi erai Olguţa? ― Da tu ce cauţi aici. Aşa ceva n-am mîncat de cînd eram copil! ― Papa. Peste sate. da pe mine nu mă cinsteşti cu nimica? ― D-apoi cu ce. flăcările sobei şi trei chipuri de copii care-ţi sînt dragi ― nu sînt numai îndemn. dealuri şi oraşe cădea ursuzul potop al tristeţei. ― Rămîi cu noi. În jurul mesuţei erau patru copii. Cînd se întoarse. ― Mamă Marie.. Şi umbra babei pe zidurile albe avea o amploare biblică. plină de copii. papa. moşu Iorgu.. ştii ce? Povesteşte-ne ceva de cînd erai tu mic. ― Şi eu te rog. Un greier. Domnul Deleanu muşcă din mărul întins de Olguţa. ― De cînd eram eu mic. papa. papa. ― Pii! Grozav de bun!. Aşa ai să-ţi aduci aminte! Aroma merelor coapte. ploaia curgea cenuşie. papa! se rugă Olguţa urmată de Monica şi Dănuţ. ca o nouă arcă a lui Noe. Mîncau mere coapte.

. şi repede bătu din cap o mătanie berbecească. mamă Mario? ― Am venit să iau poruncă de la stăpînul meu.. Avea ochi verzui-aurii. Treaba o făcea Anica. din pricina plafonului grăbit. coniţă. ― Vezi. Profira icnea îndesînd salteaua. zîmbi ea.. ― Dănuţ! Olguţa! Unde sînteţi? ― .. Purta hăinuţe de catifea gris care-i veneau aşa de bine.. Olguţa dispreţuia cufărul. a Olguţei. Dănuţ îşi umplu plămînii de libertate. Şedeau îngrămădiţi în cufărul golit de rafturi. Ochii i se-năspriră de mînie împotriva ei. să răsuflu. Apucînd deodată. strîngîndu-se mai tare. nu-s dincolo.. ideea. tante Alice! Monica se uită subt patul lui Dănuţ: doamna Deleanu scotoci prin dulap. Anica şi Profira umpleau celălalt cufăr: cel cu aşternutul. ca Ion la frămîntatul cozonacilor.. Cufărul era al lui Dănuţ. Eu ies afară. scuturîndu-l de umăr. Nimic. masa şi scaunele erau troienite de albiturile pregătite pentru cufărul din mijlocul odăii. Îşi încleştă pumnii. ca prin somn. ― Sărut mîna. pantofii. Monica îşi scutură cozile şi întoase capul spre uşă de teamă să nu vadă tante Alice că Dănuţ se juca de-a ascunselea în sufletul ei. Monica? ― Nu-s.. Patul. Atunci? După ce va pleca Dănuţ ― mai era o noapte numai ― să nu-l mai vadă deloc? "Nu-i adevărat!" Cum era Dănuţ?. ― De ce te-nghesui? mormăi Dănuţ. o strînse tare.. Profira trudea numai verbal. cu atitudini rigide de fachiri. ― Taci. Monica? ― Nu. ca într-un submarin naufragiat pe măsură ce se scufundă.. ― Ba ai să stai. tante Alice! tresări ea. Monica. mîna doamnei Deleanu.s-aliniau ghetele. ― Da unde-i Dănuţ?. ce . se uita în gol. Din antret venea zvon de glasuri.. Alături de cufăr. nasul în sus... Numai că Olguţa îşi ducea ideile pînă la capăt. Cu multă zgîrcenie. Întrebă doamna Deleanu încuind lacata. subt diriguirea doamnei Deleanu. Dănuţ blestema ideea. Şi doar îl ştia mai bine decît se ştia pe ea! Şi doar acuma îl văzuse!. se răzvrăti Dănuţ. Acolo. papucii şi galoşii. ― Ce-i. ― Ce-i. Dănuţ oftă acru. Vroise să şi-l închipuie pe Dănuţ şi nu izbutise. îmbrăcată cu rochiţă şi bluză de postav albastru. Olguţa crăpă capacul.. Presiunea psihologică sporea necontenit. Ţi-am mai spus odată să taci! îl ameninţă Olguţa.. ― Nu mai pot.. clipind. bucle castanii. ― Măcar deschide puţin.

Cu muchia tălpii. . ― Tare-i prost! Fă-o tu. căutîndu-şi nou-născutul cucui pe frunte. ― Lasă. încordîndu-şi pulpele. Dănuţ îşi verifica elasticitatea muşchilor greu încercaţi în cufăr.. ― Ce să facă? Bezele. ― Cu frişcă? Cataif cu frişcă! o contrazise Dănuţ inspirat. ― Un. istovitor de rar. ― Văd eu că am doi stăpîni! Face baba şi cataif cu frişcă şi bezele cu frişcă.dulci să-i fac de rămas bun? ― Auzi. doi. Ali lătra. ― Babo.. curmînd-o. Eu vreau bezele cu frişca. ― Ce-i. Azi porunceşte Dănuţ. doi. ― Eu ies. spun. Luă o piatră ascuţită şi zgîrie conştiincios pe şoseaua jilavă o linie tremurătoare. îmbrîncind capacul. Dănuţ? ― M-a pişcat de picior! ― Să te-nveţi minte să priveşti unde calci! tună Olguţa.La fereastră. în dreptul pietrei care marca locul Olguţei. îl încurajă doamna Deleanu: ce-ţi place ţie mai mult? O cremă de vanilie? Clătite cu dulceaţă de căpşune? Nişte crafle?. vine masa! ― Eu nu tac. ― Bezele.. pripindu-se. buimăcit de lumină. Uite: nu poţi spune nimic! îi porunci Olguţa. Monica.. Zburlit. ― Napoi! Eu număr. Olguţa.... ― Trei! ţipă Dănuţ. . ― Nu vezi că tace. ― Un. să faci bezele. ― Bată-i norocul să-i bată copii! chihoti bucătăreasa ajutînd Olguţei să iasă. congestionat.. mărul despuiat de frunze clocotea de vrăbii.. gudurîndu-se pe lîngă ei. Dănuţ! îl ispiti doamna Deleanu ca pe un duh mîncăcios. linia era dreaptă ― se strîmba însă cotind îndărăt pe măsură ce se apropia de piatra lui Dănuţ.. ― Nu mă ţin! protestă Dănuţ privind pieziş linia vicleană. muşcîndu-şi limba. Olguţa trase o linie pe şosea. trei. încruntat.. să.. Monica-şi cruţă tălpile. Întrecerea la fugă pornea din faţa ogrăzii... stăpînul bucătăresei şi-al Monicăi încălecă marginea cufărului.. mamă dragă! Pînă ce se hotărăşte el. sfidă Olguţa. Olguţa! explodă Dănuţ. ― Bezele-s cele mai bune.. Monica îşi înnoda cozile subt bărbie. ― Aii! se schimonosi el. Dănuţ.. Întinzîndu-şi braţele şi îndoindu-şi trupul. Gălăgia lor subţire şi destrăbălată semăna atît de mult cu întăia recreaţie a unei şcoli primare după sfîrşitul vacanţei. ― Spune. că te-aşteptai mereu să răsune clopoţelul de intrare în clasă. Dănuţ îşi reluă locul. ţintindu-l cu ochi de hipnotizator. facă. murmură Olguţa.

cu faţa la foc. duduiţa moşului! ― Cine-i al doilea? se interesă distrat Olguţa. Dănuţ gîfîia. Dănuţ deschise un ochi: pe spinarea nasului. ― Dănuţ. alături de el. cu ochii la moş Gheorghe care-i aştepta în pragul porţii.. .. ― Atunci mă duc singură? ― Da pe moşu nu-l iei? Olguţa zîmbi. Şedea întins pe laviţă. Pornise pe alte tărîmuri. Un vîjîit de buzdugan? Nu. dimpreună cu Olguţa: aşa-s biruitorii. Aruncînd din treacăt o privire haină învinsei. o muscă peregrină. Monica-şi încetini goana jertfindu-se pentru Dănuţ. Noi tinerii ne dăm huţa în scrînciob. ― Buftea. acuma te ţii? Dănuţ suspină. copitele calului năzdrăvan băteau un trap eroic. Cozile Monicăi se desfăcură: şi le-nnodă la loc întorcînd capul spre Dănuţ. ― Tu nu mergi. deasupra lui Dănuţ ar fi lucit un curcubeu. că toate la un loc n-ar fi încăput într-o bibliotecă ticsită cu cărţi de poveşti. Dănuţ nu mai putea vorbi: respira. Singură cu Dănuţ!. Monica se aşeză pe un scăunel...Atîtea vitejii făptuise Făt-Frumos. intră pe poartă înaintea ei. Dănuţ privea casa lui moş Gheorghe spre care alergau. triumfă Monica. Oprindu-se. Făt-Frumos opri calul. ca şi cum amîndoi ar fi fost înhămaţi la goana ei. Dacă flăcările vetrei ar fi putut străbate prin sufletul Monicăi. Întoarse capul îndărăt. moş Gheorghe? ― Ca o rîndunică. Necutezînd să se aşeze pe laviţă.. ― Din cauza ta am căzut! Olguţa trecu pe lîngă el în goana mare. Adunîndu-şi puterile. În inima lui Dănuţ.. Îi era aşa de lene că-i venea să rîdă şi nu putea. Se-mpiedică. lîngă laviţă. O muscă. în faţa vetrei. . Şi totuşi nu era sătul. gîdilitor. Monica-i ajută să se ridice. ― Cine merge cu mine la scrînciob? întrebă Olguţa umplîndu-şi gura cu vişine uscate. Olguţa şi-l plecă în jos. Moş Gheorghe îşi scutură luleaua pregătindu-se de plecare. Dănuţ tăcu. ― Da casa cine-o păzeşte? ― Hei! Moşnegii care stau la foc. Monica? ― Mi-i frig. Monica trăgea cu coada ochiului la Dănuţ cu care alerga: Olguţa-i urma calm. Ce bine ar fi fost să alerge cu cozile în mînile lui prin frigul de aur! Nimeni nu i-ar fi întrecut. Dănuţ îşi dădu drumul.. Olguţa în urmă. Monica aşteptă răspunsul lui Dănuţ.. spre alte isprăvi. zîmbind.Porniră în pas alergător cu Ali în frunte: Monica în rînd cu Dănuţ. ― Ai văzut.

tu ştii de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana? Ileana Cosînzeana ştia. străpunse de asprul croncănit al ciorilor. Lui Dănuţ îi veni inima la loc... Apucă o coadă de-a Monicăi şi trase înspre el. deschide fereastra s-aerisim puţin. fiind punctul cel mai depărtat de restul feţii. fără să ştie el. închide dulapul. pachete de şocolată "Velma Suchard". Razele soarelui luminaseră palid fundul cufărului înfăţat cu un cearceaf. acum se stingeau roşii pe capacul închis. Se sărutau. Simţindu-i respiraţia dulce şi caldă ― de tainică zmeură ― se dădu puţin îndărăt. ca şi cum FătFrumos ar fi rupt-o la fugă. plină. Cu degetul alungă musca. Cum? Nu se temea Făt-Frumos de zmei şi de balauri şi-are să-i fie frică de o Ileană Cosînzeană? Deschise ochii. . o puşculiţă de argint. Aşa spunea povestea. simţind buzele lui Dănuţ pe vîrful nasului. Da de ce se sărutau? ― Monica. Era plin de jurnale mototolite ca dulapul unei camere de hotel după plecarea pasagerului. printre etichetele hotelurilor cosmopolite. dar îi bătea inima atît de tare că nu putu răspunde lui Făt-Frumos.Strîmbă nasul. Odaia lui Dănuţ se golise treptat. Erau şi surprize în cufărul lui Dănuţ. Monica avea cozi de aur ca şi Ileana Cosînzeana? Oare ce făcea FătFrumos cînd era singur cu Ileana Cosînzeana? O trăgea de cozi? Nu. parcă era mai puţin primejdios. musca zbură. trăgîndu-şi capul îndărăt. ― Anica. ― Anica. "Unde s-o sărut?" zăbovi Dănuţ.. încercîndu-i încuietorile. căptuşită cu catifea violetă. săculeţe cu livănţică. plimbîndu-şi vîrful degetului pe conturul obrajilor. Aceeaşi muscă stăruitoare şi concretă începu să colinde obrajii legendari. Dănuţ închise ochiul. căzu pe laviţă. Alese vîrful nasului.. amurgul de toamnă părea uriaşa oglindire a unui cîmp de luptă acoperit de înfrîngeri. fireşte. Dănuţ se aplecă asupra Ilenei Cosînzeana. Doamna Deleanu încuie cufărul. străluciseră aurii pe albiturile raftului de sus. Cu zările roşii... O bună parte din sufletul şifonierei pleca la internat în cufărul lui Dănuţ. Monica tresări. ilară. ― Dă-mi pace! se smulse Dănuţ. un saşeu parfumat pentru batiste. Capul Monicăi se îndoi pe spate. o cutie cu tablete "Marquis". Nu mă mai joc cu tine de-a Făt-Frumos. o cutie cu bomboane englezeşti. Ileana Cosînzeana nu se jucase. cu ochii închişi şi faţa palidă ca parfumul crinilor. Fără să vrea. Sărutarea alunecă şi căzu ca o floare umedă pe buzele Monicăi. Întinse mîna. Cîte un napoleon de aur în buzunarul fiecărei hăinuţe. Venea vînt rece dintr-acolo. O spaimă ciudată trecu prin sufletul lui Dănuţ. cu bani de argint. nemaiavînd sprijin. Ochiul deschis o întovărăşi pînă cînd se aşeză pe capul Monicăi.

îşi aduceau aminte de moş Gheorghe şi-i zîmbeau fără să-l vadă. şi haini. Moş Gheorghe şedea pe un scăunel. Că loc. şi trei capete. fiindcă lumina scăzuse. cum se lăsa şi pe ferestruicile căsuţei lui moş Gheorghe.. cu chip şi strai de cerşetor. însoţit de Sfintul Petru. Anica şi Profira se priviră lung. şi milostivi. Îl auzeau mai mult decît îi vedeau.. plecîndu-şi capul alb în semn de smerenie şi adîncă supunere. ― Coniţă. . Şi nici unul din drumeţi nu auzise inimile celor trei copii cîntînd prin veacuri la urechea lor. apoi vînătă ca prunele ― şi ferestruicele odăii erau mici. cu toţi vorbise ― şi trecuse mai departe. Da mîncare n-am de unde să vă dau. Ce-i. oprindu-şi-o apoi asupra cufărului gata de plecare: era greu cum uneori o inimă e grea. coniţă! Mata?! Lasă. Dar glasul lui Dumnezeu nu semăna cu nici un glas ştiut de ei şi totuşi parcă le era prieten. grămădiţi pe laviţă. din mijlocul odăii spre părete. roşeaţa. Răsunaseră în urechile copiilor glasurile a tot felul de oameni: şi buni. slavă Domnului. Tustrei îl ascultau cuminţi şi reculeşi. însă şoaptă: atît de tainică încît trei rînduri de urechi se plecau s-o asculte. în şoaptă. minunat ca umbra Dumnezeului cerşetor pe albe drumuri de ţară. că-l trag eu. Doamna Deleanu împingea cufărul. Cînd vorbea Sfîntul Petru lui Dumnezeu.Se lăsa noaptea în poveste. şi nepăsători.― Doamne. ― Lasă. Moş Gheorghe deschise uşa. ca trei mici clopote de argint: "Vorbiţi cu Dumnezeu. întrebă Profira intrînd cu lampa aprinsă. Pe toţi îi întîlnise Dumnezeu pe căile basmului. Vorbea Dumnezeu o dulce moldovenească de ţară. Vorbiţi cu Dumnezeu. ieşi afară. Şi glasul lui Sfîntul Petru. Dumnezeu cerea adăpost şi hrană la uşa unei căsuţe dărăpănate. lămurită. încît copiii. că-s vădană nevoiaşă cu trei copii. musafir? ― Da n-are saltea! ― Ţţ! Ia de la alt pat. Cu vîntul sineliu al nopţii." Şi basmul trecuse înainte. ― Intraţi. albastră. şi cuviinţa lui semănau atît de mult cu glasul şi felul de-a vorbi al povestitorului. Ocolind lumina lămpii. În vatră. moş Gheorghe se ridica în picioare. Dumnezeu şi Sfîntul Petru intrară în căsuţa primitoare. cenuşa brumase mormanele de jar. unde trei copii scînceau de .. oameni buni. unde să-i fac patul lui conaşu Dănuţ? ― Cum unde? Aici.. Vorbiţi cu Dumnezeu. prin poveste. este. Anica: tu curăţă pe jos. Doamna Deleanu mai aruncă o privire prin odaie. cum de nu. viorie. Le istorisea moş Gheorghe o poveste de pe vremea cînd Dumnezeu umbla printre oameni. cu spatele la vatră şi faţa la copii. învăluindu-le cărunt.

― . care pe laviţă. ce să vadă?. Între timp moş Gheorghe aprinse lampa.. ― Aici-s. Ascundeţi-vă repede! Aici-aici! Gata. ― Moş Gheorghe.Şi cînd dă biata femeie să ridice sărăcia de turtă de pe foc. ― Să-ţi fie de bine. Dilataţi şi candizi. curmînd o lungă tăcere. cuconiţă. cu ochii uzi de lacrimi şi mînile pe stomah..O pîne cît un soare. rîsul din nou clocoti. ― De ce rîdeţi? îi cercetă doamna Deleanu alergînd cu privirea de la unul la altul. ― Ce-au păţit. ― O fost ei trei iezi cucuieţi. Dibuind cu mîna prin umbră. că are cine să vie! Da unde-s? Moş Gheorghe aruncă o privire prin odăiţă. unde eşti? ţipă tare Olguţa. De mult n-ai mai venit pe la moşu! întîmpină moş Gheorghe pe doamna Deleanu care intră cu trei paltonaşe pe braţ. le şopti Olguţa sărind de pe laviţă. răsună un glas la uşa tindei. abia stăpîninduşi rîsul. moş Gheorghe? ― Copii.. Femeia cocea la foc o turtă de cenuşă ca să leamăgească foamea. ― Naşul.. abătîndu-i ca un uragan. ― .. da se vede că i-o mîncat lupul! Amintindu-şi cum aflase lupul din poveste pe cei trei iezi ― şi mai cu seamă pe unul dintre ei ― Dănuţ bufni în rîs. ― De-acum nu mai ai nevoie să mături. moş Gheorghe! ― Sărut mîna. umbrele a trei urşi ieşind din bîrlog de-a buşilea.. Săracul de lîngă vatră era chiar Dumnezeu. mamă. doamna Deleanu descoperi izvorul: trei capete înghesuite subt masa cu bucoavne.flămînzi ce erau. ― Lasă.. Tare-s gospodari copiii moşului. Şi din ochii lor măriţi. Tăcere şi întuneric. ― Moş Gheorghe . . duduiţa moşului.. Alte rîsete aclamară şoaptele lămuritoare. albastre. Pe zidul alb se perindară.. Dumnezeu făcuse minunea. naşul! ― Ce-aveţi cu naşul? Ce-i cu naşul? se miră doamna Deleanu. Olguţa-şi trecu mînile peste ochi. O străfulgerase teama că moş Gheorghe-i Dumnezeu şi că l-a pierdut... care pe jos. ― Ce spui tu acolo? Copiii se priviră între ei. naşule! izbuti Olguţa să îngîne printre gemete de rîs. cuconiţă! îşi muşcă musteaţa moşneagul. moş Gheorghe! zîmbi doamna Deleanu arătîndu-i ciorapii copiilor. ― Asta-i mama. ca soarele.. ― Daa! se minună moş Gheorghe. Au ei cui sămăna! Alte hohote de rîs izbucniră. ochii copiilor aşteptau.

Doamna Deleanu zîmbi. privind în pămînt. hai să plecăm. Ei. Fără să-şi dea bine seama. dreaptă. se înălţă. mamă? întrebă el. lunecînd de-a lungul altor obraji. . O suliţă neagră se desprinse din flacăra lămpii şi. O clipă. copii. moş Gheorghe răsări din nou în lumină. Auzi.. rîsetele şi cu tusa răsunară împreună.. Apoi rîsetele se sfiiră şi conteniră brusc. Pleca Dănuţ. Olguţa se văita. Lampa fila de mult. şi poimîne.pipăindu-şi nasul. moş Gheorghe? Dănuţ oftă încet: uitase că pleacă. moş Gheorghe. aşezat pe dormeză. de ce-s trei chei? întrebă Dănuţ intrînd în ietac după doamna Deleanu. Două groase şi cenuşii: una subţire. Sticla era neagră. curînd va pleca şi Olguţa. ― Să te aibă Dumnezeu în paza lui. prin umbra neagră. Apoi şi el. ultimele lacrimi ale rîsului se întristară.. Cu mînile pe piept.. Şi toţi aşteptau cu strîngere de inimă sfîrşitul unei lupte. ― Cu lupul? ― Ţi-o spus-o el moşu şi matale. Dînd din cap. şi mata. da erai mititică pe-atunci.. ― Povestea cu lupul şi cu cei trei iezi. cuconiţă ! ridică din umeri moş Gheorghe. moş Gheorghe stînse flacăra şi se aşeză din nou pe marginea laviţei... ca un ciudat zvon de jale. involuntar. sărutînd mînuţa copilului stăpînilor săi.. înălţă capul. ai să faci bine şai să stai în casă şi mîne. Tusa îi înecă vorba începută. moş Gheorghe trecu în tindă tîrînd tusa după el. moş Gheorghe-i răscumpără greşala.. sajungi să faci fericirea stăpînilor mei. aşezat pe marginea laviţei. veghind tăcerea şi aşteptarea. Aplecîndu-se mai adînc decît Dănuţ. După un timp. zguduit de rîs. arătînd cu nădejde şi neîncredere geamandanul de marochin albastru. ― Mamă. Spune-ţi bună-sara lui moş Gheorghe ― şi tu. Trei cheiţe zăngăneau captive în inelul cheilor celor două cufere ale lui Dănuţ.. ― Sigur.. pînă cînd ţi-oi spune eu. legănînduse ca o bocitoare. Monica şi Dănuţ plîngeau de-a binelea. Intrase parcă ceva străin în căsuţa lui moş Gheorghe.. ― Ei. aruncînd o privire prin încăpere: mirosea a funingine.. Dănuţ se aplecă şi sărută mîna care-i întindea iconiţa. Dănuţ. ia-ţi rămas-bun. Vorbea răguşit. Să creşti mare şi voinic.Într-un tîrziu. . ― Şi un geamandan! tresări Dănuţ. împleticindu-se puţin. Moş Gheorghe desprinse o iconiţă îmbrăcată în argint ― cea mai scumpă din cîte avea ― o sărută şi o întinse lui Dănuţ.. ― Fiindcă ai două cufere şi un geamandan. parcă. dincolo de lumina lămpii. Dănuţ. nichelată. Ţi l-am dat ţie. Şi Monica uitase. Pe obrajii copiilor. ― Care.. moş Gheorghe.. în tindă.

încît închiderea lui avu drept urmare deschiderea şifonierei. se indignă Dănuţ. o sticluţă elegantă. staţi ! Vă arăt eu singură. gesticulînd. Nu stăm la masă? întrebă domnul Deleanu din pragul uşii. Şi cu resemnarea zîmbitoare a unui artist silit să biseze desfăcu geamandanul. Dar Olguţa avea ochi de vameş socialist.Subt ochii nedumeriţi ai doamnei Deleanu. Dănuţ. scoase la iveală o plumieră de lac japonez. Aşa vă stricaţi pofta de mîncare. Da nu mai miroasă aşa frumos! ― Spui minciuni! Ai tu gutunar. Olguţa! se supără Dănuţ pescuind şi el o pungă de piele plină de reliefuri. ― Staţi. semeni cu motanii! Mai fă o dată. Olguţa nu mă crede! Uite: geamandanul care miroasă frumos. zăngănindu-le înnăduşit: căpătase ticul tuturor acelora care poartă în buzunare chei sau bani de metal.. ― Hei! Da pe mine m-aţi uitat!. Olguţa! se schimonosi domnul Deleanu. ― Mama mi-a dat-o! se apără Olguţa rîzînd. La masă! Din pricina însufleţirii copiilor. cu vîrful degetelor. Geamandanul de marochin ― el singur dar ― cuprindea atîtea alte daruri. ― Da acolo ce-i? Şi fără să aştepte răspunsul. ― Ai-ia-ia! Otravă mi-ai dat.. ― Nu-l deschide. aruncînd priviri posesive geamandanului înfăşurat în învelitoarea de pînză. ― Şi eu să nu văd ce-i înăuntru? se îmbufnă Olguţa. întovărăşit de Olguţa şi Monica. şi se întoarse. a focului din sobă şi a darurilor. ― Ai văzut? ― Mda!. o cămeşe de noapte.. scuturîndu-şi scrumul ţigării pe covor. Olguţa ar fi spus că-i persecutată ― necuviinţă pentru care doamna Deleanu ar fi trebuit s-o pedepsească ― sau ar fi gîndit numai că-i persecutată ― cum ar fi gîndit poate şi Monica despre Olguţa ― gînduri pe care doamna Deleanu le socotea mai primejdioase decît obrăzniciile. Iacătă: batiste. cînd faci aşa... Altminteri.. oftă doamna Deleanu văzînd invazia. Monica. Dănuţ se plimba prin ietac. ― Mamă. ― Nu pune mîna. ― Ia lăsaţi şocolata. Dănuţ o rupse la fugă afară.. plină cu eau de cédrat. deschizîndu-l.. Olguţa primi un pachet de şocolată şi făgăduinţa unui cuţitaş la fel cu acel din plumieră lui Dănuţ. Papa. ― Nu-i nimic de văzut! ridică din umeri doamna Deleanu.. smuncind uşa. Dacă ţi-am spus! ― Sigur că nu te cred! Mai întîi vreau să văd. Ai să-l desfaci la Bucureşti. respirînd cu nesaţ declamator marochinul. mozolind bucata de şocolată. Frămînta cheiţele din buzunar.. ...

pot să mă scol? întrebă Dănuţ ocolind privirea cataifului şi a Olguţei. înălţîndu-se în vîrfuri. Dar după ce ieşiră toţi. sărutaţi-vă.. părea un ajun de Crăciun. ― Da. bolnav de rău de mare. de loc. ca ai cînilor flămînzi. ia-ţi rămas bun de la Monica... copii! Monica întinse buzele. lăsînd obrazul Monicăi să plece nesărutat şi roşu subt ochii lui blazaţi. privind în jos: ― Tante Alice. Aşteptai parcă să răsune la ferestre glasuri subţiri. Monica se apropie de doamna Deleanu. Cînd veni rîndul rochiţei. dă-mi voie. Îi puse mai întîi şosetele şi papucii albi. Două nopţi de-a rîndul.. pentru Dănuţ.. cîntînd vechea vestire: Stea-ua sus ră-sa-a-re.ajunul plecării lui Dănuţ. să mă culc. Sculaţi-vă cu toţii.. la geamurile palide-n lumina lunii răsunară trilurile greierilor toamnei.. după ce adormea Olguţa.. pînă în ajunul plecării lui Dănuţ. Bine. Ca o tai-nă ma-a-a-a-re. degetele Monicăi tremurară mai tare. Dacă-i venea rău? Dacă-i era prea scurtă? . îi sărută mîna şi vorbi încet. deocamdată. Da mă doare capul. cînd întîlneau faldul de frişcă revărsat pe vrejii rumeori ai cataifului. Dănuţ. Monica? ― Ba da. ochii ei.. Aprinse lumînarea. amar. Din voluptăţile prelungite răsare melancolia ca un înger păzitor.. Trase un scaun lîngă şifonieră şi. "Nu mai mănînc niciodată cataif". ― Nu ţi-i bine. Şi-n loc să se dezbrace ea. ― Să nu fi răcit cumva!.. culcă-te. toţi erau gravi şi taciturni în jurul mesei.. Dănuţ. Monica lucrase rochiţa de matasă albă ― din pacheţelul ascuns deasupra şifonierei ― pe care trebuia s-o îmbrace păpuşa în locul rochiţei negre purtate necontenit de la moartea bunicii. luaţi din picioruşele dăruite de doamna Deleanu. Monica abia gustase din cataif. De astă dată răsărise din frişca bezelelor ― pentru Olguţa ― şi din a cataifului. Şi se ţinu de cuvînt. Monica are să doarmă atunci. a căror suflare îi adusese încă o dată aminte de nesuferita dulceaţă a cataifului. doamna Deleanu. Aşeză scăunelul la loc. puneţi-vă paltonaşele şi plimbaţi-vă peafară. Hai. luînd şi lampa. începu să-şi dezbrace păpuşa: Monica cea mică. ― De ce? se opri Dănuţ din drum. obrazul. În schimb. ferindu-şi obrazul de buzele Monicăi.. luă de deasupra un pacheţel învălit în hîrtie de mătasă. Monica încuie uşile. ― Fiindcă tu pleci dis-de-dimineaţă. ― Mamă. te rog. deveneau umani. se jură Dănuţ în gînd. Nici Profira. Afară de domnul Deleanu..

Avea ochii negri. răstignind-o pe trupul ei.. şi cerneală. Păpuşa-i semăna. şi Dănuţ ― pieptul Monicăi se zbătea ca după fugă ― şi Dănuţ se va îndrăgosti de păpuşa ei. cu un trifoi pe plic. Subt paşii lor pămîntul suna tomnatec. "Vai. Aerul intra rece şi ascuţit pe nări. Păpuşa avea rochiţă albă.. la fotograf. Olguţa frămînta un ghemotoc de hîrtie de cositor care învelise odinioară nişte castane zăhărite. Suflările abureau. Prea era frumoasă păpuşa.. Avea şi ea bucle blonde. Rochiţa albă a păpuşei avea o singură taină. Şi mai-mai că-i venea să plîngă în faţa păpuşei fiindcă prea era frumoasă. înroşindu-le. în care mai găseau resturi din iarna trecută. Obrajii Monicăi ardeau. cît o foiţă de ţigară. păpuşa părea o miniatură de ţărăncuţă în rochie de mireasă. tu ştii de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana?" Fiindcă Ileana Cosînzeana era frumoasă. Înseninată. Paltoanele miroseau a naftalină. Capul nu şi-l privise. şi se roşi. respirînd adînc. să-i stea bine! Dă.. Doamne. ghetele prăfuite. o gropiţă în mijlocul bărbiei... pe cînd ea.. aşezînd-o pe masa de scris. Monica avea cămeşa albă.. dar scurte. Doamne să-i stea bine!" Îi încheie ultimul nasture de la spate şi o aşeză pe măsuţa de noapte în lumina lumînării.. Dănuţ descoperise un bilet de intrare la patinaj şi două bomboane acre încrustate în fundul căptuşelii sparte."Dă. în goană. explorînd buzunarele paltonaşelor.. luă lumînarea de pe măsuţa de noapte. se privi din nou în oglindă.. Scuturîndu-şi cozile începu să se dezbrace repede. Văzîndu-şi rochiţa întunecată. prea rumenă şi ţapănă de stîngăcie. îşi despleti părul. Monica zîmbi. scrise pe hîrtiuţa liniată: "Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toată inima". cu o pasionată caligrafie... Sufletul Monicăi era la fel cu rochiţa păpuşei. candidă: un buzunărel pentru scrisoarea de dragoste. Olguţa şi Dănuţ mergeau alături prin ogradă. Şi Dănuţ. Îşi puse cămeşa de noapte. Două umbre trecură pe la poartă ― ireal de albastre în argintul . ce frumoasă-i!" Dolofană. "Monica. Se uită în oglindă. Încet. gene compacte. Inima-i bătea repede.. colorată. Linia dealurilor hotărnicea noaptea cu plutitoare ondulări ca o cădere de voaluri lente de pe goliciunea lunară. Păpuşa avea bucle blonde. frumoasă cum era păpuşa gătită cu rochiţa albă. Tăceau. Opt vechi cuvinte pe o hîrtiuţă: opt ceruri tropicale imens înstelate. Totul era pregătit de cu ziuă: şi condei cu peniţă nouă. ― Da eşti aşa de frumos îmbrăcată! o consolă Monica. Săraca păpuşă! Ea nu putea face din părul ei hăţuri lui Dănuţ. plecă ochii în jos... şi scrisoare: o scrisoare din acele mici. luă păpuşa de cîte-o mînă şi.

Olguţa se plecă să-l ridice. . Lasă-mă-n pace! Ştiu eu ce să fac! ― Bine.profund. cu braţele desfăcute. ― Dă-mi pace! Îndepărtîndu-se cîţiva paşi. pălmuind pămîntul. Dănuţ căzu în mîni. ― Hm! Totuşi. ― Ai să mă-nveţi tu?! ― Sigur. atunci dă-mi o palmă. Buftea! Dănuţ n-o mai auzea. ― Şi dacă-ţi dau o palmă nu te superi? ― Nu. ― Şi dacă-ţi trage încă unul? ― Îi mai trag şi eu. ― Şi dacă-ţi dă cu piciorul? ― Fug. afirmă Olguţa cu tărie. oprindu-se brusc. Olguţa îl privi cu solicitudine compătimitoare. Cînii se repeziră. inima lui Dănuţ ― de altă părere decît buzele ― bătu mai tare. ― Tu nu ştii să te baţi! ridică din umeri Olguţa. Intonată cu glas de bas răguşit. ― Nu. piciorul Olguţei îi pusese piedica. ― Ei! ― Ei. fiindcă nu poţi! ― Zău?! ― Încearcă. ― Cum nu ştiu? ― Nu ştii. hămăind. ― Nu m-ai lovit! ţipă Olguţa după el. Dănuţ luă o piatră cu degetele tremurătoare de mînie ― o aruncă în Olguţa şi fugi în goana mare spre scări. Dănuţ o măsură. ― Dacă-ţi trage cineva o palmă. ― Asta-i porcărie! Rîzînd. ei! încearcă. ce faci? ― Îi trag şi eu. Intrase în ietacul doamnei Deleanu. o sudalmă naţională autentifică decorul. ― Şi dacă-ţi trage un pumn? ― Trag şi eu. Vreau să-ţi arăt. răspunse Dănuţ sincer din cauza repezelii. ― Ai să te superi! ― N-am să am de ce! zîmbi Olguţa. ― Vrei să ne batem? întrebă el împăciuitor. ― Vezi?! ― Adică nu! reveni Dănuţ furios. ― Şi dacă te-apucă de mîni? ― Mă smuncesc. Dănuţ îşi pregăti mîna pentru o palmă sinceră. Laşule . Cînd braţul lui Dănuţ porni. ţintind obrajii Olguţei.

― Monica. ― Ce? Nu v-aţi culcat? se miră domnul Deleanu intrînd în ietac. Înainte de-a stinge lumînarea se uită lung spre uşa lui Dănuţ.. dacă eşti prietena mea ― sprîncenele Olguţei se îmbinară ― să nu mai vorbeşti cu Buftea ― explodară buzele ei ― niciodată! Auzi. dacă vrei. Doamna Deleanu.. Lumînarea stinsă fumega înecăcios. dacă trenul de sară cu care Dănuţ avea să plece la Bucureşti nu s-ar fi oprit la gara Medelenilor.. uitase. Olguţa porni spre casă. ― Bine. de data aceasta.. nu mai pleci mîne dimineaţă. Mai ţine-l acasă o zi şi sară mi-l aduci la gară. vorbi Dănuţ pe nerăsuflate. Monica era culcată. dacă ţii tu mult.Şchiopătînd. Dănuţ vedea stingîndu-i-se steaua polară. Tăiatul unghiilor de către doamna Deleanu.. ar fi fost mai uşor parcă să-l îndemne să-şi îndeplinească datoriile. E datoria lui să-şi ia rămas bun de la rude. ca cineva care-ţi stă la spate şi se face nevăzut numai cînd întorci capul. fără să-şi privească piciorul îndurerat. Alice. că mîne dis-de-dimineaţă. Pe măsură ce unghia se rumenea. Ca niciodată.. Polissoir-ul aluneca pe-a zecea. în seara aceleeaşi zile. Dar doamna Deleanu zăbovea. petrecută acasă. nu-i păcat să-şi piardă o ultimă zi. Totul era abstract: numai răzbunarea Olguţei era concretă fără să i se arate. deschise buzele. Subt oghial. cu sacrificiul unei zile petrecute acasă. O zi mai mult sau mai puţin. Monica se prefăcuse numai că doarme: genele-i tremuraseră. că va fi intern la Bucureşti. şi sara mergem la gară să-l aşteptăm pe tata. murmurau coruri de înviere: "Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toată inima". Nouă unghii deveniseră ovale şi roze. Ea singură hotărîse ca Dănuţ să plece dimineaţa la Iaşi. Olguţa se dezbrăcă pe tăcute. Plec cu tata. Piatra o lovise drept în fluierul piciorului. Ştiţi că-s unsprezece? Acuşi trebuie să ne sculăm. ridică ochii. Hai la culcare. pentru vizite? ― Nu. Dănuţ ar fi vrut să aibă o sută. şi mai ales al pieliţelor. fusese totdeauna o caznă umilitoare pentru Dănuţ. Te-ai molipsit şi tu de la Grigore ! Acum îi părea rău. binecuvîntată. Dar aşa! ― Dănuţ. ― Are să-ţi pară rău. spre Bucureşti. cînd somnul e mai dulce va pleca de acasă pentru tare multă vreme. Da. uitase să îşi spună rugăciunea. împreună cu domnul Deleanu.. cu degetul lui Dănuţ într-o mină şi polissoir-ul în cealaltă. Stai cu mama toată ziua. fiindcă în sufletul ei. şi de acolo. Olguţa îşi masa piciorul.. Vrei Dănuţ? ― Nu. scăldate-n aur. şi le închise la loc: "Aşa-s bărbaţii!" . Să nu mai vorbească cu Dănuţ?. Uitase că s-a isprăvit vacanţa. Monica? Nu vreau eu să mai vorbeşti cu Buftea.

cuţitaşul cu limbi tăioase. dormea complect transfigurată de tunsoare şi de barbişonul şi musteţile "Hardtmuth no. bine învelit în oghial. din plumieră. Aprinse lumînarea. Dănuţ? ― Cheia de la odaia mea.. Dănuţ simţi ceva tare alături de el. Întinzîndu-se în pat.. Dănuţ luă plumiera. Buclele împachetate într-un jurnal mai pîlpîiră o dată. punîndu-i mîna pe umăr. Şi-ncet cu-ncetul. merg la . Apoi se aşeză pe marginea patului. în care aştepta dragostea Monicăi. proaspătă şi delicată ca întîia cireaşă de mai. Dănuţ încuie uşa. descoperi păpuşa îmbrăcată în rochie de mireasă.Dănuţ plînge. Lasă eă-ţi arăt eu! Rîzi tu. buclele blonde. Uite cheia. . Olguţa nu era nici subt pat. blonde. şopti ea închizînd uşa la loc. eu n-am avut niciodată cheia la mine începu Dănuţ cu ton plîngător.. nici în dulap.. Dănuţ ! îl dezmierdă doamna Deleanu. Nouă nu ne e somn. păpuşa. Se sărută amîndoi. Mai rămînea numai uşa dinspre odaia ei. rîzi. nu ne culcăm? respiră el. ― Aa! În locul şoarecelui de care se temuse. Olguţa îl ajunge din urmă şi-l loveşte în spate cu pumnul şi piciorul. ― Aha! Îţi baţi joc de mine! ridică el pumnul spre uşa închisă. Dănuţ! Hai să ne împăcăm. Ştie bine că merită să fie lovit. cămeşa de noapte pe pat. din căldura patului zîmbi flăcărilor şi uşii închise de două ori cu cheia. în blondul flăcărilor sobei. Din geamandanul de marochin. I-o întinse rîzînd. congediindu-şi paznicul inutil. tunse sarcastic. învîrtind cheia de două ori. Papucii erau pe covoraşul din faţa patului. Păpuşa năpîrlise de-a binelea. ― De ce nu mi-ai spus? ― Am uitat. ― Ce cheie. 1". Are să vadă Olguţa! Să-i pună o păpuşă în pat! Da ce-i el? Fată?. Dănuţ. Sări din pat: i se păruse că mişcă. ― Mamă. N-are decît să se bată dacă î-i poftă! Da să nu-l insulte. ― Mamă. Dănuţ ar vrea să-i spuie ceva.. subt oghial. Dănuţ nu spune nimic. mamă. ― Tare mai eşti copil.. Dănuţ.― Haidem. Dănuţ îşi căutase papucii subt pat.. pacific. ― Tu plîngi? îl întrebă Olguţa. cămeşa de noapte în dulap. Subt pat. da nu-şi aduce aminte ce! Şi plimbarea prin ogradă reîncepe: de data aceasta însă. cu păpuşa între genunchi. de curînd parfumate cu eau de cédrat începură să cadă pe cămeşa lui Dănuţ. ― Da ce vrei să faci cu ea? ― Să-nchid uşa.. ― Lasă. De ce stă cheia la Olguţa? Eu îs mai mare.

Iacă şi mama! Şi ea se uită la ei. Dacă nu-şi aduce aminte ce! ― De ce să pleci tu la Bucureşti? Asta-i persecuţie! ― Dacă vrea mama! oftează Dănuţ din greu. Dumnezeu vîră mîna în sobă. Dumnezeu. îi preface pe toţi trei în sfinţişori zugrăviţi şi aşază iconiţa la loc. Olguţa şi Dănuţ cad în genunchi. . Sfinţii clipesc. că vor să-l trimeată intern la Bucureşti şi că de asta au fugit de-acasă. Numai Dumnezeu zîmbeşte. Deodată.. pe scăunaş.. înaintea lui Dumnezeu. Dănuţ vede că Olguţa-i aliata lui.. Dănuţ face cu ochiul sfintelor de pe iconiţă. S-aud bătăi în uşă. Ciudat! Căsuţa lui moş Gheorghe luceşte în noaptea neagră ca o lună. Vra să zică Monica a rămas păpuşa.. dar Dănuţ nu se teme fiindcă Olguţa e lîngă el. Au ajuns. Răsare un alt înger cu păpuşa Olguţei în mîni. Olguţa spune că Dănuţ e persecutat.. Fără să-i pese de cei care bat. Oare a ars Monica?. Dănuţ zîmbeşte iertător.Amîndoi fug de-acasă la moş Gheorghe.. I-au crescut cozile la loc. Olguţa şi Dănuţ stau pe laviţă... şi-şi face cruce. Dănuţ închide ochii. Bat la uşă. Uşa se deschide de la sine. răsare un înger cu zmeul lui Dănuţ în mînă. şi-n tindă răsare moş Gheorghe. Herr Direktor.braţ amîndoi. vede icoana. cu sfoara tăiată de Olguţa. cam lung. zîmbeşte Monica. . Dănuţ tremură. Îi sărută mîna. Sfinţii îşi trag coate şi se încruntă aşa de sever. L-au păcălit pe Herr Direktor. fiindcă moş Gheorghe e chiar Dumnezeu. şi-i pare foarte rău că trebuie să-i ascundă ceva. Dumnezeu ia o iconiţă din cui. că Herr Direktor mai face o cruce. Dumnezeu îi primeşte în casă. Dumnezeu ia păpuşa pe genunchi. Lui Dănuţ îi sare inima. Noaptea e grozavă. Sfintele se prăpădesc de rîs. ― Da nu vreau eu. Dănuţ se cutremură. tata şi cu mama bat în uşă din răsputeri. ia un pumn de flăcări şi-l răstoarnă pe capul tuns al Monicăi. Dumnezeu dăruieşte păpuşa lui Dănuţ şi zmeul Olguţei. ca doi fraţi model. Dumnezeu se uită la Dănuţ. E chiar zmeul cel mare de la începutul vacanţei. Ce-i de făcut? Casa e înconjurată. Deacuma poate să-i caute! Herr Direktor îşi pune monoclul şi se uită prin odaie. Herr Direktor se uită la ei. Îi caută de-acasă.. Olguţa se încruntă.. Nu. Numai că n-are păr. îi trece mîna peste faţă şi-n locul chipului cu musteţi şi barbişon.

Dănuţ îi făcu loc în lada cu cărţi. Dănuţ ştergea cu radierul musteţile şi barba păpuşii . fiindcă-i era ruşine de Olguţa. casa părea deşteptată în negru miez de noapte. păpuşa din mînă. Păpuşa cu rochiţa de mătasă albă. a copilului cu bucle castanii. Dănuţ închise capacul. cu capetele înfăşurate în tulpane negre. cam palid în hainele de catifea albastră. Dănuţ. De acuma şi pe ea o aştepta colbul. scoală-te.Mama ia icoana. dezmierdînd pe frunte cea din urmă deşteptare în casa părintească. privind-o. cu guler tare. Dănuţ. Numai lipsa buclelor mai amintea urgia care se abătuse asupra ei.. Subt hărnicia radierului. şopti doamna Deleanu. Anica şi Profira. obrajii păpuşei îşi recăpătară tenul feminin. celălalt argat de la grajd. Cufărul cu aşternutul fu scos afară. cizmele lui Ion şi ale lui Pricop bocăneau aspru pe podele. Deşi s-apropia dimineaţa. în tăcerea de şoapte. şi-n visul nopţii păpuşa se oglindi. Dănuţ o îndepărtă puţin.. primejduind somnul fetiţelor. Ali intră în casă pe uşa deschisă. ca o bătrîneţă între străini. singură între atîtea cărţi. îmbrăcate gros. În podul cu vechituri. aceiaşi sîmburi de piersică uscaţi şi prăfuiţi. vărsase din greşeală prea multă apă de dinţi în paharul cu apă: îl usturau gingiile. de cînd era tunsă. la lumina slabă a lumînării. Mesteca mereu. s-apleacă asupra ei ― Dănuţ simte lămurit parfumul mamei ― şi sărută pe frunte tocmai pe Dănuţ. avea cocheta dezolare a unei domniţe în bejenie. dar nimeni nu ştiuse. Şi lui Dănuţ îi părea rău. fiindcă abia acum îşi aducea aminte că în vis Dumnezeu îi dăduse lui păpuşa care semăna cu Monica. Cuprinzînd-o c-o mînă de mijloc. şi îi bătuse inima ciudat. Cu toate semnele şi poruncile date în şoaptă de doamna Deleanu. buzele-şi pierdură aroganţa zîmbetului muşchetăresc. se uita distrat în jurul lui. regăsindu-l pe acel suav. dădu din cap Dănuţ. curmată doar de bocănitul cizmelor. nu mai semăna cu păpuşa din vis. ― Hai. Păpuşa din vis semăna cu Monica ― era chiar Monica.Nimic nu se schimbase în pod de cînd se despărţise de Robinson Crusoe. Curentul făcu să tresară şi să tremure flacăra lămpilor. Oftînd. cu un aer nemulţumit. umbrele oamenilor care duceau cufărul erau lugubre. rabattu şi elegantă lavalieră. Oamenii ridicară cufărul din odaia lui Dănuţ. Noaptea păpuşii începu o dată cu cîntecul cucoşilor ― şi insomnia ― fiindcă Dănuţ uitase să închidă ochii de sticlă în care aflase melancolic de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana cînd erau . "Păcat c-am tuns-o". Nimeni nu-l goni. alături de Robinson Crusoe. Bărbia-şi arătă din nou gropiţa. Acelaşi miros. aceeaşi pace. În sufletul lui Dănuţ era visul nopţii. urmate de Ion şi de Pricop. Femeile intrară în antret cu lămpile aprinse. erau încă buimăcite de somnul neisprăvit.

comic deformaţi de rasa mongolică parcă. La intrarea în sat. moş Gheorghe! Ali se urcă în trăsură. aşa cum torni din sticlă. Dănuţ ronţăia îngîndurat cornuleţele presărate cu chimion. zarea răsăritului tumultoasă de aur roşu. moş Gheorghe! Ce bine-mi pare!! se lumină Dănuţ văzîndu-l pe capră. Apucînd maşinal sticla cu rom. Dănuţ îşi trăgea mănuşile de piele.. zorii. abia scoase din rolă: bucătăreasa se sculase înaintea tuturora. ocrotit de şuierul biciului. ― Parcă-i un prinţişor! exclamă tare bucătăreasa. cerul vînăt. Palid. Doamna Deleanu zîmbi pentru el. În şoldurile lui gălbuie se oglindea sofrageria. Trapul cailor răsuna din nou. Doamna Deleanu desena cu degetul pe faţa de masă capul lui Dănuţ. Caii se smunciseră.. duduie! D-apoi cu sumanul ista sau în casă nu-i totuna? Toţi servitorii ieşiră pe scări. ― Bună dimineaţa şi sărut mîna! ― Ei. În tăcerea deplină. samovarul bufnea şi şuiera ca o ironică locomotivă. Anica şi Profira păiuriră pledul de o parte şi de alta. Doamna Deleanu se sculă de la masă şi începu să privească afară. uite. turnă în paharul lui Dănuţ cam mult. După o lungă.Dănuţ făcu un semn cu mîna spre casă şi servitori.. grămădindu-se pe pled la picioarele lui Dănuţ. aceste două cuvinte îl înfricoşau. ţinîndu-şi mînile pe gură. Alice! E băiat mare. şi o clipă numai zări în pragul uşei pe Monica ― visa? ― cu părul desfăcut şi chimonoul prea larg. ― Opreşte. ce Dumnezeu! Băiat mare! Departe de-al măguli. Copitele cailor dansau pe loc. Era bine dispus. Treptat. mamă! Hai să-l luăm în trăsură. Dănuţ se aşeză la mijloc între domnul şi doamna Deleanu. Domnul Deleanu îşi sorbea ceaiul cu lapte. ― Nu-nu-nu! Asta nu! ― Lasă-l. în familie. ― Mamă. masa şi cei trei comeseni.singuri. Ali se luase după trăsură. cînd la spate cîntă lăutarii. Cîmpiile erau albe de brumă. ― Moş Gheorghe! îl dojeni doamna Deleanu cu degetul ridicat. controlîndu-şi uneori nodul cravatei. dulăii ciobăneşti se repeziră crunţi spre el. samovarul de aramă sclipea şi fumega obez. se rugă el dezmierdînd mîna doamnei Deleanu. bucurară ferestrele. Dănuţ se ridică în picioare. Satul rămase . parcă ne-a fost vorba să stai în casă? ― Da.. La loc de cinste în capul mesei. Aşteptînd să i se răcorească ceaiul. necurmată şi tihnită vacanţă la ţară. Bucureştiul. profirii ca sănătatea tinereţii.. ca un tren negru care-l ducea de-acasă între străini.. În ceaiul cu rom căzură lacrimi.

Dialogurile dintre ei erau o necontenită ciocnire între un expres şi-un tren de marfă. luînd pe braţe capul îngreuiat al lui Dănuţ.. Dănuţ! îl chemă doamna Deleanu mergînd alături de . ― Dă. domnul Deleanu răsfoia grăbit teancul de citaţii. Doamna Deleanu se ridică. lung. Şi tu de ce nu bagi de seamă? Dănuţ înghiţi în sec. Pe la moara murgului Trece iată turcului. ― Bun aer! exclamă domnul Deleanu. Vagonul de clasa întîi se opri dincolo de peron. ascultînd explicaţiile domnului Şteflea cu privire la procesul ajuns la Curtea de apel.. Mîna lui Dănuţ îi încleştă mîna. ― . La ferestre clipeau somnoros chipuri palide şi unsuroase. copii şi extracte... cînd se întîmpla să-i asculte. claritate şi preciziune. ― Domnule Şteflea! începu domnul Deleanu categoric. Domnul Şteflea se înclină cu deferentă. Îl lovise peste picioare. Azi îţi fixez termenul de judecată şi văd dosarul. pe mine aşa mă taie capul.. îmbrîncind cu piciorul în vagon geamandanele. îl grăbi domnul Deleanu.. murdărind lumina dimineţii. Într-un capăt al băncii de pe peronul gării.. Dănuţ? Îi mai îndreptă odată lavaliera şi bereta. Şi vacanţa. Dănuţ şi doamna Deleanu şedeau alături ţinîndu-se de mînă.. Doi ţărani se sculară. Domnul Deleanu cerea de la clienţii săi.. ridicînd ochii de pe hîrtii Domnul Şteflea îşi şterse fruntea năduşită şi oftă. ― Dănuţ. ― Hai. tot-tot-tot ce faci.în urmă. însuşiri care lipseau cu desăvîrşire domnului Şteflea. Unu Ilă Duduilă Eşti coş Toporaş. Cum adică?. O sonerie vibră teatral prin pacea cîmpenească a peronului. Am să-ţi spun ce trebuie să faci. cucoane Iorgule... Doamna Deleanu vorbea lui Dănuţ pe şoptite.. Trenul intra în gară. Aşezat pe marginea celuilalt capăt.. ― Să scrii mamei cum ajungi.Eu stau la Iaşi pînă diseară. Diseară ai să mă aştepţi la trenul de Bucureşti. Cînd mă gîndesc la infecţia din Bucureşti! ― St! Doarme! şopti doamna Deleanu. Ioane. Auzi. Alergară într-un suflet.. Da aduc martor tot judeţul! ― Domnul meu! îl întrerupse glacial domnul Deleanu.

îşi făcea socotelile. ― Sigur. Olguţa şi Monica îi sărutară mîna. Îngrăşat de confort. Monica se aşeză îmbrăcată pe marginea patului.10-11 ― domnul Deleanu juca o partidă de écarté cu un confrate bucureştean. cu noaptea la ferestre. cu mişcări ostenite. Monica! Olguţa suflă în lumînare. mirosind a piele C. În cabina mică ― no... tresărea o sticlă de "Cherry Brandy". sau: "Cum? Nu te-ai culcat?" deşi trecuse ora cînd copiii "trebuie să se culce". ― Mamă. ― Ba da. Nimeni nu-i mai spunea: "Du-te la culcare. Monica-şi spuse rugăciunea mai repede ca de obicei. ― Olguţa. prin întuneric. greu s-o cîştigi! . vagonul de dormit gemea şi scîrţîia molatec de-a lungul kilometrilor.. două pahare cu monograma companiei de "Wagon-Lits" cîntau ciocnindu-se cristalin. Ţinîndu-şi suflarea se apropie de patul Olguţei. pătrundea răcoros în odaia fetiţelor. În urma trenului o cioară coborî între şine. Abia avu vreme să-i sărute mîna întinsă. din timpul dejunului şi al mesei. Uşa cu panoplia rusojaponeză era dată în lături. ştergîndu-şi ochii. Şi eu îl iubesc. ― Tu nu te culci? o întrebă Olguţa. vorbi Monica zguduită de suspine. mai avem pe cineva acasă.F-R. Monica rămase în picioare între paturi. pentru tăcerea de după masă. Se făcuse grijitură mare în odaia lui Dănuţ. Olguţa închise uşa.-istă şi a fum de havană. Eu îl iubesc pe Dănuţ. Doamna Deleanu nu le mai însoţi în odaie. Prea mare fusese sofrageria pentru tăcerea în trei. Înainte de a se dezbrăca.. muind mereu în gură creionul chimic. ţipă el nemaivăzînd-o.trenul pornit. pe măsuţă... Dănuţ privea afară cu fruntea rezemată de sticla rece. ca o indiferenţă. Mirosul de terebentină al podelelor proaspăt ceruite. îmbrobonat de lumini rotunde. simţind o lacrimă pe obraz. prea mare salonaşul doamnei Deleanu. nu-l lăsa pe Ali. conductorul. nene. ― Noapte bună. Alături. Se despărţiră în antret. te-am trădat. Dănuţ". ― Ce faci? tresări Olguţa. ― Duduiţă. ia-l în tră. privind în jos. În faţa cabinei. ciugulind prin prund. aşezat pe strapontinul de lîngă fereastră.. În trăsură. copii. cu chipiul pe ceafă şi tunica desfăcută la gît. ― Pă asta. vorbi moş Gheorghe ridicînd de jos batista doamnei Deleanu. Începu să-şi scoată rochiţa. ― Hai la culcare. multă vreme. Tu eşti prietena mea. Olguţa! ― Noapte bună.. îngînă Dănuţ. Olguţa se sui în pat. Pe fotoliul din fundul coridorului.

― Papa. grăbit.. aplecat peste umărul Olguţei. IV "MOŞ GHEORGHE. Trenul îşi încetini mersul. domnul Deleanu ridică geamul din dreptul lui Dănuţ. Pierzîndu-l din ochi. Dănuţ se aşeză din nou pe strapontin şi. La tante Sophie. dramatic. Locomotiva ţipă ascuţit. Domnul Şleflea o luă nedumerit şi rămase cu ea în mînă. Se apropie de Dănuţ cu un pachet de şocolată. puiule? ― Dănuţ! suspină el ridicîndu-se în picioare.. din uşa cabinei alăturate. Domnul Deleanu. ― Ce.. arătîndu-i cu degetul idila de pe coridor. care prea tîrziu alerga după tren să restituie cutia cu bomboane.. Dacă nu ştia ce să-i spuie! Gorniţa de plecare răsună.. îşi reluă partida. începu să plîngă. Dănuţ.. şansoneta adusă de la Bucureşti o dată cu răguşeala. te-aşteaptă clienţi pă la gări? ― Un imbecil care mă pisează! Cu cărţile de joc în mînă. am ajuns! se ilumină Dănuţ văzînd la fereastra vagonului oprit figura familiară a domnului Şteflea. . .. flutură batista îndelung spre şeful gării. cu glas de bariton răguşit. privind-o. O doamnă. aplecat pe fereastră. Domnul Şteflea rămase aiurit la geam. dădu cîteva ordine laconice domnului Şteflea şi. (1) ― Ah! Papa! Iar ai greşit! îl dojeni Olguţa zburlindu-i părul cu podul palmei. Dănuţ îşi frîngea mînile.Trei gînduri urmăreau prin noapte acelaşi tren căutînd pe-acelaşi călător. Olguţa îl acompania la pian.. La tante Melanie Et l'oncle Leon.Huruitul roţilor şi vorba muntenească a partenerului domnului Deleanu ţineau tovărăşie gîndurilor lui Dănuţ. ca şi cum şeful gării i-ar fi fost singura şi ultima bucurie de-a lungul drumului amar.. i-ar fi dat domnului Şteflea şi turbinca lui Ivan. privise toată scena. Deznădăjduit. nene! Halal fecior! Îţi seamănă! clipi confratele către domnul Deleanu. ― Bravo. Trenul pornise. Să fi putut. asupra pupitrului descifra. ― Cum te cheamă. Dănuţ scoase cutia cu bomboane de mintă şi o întinse pe geam. nene. NU TRAGI DIN LULEA?" La tante Julie..

― Vezi. aurind sclipitor covoare şi oglinzi. tante Melanie e nevasta lui oncle Leon. glasul de soprană şi cel de bariton silabisiră pomelnicul ritmat al tantelor. Dimineaţa intra pe ferestre ca un viscol de polen. şuierînd melodia şi bătînd tactul cu piciorul. Începu din nou. Din întîmplare. dînd din cap. iar?! Ce-are să spuie mama? Domnul Deleanu îşi luă o figură de şcolar prins cu lecţia neînvăţată. 1 Mătuşa Julie.... / Mătuşa Melanie / Şi unchiul Leon (fr. dar făgăduise doamnei Deleanu să nu spuie nimic Olguţei. Ştii... papa..Cu ochelari.. Asta-i greţos! Vai. papa! Are musteţi! ― I-auzi! ― Zău. ― Şi ce mai are? ― Aa! Un neg. Ea îl persecută. un neg păros deasupra buzei! Şi-i slabă ca un ţîr. Mi-o închipui eu. Monica aflase adevărata pricină a contramandării plecării la Iaşi. sculptînd-o cu degetele în aer. papa. ― Săraca Olguţa! oftă ea adînc din cap. / Mătuşa Sophie. Ascultă-mă pe mine. ― Hai. Tante Melanie e o zgripţuroaieă. săracul de el. papa.. adaugă domnul Deleanu. ― Ce-i de făcut? ― S-o persecutăm şi noi pe ea. Şi din nou. Oncle Leon are dreptate.). Domnul Deleanu fredona cu buzele închise. ― .. papa. papa! Dac-ai şti tu cine-i tante Melanie. ― Vai.. tocmai la l`oncle Leon? ― Mare mister! se încruntă domnul Deleanu. Papa. are ochelari pe vîrful nasului şi se uită pe deasupra lor. ― Atunci hai să mai cîntăm odată... ce urîtă-i!. papa! Mă jur! Cînd mănîncă ouă fierte îi rămîne gălbenuş pe musteţi. ― Ei. papa. ― De ce greşeşti tu. n-ai spune una ca asta! ― Da tu de unde-o cunoşti? ― Aşa!. ― Ce-ţi spuneam eu! Vrea să divorţeze şi m-a angajat pe mine avocat. tu cînţi: si-sol-mi-do ― în loc să cînţi: si-la-si-do. o invocă Olguţa. Monica şedea pe divan lîngă sobă. ― Stai. ţinînd pe genunchi o carte din "Bibliothèque rose". ― Nu primi. Eu cred că tante Melanie îmi pune piedică! Olguţa bufni de rîs. .

― Bravo..? ― Dă. Et l'oncle Leon. duduie.. Domnule doctor. azi. Moş Gheorghe cercă să închege un zîmbet mucalit cu colţul buzei şi . Monica ieşi afară. fetiţa mea îl iubeşte pe moş Gheorghe..... doamnă. c-un deget măcar. ― . Olguţa începu să-i călăuzească degetele nedibace printre clapele uniforme. În cinci minute sîntem cei mai buni amici. domnul Deleanu se aşeză la pian. vorbi doamna Deleanu trecîndu-şi mîna peste frunte. La tante Julie. ― Ceva moştenire? glumi doctorul ascuţindu-şi privirea. salutîndu-l adînc. Mult nu mai are. trăsura-l aştepta la poartă cu Ion pe capră.. Anica-şi vîrî numai capul. Cu prosopul şi sticla în mînă.. înghiţi Anica ştergîndu-şi ochii cu pestelca. papa.. Anica o luă la goană pe scări.... aşteptînd... Monica intră în salon cu fruntea încreţită şi ochii grei. 1 Ia te uită!. mîne: e o chestie de ore.... doctorul trecu înainte. domnule doftor? întrebă unul. La tante Melanie Et l'oncle Leon. Uşa salonului se deschise încetişor. Văzîndu-l pe doctor. papa? Hai să te-nvăţ acompaniamentul! ― Vrei să mor? ― Hai. Vrînd-nevrînd.Anica.. Urmat de Anica.. Cere coniţa spirtul din dulap şi un prosop curat. ţăranii aşezaţi pe prispă se ridicară în picioare..... J'en fais mon afjaire (1). ― Spurcăciune! scuipă printre dinţi Oţăleanca. Doamna Deleanu ieşi cu doctorul în tindă. du-l pe domnul doctor la curte. venit pentru afaceri. N-aveţi nici o grijă. papa! ― Cu aşa profesoară ajung departe! ― Ştii ce. ― Voyons! N-aveţi nici o închietudine. ― A venit doctorul? ― Da. O lăsăm să creadă că eşti un client al bărbatului meu.. urmîndu-l c-o privire duşmănoasă pornită din ochii uzi de lacrimi curate. ― . zîmbi doctorul ridicînd mîna.. ― Să-l transportăm la Iaşi. Mă descurc eu (fr. la spital. La tante Sophie.. Aş vrea să nu ştie.). ― Scapă. ― Păcat de cheltuială! Nu rezistă..

moş Gheorghe. ― Frumoasă. ― Bună ţuică. Un oftat greu curmă tăcerea. îndreptaţi spre ferestrele luminoase.. era o fetiţă ca şi noi. domnişoarele? Dacă nu-s indiscret? le întrebă doctorul aşezîndu-se pe divan alături de ele... Spiritual. privindu-l drept în ochi. ― Te doare.. Profira ieşi cu tablaua. ai băgat de seamă? Clientul se rade pe frunte! şopti ea. se oferi Olguţa.. domnule Deleanu. ― Şi cu ce se delectează.Am să ţi-o aduc mai încolo. încheie doctorul. ― Bucuria părinţilor. Asta-ţi dă sănătate. dacă vrei. are să vină şi părintele. ― Les malheurs? A! Nu! Cu-aşa cetitoare trebuie să schimbăm titlul. moş Gheorghe? ― Duduie.coada ochiului. după aromă. Doamna Deleanu se aşeză pe marginea laviţei. aruncînd doctorului o privire scîrbită: mîncase toate aperitivele. da eu aş zice să vie părintele. titlul cărţii. ― Vrei ceva. di ci m-o mai împuns? ― Fiindcă aşa trebuie. ― Bine. ― Sărut mîna. frămîntîndu-şi degetele subţiate. mirosea acum a iod.Odăiţa în care Olguţa descoperea fructele din livada Oţălencei. ― Bătrînă. zîmbetul răsări trist pe faţa topită în jurul ochilor amari de suferinţă. moş Gheorghe.. Ochii lui moş Gheorghe stăruiră umili subt privirea doamnei Deleanu care. de cum intra pe uşă. Olguţa se încruntă. Eu propun: Les bonheurs de Sophie(2). ― Şi vra să zică. ― Şi binecrescută. strîngîndu-se în Olguţa. moş Gheorghe. binişor. (3) ― Sofia noastră. mademoiselle! Olguţa îl privi cu ochi de miop şi-şi vîrî din nou nasul în carte. se umplură de lacrimi. aspiră aer pe nas. a eter şi a spirt ars.. începu Olguţa descoperindu-şi fruntea. . mă rog. ― Les malheurs de Sophie(1). şopti el rar. obraz în obraz cu Monica. combativ. ― Vous avez la parole.. ― . prefăcîndu-se că ceteşte. recită repede Monica.. încet. îi luă doctorul vorba din gură. moş Gheorghe? ― . ― Bună şi bătrîneaţa la ceva! clipi doctorul. ― Cum nu. Ochii moşneagului. Sofia dumneavoastră e nenorocită? Ia puneţi-mă şi pe mine la curent cu nenorocirile ei. cuminte şi amatoare de poveşti. adăugă scurt Olguţa. întoarse capul. Şi întorcîndu-se către Olguţa: A la vôtre.. ― Monica.

Doamna Deleanu intră cu o prefăcută însufleţire. eu aş propune să ne aşezăm la masă. subit.).. strănutînd. 1 Sînt numai urechi (fr.. se aşeză pe divan. (1) ― Odată. se amestecă domnul Deleanu. Ei. Numai degetul cel mic al mînii drepte era privilegiat cu prisosinţă. Ştiţi: "Qui s'aime se taquine(1)l". Domnul Deleanu. vine un domn în vizită la părinţii Sofiei... ― Te rog să-i spui mata că spune minciuni şi drept pedeapsă să-i tai unghia. nu pot să te sufăr: fiindcă te razi pe frunte. domnişoară? ― Fiindcă Sofia noastră nu era bucuria părinţilor. ― Sofia tocmai cînta la pian. sau de la picior? ― Iacătă-l! Olguţa îl privi cu deosebită şi lungă atenţie. Domnul Deleanu îşi muşcă musteaţa. Din plicul deschis se revărsă pe farfuria doamnei Deleanu un teanc . Sofia nu s-a mai putut ţine şi i-a spus în faţă: "Domnule musafir. (fr. datorită pesemne unei concepţii estetice. ― Nu-mi vine a crede! ― Ascultă mata şi ai să vezi. fiindcă miroşi ca o farmacie şi fiindcă nu-mi dai pace". fiindcă era o fetiţă binecrescută. la picioarele Olguţei. cum vă-mpăcaţi? întrebă doamna Deleanu pe doctor..). ― N-o aşteptăm pe mama?.). Şi-atunci. de la mîna dreapta.. Ce să facă? Se scoală şi ea să-l primească pe musafir. ― Haidem la masă. Uşa se deschise.. ― O veste bună: o scrisoare de la Dănuţ. urmă Olguţa îndîrjită. ― Ia să văd. roman al contesei de Segur (1799―1874) Bucuriile Sophiei (fr. 2 3 ― Aa! Ce nu ştiu eu?! Îmi spune degetul cel mic.― De unde ştii mata? 1 Nenorocirile Sophiei.). ― Daa? Te rog să spui mata degetului cel mic ― care? de la mîna stîngă. În loc să stea de vorbă cu părinţii Sofiei ― cum stau oamenii mari ― el vorbea cu Sofia.. Unghiile doctorului erau tăiate ― sau. Dar musafirul n-o lăsa în pace. ― Je suis tout oreilles. Tăcere gîtuită. ― Olguţa.. ― Admirabil! Ne tachinăm deja. ― Ha-ha! Şi de ce spune minciuni. sări Olguţa. Aveţi cuvîntul (fr. mai exact mîncate ― scurt..

da aceea pentru cine-i? ― "Pentru moş Gheorghe. ― "Pentru Monica de la Dănuţ". fără ca bucătăreasa să se mire. anunţă Olguţa urmărind cu o privire cruntă pe doctorul care intra în salon. uite: scrie ceva pe dos. omleta s-ar fi întors aşa cum venise. papa? ― Nu ţi-am promis? Îi facem noi doi o vizită! ― Şi ne dăm în scrînciob? ― Vai! ― Şi pe client îl lăsăm acasă. papa! respiră Olguţa. ripostă crunt Olguţa îndesînd farfuria înspre el. ceti doamna Deleanu slova caligrafică. mă rog.. şi-şi trecu şervetul peste obrajii aprinşi. privind cu de-amănuntul fotografia proaspătului licean. ― Staţi. ― "Dragă mamă. mi-e foarte dor de voi toţi. Numai doctorul zîmbi. Nu-s eu prietenul juneţii? 1 Cine se iubeşte se tachinează (fr. Ai văzut cum . ― "Pentru papa de la Dănuţ". Zugrumată de emoţie. o aşeză pe genunchi pipăind-o cu degetele. înghiţi.. Dănuţ! jubilă Olguţa. Daţi-mi şi mie o fotografie. oprindu-se prea tîrziu. ― Mamă. ― Mergi şi tu. de moş Gheorghe şi de Ali". Alice.. Toţi se posomorîră." ceti repede. doamna Deleanu. interveni el mestecînd. mai tîrziu. Moş Gheorghe-i dus la pădure. ― Poftim omletă. Eu i-o duc lui moş Gheorghe. "Pentru Olguţa de la Dănuţ. mamă? Ceteşte scrisoarea.." ― Mamă. mamă. clipind cu înţeles cătră doamna Deleanu. ― Dănuţ! Uite: Dănuţ! se bucură doamna Deleanu.. ― Lasă. Dacă n-ar fi fost doctorul la dejun. Olguţa..). ― Mamă.de fotografii. Monica şi luă fotografia fără s-o privească. O pauză lungă. eu mă duc la moş Gheorghe să-i duc fotografia. ― Ia să vedem. ― Ce scrie. ― Hei! Ca o ridiche! Căpăţînosul tatei! ― Asta-i pentru mine. Mergi cu tata cînd s-o întoarce. nu? ― Nici vorbă! ― Bravo. Poftim. se scutură doamna Deleanu. ― Chiar aşa. ― Bravo. ― Tuns! se-ntristă doamna Deleanu. Hai să mîncăm. Monica. Singur doctorul îşi mînca omleta cu brînză şi verdeţuri. Ceteşte fiecare după masă. Nu pot să-l sufăr. ― Lasă.

Doamna Deleanu începu să plîngă. Chiar m-au poreclit «Şoldoveanu» şi «domnul Măi». Olguţa. fiindcă în româneşte subiectul se acordă cu predicatul. Eu n-am spus nimica". eşti un prost! Se cunoaşte şi după nume că-i prost. ― Nu-s eu acolo.. Toţi băieţii rîdeau şi spuneau că el are dreptate. şi-a bătut joc de mine sau nici el nu ştie româneşte?" ― Ilie Popescu. Monica... mamă dragă. în care nu se făcuse încă foc fiindcă Olguţa pretindea că-i prea cald."Da nici eu nu m-am lăsat". că v-aş arăta eu şi mai fac! se stropşi Olguţa la nevăzuţii munteni. ". cînd intram în clasă. rostit de doamna Deleanu.. aprinsă de mînie. ― Da nu-i adevărat.. ― Să-i insulte şi să-i bată. prigonitori ai lui Dănuţ. El mi-a dat dreptate.."Ieri. Cînd vorbeşti cu un muntean trebuie să ţipi. urmă Dănuţ îndărătnic. ― Foarte rău! dezaprobă Olguţa. Ei n-are dreptate niciodată .mănîncă? Doamna Deleanu întinse Olguţei scrisoarea lui Dănuţ. Şi nu ştiu de ce. Olguţa? El i-a dat dreptate lui Dănuţ. Da eu nu mai pricep nimic! Chiar el spune tot aşa: «Ei are»! Spune tu. ― Ce era să facă săracu Dănuţ? îl apără Monica. ― Sigur dă nu spune! Da-s proşti muntenii! Ştii. Ei ţipă: băăă! .. Numai mi-i ciudă că spun minciuni! Spune şi tu.. ― Biata Olguţa! dădu din cap domnul Deleanu. fiindcă eu sînt şoldovean căpăţînos. altfel nu te-nţelege. ş-atunci trebuia să spuie: ei au liber». "De cînd m-am tuns mi-i foarte frig. mamă dragă.da în ora de română. al dracului!" Atunci eu am sărit şi i-am spus că nu ştie să vorbească româneşte. Monica primi omagiul. Monica urmărea cu privirea şirurile neregulate pe care ar fi vrut să le alinte şi să le sărute. ".. Dănuţ nu spune-aşa! sări şi Monica. l-am întrebat pe domnul Ilie Popescu cum se spune. Mie nu-mi pasă. lîngă ea. ― Nu trebuie să ţii cu proştii...Băieţii de aici mă rîd fiindcă vorbesc moldoveneşte. un băiat spunea arătînd pe nişte băieţi din altă clasă: «Mă. Monica? ― De ce. ei îs cam surzi! explică Olguţa compătimitoare. nu-i aşa. Olguţa cetea cu glas tare scrisoarea lui Dănuţ. Auzind cuvîntul gavanoase. ― Bravo ţie! aprobă Olguţa pe neştiute. N-ai auzit? Ei nu spun măi ca noi. da mi-i ruşine cu capul gol! Ce-ar mai rîde Olguţa să mă vadă aşa!" . Olguţa tresări. E vorba de nişte gavanoase! cercă ea să zîmbească. se grăbi spre odaia ei.. ― Ceteşte-o cu Monica. . dacă-i adevărat că eu spun: «şi mai faşi» în loc să spun «ce mai faci?»". ei are liber. Luînd-o pe Monica de mînă.

verzi. Dănuţ.Şi eu am mîncat dulceaţă din gavanoasele de la Olguţa. El alungase tot atîtea lacrimi pe cît deşteptase zîmbete şi-nviorări pe chipul palid al feţei . Neîndrăznind să stea jos. . cu coatele sprijinite pe genunchi şi fruntea cufundată în palme. obrajii Monicăi îşi însuşiră zîmbetul. mamă dragă!" departe de a fi un vicleşug. privind fotografia din mînile Monicăi. greu zdruncinată de la naştere. ca un mucegai nimicitor al oricărei frăgezimi. Doctorul. fuseseră ochii Fiţei Elencu. aşezată pe un scăunel alături de laviţă. la aer curat.. Dănuţ! Aşa aş fi scris şi eu. Nu doar că n-o iubeau părinţii! Dar mama doamnei Deleanu. Parcă-i dat cu var pe cap! Olguţa reîncepu lectura. deşteaptă. cealaltă. De la o vreme aţipise. purtătoarea chipiului. doamna Deleanu căpătase de la moş Gheorghe un dar nepieritor. Surîdea serafic mînei nevăzute a fotografului. dascăli şi guvernante. o mînă voivodal înfiptă în şold. ca la comanda militărească "pe loc 'paus!". Asculta şi privea. posomorîtă şi savantă şi în alte limbi decît cea românească. atîrnînd ţapănă de-a lungul coapsei. Olguţa admira retorica măiestrie cu care Dănuţ îmbinase spovedania jafului dulceţilor păstrate pentru iarnă. uneori numai ― şatunci c-un oftat de mîhnire ― capul fetiţei timide cu care avea să i se stingă numele. moş Gheorghe privise lung aburii albăstrii ai fumului de tămîie plutind înfloriţi prin odaie.. un zîmbet mai chinuit şi o poruncă de linişte sfătuită de doctori şi rostită de Fiţa Elencu în faţa mormanelor de jucării proaspăt aduse. cu slăvirea lor şi măgulirea păgubaşului ― fără să-şi dea seamă că acel "bună mai era. În schimb. şi fiind ostenită de lunga şedere în picioare. grele. prins de viaţa politică. Monica nu-şi mai lua ochii de pe fotografie. îngenunchease în faţa icoanelor. trăise mai mult prin străinătate. o învăţară să fie bătrînă la minte. Scrisoarea se isprăvea cu următorul post-scriptum: ". Moş Gheorghe-i ţinuse loc de mamă şi bunic.. tot subt diriguirea Fiţei Elencu. dezmierda distrat. Şi trupul. Mai tîrziu. Bună mai era. pentru Dănuţ era o naivă şi deplină doină. După împărtăşanie. făcînd reflecţii specific româneşti. Braţele-i atîrnau în lături. şi chipul păstrau parcă întipărirea resemnată a unei răstigniri. străjeri neclintiţi ai copilăriei ei în căminul părintesc.― Săracu Buftea! zîmbi Olguţa. întins pe prispă. Venirile ei acasă ― din ce în ce mai rare ― nu aduceau decît o faţă mai istovită. Roşi. mamă dragă! Numai la noi acasă se face aşa bună dulceaţă!" ― Bravo.Pe cînd era de-o samă cu Olguţa.. capul strîmbat în sus. cetea un roman franţuzesc. Doamna Deleanu îl veghea. Conu Costache Dumşa. subt acelaşi acoperămînt cu doamna Deleanu. Fără de moş Gheorghe nu l-ar fi cunoscut. ca trandafirii Iericonului: zîmbetul copilăriei. Veghea şi Oţeleanca. în uniformă cu pantaloni lungi avea o poziţie foarte fotografică: un picior înainte. Acum dormea cu faţa în sus.

O noapte întreagă dormiseră pe prispă. fetiţo. nevasta lui moş Gheorghe. că acest posesiv nesăbuit porneşte dintr-o minte cu totul smintită? Că altfel nu-i cu putinţă să îndrăznească un fecior de robi să fure un cuvînt aşa de boieresc!.. Inima nepoatei simţise greutatea întregei planete. sînt făcute pentru tălpile groase. şi mai simţitoare.. înlocuiră pe-ale copilăriei. duduie. tînărul Iorgu Deleanu le lăsă să curgă în voie. o căzut la pat moşneagul. odraslă de neam boieresc! Frumos! Tare frumos! Ştii tu.. Nu ştii. şi acestea tot de moş Gheorghe legate şi de căsuţa lui. scumpa mea nepoată. Şi moşul copilăriei lor se ducea.. că-i mai bătrînă. somn tineresc "dragul duduiţei". să tenveţe mătuşă-ta. "duduiţa moşului" pornise într-un suflet. Alice? întrebase ea cu scrisoarea în mînă şi un zîmbet oţeţit în ochi. "Draga mea Alice" Bre. un Deleanu oarecare.. ai să mergi cu mine la ţară. Ei. scumpa mea nepoată.. Totuşi nu pregetase. căpătînd bile din ce în ce mai roşii la examenele de drept.. Într-o bună zi... fetiţo. Bicele. ca să le facă mai subţiri. vine la curte mama Anica. încît tînărul Iorgu Deleanu găsise numai o uşă închisă în casa unde preda lecţii de filozofie. dragă nepoată. ― Ia să vedem noi ce-a scris domnul profesor. şi acolo am săţi spun eu "draga mea Alice" pînă ce ti-i sătura de dragoste. Şi ea fusese odată "duduiţa moşului". pentru ce-s făcute bicele?. are cutezanţa să te tutuiască pe tine.. ― Sărut mîna. În loc de boală ― tînărul Iorgu Deleanu. ca să nu mai simţi nevoia să ţi-o spună slugile. Moş Gheorghe şi mama Anica pîndiseră pe geam pentru fericirea de la spatele lor. Pe cînd nepoata Fiţei învăţa la Medeleni să-şi stăpînească lacrimile subt atenta priveghere a ochilor verzi... Mata.Fiţa Elencu prinsese la Iaşi ― era mult de-atunci ― o scrisoare de dragoste de la tînărul Iorgu Deleanu. Degetele doamnei Deleanu mîngîiară uşor părul alb al moşneagului.. oftase ea ca să-şi ascundă zîmbetul.istovite de învăţătură şi singurătate. Acum era Olguţa.. Alte amintiri.. . Fără să mai aştepte încuviinţarea Fiţei. Moş Gheorghe o întîmpinase ― mohorît de vesel ce era ― în tindă. profesorul de filozofie al nepoatei sale.. . la Iaşi. Şi ce mai spune? "Mea!" Cum se poate! Nu-ţi pare ţie. Vra să zică. Şi cum mai spune? "Dragă!" Un adiectiv foarte necuviincios!.. fiindcă în odăiţa lor dormea somn fericit. Moş Gheorghe ştia bine cine-i şi ce poate Fiţa Elencu. O după amiază întreagă. Fiţa se ţinuse de cuvînt aşa de vertiginos. începuse Fiţa Elencu aşezîndu-se într-un fotoliu. un slugoi.. încheiase Fiţa păturind scrisoarea ca pe un document de mare preţ. de mai tîrziu. ― Ce-i asta. bre!.

.. Oţăleanca se închina la icoane. dădea la o parte cu piciorul imaginare cadavre. încetul cu încetul. de bună credinţă. urmărind zigzagurile povestitorului prin larga încăpere. ca un asalt spre dreptate. replicase domnul Deleanu. Un scaun căzu trosnind. Odată. înaintînd spre masa Curţii. între acuzat şi juraţi. . Şi dacă se întîmplă ca securea să-i abată.. Adevărul te poartă înainte. redusă la proporţiile pitice ale coupe-papier-ului de pe birou. Spada neînvinsă a lui "d'Artagnan". al căror zvon de frunze. încît domnul Deleanu.. căderea lor e-o prăbuşire de trecut.. Fără să-şi dea seama. răsturnat pe covor. ci şi redate prin gest şi atitudine.. Monica şi Olguţa aveau mişcări de rîndunele. muşchetăreşte. ― . Mulţumesc onoratei curţi că m-a trimes la timp îndărăt. fiindcă ― deşi golită de pe la mijlocul povestirei ― domnul Deleanu o răsturna pe gît.. Aramis şi al patrulea muşchetar al treimei: gasconul d'Artagnan.. moartea dobora un blînd stejar. la Curtea cu juri. şi începuse să înainteze. doborîse atîţia guarzi de-ai cardinalului Richelieu. Abat-jour-ul lămpii. Porthos. ca să aveţi loc! ― Mă iertaţi.Porthos îi vede. Cînd povestea sau cînd pleda. al căror cor de cuiburi. înfierbîntat de oratorie şi de întreruperi.. Cu hîrşcăit de ferestrău..Cresc uneori în faţa caselor copilăriei masivi şi blînzi stejari. oprindu-se. subiectul povestirei era în cel mai desăvîrşit acord cu temperamentul povestitorului. De astă dată. banca apărării.înşfacă pe călăreţ.. şi golul lipsei lor vaier de jale. pînă cînd preşedintele sunase clopoţelul: ― Domnule avocat. îmi permiteţi să chem aprodul să mute masa Curţii. răstoarnă cal cu călăreţ cu tot. Coupe-papier-ul nu mai avea pic de praf: după fiecare duel. da ce-i pasă lui de patru-cinci-şase guarzi de-ai şnapanului de cardinal! C-un brînci numai. domnule preşedinte. domnul Deleanu îl ştergea de sînge.. cînd înainta. În tăcerea odăiţei nu s-auzea decît suflarea hurducată şi şuierătoare a lui moş Gheorghe. Isprăvile celor "trei muşchetari" nu erau numai povestite. valsa mereu. părăsise. cu zilele şi anii tot mai scump îţi este. ― . Doamna Deleanu plîngea. fiindcă în frunză şi în cuiburi trăiesc şi cîntă amintiri şi fiindcă umbra lor e dulce ca o dragoste. arăta că slujise de fetru ceremonioaselor saluturi schimbate între bravii Athos. Ceaşca de cafea neagră era mînjită pe dinăuntru de drojdie. sorbind din ea închipuirea acelor savuroase vinuri care răscumpărau ― în scurtele popasuri ― truda şi încercările celor patru bravi. domnul Deleanu era stăpînit de un zbucium meridional care-l făcea să nu-şi găsească astîmpăr.. Ajunsese în mijlocul sălii...

Iar cînd toţi patru muşchetari luptau delaolaltă. roşeaţa soarelui ― din nor în nor. le biruiau neglijent. O luptă fără trupuri se încinse în tăcerea odăiţei. Porthos smulgea buchete de stejari ― sau alţi giganţi vegetali ― pe care le arunca în capetele urmăritorilor. Cu multă trudă. Şi muşchetarii ― flamberge au vent(2) ― ar fi făcut mulineuri din zori şi pînă-n seară. Îi închise iar.. Monica ridică Justiţia punînd-o la locul ei pe birou. alţii pe prispă. domnul Deleanu le istorisea prin viu grai. Moş Gheorghe deschise ochii: erau turburi. Unii şedeau jos la pămînt. Domnul Deleanu înşfacă justiţia de bronz. moş Gheorghe îşi urni capul din loc: aplecîndu-şi-l sărută mîna doamnei Deleanu. şopti ea Oţălencei. Moş Gheorghe deschise din nou ochii. purtînd astfel cu vîntul galic al spadelor toate corăbiile Franţei pe mări şi oceane. în aplauzele Olguţei. Dacă şnapanul de Richelieu ar fi fost mai practic. şi ad-o pe Olguţa... De-acum înainte. Pornind poate de la adagiul juridic: "La plume est serve. haiducii naţionali aveau serioşi rivali în stima . Începu să caute. Caritabilă.Cea mai nimerită întruchipare a călăreţului cardinalicesc era statuia justiţiei cu balanţele veşnic strîmbe. Doctorul îi luă pulsul. D'Artagnan trecea singur prin rîndurile duşmane ― ca Isus pe valurile mării ― împărţind în dreapta şi-n stînga trăsnete de spadă şi interjecţii româneşti. fără ca armăsarul de subt el ― de cea mai romantică rasă ― să bage de seamă adaosul miilor de kilograme.. Doamna Deleanu îşi trecu mîna peste frunte: uitase.. ci al cincilea muşchetar inedit: verbalul viteaz Tartarin de Tarascon. vîntul celor patru spade dezrădăcina pădurile. Ochii doamnei Deleanu întîlniră privirile muribundului. Gîndurile se mişcau anevoie ca nişte care troienite prin nebulosul îngheţ al iernii. Alexandre Dumas scrisese aventurile celor trei muşchetari.şi-ncepe să facă mulineuri: trei guarzi cad morţi. din zare în zare ― iluminase cerul.. ― .. doi răniţi. făcîndu-i semn să se apropie. Privi prin încăpere. o recunoscu. ceilalţi fug.. la parole est libre(1)l" ― povestitorul imensifica romantismul romancierului.... Ultimul guard ― Justiţia ― căzu din greu pe covor. fireşte.. Întîlnind chipul străin. În plin galop. Aşa că muşchetarii luptau cu oştiri întregi pe care. ochii lui moş Gheorghe se înturnară. alţii în picioare. Domnul Deleanu nu mai era avocatul Iorgu Deleanu. ― Du-te acasă. ar fi apelat la patriotismul muşchetarilor în loc să-i prigonească. Ca un "Hristos a înviat" rostit de preot şi apoi de mii de guri. Veniseră să afle veşti despre cel mai bătrîn şi cel mai bun dintre ei. încetul cu încetul se umpluse de ţărani. tăcuţi şi solemni ca la moartea unui voievod. Ograda casei lui moş Gheorghe.

Olguţa se încruntă: palpita. Toţi tăceau apăsător. se apropie de laviţă. Chibritul ardea pîlpîind în mînuţa tremurătoare. ― Adversarul era chiar Athos? ― Eeei! Anica nu-şi lua ochii de la domnul Deleanu care urma aprins povestirea.Olguţei. ― A trimes cuconiţa după duduia Olguţa.. se smunci. luă cutia cu chibrituri. Toţi se fereau din calea ei. Luleaua căzu din degetele ţapene.. Olguţa se uită la domnul Deleanu cu fruntea încreţită.. vorbi tare Anica. Olguţa luă luleaua de pe masa cu bucoavne.O lovitură la dreapta.. Spune. Pleoapele moşneagului se zbătură pe albul ochilor. Neprimind nici un răspuns... nici să-i zîmbească. ― Moş Gheorghe.. Ce vrei? întrebă d'Artagnan dînd cu ochii de Anica. înaintă spre birou. Văzînd că nu-i luată în samă. Anica fugise. privindu-l pe Moş Gheorghe cu spaimă şi neîncredere. cuprinse cu palmele capul Olguţei.O lovitură la stînga: bang! Adversarul o parase. ― .Adversarul lui Porthos era chiar Aramis! ― Aaa! ― Lui moş Gheorghe-i rău de tot. Aprinse chibritul.. Olguţa clipi. ― Moş Gheorghe! ţipă ea din tindă. Se apropie de laviţă. Moş Gheorghe nu mai putea nici să-i vorbească. . intră. Aşeză luleaua în mîna lui moş Gheorghe. ― Afară! ţipă Olguţa. cuvîntul este liber (fr. sărutîndu-l pe frunte. Olguţa trecu în goană printre ei. Monica şi Anica. ― .. Tinda se umpluse de capete. Oţăleanca intră după ea. gîfîind. papa... Văzînd-o pe Olguţa. strîns de tot. ― Ce-ai spus? sări Olguţa. Doamna Deleanu şi doctorul se ridicară în picioare. zăbovind îndelung cu mînuţa ei rece pe îngheţul degetelor albe. papa? Domnul Deleanu. Anica bătu de cîteva ori în uşă. 1 2 Condeiul este sclav.. ― Ce-a spus. Se duse din nou la masa cu bucoavne. nu tragi din lulea? îl întrebă Olguţa tainic. ţăranii din ogradă se descoperiră ridicîndu-se în picioare. Obrajii Olguţei albiră.) Cu panaşul fluturînd în vînt (fr.). privindu-i zăpăcită. fără să primească nici un răspuns. ― . deschise uşa şi o rupse la fugă. În vîrful picioarelor intrară domnul Deleanu. trezit. Olguţa se uită cînd la unul. Abia o zărea poate ― cu aburul de suflet rătăcit în ochi. aplecîndu-se asupra lui ca să n-o audă nimeni. cînd la altul.

Se îndreptă spre grajd.. apoi făţiş. supa fierbinte şi priveliştea bunătăţilor calde înteţiră voioşia. blînd. se sfădesc eu vrăbiile şi se supără pe copaci. La cimitir.Acolo. unde eşti?" ― Fie-i ţărîna uşoară. Doamna Deleanu şi Monica împărţeau paharele cu rachiu de pe tablaua purtată de Oţăleanca. cu o sfîşietoare duioşie. ca alungată de cineva. Pletele ei negre fluturaseră în vîntul aspru laolaltă cu pletele flăcărilor şi-ale moşnegilor. Şi deasupra mormîntului ţăranii adînciră crucea de stejar. numai copii de cei mărunţi care vorbesc cu gîzele. Satul părea al copiilor. Anica. . stingînd totodată flacăra care ardea degetele Olguţei. la ureche. Olguţa se descoperise. Îndărătul caselor boiereşti începuse praznicul de pomenire pregătit de doamna Deleanu după datini. . Sfiala posomorîtă adusă de la cimitir nu ţinu mult. nici nu şopti c-un zîmbet blînd: "Mînă mata. Vorbele slujbei semănau cu-acele amuţite în bucoavnele căsuţei deşarte. un copil plîngea cu mînile pe ochi. Rachiul. Pe urmă izbucniră glumele tinerilor: la început în şoaptă. O vorbă aprigă îi aprinse ochii... Dar toţi plecară capetele. fără de cai. nici nu cuprinse de la spate pumnii uzi.Oţăleanca întinse lumînarea şi o aprinse de la chibritul pe sfîrşite. Şi dumnezeul minunatelor poveşti nici nu trimese îngeri să senhame zburători. Cînd începuse slujba la mormînt. fără de hăţuri. Dacă ar fi văzut moş Gheorghe ochii duduiţei lui. Pe uliţa cea mare şi prin faţa ogrăzilor nu se vedea ţipenie de om în vrîstă. sătenii cu capetele plecate îndărătul familiei Deleanu ascultau clopotul jalnic. Preotul era bătrîn.. amintind cerului depărtat intrarea în pămînt a unui om. Acolo nimeni nu rîdea. încercănaţi ca niciodată şi pironiţi fără de lacrimi asupra mormîntului ― "Aici-s. dar porni spre casă.. Mai întăi vorbiră amintirile bătrînilor. Cimitirul. Cu mîna ei. Şi icoanele din părete tăceau severe. dîndu-le hăţuri. Olguţa vărsă din cană în ulciorul fiecăruia. În faţa scărilor se opri. Olguţa se încruntă. O amiază rece. pe capra trăsurii neclintite. Profira şi Safta ― bucătăreasa oamenilor de pe moşie ― aduceau felurile de bucate. Deasupra satului suna clopotul.. "Moş Gheorghe. duduiţa moşului" ― privirea lor l-ar fi împovărat mai greu decît ţărîna umedă care-l pecetluise între morţi. duduiţă". strîngîndu-şi buzele uscate. ― Dumnezeu să-l ierte! ― Pentru ce? întrebă rugîndu-se Olguţa. cu cerul îmbătrînit de nouri suri.

şi să zic: «Duduita moşului. eu am cam uitat slova asta. Sî li hie casa şi pămîntul mieu loc de gioacă după moartea me precum le-o fost şi cît am trăit. Că dacă n-am avut eu parte s-o văd mireasă. să ridic ochii la stăpîna me. Pe peronul gării. că munca şi dragostea îs sfinţite chiar de Domnul nostru Dumnezeu»" .. Noaptea de toamnă era umedă şi amară. Iacăt-o.. doamna Deleanu. moş Gheorghe. Iară sipetul brăşovenesc... că-i bun şi ieftin. domnule? Cînd dracu o să mai ajungem . că mult am iubit-o". ― Cucoane Iorgule. sărut mîna. din munca me. pentru duduia Olguţa. şedeau tăcuţi ca o familie de emigranţi. duduii Olguţa şi lui cuconaşu Dănuţ. domnul Deleanu se uită la preot. ― Părinte. Se suiră repede. doamna Deleanu intrase în birou căutînd-o pe Olguţa. Domnul Deleanu luă plicul de pînză cu peceţi roşii. Apoi: . Vîrînd mîna subt rasă. să nu-ţi hie ruşine să primeşti săstre de la o slugă. Apoi arăta întrebuinţarea ce roagă să se dea banilor pe care i-a agonisit. Numai doamna Deleanu ştia ― din întîmplare ― că Olguţa îmbrăcase într-ascuns rochiţa de doliu a Monicăi pentru înmormîntarea slugei care-şi închinase munca anilor din urmă unei albe rochii de mireasă. Începea moş Gheorghe."Eu Gheorghe Iernilă. strînşi în jurul geamandanelor. moş Gheorghe? Că doar fată de măritat n-ai?" "Sî hie! Ştie el moşu!" "Şi mi-i iertat mie. acum doi ani. Fii bun şi ceteşte. las cu limbă de moarte casa şi gospodăria me copiilor lui cuconu Iorgu Deleanu. ca izgonită din fundul unui ocean. După o scurtă aruncătură de ochi. Preotul îşi puse ochelarii şi dădu glas voinţelor din urmă ale celui dus.― Stai jos. domnul Deleanu şi fetiţele." "Ba mătasă. ca slugă veche a neamului dumneavoastră şi ca om bătrîn. Între timp. lămurindu-le. duduia Olguţa. că-i scumpă şi frumoasă". moş Gheorghe ― Dumnezeu să-l ierte ― mi-o încredinţat o hîrtie pentru domnia-ta. Am adunat în sipet oleacă de zestre. mîna lui moş Gheorghe aşternuse tremurătoare chirilice. ce am dar de la răposatul cuconu Costache Dumşa. Trenul intră în staţie cu o întîrziere de un ceas. îl lăs cu tot ce-i în el duduii Olguţa. luîndu-şi rămas bun de la stăpînii săi şi mulţumindu-le pentru pînea care o mîncase la casa lor şi pentru bunătatea cu care-l învredniciseră. adicătelea. "Şi pentru ce. Pe coridorul neluminat un glas bărbătesc întrebă căscînd: ― Ce gară mai e şi asta. Vorbele testamentului se îmbinau în mintea ei cu dialoguri din alţi ani. Pe-o faţă de coală. măcar de-atîta bucurie să am parte. părinte... "Cît. Şi vă roagă moşu cu plecăciune şi supunere să faceţi duduii Olguţa haină de mireasă din mătasurile adunate în sipet. preotul scoase la iveală un plic.

------------------------ .cu-atîta stat pe loc! Olguţa strînse pumnii. Trenul porni din anonima gară a vacanţelor sure oraşele cu nume atît de cunoscute. Gorniţa sună scurt.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->