Ionel Teodoreanu La Medeleni Vol.

1 - Hotarul nestatornic

Partea întîi I POTEMKIN ŞI KAMI-MURA Doi ţărani salutară cu o arhaică solemnitate pe viitorul stăpîn al moşiei. Mişcarea vastelor pălării învălui pe Dănuţ cu epicul vînt al gloriei. Se opri în mijlocul şoselei ca un gladiator aclamat în arenă cu călcîiul pe trupul biruitului, avînd drept scut zmeul, drept lance sfoara al cărei fuior îl strîngea în pumnul răpezit îndărăt. ― D-apoi nu te doboară, boierule, namila asta? întrebă unul din ţărani. ― Pe mine?! Dănuţ tocmai isprăvise clasele primare. Era licean în vacanţă. ― Mai bine hai de i-om da boierului o mînă de-ajutor să-l suie, se amestecă în vorbă celălalt ţăran, apropiindu-se de zmeu. ― Da mare-i! se minună el. Cît o fereastră boierească! Dănuţ se simţi mîndru că zmeul e al lui şi umilit că e mai mare decît el. Instinctiv ― cum ocoleşte o femeie măruntă vecinătatea celor înalte ― se îndepărtă grav, măsurînd şoseaua cu pasul. Zmeul rămase arestat între cei doi ţărani. ― Opreşte, boierule, că nu bate vîntul dintr-acolo; întoarce-tenapoi, porunci sfătos unul dintre ei. Dănuţ se codi o clipă, cercetă zările, se încruntă cu demnitate, ca frămîntat de socoteli adînci, de răspunderi... şi se supuse. În goana mare trecu pe lîngă zmeul atent, şi fugi, şi fugi depănînd sfoara între degete. În urma lui mosorul se zbătea ca un guzgan epileptic. ― Daţi-i drumul! răcni el de departe, smucind sfoara din răsputeri. Zmeul căzu în cap, Dănuţ pe spate. Între timp, unul cîte unul, apoi pîlcuri-pîlcuri, copilaşii satului îngrădiră, desculţi şi naivi, evenimentul de pe şosea. ― Lasă, boierule, că ţi-l muştruluiesc eu, îl linişti unul din ţărani, ştergîndu-i straiele de colb cu bătăi delicate, ca pe un patrafir. ― Vezi! Vezi! Dacă nu i-aţi întins coada, suspină întretăiat Dănuţ, abia stăpînindu-şi lacrimile. ― Ia să vezi, boierule, numai să-l iei cu binişoru, ş-ăl vezi că

porneşte! Aşa-i şi calu nărăvaş!... Ia te uită mata!... Ş-ăl tragi... ş-ăl încerci, ş-ăl mai laşi slobod... şi iar tragi hăţu... Ian auzi! Melodică mînie de violoncele, zbîrnîitoarea vîjîia în salturile, tresăltările şi înconvoierile-ncordate ale zmeului însufleţit de viaţa vînturilor străvezii. Cozile se alintau feminin în larg, dezmierdînd puterea vînturilor. ― Hooo-pa!... Dănuţ întinse braţele pe jumătate, într-ajutor celui de sus, c-un gol în piept şi, înfiorat, îşi feri capul. Cu o pornire de balet, fetiţele se mlădiară lin; băieţii se-ncordară, gata să se avînte. Ca un delfin pe valul mării zmeul se dăduse peste cap... şi mîrîind se înţepenise iar la loc, piept în piept cu-ntreg văzduhul... În urmă ondulară cozile, păstrîndu-şi graţia de stele căzătoare. ― Hăi-hăi! chiuiră copiii. Dănuţ clipi, zîmbind. Sfoara curgea repede spre cer. Zmeul se înălţă deasupra satului, mai sus decît dealurile, decît soarele, decît rîndunelele. Copiii îl căutau cu mîna streaşină la ochi, cu degetul celeilalte întins. ― Uite-l, măi! izbucni un băieţel. ― Taci, măi! se răsti la el altul. ― Ci, măi? Ci? ― Sss! se-ncruntară ceilalţi. În tăcerea din nou limpezită, cerul torcea înnăbuşit. Dănuţ pipăi sfoara ca pe tăişul unei săbii, cu vîrful vîrfului degetelor. ― Apucă zdravăn, boierule, că ţin şi eu... Dănuţ se înghesui în ţăran, apucă sfoara şi, pătruns de adîncimea bulboanei de sus, îşi trase o mînă de pe sfoară. Dibuind cu ea îndărăt, apucă braţul omului. Mîna de pe braţ strîngea din răsputeri; cea de pe sfoară, uşurel. ― Ţine bine, boierule, nu-ţi fie frică!... Pune amîndouă mînile, voiniceşte! Cu o pornire duşmănoasă, Dănuţ se opinti şi trase, încreţindu-şi faţa. Cerul nu se desfundă... În mînile lui, atletică, sfoara vibra, umplîndu-i muşchii de bărbăţie... Ochii îi străluciră îmbătaţi. ― De-acum poţi pleca. ― Rămîi sănătos, boierule! glumi cu seriozitate ţăranul, prefăcînduse că pleacă. Sfoara-i izbucni din mînă. ― Stai! Stai! Nu mă lăsa! Scapă-mă! ţipă Dănuţ, îmbrîncit, tîrît, răscolit de panica unui înec în văzduh. ― Iaca aici-s! Din urmă răsună un trap jucăuş... ― Vă pofteşte coniţa de grabă la curte. ― De ce? se răsti Dănuţ către omul de pe bihuncă. ― Mergem la gară, boierule, că-i vremea! răspunse omul, abia stăpînind calul.

― Feriţi, măăi! chiuiră copiii, zbughind din calea calului speriat. Colbul se luă la trîntă cu şoseaua... Hora copiilor încercui îndeaproape pe Dănuţ. ― Ce ne facem? întrebă el mîhnit, cu toată nădejdea în ţăran... Îl dăm jos? ― Mai lasă-l bădie!... Nu-l da jos, boierule! se rugară în cor copiii, cînd la ţăran, cînd la Dănuţ. ― Eu zic să-l ducem în ogradă şi să-l legăm. ― Sigur! Sigur! jubilă Dănuţ, mai-mai să sară de gîtul mîntuitorului. În frunte cu Dănuţ, alaiul mărunţilor călăuzi pînă la poarta ogrăzii pasul înalt al zmeului... Ograda se umplu de zarvă: cînii hămăiau, slugile răsăreau din toate părţile. ― Hai, Dănuţ, hai că vine trenul, îl îndemnă din trăsură, gata de plecare, doamna Deleanu, cu mînile pe urechi. ― Stai, mamă, nu vezi că am treabă! răspunse Dănuţ, trăgînd de sfoara zmeului priponit, ca spre încercare. ― Gata, boierule! De-acuma nu mai scapă, că doar îl ţine un stejar! ― Ai isprăvit, Dănuţ? ― Bine, da` cine-l păzeşte? se îngrijoră el. ― Noi! Noi! protestă poarta înflorită cu copii. ― Ba eu! hotărî apăsat un băieţaş mai răsărit, îngroşîndu-şi glasul. Înfruntînd dulăii, intră în ogradă şi se înfipse lîngă stejarul încolăcit de sfoara zmeului. ― Cum îţi zice ţie? îl cercetă bănuitor Dănuţ. ― A Marandei, să trăiţi, răsună marţial răspunsul. ― Şi mai cum, băietele? întrebă cu blîndeţă doamna Deleanu, scoborînd pe scara trăsurii. ― Gheorghiţă, sărut mîna! ― Şi nu ţi-i teamă c-or să te mănînce cînii? ― Ehei!... ― Măi Gheorghiţă, să nu te mişti de-aici! porunci Dănuţ. ― Ecoutes, mon petit, il faut lui parler gentiment, pas de cette maniere; tiens, donnes-lui des bonbons. (1) ― Na... poftim, retuşă Dănuţ subt privirea doamnei Deleanu. Şi, brusc, îi întinse cutiuţa cu bomboane violete, oferindu-i orăşeneşte. Gheorghiţă şovăi, dar îndemnul cucoanei îl hotărî. Înşfăcă repede cutiuţa. Dănuţ rămase cu capacul, indignat şi nedumerit. Doamna Deleanu începu să rîdă. ― Lasă, Dănuţ, dă-i şi capacul... Poftim şi dumitale pentr-un rachiu, şi-ţi mulţumesc. ― Să trăiască boierul şi să crească mare! se ploconi ţăranul. Trăsura porni. Urcîndu-se în genunchi pe pernă, cu bărbia sprijinită de poclit, Dănuţ privi îndelung, cu melancolică invidie, pe din ce în ce micşoratul Gheorghiţă. La fel priveau copiii, căţăraţi de-a lungul porţii, pe străjerul stejarului cu zmeul.

. trebuie să-i vorbeşti frumos. ― Vai de mine! Scuzaţi. . cam pe-o ureche. ca într-o magazie cu jucării misterioase. ca o problemă de arhitectură.. nu te deranja. Odăiţa scundă bîzîia ca un 10 mai al muştelor.. o traistă vărgată şi. În sfîrşit. Zărise la orizontul vertiginos al şinelor un punct negru. ― Numai o mireasă-i lipseşte! se minună duios şeful gării. şi nesocotind bunătăţile din pumnul închis. Ştia că banda aceea e tainicul funicular cu care urcă şi coboară cuvintele de prin văzduh. domnule Şteflea. dimineaţa de vară între doi castani. Gheorghiţă a Marandei dezmierdă sfoara întinsă şi sonoră ca o strună. funda albastră reînflori cu ancora pe faţă. Cu o înclinare eroică de om gras. răsărind cu o condicuţă subţioară şi cu chipiul roş deasupra pletelor batistei. imediat! gîfîi şeful. ― Dănuţ! Dănuţ! Cu resemnare satisfăcută.. pudic. domnule Şteflea? ― Vai de mine. ― Hai. micuţul meu. cu pumnul îndărăt. Dănuţ se simţi reconstruit. cu surtucul pe jumătate îmbrăcat. descoperind gleznele mai albe decît pulpele. ― Vine regulat. Doamna Deleanu se aşeză pe bancă. ca salvat de la sinucidere.. Vai! În ce hal eşti! Costumul elegant de marinar. şi parcă nu-i venea să creadă.. îşi încrucişă braţele pe piept şi începu să privească cerul ca un flăcău îndrăgostit. ― .. vă rog! Ştiţi.. Dănuţ. pe nevăzute. decoltînd fruntea în întregime.. boxa în zadar.). avîndu-l pe Dănuţ în faţă. coniţă. mîna şefului se repezi spre mîna înmănuşată a doamnei Deleanu. Dănuţ se lăsă tras îndărăt.Te rog.. Pe peron aşteptau un buchet de gîşte legate... ― Vine? ― Vine. Sandalele fumegau la fiecare mişcare de colbăite ce erau. ― Ia să te văd. ţine. afară. răzbind prin tunelul de alpaca albastră. Aducîndu-şi aminte de batistă. sărută mănuşa. încercase naufragiul şoselei... şi-o luă de pe cap. panglicile fluturară marin. Cochetă impertinenţă ― poruncită de năsucul cîrn copilăreşte ― bereta albă se înclină spre ceafă.Rămas stăpîn. căldurile. îşi scoase mănuşile. nu aşa. la îmbinarea aripelor gulerului. iar şosetele atîrnau buzate.. Şeful gării. îmbrăcat abia de dimineaţă. dă-i bomboane (fr.. 1 Ascultă.. Dănuţ se simţi înfrigurat. Dănuţ. gaura blestemată a celeilalte mîneci. Îşi ridică voaleta. Nu-şi lua ochii de la looping-the-loop-ul lent al benzii de hîrtie ciuruită de pe rotiţa telegrafului. blondă. se aşeză la pămînt sprijinindu-se de trunchi.

.. mîinile domnului Deleanu scuturau mănuşele spre cei de pe peron. . chefliu. ― Uite-l pe tata. cu panamaua pe ceafă. sosind în goana mare de la cai. Monica? o întîmpină doamna Deleanu.. privind şinele nervoase. cu ochelari de aur pe vîrful nasului. a treia. clipind şi strîngînd mai tare mîna doamnei Deleanu. Bun. prinsă cu elastic pe sub bărbie. maşina trecu înainte.. doamna Deleanu. că Olguţa şi sărise de pe scară... ― Mai bine mulţumeşte domnului. Olguţa. bravo! Grozav îs de bine dispus! se lumină de-a binelea domnul Deleanu. n-am uitat vreun bagaj?.. ― Da. după el.. Un cap de bunic.. ― Marfă.. familiară. Gestul bucuriei... în locul fluturelui după care au azvîrlit-o. măsurînd-o din cap pînă-n picioare. Nici nu se oprise trenul. Pălăria de pai. Îngrozitor de supărată pe gară. nimeni nu-l lua în seamă. Totu-i în regulă! Ei. a treia.. ― Pfuuu! izbucni Olguţa.. copii. a rămas în compartiment o pălărie de domnişoară. Dănuţ se bosumflase. Şopti ceva la urechea Monicăi. alergînd spre ea.. ― Ei. mamă! Nu-l vezi?! Papa! Papa! La fereastra unui compartiment. În treacăt... ― Îţi pare bine că ai venit la noi. Poftim! Ce ţi-ai mai uitat? o cercetă. Monica. ― Mă rog. cu mişcări liniştite şi ochi mari de îndrăgostită. unde mi-i pălăria? gîfîi Olguţa. nu-i a dumneavoastră? ― Ba da! o revendică Olguţa cu tărie. Doamna Deleanu surîse părului descoperit: era auriu cum sînt numai pletele de soare. dînd cu ochii de Dănuţ.. cum sărea şi dimineaţa din pat pe covoraş.. Mai aşteptară. de-a dreptul de pe ultima treaptă. descifra Dănuţ în gura mare.. luînd-o în braţe. a treia. îi alunecă pe spate. apăru la fereastra vagonului. al enervării şi al spălatului pe mîni era acelaşi la domnul Deleanu. privind şi respirînd vacanţa.duşmănos ca o gaură de revolver încărcat. nimeni nu se uita la el! Închise ochii şi se făcu nevăzut! ― Mamă. marfă. pe care copiii vînători de fluturi le găsesc prin iarba crîngurilor. şi sărutîndu-i obrajii. Olguţa-i sărută mîna şi se repezi la vizitiu : ― Moş Gheorhge! Moş Gheorghe! Am venit! În urma Olguţei se coborîră bagajele ― trecute pe geam lui Ion ― apoi domnul Deleanu. veselă. cu boruri rotunde şi panglică neagră.. marfă.. atîrnîndu-i de gît. gata să glumească. în haine de soie-ecrue. Olguţa! vrei să mă îmbolnăveşti? ţipă doamna Deleanu. să interpeleze. zîmbind subt pălăria lor. ― Vai. La uşa vagonului fluturară pletele întunecate ale Olguţei. frecîndu-şi mînile ca după un proces cîştigat.

nu vorbi c-un rău crescut. ― Lasă. da cu mine nu vine nimeni? ― Eu. Între timp. ― Bine. ― Buftea. cu mînile care ţinuseră sfoara zmeului. Da nu-i dau voie lui ― îl fulgeră cu degetul ― să mă insulte! ― Numai foc îi duduiţa noastră. se oferi Monica.. ― Am să-ţi arăt eu ţie! gesticulă Olguţa. tante Alice.. ― Vus tis di land?. domnul cel bătrîn. A ghiten Weig. voi sînteţi nişte fete! le aruncă el cu glasul înecat de indignare.. cătră omul care-ncărca geamandanele în căruţă.. stîrnind astfel o nouă poreclă pe buzele Olguţei. cu zîmbete-n mustăţi şi-n ochi. şopti moş Gheorghe. coani Iorgu! răsună un glas de la fereastra vagonului următor. ― Pace vouă! le porunci rîzînd domnul Deleanu. o pălmui din două părţi. Dănuţ le ajunse din urmă. împreună cu doamna Deleanu. ― El să meargă în trăsură. mă rog! îi potoli doamna Deleanu. cioc-poc! apostrofă Olguţa pe Dănuţ. ― Bravoo! Galant cavaler! se amestecă. cioc-poc. doamna Deleanu se urcase în trăsură. o împăcă Monica. Aşa-i. ― Eu am spus întîi! ― Ce-are a face! ― Ba are! ― Nu vorbesc cu tine. alungînd de pe obrajii ei paloarea examenelor. Dănuţ măsură pieziş pe sora lui şi. ― Voi. ― Respectili mele... ca ferestrele unei cafenele de pe Ştefan cel Mare. despărţind la timp pe Dănuţ de pumnul şi piciorul Olguţei. . interveni domnul Deleanu. ― Nu-i adevărat! bătu din picior Olguţa. voi haideţi cu mine în bihunca. Care negustor din Iaşi nu fusese sau nu era clientul lui conu Iorgu Deleanu! ― Copii! Copii! Ia.. Olguţa. La auzul jargonului ireproşabil. Deşteptat din posomorală şi uitare. Tu eşti băiat. stărui încruntat Olguţa.― Pfuuu! pufniră amîndouă. şi de serviabile salutări.. Buftea poloboc. Singura noastră fetiţă e Monica.. ― Ba eu! îl înlătură Olguţa. ferestrele vagonului de-a doua se umplură de capete semite. ― Nici nu mai încape vorbă. Cine merge cu mine în bihuncă? ― Eu! se pripi Dănuţ. de la fereastra trenului pornit. Monica? ― Ba şi eu! protestă Olguţa. luînd-o de braţ. răzbită de insultă. Porniră înainte.. Cele două săptămîni de vacanţă la ţară îi rotunjiseră obrajii. ― Atunci.

Dănuţ dădu pinteni roţilor bihuncii. lăsînd albe paginile.. dar repede-şi luă o figură de mucenică. îi şopti moş Gheorghe.. încălecat pe bihunca. "Ce bine-i stă în negru!" gîndi doamna Deleanu..Fiindcă de-a dreapta şi de-a stînga drumului se legănau lanuri de culoarea soarelui. Numai vîrfurile degetelor se ridicau uneori. Locul era ocupat de Monica!.. rumenind cîmpiile. ― Du-te cu bihunca! Mie nu-mi trebuie!. şi iar tresăreau răsfirîndu-se. pentru moartea bunicii... cînd luminate..... pe care copilăria ei o îmbrăcase acum pentru ultima oară. Nici nu bătea cu vîrful ghetelor sîrguitor lustruite toaca. Un nod amar i se urcă în gît. iute. .. că ne răstoarnă! ― Moş Gheorghe. ― Hai.. Numai la Curtea de apel. Rochia neagră. Lasă.― Duduiţă. şfichiui caii. ce atîta grabă? Doar nu eşti preşedinte la Casaţie! ― Să dea Dumnezeu s-ajungă! dori din adîncul inimii domnul Şteflea. ca omul! ― O mînă de-ajutor? ― Dac-aţi vrea! îndrăzni el. amintindu-şi cum se urcase Olguţa pe capră... ― Ai ajuns cu vreun proces pe-acolo? ― Chiar pîn-acolo nu. ― Stai. Să nu cumva să ne ajungă! Auzi. lasă! se prefăcu ea că suspină. mînă cît poţi. hai cu moşu pe capră. încît subt pleoapele închise închipuirea-i dădu buzna în trăsură.. se spovedi el modest.. Totuşi. deopotrivă şi-n copitele calului rămas pe loc. duduiţă. Monica avea abia zece ani şi purtase de trei ori haina de doliu. ― Ei! Om vorbi altădată. zvîcni Olguţa cu neastîmpăr între picioarele lui. Dănuţ se muiase: trăsura nu se mai vedea. alături de mama lui: să poată plînge şi să fie consolat. şi îndată-şi duse cu spaimă superstiţioasă mîna la gură. coane Iorgule! ― Hei! ce mai faci.. . şi iar se lăsau.. i-o făcuse doamna Deleanu. te rog.. ce culoare îţi place ţie mai mult? Ochii fetiţei priviră grav pe doamna Deleanu... ― Monica.. fiindcă de acum înainte nu mai avea pe nimeni. cînd umbrite ― fiindcă pe-alocuri salungau atîţia maci. eu îs persecutată: ştiu eu! Şi smulgînd biciul din teaca lui. frate. domnule Şteflea? Tot voinic?! Tot vesel?! ― Vă mulţumesc! Cu slujba.. Atîta obidă se abătu asupra lui.. urcîndu-se pe capră. nu şi le legăna.. Olguţa se însemnă... dă. Mmdă!.. moş Gheorghe? ― Vă salut cu respect... Şi mînile Monicăi pluteau liniştite pe genunchii împreunaţi. de parcă toate pozele Scufiţei Roşii din cărţile de basme porniseră însufleţite. Neastîmpărul şi mînia clocoteau în sufletul lui Dănuţ. în urma trăsurii. atîrnau. papa.. Picioarele Monicăi nu ajungeau pînă la podeaua trăsurii. ― Stai binişor.. în geamandanul ei de pe scăunaş...

Chipul vioi şi ghiduş al moşneagului se încruntă de înduioşare. scotoci cu cealaltă în buzunarul de la piept. ― Da acuma de ce nu tragi? Moşneagul ridică din umeri. înfipse în pletele întunecate ale fetiţei roşul luceafăr al dedeochiului. de cu toamnă. Îmi place albastrul. Eu... şoseaua viscolea-ndărăt. dacă Făt-Frumos ar . pentru durerile copiilor şi-ale îndrăgostiţilor. pui mic. Dănuţ n-auzea decît tictacul mat al copitelor. îmbrăcînd cu-albastrul cerului unde era bunica blondul holdelor unde-ncepea vacanţa.. cînd zmeul se năpusti năprasnic în urma fugarilor. binişor.Se făcuse noaptea neagră ca iadul. scoase o garofiţă sălbatecă şi. ― Pui mic. tremurară zburlite. moş Gheorghe? ― Duduiţa moşului.. ― Da caii cine să-i mîie... ― Cumpără moşu`! ― Moş Gheorghe.Prinzînd privirea îndreptată asupra rochiţei de doliu.. n-am să mai fac!. Cîmpiile zvoneau de rîsetele glasurilor mici. De astă-vară făgăduise Olguţa moşului un pac di titiun. ca două coji de nucă miezurile fragede. lacrimi mari îi alunecară de-a lungul feţei. moş Gheorghe! îl dojeni ea cu seriozitate... duduiţa moşului? ― Cine?!... musteţile-mproşcate-a neastîmpăr. şi păstrată în dulăpiorul ei un an întreg. Lumina soarelui adînc se dăruia pămîntului. Subt roţile bihuncei. Ba trag eu. Cuprinzînd c-o mînă hăţurile încrustate cu mînile Olguţei. ― Iartă-mă tante Alice.. ţi-am adus un pac di titiun. Vezi că m-am ţinut de cuvînt. Se prefăcuse el în zmeu.. Olguţa n-avea bunici. Fugea calul lui Făt-Frumos ca vîntul. Obrajii i se împurpurară.. îşi plecă genele negre pe ochii de miere brună. n-am vrut să te supăr! Îi luă capul mîhnit pe genunchi. ― Nu mai tragi din lulea. şopti Monica. ― Bată-te norocul să te bată! ― N-ai titiun? îl cercetă Olguţa. Dănuţ închise ochii. bătînd în tact cu inima lui. Mînuţile ei strînseră rochiţa ca pe o păpuşă primejduită. toate le ştie!. întorcînd spre el coada ochilor negri ca două capete de rîndunici ieşite din cuib. şi nu uitase! Pacul era o cutie de tablă. dar simţise numai spaima lui Făt-Frumos!. ". cu tutun de lux cumpărată de Olguţa din banii ei. imitîndu-l. Ochii mici se micşorară sclipitori. Ş-apoi. cînd am vreme! Toate cu rînduiala lor. pînă-n inima pămîntului. c-un fior în spate. clătină din cap moşneagul.. murmurîndu-i descîntecul cu vorbe dulci. începu Olguţa cu sfială." Dănuţ deschise ochii... dar zmeul s-apropia ca gîndul şi Făt-Frumos simţea în spate. ocrotitoare.. pumnişorii albi încleştaţi pe hăţuri. Cum să tragă? Palmele lui negre şi bătătorite învăluiau.

. întinzînd braţele alene.. Odată se mîniase pe mama lui. Ion sări după ea. chiar peste tata şi mama. opriţi... ― Ţine hăţul. şi-n orice.. ca pe un dar. ― Dac-aş fi Sîn-Petru. Ioane. suferise. la lumina lumînării. nici doctorul care-l ştia pe de rost înlăuntru şi-n afară.. moş Gheorghe! ― De unde s-o iau? ― Dă-mi-o.. o înviase la loc. cu ochii femeilor neînţelese de bărbaţii lor.. Uite şi pentru tine. în tictacul mat al copitelor. Să fi vrut el. în ochi. de acolo de unde vin lacrimile. boierule. posomorît. Dănuţ se putea preface-n oricine. ― Hoăăă! căscă el zgomotos. Dănuţ îşi pipăise fruntea. Acolo era turbinca lui Ivan. Dănuţ simţi deodată vîntul şi soarele în părul lui. N-avea decît să-nchidă ochii. Iar te grăbeşti? Măi. de la spate.. Olguţa ceruse moşului o turbincă la fel cu a lui Ivan. ca un cuier ocupat. cum închidea ochii era mai mare peste toţi. călare pe bihuncă. care-şi răsucea ţigara. cînd închide ochii.. fiindcă-l luase de urechi şi-l pusese la colţ. Cînd le povestise moş Gheorghe povestea lui Ivan Turbincă.fi tăiat capul zmeului. Şi nimeni nu ştia că numai el o are... lăsîndu-l fără cap. dar nu i-ar fi trecut prin minte că nu mîna el calul... ― Papa. şi.. ― Ce-i? ― Opriţi. care-l ţinea pe Dănuţ să nu cadă. domnul Deleanu îi înfundă panamaua în capul lui Dănuţ. Dănuţ tăcuse. ca un somn cu visuri. ori o trimetea la bucătărie. moş Gheorghe! Olguţa se înroşise de necaz.. nu pornim? întrebă Dănuţ. Domnul Deleanu ţinea hăţurile. a căzut pălăria conaşului. şi Ion. căci dacă murea mama cine l-ar fi iertat! Nimeni nu bănuia tainele lui Dănuţ. bereta se rostogolea pe jos. nu erau decît Dănuţ prefăcut în ei toţi. Mai tîrziu. cu ochii închişi. Mult se bucurase Dănuţ. matale ţi-aş da-o. Dănuţ ridică panamaua.. Închizînd ochii Dănuţ o omorîse. cu fruntea încordată. şi se uită la tatăl lui. pe Olguţa ori copil de casă. Dănuţ se iuţea după Olguţa. cine-ar mai fi urmărit-o pe Olguţa?. în rostogolul roţilor. Dănuţ porni din nou la drum. O dezmierdase chiar. se ascundea ceva. putea fi oricînd.. cît rău n-ar fi putut face! Noroc că era milos! Dănuţ era mîndru cu spaimă de puterile ascunse-n el. măi! Stai să-nvîrt o ţigară. fiindcă nimeni ― nici Olguţa ― n-avea turbincă. Fluturîndu-şi panglicele. ori mare sfetnic.. în adîncul lor. pe tata ori general. Subt pleoapele lui Dănuţ.. în care încăpea tot iadul şi tot pămîntul. Pe mama o făcea împărăteasă. grăbit.. privind-o în înecul ciudat al oglinzii.. oriunde. c-un zîmbet pentru el. Şi cum să-l fi mînat! Şi bihunca şi calul şi hăţurile. Cu dinţii strînşi. . Zîmbind copilăreşte. duduiţa moşului! ― Dă-mi-o. alarmat de presimţirea unui nou popas.

moş Gheorghe?! întrebă Olguţa făcînd întocmai. la uscat.... tante Alice. Caii dădeau din cap blajin.. moş Gheorghe. Romaniţele rîdeau în soare. tropăind pe capră. respirînd adînc. Tăcură. Putea să răsară.. ― Cine face-aşa. tante Alice? ― Sînziene! ― Şi acelea? ― Sîngele-voinicului! ― Şi acelea? ― Condurul-doamnei! ― . ― Aşa! au broaşte-n burtă. tante Alice! ― Pui mic!. Parcă matale nu-ţi .. ― Acele ce-s. cu obrajii palizi. ― Caii. ― Ce are moşu?? ― Roşcove! porunci Olguţa.. zîmbi Monica... ― Tante Alice.... ― Monica! Avem zahăr de gheaţă! strigă Olguţa. ― Tante Alice! ― Ce-i Monica? ― Nimic.. Scoate-ţi pălăria. murmură Monica silabele tremurătoare de soare ca un vers uitat de albine pe buzele copiilor. protestă Olguţa.. duduiţa moşului. ― Mi-i foame. ţinînd într-o mînă inelul cu cheile cele grele care deschid porţile cerului. Drumul de foşnete şi de miresme ducea spre cerul apropiat ― cu părul auriu.Sînziene. ― Ei. Monica? ― Nu.... Moş Gheorghe scoase din buzunar o punguliţă de hîrtie. dulci hulubi. urcînd la pas suişul. Monica dezmierdă mîna doamnei Deleanu. au băut multă apă. are moşul ceva! ― Ia să văd! îl rugă Olguţa cu glas scăzut. sfîntul Petre surîzînd. cuconiţă.― Uu-uu! uu-uu! uu-uu!. acolo unde drumul se împreună cu albastrul. uite romaniţe! recunoscu Monica florile călcate în picioare prin ograda şcolilor. Uguiau nevăzuţi în jurul trăsurii. moş Gheorghe? se frămîntă Olguţa. şi ele în vacanţă. ― Ia nişte zahăr de gheaţă. oftă el melancolic. ― Ce ai acolo. ― Lasă. cu mînile împreunate ― pe Monica. ― Vrei să-mi spui ceva. să mănînce copiii zahăr. De cînd aştepta moş Gheorghe vorba asta! ― Sss! şopti el la urechea Olguţei.. ― Iaca.. E frumos.. cu cozile pe spate. în haină albă. la asta nu m-am gîndit. să te rumenească soarele. rochiţele umede de rouă. Pîlpîiau fluturaşi albaştri. îmi pare că vrei să-ţi dai leafa pe mîna dentiştilor! îl dojeni în şagă doamna Deleanu. se întristă moşneagul. Rîndunelele-şi lăsaseră în iarbă...

ridicînd capul pe deasupra poclitului.. biciul şuieră o vorbă de şarpe... moş Gheorghe? ― Dă.. sfărma. Aşa era. Moş Gheorghe îşi smulgea musteţile zîmbind.. înghimpîndu-se în colţurile sloiului vanilat. ― S-apropie? ― Parcă da.. scuturînd coamele grele.. ca odinioară. şoricelul moşului! ― Vai. şi cînd surugii învîrteau harapnice intrînd cu oiştea-naintaşilor la porţi. caii de la trăsură nechezară războinic. Monica îngenunchie pe perne. ― S-apropie? ― Parcă. Monica! o îndemnă Olguţa. ― . grozav mi-i de poftă de un castravete crud. ca pe un dar de preţ.. şi pe cei de la bihuncă. Doamna Deleanu sugea neîndemînatec. pe capră. se temu Monica. ca în plină vijelie. Monica.. caii lungiră trapul... în trăsură. ştia şi Olguţa de la el.. cînd boierii erau năprasnici la mînie şi la veselie. ― Moş Gheorghe! Nu mă lăsa! Ne-ajung! Mult iubea moş Gheorghe caii. ― Hii-hiii!. şi iar începea. Începu praznicul: Olguţa. cuconiţă! Cum o vrea duduiţa! Olguţa sfărîmă ceţoasele diamante înşirate pe sfoară. cu mare băgare de samă. ronţăia încetişor. sugea şi înghiţea. întrecerea începu vioaie. ― Moş Gheorghe..dădeam tot aşa cînd erai mică!. Moş Gheorghe îşi mai aducea aminte. Hai să le facem compot. privind aiurea. fluturînd cozile lungi.. Un nechezat vesti din urmă apropierea bihuncei.. cumpărăm şi roşcove de la crîşmă. în gura mare. Şi ea.. la cofetărie n-au roşcove! Auzi. Era mult de-atunci.Dacă mi-i da dinţii la loc oi mînca şi eu.. . cu sare şi chiper! ronţăi Olguţa. ― Dar acuma îmi mai dai.. şovăi răspunsul. ― Uită-te-napoi. privi.. Olguţa nu-l uitase: cu de-a sila îi vîrîse în gură o bucată de zahăr.. Totuşi. cum ştie el. Doamna Deleanu zîmbi. Moş Gheorghe zîmbi numai. moş Gheorghe o furişase în buzunar. ― Moş Gheorghe. moş Gheorghe! N-ai să mănînci roşcove?.. se încruntă şi puse mîna pe bici. Şi opt copite bătură toba luptelor. ştii. chiui Olguţa. ― S-apropie? tună Olguţa. cum nu! ― Şi mîncăm. moş Gheorghe? ― Aud eu! ― Şi cumpărăm? ― Cumpărăm. ― Lasă s-ajungem! Îţi pregăteşte moşu. gîndindu-se la vacanţele de odinioară.. N-am mai mîncat de cînd! Ştii. Olguţa se răsuci. şi pe cei de la trăsură. luînd biciul din mîna lui moş Gheorghe. ca să zîmbească inima boierilor de ţipetele jupîniţelor.

îngîndurată. albine credincioase urmăriră colibioara de sulfină... Caii opriţi gîfîiau din greu. le aruncă Olguţa. ştergîndu-i cu batista focul obrajilor năduşiţi. încordîndu-şi coada ochiului. "Ce bine-i să fii bărbat!" gîndi Dănuţ respirînd cu nesaţ aroma de tutun desprinsă din haina tatălui său. ca întîmpinată de un gînd rău. Monica? ― Mai e mult pînă acasă? ― Acuşi ajungem! ― Vai! . băieţi! Bihunca se ducea dusă ca o săniuţă cu roţi prin pulberi.. copii! Grăbiţi: mi-i o foame grozavă! Şi-o sete! le vorbi din goană domnul Deleanu. Olguţa răsucea biciul. Şi deodată. de îngeri trişti şi blînzi. copii! Ho-ho. mărinimia milei. da! Fugiţi dumneavoastră cît vreţi! Noi nu omorîm caii. să se urce în stînga. toate trăsurile oprite aşteptau pornirea convoiului. răsfirînd şuviţele. ― Tante Alice! Trăsura n-are număr! ― Sigur că n-are! Trăsurile de casă n-au număr. Ielele străvezii ale arşiţei umpleau zările de jocuri fără trupuri. respirînd cu convingere duhoarea de tutun mîinilor şi a suflării lui Ion de la spate. Multă vreme. Astfel arăta Olguţei dispreţul lui şi totodată putea să-i şi zărească înfrîngerea prelungă. ― Grăbiţi. ― Tante Alice! ― Ce-i. se uita drept înainte. ― Nu mai pot! Mor de sete! răsuflă Olguţa răsturnînd în trăsură braţul de sulfină smulsă voiniceşte... toate trăsurile mergeau spre cimitir. zbuciumîndu-i pe loc. ― N-ai număr! şopti Monica trăsurii şi-o bătu cu mînuţa. fulguind uşor pe capetele din trăsură. În soare. opreşte! hotărî în şoaptă Olguţa. senin. o potoli doamna Deleanu... ― Lasă că pornim îndată. trăsura oprită! În mintea ei de copil necăjit. Ajutorată de Monica.. sclipeau steluţe aromate.. bihunca răsări în rînd cu trăsura. Monica se opri deodată. gata s-o întreacă. şi pe obraji culori de cîmp. Ocolind trăsura pe dindărăt. suflările lor alergau încă. Hăinuţa neagră. Caii porniră. urmărind fumul bihuncei pe şosea. ― Da. ca o piatră ucigătoare din urmă.. ― Uite.― Da-da ! se-nspăimîntă Monica. tante Alice! răsări şi Monica. culese o dată cu sulfina şi cu albăstrelele din păr. ca o melancolie de fîn cosit în toamna soarelui de sus.. bucuroasă. doamna Deleanu orîndui în poclit mănunchiurile de sulfină. mireasma sulfinei îi învălui. Cu trupul lung şi zvelt de libelulă. aducînd în braţe mănunchiul verde plin de galbene scîntei. ― Ho-ho. Cei din trăsură se ridicaseră în picioare.. Dănuţ. ― Moş Gheorghe.

că-mi ard puii pe frigare... Acum geamandanul cu iniţialele bunicei era singur. pre-făcînd căldura care moleşea caisele livezii în răcorită boare. ― Aici-i baba! Da bine c-aţi venit odată. caii se opriră la scară. să vadă noua locuinţă a Monicăi. ― Moş Gheorghe. şi-ar . ― Mi-i foame! ţipă Olguţa cu mînie.. Unde eşti. lăsînd pe scaun geamandanul uşurel al Monicăi şi ieşise trîntind uşa. ce s-aude? întrebă Olguţa. babo? La glasul ei.. În el aşteptau portretul bunicei şi o păpuşă îmbrăcată în negru. ― Aha! mormăi Olguţa. ― Lasă. nici muşte.. Monica? ― Nuuu. pe subt vîjîitul zmeului străjuit de un stejar şi de un marinar mărunt. Intrase Anica în goană desculţă. pe un scaun cu două perne dedesubt. smucind de hamuri. ţinîndu-se dreaptă. cu gura închisă. aşezată în sofragerie la masă. Deun marinar! De-un amiral avînd pe buze zîmbetul aceluia care primi spada înfrîntului Napoleon... Monica. ― Bat cînii! ― Ei! Cînii! Sus. cu cea din mijloc largă şi adîncă şi stăpînă peste toate.. cu chip şi trup enorm de eunuc ― broboadă albă şi pestelcă albă. că-ţi face moşu unu mai frumos! ― Nu-mi trebuie! Caii se opriră şi. moş Gheorghe! ― Bată-l să-l bată! Zmăul lui conaşu Dănuţ.― Îţi pare rău. cu braţele deschise cuprinzînd ograda toată ― coborî pe scări bucătăreasa. ar fi văzut că pic de colb nu-i nicăieri. surîsul de ţigancă tînără. nici cele două dulăpioare de lîngă paturile de nuc. zorelele multicolore căscau fraged. cercetînd cerul cu mîna adusă deasupra ochilor. după ce-şi sclipise în oglinda ovală a şifonierei de mahon. rîzînd în hopurile pîntecului şi-n căscatul ştirb al gurii. tante Alice! Sigur că-i părea bine! Şi totuşi. fără să-şi întindă coatele pe masă. trecură pragul porţii la trap. Sforăind. În freamătul de viţă verde al pridvorului. În odăiţa fetiţelor nu era nimeni. fără să atingă cu degetul nici şifoniera. Risipa albă a caselor ogrăzii. bătu-i-ar norocii să-i bată! Un cerşaf ud prins cu ţinte de colţurile ferestrei deschise se bomba lin şi iar venea la loc. mînca frumos cum o învăţase bunica: cu şerveţelul agăţat de pieptarul rochiţei. Dacă ar fi intrat bunica în odaia fetiţelor şi-ar fi pus ochelarii şi. parcă ar fi vrut să nu se mai coboare niciodată din trăsura fără număr şi cu sulfină în poclit: trăsura vacanţei. răsări ca o luminoasă mănăstire fără turle şi călugări în ochii Monicăi.

în odaia fetiţelor nu mai era nimeni.. mînicile alunecară în jos. Păstrase şi roba cu gîndul că Dănuţ va îmbrăca-o într-o zi ca să pledeze.. şi că-n dulapul rufelor mai e sulfină şi lavandă ― şi-ar fi acoperit ea cu evlavie colţul descoperit. Dănuţ.. Te faci avocat ca şi tata? Doamna Deleanu ridică din umeri. domnul Deleanu rămase în cămaşă de soie-ecrue. fiindcă Monica putea să intre... Ochii Olguţei îl iscodeau pe subt gene. Uite-te la Monica ce frumos mănîncă. Dănuţ se înroşi. daţi-mi voie să-mi scot haina.. Teroarea comparaţiilor cu Monica dăinuia de un an: de cînd Monica şi Olguţa preparau împreună. Poate că pînă atunci vor pricepe "cretinii" ― cretinii erau toţi aceia care contraziceau părerile profesionale ale domnului Deleanu ― că roba dă aripi cuvîntului. şi vor reintroduce-o. de pe atunci cînd avocaţii pledau îmbrăcaţi în robă. Dănuţ demult aştepta prilejul s-o tragă de cozi cum trebuie! "Lasă!" înghiţi el în gînd.... Scoţîndu-şi surtucul de soie-ecrue. încetişor. să-i amintească măcar din dulap. ― Lasă-l te rog să mănînce mai întăi!. ― Copii. Asta mai mergea! Dar pe Monica n-o putea mistui. O ţinti şi el drept în ochi. Şi-i mai mică decît tine! Olguţa îşi retrase coatele zîmbind. Cine-o mai descoperise şi pe Monica! Olguţa! Fireşte! Ea aducea şi puii de mîţă părăsiţi pe subt garduri. Şi din nou se dezrobi. De la o vreme băgă de samă. şi s-ar fi aplecat cu multă trudă asupra paturilor neted învelite. Olguţa nu-l slăbea din ochi.. ― Ei. lui Dănuţ. Scăpărînd o privire cruntă înspre Monica şi Olguţa. . ştergîndu-şi-i.. le scutură. o alta deasupra încăperii ― şi-ncetişor. ca să deştepte pe un consilier adormit ― şi dorea ca şi Dănuţ să gîndească şi să poată spune la fel. acuma eşti licean! Eşti băiat mare! Poţi judeca.. Clipi. Domnul Deleanu îşi iubea profesia "ca pe-o amantă" ― aşa spusese într-o pledoarie la Casaţie. şi dezvelind un colţ ar fi văzut că aşternutu-i de olandă şi că spălătoreasa-i vrednică. spre deznădejdea bucătăresei.. afară. Ridicîndu-şi braţele în sus. şi s-ar fi dus. De nu. cu zmeul. clasele primare.. cu guler jos şi moale. cu aceeaşi profesoară. ar fi simţit mirosul de podele ceruite îmbinîndu-se cu aroma de răcoare păstrată doar în tihna caselor bătrîne unde iernează mere şi gutăi şi ar fi clătinat din cap cu bunătate şi cu duioşie. ar fi făcut o cruce la icoana Preacuratei din părete.fi oftat cu uşurare.. de vremurile vechi.. Dănuţ! Iar ţii coatele pe masă!. rostind cuvîntul ilegal cu pasiune şi aroganţă. ― De ce te uiţi la mine? ― Eu? se miră candid Olguţa. Dacă Olguţa ar fi fost băiat!. Păstrase mişcarea aceasta de mult. şi dacă ar mai fi deschis şi şifoniera şi-ar fi văzut păpuşile care aşteptau emoţia fetiţelor premiate la examenul de clasa treia primară şi-ar fi luat bunica ochelarii de pe nas. Uzurpatoarea! Aliata Olguţei! Blonda!. nu mai pot. ar fi ieşit... se suci.

. ― Dănuţ......... Se ridică de la masă. Doamna Deleanu zîmbi cu bunătate întîlnind ochii speriaţi şi umezi ai Monicăi aţintiţi asupra ei. mă rog ! Domnul Deleanu îşi trecu zadarnic şervetul peste faţă. .. În sofragerie se făcuse o tăcere solemnă.. şi?! N-am voie să mă uit? ― Bine! Vom vedea! ― Ba ia te rog să te astîmperi! îl urechi din ochi doamna Deleanu. Monica? Monica dădu din cap cu putere.. ― Ia. gîrbov.. da! ― Merci! tremurară sarcastic buzele lui Dănuţ. ― Şi tu să te linişteşti! ― Eu nu fac nimic!. unde te duci? Ce. ― Pfuu! se bucură Olguţa cu şervetul la gură. Dănuţ? încheie. Bine! Foarte bine!. ― Poftim la masă. Eram să mă-nec! răsuflă Olguţa. Şi mulţumeşte Monicăi! Da.. toţi îi zăriră rîsul. uitîndu-se la Monica. şi porni spre uşă. Bucuria jocului cu zmeul în plin soare se umplu de amărăciunea somnului silit. Spune şi mata. hotărît să facă scandal. ― Eu nu mă uit la tine! Eu mă uit la Monica! argumentă Olguţa. doamna Deleanu. mamă? ― Fiindcă aşa trebuie! ― Hai cu tata şi te culcă. Cu sîmburele în ea şi cu o viespe proaspăt aterizată. Atunci poftim la colţ. Ia poftim înapoi! ― Nu vreau! îngînă Dănuţ cu jumătate glas. ― Acum mănîncă-ţi caisele.. Auzi.. zvîrlind şervetul. ― Şi zmeul de afară? scînci Dănuţ. căscînd cu poftă.. mamă? ― Ba te-ai uitat! îşi ieşi din fire Dănuţ. Dînd din umeri se resemnă şi doamna Deleanu să rîdă. ― Ei. ― De ce. scurt şi energic.. ― Nu vrei la masă?!. schimbînd timpul şi împungînd cu degetul. şi aşteptă să-i treacă nodul din gît. "Lua-l-ar dracu de somn!" blestemă Dănuţ în gînd pe Molohul dupăamiezelor copilăreşti. ― Te-aşteaptă. ― Să vă fie de bine. ai isprăvit? Ne-am ridicat de la masă?. Dănuţ despică în dinţi o jumătate de caisă şi aşteptă.― Da. măi băiete! îl consolă domnul Deleanu. lăsînd o mînă moartă în mînile Monicăi. ― Vrei să-l iert. Rîsul se răspîndi ca o horă batjocoritoare în jurul posomorălii lui Dănuţ. tu! replică el. ca să o poată înghiţi. violent. Dănuţ se duse. Eu mă duc să mă culc! ― Dănuţ... cealaltă jumătate rămase în farfuria cu caise graţiate de la moarte. du-te şi tu la culcare.

cu capul plecat în farfurie. ― Şi ce-a spus mama? ― A spus să caut la dumneaei în odaie. ― Ba chiar aşa! ― Vai.. începu să scrie pe hîrtia elegantă.. isprăveşte. Ascultă bine. luată de Profira din cutia de scrisori ― mare. cu foarfece de parcă despicat în mînă..... un cerc tricolor. Adă-mi chiar acuma un foarfece. muşcînd dintr-o caisă. întovărăşind substantivele cu cîte o ciocăneală în masă. şi eu am căutat şi am adus. un creion şi o bucăţică de hîrtie! gesticulă Olguţa cu degetul arătător. Faţa dinspre odaia fetiţelor purta un cuier.― Ai isprăvit... Olguţa trase cu urechea. ― Bun! Ieşi hotărîtă. strîngîndu-şi obrajii cu pumnii. cu ochii înneguraţi de Salomee. se uită lung la Profira. ― Haidem să-ţi arăt odaia voastră. Punctul de fruntarie era uşa închisă. duduie? căută să se dumirească femeia. în care atîrnau pălării de pai. Încredinţîndu-se că nu se-ntorcea nimeni în sofragerie. ― Nu cumva i-ai cerut mamei ce ţi-am spus? se alarmă deodată Olguţa.. scuturînd un şervet. cu cheia în broasca din partea cealaltă. ― Să ştii că te-aştept în odaie. Îţi mulţumesc. Aşteptă. mulţumesc! răspunse Monica. absorbită şi atentă ca şi cum ar fi învăţat o poezie pe de rost. uite. Monica? ― Da. trudea mîncînd caise. Olguţa îşi sprijini bărbia de marginea mesei. Profira! Şi vrei să am încredere în tine ― De ce. duduie? Iaca am adus. lătăreţ. tante Alice. Aplecîndu-se asupra mesei. apăsat ― scoţînd limba la fiecare cotitură de literă. ― Nu te priveşte! Aşa vreau eu! În aşteptarea Profirei. ― Ai adus? ― Am adus. Profira îşi întoarse faţa turtită de pansea albă spre Olguţa. Olguţa. funde de mătasă. ― Şi tu.. îşi lăţi coatele. păturindu-şi şervetul şi scuturîndu-şi fărâmăturile de pe rochiţă. Olguţa! Să nu cumva să te prind peafară! ― Dacă spun că vin! ― Bine-bine! Rămînînd singură. Olguţa zîmbi. Faţa dinspre odaia lui Dănuţ era împodobită în partea de sus cu o . ― Profira. numai patru caise mai am. Olguţa. ― Vin îndată.. se rugă ea. şi medită preocupat. hai-hai. Odaia lui Dănuţ se învecina primejdios cu odaia fetiţelor. ― Amarnic diavol! exclamă admirativ Profira.. ― La ce. o reţea cu mingi multicolore şi două paltonaşe pepita. ― Aşaa! Bun!.

alcătuită astfel: o puşcă Eureka ― culcată pe ţinta ei de carton alb cu cercuri roşii în jurul centrului albastru ― în tovărăşia beţişoarelor isprăvite cu un tampon de gumă lipicioasă. alta de amiral rus. nici nu puteam să fiu. Mai jos de panoplie. În schimb. două săbii de tinichea cu tecile pistruite de rugină şi scofîlcite de duelurile cu Olguţa. ― Minţi! ― Mint? Atunci de ce-s galbeni? ― Cum de ce? Fiindcă-s galbeni. Olguţa! Ce să-ţi fac! Ruşii au mîncat bătaie. Iată şi epilogul războiului ruso-japonez în casa Deleanu: ― Acuma ce mai spui? Ai mîncat bătaie! o anunţase Dănuţ pe Olguţa. încrucişate în X şi o şuierătoare prinsă cu un şnur roşu. îmbrăcat în uniformă de amiral japonez. Şi-n afară de asta. Olguţa lipise la loc arhipelagul de carton. Toţi au gălbenare! ţipase Olguţa pentru urechile întregii Japonii. cu gumă arabică şi cususe trainic fundul cu sfoară.. ― Cum? ― Fetele nu fac armată. aşa-s japonezii. Eu îs fată. să te baţi cu mine. Pe atunci era la modă războiul ruso-japonez (1). domnul Deleanu citise . fusese smulsă cu stofă cu tot şi era păstrată prudent în buzunarul amiralului rămas decorat cu "steaua căptuşelii". e imposibil".. Doamna Deleanu reconstruise chipiul. cu şapcă şi fără pantaloni.. ― Ruşii. Dănuţ pe japonezi. (1) Războiul ruso-japonez a avut loc în anii 1904―1905 şi s-a sfîrşit cu victoria japonezilor. erau răstignite două uniforme: una de amiral japonez. botezată Potemkin. încheiase Olguţa cu fruntea sus. nu cu ruşii. De aceea. nu eu... cu şuier bîlbîit şi gust acrişor. japonezii tăi au avut noroc.. La masa dată în cinstea ambilor amirali.panoplie de postav de biliard. să spuie papa. Şi dacă vrei să te baţi. ― Nu-i adevărat! ― Să spuie papa. Olguţa proteguia pe ruşi. ― Eu? Nici n-am fost. iar Dănuţ îl avansase generos la gradul de peste-peste-amiral: "ceea ce. iacătă jurnalele. ― Da tu nu eşti Potemkin? o sfidase Dănuţ. da-s nişte fricoşi. ― Să-ţi spun eu: is galbeni de frică. ― Dă. Olguţa îşi avansase chipiul la gradul de pesteamiral şi inaugurase evenimentul destupînd la rîndul ei ― ceva mai calm şi mai metodic decît Dănuţ ― chipiul amiralului japonez. împodobind totodată chipiul cu ciudate ţesături de aur. despărţite de o sabie atîrnată vertical ca o coloană vertebrală a războiului. spunea Olguţa. poreclită Kami-Mura. decoraţia ― o fundă de la o jartieră de-a doamnei Deleanu ― cusută nemuritor de Profira pe pieptul amiralului japonez. chipiul amiralului rus subt pumnul lui Dănuţ se destupase.

Dar Olguţa a pretins Că e fată. Vezi proverbul cu căruţa! Buturuga nu-i la ruşi. Şi Dănuţ a cîştigat. Dar chipiul e-ntr-un hal Supra-supranatural. Ocoleşte-o pe Olguţa. Envoi (1)I Kami-Mura legendar. Kami-Mura a învins. Fiindcă n-a fost niciodată Autentic amiral. Au mai stat ei şi la colţ ― Aveau şi părinţi duşmanii! Ripostând: colţ pentru colţ. În ce hal fără de hal Ţi-e chipiul. Şi că deci nu poate fi Biruită. Envoi II Japonezi stăpînitori . sufragerie Şi prin locuri mai sihastre. nu băiat. nici vasal. Cu toată cenzura mamii. Potemkin! Dar e peste-amiral Kami-Mura-i mai puţin! Peste-peste-amiral Kami-Mura-i avansat. Ura! Ura! S-au luptat cît s-au luptat ― Umplînd casa de clemstre ― Prin salon.următorul comunicat: Potemkin şi Kami-Mura Au pornit dîrji la răzbel Foc şi pară şi oţel.

cu mişcarea biblică a lui Samson.. ca să mă persecute! Lasă. tante Alice! Zărise deasupra şifonierei o tablă de-argint acoperită cu sulfină.... steag. ― Ce bine miroase.... Asta e odaia voastră. Eii!. da ce-i scandalul acesta? Ce faci acolo Dănuţ? Nu dormi?? îl întîmpină. La ce bun? Toţi veţi pieri În curînd de gălbenare. clătinîndu-şi buclele castanii.. Dănuţ o desprinse..Pe îndepărtata mare. Monica. încît molozul se prăbuşi pe umeri. Şi flota de iaz.. o înarmă cu săgeata gumată şi trase. Pe uşă rămase un monoclu aburit. atîrnată deasupra patului. lung şi gros cît o franzelă. Chipiul peste-amiralului rus tresări rămînînd cu o gropiţă întunecată în fund. Dănuţ amuţi. v-oi arăta eu vouă! clătină el pumnii spre uşa fetiţelor.. coşuri şi marinari de tinichea... ― Vezi tu ceva acolo? ― Da. Flota de băltoace: corăbioare debile încărcate ca arca lui Noe. foiţe de hîrtie ceruită drept vîntrele... tunuri. Pac! pocni săgeata. Îţi place? Mîna Monicăi îi strînse mîna mai tare. În vîrful picioarelor îşi atîrnă puşca la loc. pac!. cu vietăţi de celuloid găunos. pac!. 1 Dedicaţie (fr.. Se scutură. ― Acum să-mi spui. Culese cununa. cumpărată de la "Magasin univeisei" din Bucureşti de moşu Puiu: un singur vas.. ― Uite.. ― Ai adormit? Dănuţ izbi cu pumnul în pernă şi se întinse pe rug. tanle Alice! Cuprinzînd-o în braţe. ― De asta învăţ eu. Dănuţ trînti uşa cu atîta putere. sus.. Merci. în care pat vrei să dormi? .. Odăiţa lui Dănuţ avea şi flota! Flota de lighean lucrată de moş Gheorghe din coji mari de nucă: chibrituri drept catarg.). doamna Deleanu o ridică sus.. de dincolo de uşă. buzele lui Dănuţ drept vînt şi ale Olguţei drept ciclon. Dînd cu ochii de ultima cunună de premiant întîi. ― Lasă-lasă! dădu el din cap.. cu elice.. paralizaţi pe punte. rămînînd lipită de uşă. Pac!.. ― Ei. ca o fişă de telefon. măturînd foile desprinse subt dulap. Desprinzînd puşca de pe ţintă. o smulse din cui şi o trînti pe jos. şi atîrnă restul gloriei în cuierul ei.. îmbrîncind-o cu piciorul. glasul doamnei Deleanu..

îi răspunse cu linişte şi gravitate Monica. Dacă vrei să-l atîrni în părete. scos de pe piept.. ― Bine. Monica! Ţi-am pus pe măsuţa de noapte portretul bunicei.. tante Alice! îi oferi Monica. scoţîndu-şi lănţucul. Trebuie să fie la moş Gheorghe! Uite.. tante Alice! stărui ea. Da astfel de lucruri nu se dau. Uşa ietacului ei şi uşa odăii fetiţelor. e bine aşa..― Olguţa pe care şi l-a ales. ― O iubeşti aşa de mult pe tante Alice? ― Da. ― Lucrurile ţi le-am aşezat în şifonieră. Monica? ― . îţi dau eu o altă ramă.. o dezmierdă doamna Deleanu.... Pe cel dinspre fereastră. o împăcă ea dezmierdîndu-i părul. Monica?. sau pe cel dinspre uşă? ― Mi-i totuna... Şi cu de-a sila strecură lănţucul în mîna doamnei Deleanu.. ... se cutremură Monica... tante Alice? ― Foarte mult. capătul lănţucului de argint din jurul gîtului. cu obrajii încinşi. tante Alice. Aşa o am pe Olguţa mai aproape de urechea mea! zîmbi doamna Deleanu... ― Tante Alice. tante Alice.. de subt pieptarul rochiţei. şi pînă să deschidă geamandanul dibui mult în jurul broaştei. mi-a dat-o bunica. ― . uite. ― Ş-acuma. hai să desfacem bagajul.. aşezate faţă-n faţă. Monica. ― Oare Olguţa de ce nu mai vine? Ia du-te şi vezi tu. Uite: rafturile de sus sînt ale tale.. n-ai găsit o păpuşă în geamandan? ― Ba da! zîmbi doamna Deleanu.. Vreau eu să ţi-o dau. Am culcat-o. O ai de la mama? ― Nu ştiu. ― Şi tante Alice te iubeşte pe tine mult de tot. ― Ţie pot să ţi-o dau.. alege-ţi-l tu pe care-l vrei. cu cheiţa nichelată. tante Alice? ― Las-o pe Olguţa.. ― Ştiu! şopti Monica. ― Ce-i. ― N-o găsesc.. Tante Alice. erau despărţite de tăcerea unui vast antret... Ce cruciuliţă frumoasă! Alături de cheiţa nichelată atîrna o cruce de aramă pe care ardea relieful unei chinuite răstigniri. ― Da asta ce-i. atunci ţi-l aleg eu pe cel dinspre fereastră... ia-o! o rugă fetiţa.. în preajma energiei lacrimilor.. Unde-i cheia? ― Poftim. Doamna Deleanu clipi. Eu ţio păstrez numai. ― Îţi place. privind în pămînt.Îţi mulţumesc.. cu sprîncenele ridicate...Te rog. ca pe Olguţa şi Dănuţ. cu capul ridicat. ― Nu-nu... puişor! E o amintire de la părinţii tăi. ― Lasă...... tante Alice! intră alarmată Monica... că vine ea singură.

culcă-te odată!. în pat. mi s-a rupt ciorapul! se bucură Olguţa. rochiţa Monicăi descoperi un trup de băieţel mlădiu. Cine ţi l-a dat? ― Chiar mata!. plecînd bărbia. ― Văd şi mă bucur. Cu braţele aduse la spate pe deasupra grumazilor.Foarfecele l-am pus la loc. ― Mie.... ― Eu!! Olguţa. Dănuţ deschise turbinca lui Ivan. Dezbracă-te.. prin vorbe. Olguţa? o întrebă doamna Deleanu. iar ai făcut o poznă! ― Spune drept. cu piept naiv.. Monica îşi deschise nasturii rochiţei. Uite şi o şifonieră cu rochii pentru păpuşile tale.... după ce-au săvîrşit singuri fapta. ― Eu mă duc... ― Sigur. sfidînd.Şi din penumbra raftului. Ia hai şi te dezbracă mai bine. ― Drac împeliţat.. vină-ţi în fire!. încheie Olguţa... ― Mamă.. aşa se intră într-o casă de oameni?.. ― Mamă. Monica? ― Nu merci.. luă în braţe un pătuţ în care dormeau două păpuşi cu pălăriile în cap. tante Alice! Pot singură.. ― Şi ea are la fel! Clanţa descărcă un foc de puşcă.. ― Ce-i? Ce-i? Olguţa se aruncase de sus. sărind de pe pat jos. ― Da` Olguţa? se opri fetiţa cu braţele întinse. Lasă ciorapul în pace. Alunecînd. Închizînd ochii. Olguţa! ― Am făcut ce trebuia să fac! vorbi Olguţa sacadat. privindu-i deodată ochii cu luare-aminte. ― Olguţa. ce bine-i în pantaloni! se făli Olguţa.. repezită îndărăt. simţind fericirea vinovaţilor care-şi găsesc din senin un complice la răspundere. Simţind privirea doamnei Deleanu.. Răpegior. Olguţa. Ciorapii Olguţei zburară violent.. ― Bine. legănîndu-se molatec în tresăltările arcurilor scîrţîitoare.. Monica!. uşa pocni şi bufni la loc. Olguţa! Hai scoate-l! ― Să-ţi ajut.. nu umbla cu fleacuri! Aşa se răspunde? ― . ― Nu spun?! Am fost la moş Gheorghe! ― Olguţa. se acoperi din nou. Monica. Monica. ― Foarfecele!!. care dormeau de un an. răpegior. ― Şi ce-ai mai făcut. Începu să-şi contemple poziţia de scrimă în oglindă. mărturisirea începută în gînd. cu mîna stîngă. Sigur! mata mi l-ai dat! se ilumină Olguţa. tante Alice? nu-şi crezu ochilor Monica.... de Olguţa. cambrîndu-şi degetul cel mare de la picior.. prin spărtura mereu lărgită de înflorirea lui roză şi ghiduşă. . Şi cu botinele murdare în pat! Vai! Vai! Vai! ― Nu mai pot! ― Unde-ai fost? ― La moş Gheorghe.... La revedere. cu o gheată în mînă.

două arăpoaice cu dinţii ca frişca pe crema de cafea. Începu să colinde cu privirea plafonul alb. Aşa! Bine!. Colţii sînt împrumutaţi de la un strigoi!. Harapii înnoadă cozile Monicăi de coada armăsarului.. ce facem? ― Nu dormim?! ― De ce să dormim? ― Aşa vrea tante Alice.. Olguţa şi Monica îngenunchează şi-i sărută mînile.. ― Auzi Monica? ― Ce s-aud? ― Mă bat la tălpi.. Sultanul ridică un deget. Din odaia fetiţelor s-auzea glasul Olguţei... încît Dănuţ deschise ochii şi se răsuci pe-o coastă.. ― Monica? ― Ce? ― Nimic. Fă şi tu aşa. stau drepţi ş-aşteaptă cu mîna pe securi. În fundul turbincei lui Ivan era somnul.. Nu-i pasă! Lasă că-i arată el sultanul!. ― Tu dormi.... Monica? ― Nu.. Harapii o înşfacă pe Olguţa. ucide pe sultan şi pe harapi ― turbanele fug ― şi scapă de la moarte pe Olguţa şi pe Monica.. vine Dănuţ.. Sultanul face un semn. Monica muşcă dintr-o caisă. negri şi buzaţi...Dănuţ e paşă sau sultan: n-are a face! Capul e înfăşurat într-un turban de subt care răsar două musteţi ca două iatagane şi o păreche de ochi fioroşi. Toţi se închină sultanului.. La picioarele tronului se-nşiră mii de turbane aplecate pînă la pămînt. Răsare un armăsar care tresaltă şi rînjeşte... Harapul ridica securea. O sută de mii de harapnice s-abat asupra calului.. ― Nici eu. Numai doi harapi goi.. cu părul des şi creţ ca icrele negre.. ― Nu mai încerca. şi porneşte.. şi! Parcă tu dormi! ― Eu încerc! se scuză Monica. Şi-ntr-adevăr. flutură mari evantalii colorate.. Doi colţi lungi ies prin gură rînjind... Nimeni nu vorbeşte.. Sultanul Dănuţ era aşa de înspăimîntător. ca Mihai Viteazul... în fruntea unei oşti. . bătîndu-şi tălpile goale cu palmele.. ― Monica.... Olguţa îşi ridică picioarele în sus. Dănuţ închise ochii cu mînie! .. Olguţa căscă a pustiu... Olguţa e spoliată.Sultanul stă pe un tron de aur..... Parcă ne ştie cineva! Mama doarme.. N-are pe nimeni s-o apere decît pe fratele ei Dănuţ. Olguţa dă din picioare şi se strîmbă la sultan. De-a dreapta şi de-a stînga.... ― De ce? ― Ştiu eu!. ― Ei. El le ia pe şea şi porneşte..

. Olguţa?? ― Tu nu ştii?? ― Nu. îi arătam eu lui! ― Tu ştii să te baţi. azi-dimineaţă! ― Nu mă ţin!. m-aş plimba pe plafon cu capul în jos.. se grăbi Olguţa s-o ajungă...... asta nu se face! ― M-a bătut? se răsti Olguţa întrebător. meditînd.. închizînd portiţa sobei.. Tăcură.. mişcînd piciorul în aer.. ― Nimic! răspunse iute Olguţa. tu ai muşchi? ― Nu ştiu! ― Eu am! Uite: cînd strîng piciorul!.. eu nu mai dorm! Sărind jos din pat. ― Ascultă. Ce-ai face tu dac-ai fi mare? ― .. muscă! Eu grozav aş vrea. cu intonaţia prezumată a lui Cristofor Columb în faţa Americei... de ce nu-ţi tai cozile? ― De ce să le tai?. ― Spune. ea mi le-mpletea..... am să-ţi spun un secret. începu să ţupăie pe podele. ― Eu ştiu foarte bine! ― Şi-ţi place? ― Sigur. Se aşeză pe scaun. Dacă nu-l apăra mama. ― Ei. Nimica! El are cu mine. Da` nu-s bune la bătaie.... ai dreptate! reveni Olguţa. ― Eu aş vrea să fiu mare. Monica.. ― Da. Îi plăceau bunicei. cred!..numărînd zgrumţurii varufui. ― Ce-i? sări speriată. ― Ce ai tu cu Dănuţ? ― Eu?.. Nu-i dau eu voie! Olguţa se ridică într-un cot.. Monica. peste rochiţa Monicăi..Nu ştiu! se încurcă Monica. tu ai vrea să fii muscă? ― Muscă? ― Da. ― Eu nu spun! se revoltă Monica. aşezîndu-se pe patul Monicăi. ― Şi eu. Olguţa oftă. ― Monica! ţipă ea deodată. Te apucă de ele! ― De ce să mă bat? ― Nu poţi şti! ― Şi cu cine să mă bat? ― Cu Buftea.. ― Monica... ― Adevărat! consimţi Monica. ― Monica. Monica.. Ştii.. ― Mai întîi să te juri că nu spui. Vrei să-ţi arăt? ― Nu. ― Eu m-aş face vizitiu.Nu.. visă Monica... nu aşa! dădu din cap Olguţa. ― Monica. ― Da. inspectînd odaia. Te-a bătut... ca moş Gheorghe!. Şi l-aş răsturna pe Buftea din trăsură.

. ― .şi dac-oi spune. ― Nu! se îmblînzi Monica. Monica? o dezmierdă Olguţa... formulă Olguţa mai departe.... spui? ― .... ― . ― Fă-ţi cruce. jură-te!.să-mi moară păpuşa.. ― Te juri? ― Nu mă jur.. Într-un tîrziu. ― ...să-mi moară păpuşa. aşa nu-i bine.. ― Nu! Asta nu! se apără Olguţa. ― Stai! se încruntă Olguţa.. ― Ei..îi dau voie Olguţei.. Te rog..ceea ce are să-mi spuie Olguţa.. ― .. mă jur. Ridică-te şi vino cu mine. Spune încă o dată!.. ― Acum spune: amin! ― .. Hai să-ţi spun.― Nu te supăra! Te cred.. repetă Monica.să spargă capul păpuşei mele Monica. vezi? Bravo!..... Pe ce te juri? Făcînd ocolul odăii. Monica: fă-mi mie plăcere! Haide.... Începu să se plimbe prin odaie. ― Bine! Olguţa se ridică de pe pat. Monica! ― Bine. ochii Olguţei se opriră o clipă deasupra măsuţei de noapte. Olguţa? ― Spun! Aşteaptă.. se aşeză pe marginea patului. Dar trebuie să juri. încercă Olguţa să smulgă suprema făgăduială. repetă Monica dînd din cap. Şi dac-oi spune.. ― Nu te juri?! ― Nu. Şi dac-oi spune.. repetă Monica în silă....şi dac-oi spune. Începu ea repede. ― .. eu nu spun...că n-am să spun la nimeni. Atunci jură-te pe păpuşa ta. bătînd tactul cu degetul arătător.Amin. ― .. ― . ― .... indignată. ― Te-ai supărat... ― Am făcut. ocolind-o pe Monica. O duse de mînă pînă la gura sobei.. Mai spune după mine!. ― Mă jur pe păpuşa mea Monica... oftă Monica... ― .îi dau voie Olguţei.. ― Că n-am să spun la nimeni.ceea ce are să-mi spuie Olguţa.. Da` de ce nu mă crezi? ― Atunci te rog. ― Pe portretul bunicei? întrebă ea cu ochii mari... ridicînd din umeri... Monica zări privirea Olguţei. se încăpăţînă Monica... ― .. ― Da n-ai să spui?.. ― Spui. . acum să-ţi spun secretul! Tăcu zîmbind.să spargă capul păpuşei mele Monica.. Ai isprăvit? ― Stai. ― Ei..

care aducea pe tabla chiseaua cu dulceaţă de trandafir. ― Asta nu-i pentru tine. ― Aţi dormit bine? le-ntrebă doamna Deleanu. împodobeau haina de mătasă cenuşie a somnului abia isprăvit.. Monica! gesticulă Olguţa c-un deget spadasin. Monica? ― Nu poţi să dormi pe-aşa călduri! hotărî Olguţa. dojenite de un "ţţ" bine cunoscut lui Dănuţ. cu capete de hîrtie albă. plecă ochii la pămînt.. Somnul. Dănuţ îşi stăpîni un zîmbet de superioritate.. Să nu cumva să spui.ţţ" (încreţind nasul şi scuturînd capul cu o mişcare vioaie) cînd era enervată din pricini mărunte ori din pricini mai grave şi trebuia să se stăpînească. Umblă încet! Profira păşea desculţă ca şi cînd ar fi avut cizme: podelele duduiau... De pildă. mamă dragă! mărturisi Olguţa.. ghetele scîrţîiră. fără zgomot de clanţă... şovăi doamna Deleanu. Pleoapele lui pe care le privea cu ochii închişi. ca şi boala îl făceau pe Dănuţ invulnerabil şi răsfăţat de părinţi.. răsucind linguriţa în dulceaţă. o porecliseră. ― Ăsta era secretul?! În umbra răcoroasă a sobei. înainte de-a fi băgat de samă. ― Ce? Poate nu-ţi place!.. c-un gest larg. sau cînd un musafir fără creştere mînca brînza cu cuţitul. Monica se înroşi.. Fiindcă umblau în vîrfuri... se urcă lin. îndreptăţindu-se cu braţele aruncate în sus. tic-tac.. sau fiindcă lampa fila de mult. nesocotind porunca de tăcere. tic-tac. "Sfînta lui Sfîntul Ilie". cumpănind primejduirea somnului de noapte cu binefacerile somnului de după masă.. ― Tic-tac.. ― Nu te-a lăsat să dormi.― Vai! Olguţa! ― Deschide şi uită-te. Mai bine spune drept de ce n-ai dormit? ― Eu n-am insomnii! El are insomnii! aruncă Olguţa noul cuvînt în uşa lui Dănuţ... şedeau două gavanoase de dulceaţă. ― Mata ai insomnii? ― Ce-i asta "insomnii".. cu întortocheate crizanteme portocalii. fiindcă nu intra aţa în urechile acului. Doamna Deleanu făcea . care dormea dus. însoţit de mîna doamnei Deleanu pînă la cerul copt de soare. Bătuse jumătatea lui cinci... scuturate din lumină.. evaziv.... între frunzele mărului domnesc de la geam. Uşa se deschise blînd. Storul cu resort nu ţîşni cum avea obicei cînd îl smuncea Dănuţ. Copiii. ― Doarme. De aceea lui Dănuţ îi plăcea să fie bolnav şi să ţie ochii închişi . ― Să-l scol?.. ― Dacă-i cald. intrînd pe uşă urmată de Profira.. mai demult. vorbi pendula din părete. bang. mamă? suspectă Olguţa cuvîntul şi politeţa formulei şi zîmbetul însoţitor. îi dădu voie Olguţa.

Eu nu mă mişc din pat pînă ce numi dă ciorapii mei!..... Ciorapii zvîrliţi de Olguţa atîrnau peste pălării. ascuns în trupul cald şi fericit ca într-un pod în care atîrnă lenea strugurilor copţi. Olguţa? ― Îndată... adusă plutitor deasupra paharului cu apă care o oglindea... despărţitoare la mijloc.. ― Stai. Vezi. încîntată c-a întrecut-o pe Monica. Doamna Deleanu se aşeză oftînd pe marginea patului. Bluza de mătasă înflori cu roş de mac neastîmpărul văratec al Olguţei. Olguţa se plecase docil subt mînile Monicăi. ― Eşti gata. ridicată-n vîrfuri.. aşezîndu-i coirapii la căpătîi. Monica îi strînse părul la tîmple cu şuviţele alipite... Cu-cu. între bluză şi-ntre rochiţa ecossaise. Merci.. ajutîndu-i ca unui convalescent neîntremat să bea apă din pahar. Olguţa se privi în . Ia repede. Dănuţ se întinse şi căscă sincer. începu să clipească.. Doamna Deleanu cuprinse cu braţul capul lui Dănuţ. leneşule!.. Uite-i. îl ridică... Isprăvind.. ― Gata! răsuflă ea. ― Ia uită-te! E bine? ― De ce nu te piepteni în oglindă. ţupăind. păstrînd o clipă în palmele ei capul pieptănat corect. Îşi pălmui părul cu amîndouă mîinile în dreapta şi-n stînga unei cărări alese pe nevăzute. să nu curgă! Linguriţa plină.. ― Deschide gura mare!... Olguţa. ― Îţi dau eu o păreche de ciorapi. Ha-ha!.. ― Nu i-ai pus pe scaun? ― I-am pus. ― Monica... somnorosule! îl îmbie doamna Deleanu. Genele lui Dănuţ tremurau. nu ţi-ai pus ciorapii.. Privindu-se-n oglindă peste umăr..Se uită la mine. îţi vin? o îndemnă întrebător Monica... scoasă din fire.. Eu nu-s copil!. nu mi-ai văzut ciorapii? întrebă Olguţa. ― Poate i-a luat Profira să-i cîrpească! ― Am să-i arăt eu ei. deschizînd ochii de-a binelea.după ce se deştepta. ". căutînd. şi sub pernă. Îşi încheie grabnic centura de lac.. intră dulce în gura căscată şi ieşi anevoie dintre buzele închise asupră-i. Dănuţ primea calm răsplata somnului.. curată la faţă... Hai. ca pe o enormă boabă de cafea Ceylon prăjită din cale-afară. da nu-s! se înfurie Olguţa trîntind perna.. Monica! I-am găsit. Nu-i dau voie să umble în lucrurile mele!. Olguţa? o întrebă Monica îndreptîndu-i cărarea.. Monica îşi încheia la spate nasturii rochiţei de doliu. în cuierul uşii. ― Nu vreau nimic! Nu primesc!.. ― Hai scoală. bombăni Olguţa trîntindu-se din nou pe pat. aici-s"! ţipă gîndul lui Dănuţ. Prezenţa ei parfumă altfel căldura venită din livadă. culegîndu-i buclele de pe frunte. Cum?.

încetini pasul. era vacanţa cea mare a săptămînii. ― Bine. rugă pe Monica să-i ţie restul şi. Dănuţ străbătu casa în goană. gata să fugă. şi se aşeză pe treptele pridvorului calde de soare. după ce trînti uşa antretului din faţă.. privind-o în ochi. ― Ia să vedem care din noi e mai înaltă? ― Ce bine-ţi stă cu bluză roşie! Eşti frumoasă. o sîmbătă şi o duminică. Dănuţ întoarse capul într-altă parte. Dănuţ se bucura că are să se joace. potrivindu-şi cu degetul elasticul pălăriei pe subt bărbie.. bombîndu-şi pieptul în oglindă.. ― Ascultă. atingîndu-l cu umbrele lor. Olguta. ― Sigur. ― Ce pot eu? ― Tu trebuie să ţii cu mine. Dar pe cînd bucuria duminicii era întotdeauna întristată de apropierea treptată a celei mai urîte zile din săptămînă ― luni. pironită de un gînd.. Monica o urmă cu tartinele în mînă.. ― Şi ce pot să fac eu? ― Ba poţi! ― Eu?! ― Sigur! apăsă Olguţa. ― Atunci. Monica. Dănuţ ajunsese să preţuiască mai mult sîmbăta de cît duminica. Dănuţ era aici. Trecură pe lîngă Dănuţ... cu mînile slobode. papa? . lăţindu-şi umerii. Da eu îs mai voinică! se consolă Olguţa. Muşcă o îmbucătură bună din tartina cu unt. Fiecare bucurie avea pentru Dănuţ. Olguţa! ― Lasă-le-aşa! Haidem! În faţa uşii se răsuci pe loc. să ştii că azi are să se-ntîmple ceva! ― Nu ştiu! ridică din umeri Monica. da ce are să se-ntîmple? ― Ceva! se încruntă enigmatic Olguţa.. nemaiîndrăznind să muşte din a ei. De duminică parcă se temea. Sîmbătă era ajunul ei.. Zmeul era acolo. ― Tu eşti mai înaltă!. Şi aştepta.oglindă. coborî treptele. în timpul şcolii.. întocmai ca şi săptămîna. mi-ai făgăduit? ― Da. ― Ce-nseamnă asta "laş". "Laş!" murmură Olguţa pentru sine cuvîntul laş curînd învăţat într-o poezie patriotică şi tălmăcit de tatăl ei. Înainte de a se juca. zi neagră în calendar după ziua roşie ― bucuria sîmbetei era ocrotită de apropierea unei duminici care-o despărţea de luni. ― Îţi spun eu! o asigură Olguţa. ― De ce? ― Fiindcă tu eşti prietena mea. Îi erau mînile flămînde: de cînd aşteptau ele sfoara zmeului! Totuşi. ― Ridică-ţi şosetele. oftă Monica.. "Ştie!" gîndi Olguţa văzîndu-l pe Dănuţ aşezat pe scări.... Olguţa. Duminica.

Dănuţ. papa? ― De ce? ― . ― . n-auzi? Doamna Deleanu coborî scările. Pe măsura ce sendepărta de locul zmeului. cînd îmi trăgea mama cu papucul unde ştii tu? îi replicase Olguţa privindu-l pe subt sprîncene... Dănuţ îşi ducea tot mai des mînile la ochi. papa. Se aşeză ostenit de durere la rădăcinile stejarului. A poruncit . n-avem ce căuta aici. Şi în sfîrşit se lămurise Olguţa că un copil nu poate să fie laş decît între copii.. Uite. şi s-ar fi supărat şi papa! ― N-am înţeles. ― Aha! se pregăti Olguţa. Doamna Deleanu îl luă de după gît înspre casă.. turbinca lui Ivan era plină de lacrimi.. dar că acolo nu trebuie să fie..Bine. Buftea! Olguţa Deleanu" Sufletul lui Dănuţ căzu.. Se împiedecă de scară. ― Mai lasă zmeul. ca de pragul unei temniţe. Monica... ― Asta-i altceva! începuse să rîdă domnul Deleanu.. Aici-s! înfruntă ea începutul începutului..Şi dacă aş fi dat şi eu? îndrăznise Olguţa cu oarecare codeală şi fără convingere. "Asta pentru palmele de la gară.. ― Spune că vin. ― Duduie Olguţă..― Cum să-ţi spun eu ţie?. Dănuţ!. Mai spune-o dată. Dănuţ ceti biletul înfipt în sfoara care atîrna. Un început de nelinişte îl cuprinse pe Dănuţ după ce trecură fetiţele. Răutatea Olguţei o revoltă. Abia atunci îşi dădu seama că lipsea ceva. De data aceasta. ― Dănuţ. cu mînile pe sîni. ― Hai cu mama. îi strigă din capul scărilor doamna Deleanu. N-ai tu încredere în mama? Dănuţ aştepta un miracol... orb şi zguduit de suspine. de stejar. ― Nu se poate. ― Ai fi fost obraznică. tăiată. Hai şi mănîncă ceva. tăiat ca şi sfoara zmeului. ― Te-ai lovit. ― Duduie Olguţă! Duduie Olguţă! dădu alarma în livadă un glas ascuţit. începu Anica gîfîind de alergătură. ― Haidem. duduie! dădu ea cu spaimă din cap.. dacă cineva îţi dă o palmă şi tu nui răspunzi eşti laş! ― Va să zică eu eram laşă. ceva: a! nu sauzea zbîrnîitoarea zmeului.... Lacrimele de acum ale lui Dănuţ erau dintr-a-celea... papa. Cu inima în hopuri se repezi înspre stejar. Dănuţ? De ce stai aşa? ― A! Ăsta era foarfecele Olgutei! Pe doamna Deleanu anumite lacrimi o întristau adînc. vă pofteşte coniţa în casă.. Subt cerul fără Dumnezeu şi fără zmeu.

.. de umbră şi de soare al viţei. interveni domnul Deleanu. că de nu ― Anica plecă ruşinată ochii în pămînt ― să vă aduc pe sus! ― Să pofteşti!. ca un erou. ― Atunci să taci din gură.. Descoperindu-l pe Dănuţ îndărătul baricadei se încruntă scuturîndu-şi pletele. ― O aştept. ― Poftim. Olguţa urcă singură treptele pridvorului. Monica după ea. cum îi spunea el uneori.. mai ales pe Olguţa. ― Pfuu! Doamna Deleanu dojeni din ochi pe părintele vinovatei şi. judec-o! ― Nu! se apără el. las-o şi pe ea să se apere! ― N-are nevoie! Are destui avocaţi! ― . o va chema la el să-i întregească mulţumirea fără chip şi fără glas. gîndindu-se cu nerăbdare şi curiozitate la pledoaria Olguţei.. orgolios de Olguţa. ― Văd.. ― A spus duduia că vine îndată. încît nici pe copii nu-i putea judeca. Domnul Deleanu.. asupra acestui substantiv abstract. eu. ― Ştiu. Tribunalul vindictei părinteşti îşi inaugura şedinţele în pridvor... şi să stai cuviincios. ca o mucenică. ― Olguţa.. la adăpostul plin de cîntece. ― Crezi?! ― Sînt sigură. Eu am dreptate.coniţa să veniţi îndată..Dar trebuie să aibă şi un judecător! stărui cu înţeles ştiut domnul Deleanu. îşi îndeplini Anica însărcinarea cu glas scăzut şi ochi cît mai de căprioară. ― Ba te poftesc să stai.. ― Am venit. Olguţa aşteptă pînă ce pierdu din ochi tulpanul roş al Anicăi. nu mă scoate din sărite! . duduie Olguţa! se milogi Anica. privea în sus. în care fierbea judecătoreşte mînia mamei lui. Ţţ!. Ţigareta de chilimbar cu ţigara neîncepută pîndea de pe masă clipa cînd. răsturnat în fotoliu.. adresîndu-se Olguţei. ştie ea ce-o aşteaptă! vorbi uscat doamna Deleanu. Da să veniţi. ― Acuma haidem! Olguţa păşea.. Cu inima grea ca o lacată de biserică pustie. ― Dacă-i aşa.. Dănuţ şedea în picioare îndărătul fotoliului de pai împletit.. înainte. ― Ştiu de ce m-aţi chemat. ― Alice. Domnul Deleanu era avocat într-atîta. eu mă duc. ridică umerii cu revoltă.. Ştii. coborîndu-i cu deznădejde. Du-te şi spune că vin! comandă Olguţa.. ― Eu tac. ― Iaca mă duc!. Spune ce ai de spus? reîncepu doamna Deleanu. încrucişîndu-şi braţele. picior peste picior.

Lasă-mă pe mine. El nu mă persecută fiindcă am dreptate şi fiindcă nu-s băiat. Eu!? sui glasul Olguţei treptele eşafodului... ― Minţi! se revoltă Dănuţ.... ― . ― Ba tu minţi! ― Nu-i adevărat! ― Ba da! ― Tu m-ai insultat! ― Şi tu m-ai lovit! zvîcni Olguţa. Mîne dimineaţă să vii să-mi spui faţă de Dănuţ cine are dreptate ― dacă vrei să-ţi mai dau voie să te joci şi să capeţi bomboane. mă rog? ― La moş Gheorghe. El m-a lovit întîi. ― Am ascultat destul... Dănuţ! îl acoperi doamna Deleanu. Olguţa intră în casă. Olguţa se încruntă. cu capul sus. eu mă mut. şi imediat! ― Dacă-i aşa.― Eu tac. ― Asta nu. trebuie s-o asculţi pe mama... ― Da! Tu. sări Olguţa. Rostogoli un colac de fum aromat spre Olguţa. ― Eu?! ― Tu. Aşa-i. strănutînd. gata să-şi ia revanşa. mamă! scînci Dănuţ. dînd răgaz propoziţiei să capete o valoare neatîrnată. împlîntînd pe ultima roşul răzvrătirii.. ― Şi unde. Am văzut şi eu. Domnul Deleanu aprinse ţigara. Iertare nu primesc. ― . la gară... ― Olguţa. Domnul Deleanu făcu o pauză savantă..cînd te roagă tata. Monica? ― Asta-i adevărat. Buftea! ― Să-mi dea zmeul. ― Să stau pînă mîne dimineaţă în odaie!. Eu am dreptate. Ai să te duci la tine în odaie ― unde ai să stai toată ziua ― şi ai să scrii de sută de ori "Eu am dreptate" şi de două sute de ori "Eu n-am dreptate". Olguţa pierduse procesul cu brio. ― Ia-l! zîmbi Olguţa mefistofelic.. ― Te muţi?! ― Mă mut. arătîndu-i cerul.. . ― De ce m-ai făcut "Buftea"? ― Fiindcă eşti. ― Sigur! Toţi pe mine! ― Olguţa! ― Eu am dreptate! ― Foarte bine.. ― Vedeţi? triumfă Olguţa. spune tu ce ţi-a făcut? ― Eu am iertat-o! îngînă posomorît şi răguşit Dănuţ.Dănut.

închizînd uşa cu zgomot. glacial.― Aşa strici tu copiii! ― Alice.. plină de mînie. fără mînie. chiar acum scriu la "universel". cerneală. ― Aha! se dumeri Olguţa.. pornind spre uşă. condei.. îşi dădu drumul pe gheţuşul roşcat. Olguţa ieşi din odaia ei. ― Păcat că nu se mai poate! oftă nostalgic domnul Deleanu. ― Nu! răspunse Olguţa. ― Bine face tante Alice. sugătoare. aprobă în şoaptă Monica.. ― .. ale cărei oglinzi erau podelele ― şi se întoarse îndărăt. cu mîna pe clanţa din afară. Ietacul era gol. Bătu cu degetul îndoit în uşa ietacului doamnei Deleanu. fără şovăire. Spune drept. mai-mai s-o trîntească. începu domnul Deleanu. Buf. ― Te-ai lovit? sări degrabă doamna Deleanu.Nu pot să intru? apostrofă ea clanţa piezişă. cu noua suflare.. ― Ce-i? ― M-am împiedicat! gîfîi Olguţa. răsfirîndu-şi musteţile. . Dănuţ. abia stăpînind o lucire de tainică mîndrie.. reluîndu-şi demnitatea.. dacă Olguţa nu-i un drac. Dădu buzna în odaie. scuturînd scrumul ţigării. de două ori... fără enervare. ― Am venit să. dezmierdă fruntea impertinent bombată a capului culcat pe speteaza fotoliului... Uite. ― Aşa e! oftă doamna Deleanu. Alice.. ― Lasă. corect. Un picior îi lunecă pe podeaua bine ceruită. Îngeresc! zîmbi ei cu ochii Olguţei. precipitat şi violent. şi un transparent! mai născoci Olguţa.. Din treacăt. Bătu din nou cu pumnul în uşă. Se uită crunt la podele ― cu gîndul la Anica.. ― Pot să intru? Bătu din nou... pocniră mînile ei în uşa salonaşului. ― Şi pe tine ar trebui să te pun la colţ! zîmbi ea blînd. Făcînduşi vînt. ― Ce vrei? ― Am venit să cer hîrtie.. îţi cumpără mama un zmeu mai mare. călcînd apăsat pe covorul moale. Şi se grăbi să dezmierde capul înfrîntului Dănuţ. gata să facă la fel. Doamna Deleanu se ridică de pe fotoliu.. Se îndreptă spre uşa din faţă. Se îndreptă spre salonaş. încheietura îndurerată. peniţă.. Dănuţ luă cu acreală mînuţa timidă a suplinitoarei zmeului şi o smuci spre livadă. Acuma ia-o pe Monica de mînă şi jucaţi-vămpreună.. ― Au! Începu să-şi sugă..

. ― Mai dă-mi una! pretinse Olguţa întinzînd mîna mai departe. doamna Deleanu servi de portar măriei-sale Pedepsita... Scoţînd o plumieră de lac japonez. păstrînd peniţa "claps". papa. îndoindu-şi ziarul. cu foile răscolite. O flacără bombată se desprinse dintr-un bujor roş.. Ia-ţi şi calamara. ― Lasă c-o iau eu. ― Poftim încă una. La zgomotul fetiţii. ― Atunci să nu scriu? ― Ba te poftesc!. Olguţa culese cu solicitudine scrumul din capătul ţigării. Ce-ţi place? Hai. ― Poftim . o prefăcu în punguliţă. Asta-i "claps" îi explică doamna Deleanu. ― Nu pot scrie cu "claps"! ― Te rog lasă-mă!. spune! ― "Aluminium". se oferi galant domnul Deleanu. cîte vrei! ― Mamă. papa! Nu ştii? Punînd calamara pe masă.. nu pot să deschid uşa! Trîntindu-şi cartea pe birou. Doamna Deleanu deschise săltarul birouaşului de lemn de trandafir... îndepărtînd şuviţele alunecate. ― Uf!. ― Şi-un transparent. triumfă Olguţa...şi o peniţă nouă. papa.. ca pe o servietă.aluminium"! Acum lasă-mă!. şi vezi să n-o scapi pe jos!. Fruntea Olguţei se-ncărcă. o umplu cu suflarea ei şi o pocni de frunte: Poc. doamna Deleanu tresări. ― Şi-un transparent. ― M-a pedepsit.. ― Merci. văzînd-o că tot nu pleacă. m-a trimes mama să-mi dai coli.― Pentru ce? o întrebă distrat doamna Deleanu. Olguţa. cu o atitudine de picolo nemulţumit cu bacşişul căpătat.. N-am hîrtie! răspunse scurt doamna Deleanu.. Olguţa îşi trecu mîna pe frunte. Uite un condei frumos. ― Iar te ţii de drăcii. ― Şi de două sute de ori că n-ai dreptate! adăugă doamna Deleanu. întorcîndu-şi cartea pe dos. Olguţa? îşi ieşi din fire doamna Deleanu. închizînd cutia cu hîrtia de scrisori... ― . ― Ca să scriu de o sută de ori că am dreptate.. ţinînd cu mîna foile cărţii cetită pînă la mijloc. începu să caute cu mişcări de pianistă prin rafturile înguste... în palmă. Olguţa întinse mîna spre calamara de cristal... şi porni îndatoritoare .. şi-l suflă spre viţa pridvorului. ― Hîrtie. Olguţa luă ziarul subt braţ.. să-ţi dau coli. ― Pentru ce. Du-te imediat la tata şi spune-i să-ţi dea coli. Ce mai vrei. ― Haidem în birou.. ― Papa. dragu tatii? se interesă domnul Deleanu. Olguţa o culese din zbor.

. Mergeau repede ca subt ameninţarea unei ploi torenţiale cînd n-ai umbrelă.după domnul Deleanu. asta din partea mamei. Asta îl revoltă! ― De ce mergi aşa încet? Nu poţi să mergi mai repede? se stropşi el. Dănuţ? ― De ce nu-mi răspunzi? ― Nu vrei să vorbeşti cu mine? ― Nu. ― Atunci mă duc. Dănuţ ştia că trebuie să se răzbune. săracu! îl compătimi Monica. ― M-am gîndit la ceva!. era acoperit cu cărţi de drept. ― Ba să stai! ... ― Papa. ― . papa? îl iscodi Olguţa. ― Ştii ce? Hai să ne luăm la-ntrecere... Olguţa... ― Ştiu eu! ― Olguţa. Cînd are mama dreptate. Îi oferi cutia plină de verdele primăvăratec al bomboanelor de mintă. Adică. tu eşti supărat pe mine? ― Nu! De ce? ― Atunci am avut dreptate. aşa cum îşi aduce-acasă un bărbat rnohorît soţia descoperită necredincioasă. grăbind pasul.. la Monica.. Monica iuţi pasul după el.. Olguţa!. Zarea se răsturnase roşie ca un coş de cireşe pe cer şi pe obraji.. cu condiţia s-o asculţi pe mama şi să n-o superi. Dănuţ! ― Nu. ― De ce rîzi. sfărîmînd în dinţi bomboana... Merci. ― Atunci hai să stăm pe iarbă.. Biroul de stejar. ― Lasă. Dănuţ? ― Nu-i treaba ta! "E supărat. ― Nu. dar nu ştia cum să înceapă. ― Cum vrei! ― Aşa vreau! ― Eşti supărat pe mine. Tu joacă-te!. ca şi sufletul domnului Deleanu.. lasă pe oamenii mari să ştie. Parcă începuse să-i mai treacă mînia.. Îi întinse un cont întreg de hîrtie albă şi un transparent pătat de cerneală. dacă am dreptate! se apără Olguţa. ― Bine... papa! Dănuţ intră în livadă. nu poţi avea şi tu.. şi-nlăuntru plin de bunătăţi pentru. ― Uite. ― Şi astea din partea mea ― serveşte-te. ― Unde mergem. papa. cu mîna Monicăi ferecată în pumnul lui. du-te şi scrie ce-a spus mama.. copii. Monica îl urma privind pe sus.

Lasă cam să-i arăt eu! Blondă! apostrofă Dănuţ o caisă coaptă. ― Nu mă bat c-o fată!. ca şi cum expresul care le umpluse ar fi .. ― Vrei să mă baţi? gîfîi ea. numai caisele mai erau blonde.. O pierdu din ochi. Trase din nou de cozi cu stîngăcie... că-ţi arăt eu! Cu o mişcare vijelioasă o apucă de cozi şi smuci... Sublinie titlul cu-atîta energie. o sfida el mai de departe. cum ai pîrît-o pe Olguţa. Olguţa luă cu degetele din gură ultima bomboană de mintă şi o aşeză pe sugătoare. ― Muşti? o ameninţă el cu pumnii...Că n-am bătut-o!" ― De ce m-a făcut pîrîtor? ţipă el ciudos bătînd din picior. oftă el descoperind ce hăţuri minunate puteau fi cozile Monicăi...Te-ai supărat? începu Dănuţ dezarmat. Simţi o înţepătură la deget: dinţişorii Monicăi lăsaseră o cununiţă urzicătoare. Apoi boteză între buze noua peniţă "aluminium" cu gust de aguridă. Am fost un prost". alb la faţă. Amurgul era roşu. Lasă.. O altă Monică o apăra pe cea dinainte. văzînd-o că plînge. Aşa îmi trebuie! suspină Monica ştergîndu-şi ochii cu mîneca. Du-te-acasă şi spune că te-am bătut. şi scrise titlul pedepsei: "Olguţa are dreptate"... o cufundă umezită în cerneală. simţi o arsură la deget.. scutură condeiul pe sugătoare. ce-nseamnă asta? ― Înseamnă! ― Eşti un rău-crescut! ― Vra să zică mă insulţi?. la început plină.. ― Au! Monica-i dădu drumul... În loc să ţin cu Olguţa. ― Şi zgîrii. Dănuţ privi îndelung cozile blonde tresărind pe spatele aplecat al Monicăi. Dănuţ făcu un pas îndărăt. În faţa ochilor şi-a mîinilor Monicăi. ochii i se înnegriră subt sprîncenele încordate. mi-a fost milă. ― Cum? Nu-mi dai voie să mă duc? ― Nu-ţi dau. ― .― Cu sila? ― Da.. ― Eu nu pîrăsc... ― Da! bufni Dănuţ. şi ce greu era de-acum înainte să le mai aibă în mîni. Înainte de-a-şi da sama de ce iau scăpat cozile din mîini. încît linia. ― Să nu mai vorbeşti cu mine... "Mai bine ne-am fi jucat amîndoi de-a caii. ".. fiindcă în livadă. se prefăcu la sfîrşit în două şine subţiri. Monica îşi strînse dinţii. ― Dănuţ. după Monica. neştiind cum să bată pe cineva care vorbeşte în loc să lovească şi să ţipe..

Olguţa nu era mulţumită. Subt ele altele. Bun! Dar tot mai rămîneau o sută. Cu încetul hîrtia se umlpu pînă jos de un joc de ţînţari sinelii." Olguţa respiră.. privind podelele. ia uită-te ce-am scris! ― Olguţa. iar îşi suci nasul. din ce în ce mai răsărită dintre buze. Subt ele trase o linie. Monica intră în odaie. degetele pocniră lovind vioi podul palmelor.. eu te-am trădat. ― Monica. Bomboana de mintă explodă în dinţi. Bine! dacă-i aşa.deraiat. însoţeau virajurile negre ale peniţei.. C-un "oac" de castaniete... După a zecea afirmaţie. Olguţa se încruntă. Luă şi bomboana de mintă punînd-o în gură. Mai muie o dată condeiul în cerneală şi începu să caligrafieze afirmaţia... deschizîndu-le. "Olguţa are dreptate de o sută de ori.. eu. Olguţa privi cu milă pe reprezentanta celor două sute de negaţii. Mişcarea îi plăcea. .. orizontal.. ― Nu cred! scutură ea capul.. scăzu şi scrise: "Olguţa n-are dreptate de o sută de ori". contrazisă de cele două sute de negaţii care-şi aşteptau rîndul în ciubăraşul negru al călimării de cristal. cu mîna la gură. ca pe un plenipotenţiar mut. începu Monica. din ce în ce mai repezi. şi altele. Uşa se deschise încetişor. Începu să facă gimnastică suedeză cu degetele.. Subt fiecare cuvînt al ultimei afirmaţii însemnă cu vîrful peniţei cîte două ghilemeţe drepte. şi altele. scriind "n-are" într-un cuvînt. Făcuse într-adins o greşeală de ortografie.. Iar lăsa condeiul. închizîndu-le. ― Cine?! Tu?! ― Da. Vra să zică nimicise o sută de negaţii. Parcă scărpina coala.. Virajurile roşii ale limbii. uitînd să-şi scoată pălăria. "Olguţa n-are dreptate de o sută de ori Însă Buftea n-are dreptate de loc. şi de-acolo coborî inspirat asupra unei coli intacte: "Olguţa nare dreptate de două sute de ori". a celor o sută de afirmaţii. Mirosea a cerneală." Privi cu mîndrie sinteza bine caligrafiată şi corect scrisă. Luă din nou condeiul.. privind epitaful pedepsei. Condeiul se ridică în aer.. închizîndu-le. Olguţa le contemplă cu satisfacţie. Olguţa lăsă condeiul şi începu să-şi sucească nasul. deschizîndu-le.

. Aşa am vrut eu să scriu! ―Tante Alice a văzut? ― Aşa vreau eu! se împotrivi Olguţa.. Olguţa. Ai dreptate. ― Foarte bine! aprobă Olguţa. ― Da.Nu.Am mers.. ― Ce? Nu-ţi place? ― Nu zic că nu!....? ― Scriu şi eu cu tine! ― Nu vreau. El ştie că ţii cu mine! o încredinţa ea confidenţial. ― Da nu vreau!. ― Nuu! Nu m-ai trădat! tăgădui Olguţa Ai ţinut cu mine cînd te-am întrebat.. lasă-mă să-ncep.. fă-mi şi mie o plăcere. ― Şi te-a bătut? ― Nu. ― Tu uită-te! ― Asta nu! ― Atunci pune sugătoarea! ― Tţ! ― Fă şi tu ceva! Hai. ― Da.. N-ai văzut ce-am scris?! ― Cum? ai şi scris?! ― Uită-te! ― Aa! Numai atîta ai scris! se linişti Monica. schimbînd tonul. ştie! suspină Monica. ― Ce-aţi făcut atunci? ― .Nu.Monica oftă.. Tu eşti prietena mea. ― Şi ţi-a spus ceva? ― . ―De ce? ― Aşa.. Numai să nu te bată. ― Bine! acceptă Olguţa. Tu scrii "Olguţa n-are dreptate" de două sute de ori. .. Ai voie să mergi cu el în livadă! ridică ea cu indiferenţă umerii.. ― Da vreau eu! ― De ce. ― Ştii ce? ― . ― Ţi-a spus el? ― . ştiu eu! ― Sigur.... Da scriu eu pentru tine.. Eu ţi-am făcut: vezi! Am jurat pentru tine.. şi eu scriu că am dreptate.. ― Da.. Olguţa.. ― Şi eu ce să fac? începu să consimtă Olguţa. ― Olguţa.. Olguţa? ― Fiindcă n-am ce face!. Eu nu mai vorbesc cu Dănuţ. ― Am fost cu Dănuţ în livadă. îţi promit că de-acum înainte sînt numai prietena ta.

Olguţa! ― Fă cum spun . dă-mi. controlînd.... Se aplecă peste umărul Monicăi. Ascultă muzică dacă nu vrei să ceteşti.. Aşa. Mai ai de scris douăzeci de rînduri. Da n-am ce face! ― De ce nu te joci cu Monica? ― S-a dus la Olguţa. ― Mamă. Îl ispiti deodată o împăcare pornită de la el.... ― Ce carte să iau? ― Dănuţ!. ― Aşa! Douăzeci? ― Da. o batistă.. te rog. Poftim batista mea. acordă o scurtă audienţă gavanoaselor. "Ce rău e să fii băiat mare".. Scrie mare de tot "cincizeci". ― De ce? ― Ai să vezi! .. închise portiţa la loc. Poposi lîngă sobă.. Eu te-aştept! Începu să cutreiere odaia în lung şi-n lat.. mahmur de singurătate.... ― Monica. ― Şi tante Alice? ― Nu controlează.. Ia o carte şi ceteşte. Eşti băiat mare!. deschise portiţa. ― Mamă. "Cînd eşti băiat mare". să-mi spui cînd îi ajunge la douăzeci. Olguţa! Lasă-mă pe mine! ― Fă cum vrei! oftă Olguţa. Dănuţ.... ― Aha! ― Vrei să pun? ― Nu.. ― Vai.― Hai să-ncepem. ― Vai. ― Du-te şi tu. Începu el săşi vorbească. ― Atunci cum ştii cît ai scris? ― Ţin minte.. ― Ţi-e foame. Dănuţ? ― Ştiu eu?... Din pricina Olguţei şi-a Monicăi trebuia să-ndure pînă la masă pedeapsa unei sonate de Beethoven.. ― La Olguţa?! ― Bine.. ce-avem la masă? întrebă Dănuţ pe doamna Deleanu. ― Vezi. ― Scrie la-nceput numărul cincizeci... căscă Dănuţ răsturnîndu-se pe divan. şi s-a făcut suta mea. ― Ascultă Monica. lăsînd-o pe Monica să-i ia condeiul. n-am condei! se tîngui Olguţa. mai rău decît sălbatecii!.. intrînd în salon.. De ce n-ai batistă? .. Nu-şi dădu voie... tu pui numere la-nceput? ― Nu pun.. din ce în ce mai repede..

hotărî el.. ― Cine? o luă în primire Olguţa. "Cînd oi fi mare. Ai isprăvit? ― Am isprăvit. Tu ce-ai să faci fără păpuşă? ― Nu!.. ― Coniţa! ― Pe cine? ― Pe dumneavoastră. melancolia umbrelor fără de soare şi de lună. după oarecare codeală jenată.? ― Fiindcă eu nu ştiu să fac funde. ― Vă pofteşte la masă. mi-a spus ! ― Monica.Sonata reîncepu. ― De ce. Monica. că nu mai am mult. duduie! ― Cum ţi-a spus? ― Spune. Sonata lunii începu să cînte-n el pentru amintirile de mai tîrziu. ― Acum fă o fundă frumoasă.. tare eşti şireată! ― Aşa-i cînd. Asta nu-i frumos. le vorbi din uşă Anica. Să veniţi la masă. cum ţi-a spus? ― Cum să-mi spună. ştii. clipa cînd nimeni nu îndrăzneşte să aprindă lumînările subt ochii zilei care vede încă.. Olguţa? întrebă Monica. Olguţa făcu sul colile. înflorind din vîrful degetelor funda sulului cu pedeapsa.. ― Pentru că ţi-am scris asta? dispreţui Monica colile acoperite de parada amăgitoare a literilor. Monica.. Şi fiindcă n-o mai asculta. Da mie nu-mi trebuie păpuşă. remarcînd lipsa domnului Deleanu... sorbind din ochi funda roşie. Olguţa! Ce-are să spună tante Alice! ― Lasă. aşa spun eu... ― Lasă. ― . "ai părinţi" urmă în gînd Olguţa. îţi dau ţie păpuşa mea.. duduie?!.. ― Ascultă. ― Ai găsit? ― Da. Eu nu mă duc. ― Ce? ― Nimic. cum mi-ai făcut pentru premii. du-te tu singură. Olguţa. ― Mama are să vadă că funda-i bine făcută şi-are să fie mulţumită... ş-atunci are să uite să mai controleze! ― Vai.. Afară s-aprindea clipa de argint a cerului pe înserate. .. Dănuţ ghemui batista mamei lui în buzunar. Eu am două păpuşi!. Olguţa măsluise şi negaţiunile. începu Olguţa agitată.. ― Isprăveşte... peste batista lui... Caută-mi o panglică. se impacientă Olguţa. silind-o pe Monica să numeroteze cu cîte-un "cincizeci" persuaziv fiecare rînd al cincisprezecelea.. n-am să-i dau voie nevestii mele să cînte la pian"...

― Pentru ce, Olguţa? ― Fiindcă nu m-a poftit pe mine; şi eu am făcut pedeapsa. ― Iar începi, Olguţa? ― Te rog! Eu fac ce trebuie... Du-te şi spune că eu nu vin la masă, fiindcă nu m-a poftit, scandă ea cu mîna şi cu piciorul. ― Şi ce-ai să faci? ― Am s-aştept să mă poftească. ― Tante Alice, m-a rugat Olguţa să te-ntreb dacă poate să vină îa masă? ― Sigur că da... Anica du-te şi o pofteşte. "Al dracului îs fetele!" se mîndri Anica, alergînd din nou îndărăt. Domnul Deleanu îşi întoarse faţa din lumină, zîmbind; recunoscuse retuşarea. Luau masa în pridvor. Ca pentru un început de chef, nevăzuţi, greierii îşi acordau subţire scripcele; broaştele îşi dregeau glasul... ― Am venit. Olguţa întinse sulul ca un pretext pentru fundă. ― Bravo, Olguţa! o lăudă înduplecată doamna Deleanu. Olguţa zîmbi modest şi blazat. ― Ei, acuma, fiindcă eşti o fată cuminte, să ne spui frumos şi drept cine-a avut dreptate: tu sau Dănuţ? Olguţa privi adînc pe domnul Deleanu. ― Mata, mamă dragă. ― La masă, copii, că se răceşte supa! izbucni gălăgios domnul Deleanu de teama unui nou proces. ― Spune drept, Olguţa. Îţi pare rău de ce-ai făcut? o întrebă doamna Deleanu cu polonicul de supă în mînă ― Îmi pare rău... după zmeu, oftă Olguţa. În jurul lămpii cu glob roz, începură să cotească fluturii ca nişte delicate vehicule la ultimul rond aj unei şosele... Faţa de pansea albă cu trup gigantic a Pachiţei visa, ascultînd muzica lingurilor de supă. Mînile ei încrucişate odihneau orizontal pe pîntece. ― Dănuţ, nu sorbi supa. Iar! ― Dănuţ, de ce nu te-nveţi să mănînci frumos!... Monica, arată-i, te rog, cum se mănîncă supa. Cu rumen în obraji, ca o logodnică sărutată în faţa părinţilor, Monica aplecă vîrful lingurii spre buze, insinuînd supa, lin, fără murmur. ― Acum fă şi tu la fel. ― Miauuu... Modulaţia de foame a pisicilor se mlădie veridică în noaptea de vară. ― Cîţţ! se stropşi doamna Deleanu spre întunericul de subt masă, dînd cu piciorul. O pisică nevinovată suferi în locul Olguţei. Domnul Deleanu îşi

şterse cu şervetul un zîrnbet înstelat de supă. Începură să se adune oaspeţii nepoftiţi ai meselor de-afară. Veni, mai întăi, Ali: pointer-ul lăptos, roşcat şi jovial. Se aşeză lîngă doamna Deleanu, privind-o cu deferenţă hemesită. Era plin de ticuri sau de purici. Clipea: nările-i tremurau, mereu mobile; strănuta; îşi sucea gîtul ca cei care poartă gulere strangulatoare; îşi culca tîmplele cînd pe-o parte, cînd pe alta; hăpăia muşte şi le înghiţea ca şi cum ar fi avut amigdalită; îşi freca dinapoiul pe jos, botul i se sfădea cu coada; coada cu podelele; podelele cu picioarele... ― Marş, Ali! Se dădu lîngă Dănuţ, tot scuturîndu-se, tot gudurîndu-se, plin de vorbe dulci, dar vorbind prea tare: Uu-iuuu, hau-hau! Din farfuriile schimbate se înălţă mirosul fripturii... Chemaţi de el, dulăii din ogradă ― cu ochi de haiduc şi sfieli de căprioară ― răsăriră întunecaţi pe scări... şi nu îndrăzniră... Subt garda picioarelor mesenilor, pisicile se strînseră mai tare, mute, c-un fior de frig de-a lungul spinării. ― Patapum, stîng! Patapum, drept! Patapum, stîng! Patapum drept! comandă Olguţa ― în picioare pe scaun ― nemaiţinînd samă de nimic. C-o ureche neagră pe ochi şi una răsfrîntă pe ceafă, castanie; cu bot crocodilian; pieptos; cu picioarele strîmbe; cu mers legănat şi chilos de atlet în frac, basset-ul Patapum, ghiduşul ghiduşilor şi "bucuria Olguţei", îşi făcuse apariţia. În timpul zilei nu-l putea descoperi nimeni. Se ascundea ca o tragediană răscoaptă de lumina soarelui. Veni de-a dreptul la Olguţa, conştient parcă de ilaritatea care-l întîmpină. Se opri la picioarele scaunului, aplecîndu-şi capul într-o parte, ca cineva care spune: "Aud?" ― Patapum, drepţi! Patapum făcu un sluj ostăşesc. ― Patapum, bum! Patapum căzu drept pe spate. ― Patapum, sus! Patapum învie dînd din coadă. ― Patapum, hap! Cu o strîmbătură acră, ca la unt de ricină, Patapum înghiţi musca oferită. ― Bravo, Patapum! Patapum făcu o piruetă, şi înflori sluj, cu jumătate din friptura Olguţei în dinţii ilari. Monica rîdea cu hohote. Îi căzură lacrimi pe friptura surprinsă. Doamna Deleanu rîdea cu ochii la Monica; domnul Deleanu, cu ochii la Olguţa; Olguţa, în braţe cu Patapum; şi lampa roză, tuturora. Demn, Dănuţ întinse o bucată de friptură lui Ali: singurul rest de seriozitate cu care mai putea vorbi ― şi care-l asculta.

― Ali! ţipă ascuţit Olguţa, sărind de pe scaun cu mînile pe urechi. Din braţele ei, expulzat, Patapum se rostogoli pînă subt botul lui Ali, care, de sus, aruncă o privire dezgustată bătrînului nemernic. Acoperindu-şi pletele cu mîinile, Olguţa îşi ascunse capul, violent, în braţele doamnei Deleanu. ― Ce-i, Olguţa? Ce s-a întîmplat?... Hai, spune, Olguţa! ― Ai amuţit, Olguţa? Tu!! ― S-a dus! ţipă Olguţa înnăduşit în rochia doamnei Deleanu. ― Cine? ― Liliacul! ţipă ea scuturîndu-şi fiorii în braţele mamei ei. Un mieunat strident străpunse tăcerea. ― Unde-i? ― ...Uf! S-a dus. Doamna Deleanu închise ochii, cutremurîndu-se. Strigoiul moale al pletelor zburase afară, frîngînd un trăsnet negru pe tremurul luceafărului. ― Hai, Olguţa. S-a dus... Sigur că s-a dus. ― Nu cred. ― Olguţa, lasă copilăriile! ― Papa, s-a dus? întrebă Olguţa, trăgînd cu coada ochiului. ― Da, da! S-a dus. Olguţa sări drept în sus, cu ochii ţintă în ochii lui Dănuţ. ― Eram sigură că rîzi! Nu-ţi dau voie să rîzi de mine! Eu nu mă tem de nimeni. ― Numai de lilieci! şopti suav Dănuţ, încordîndu-şi picioarele subt masă. ― Bravo, Dănuţ! aprobă domnul Deieanu. Chipul dinafară al lui Dănuţ nici nu clinti, de teamă să nu-l descopere ceilalţi pe cel dinlăuntru. Olguţa sencruntă o clipă numai şi pufni de rîs. ― Ai dreptate!... Ce bine că s-a dus!... Papa, de ce mă tem eu de lilieci? ― Întreab-o pe mama. ― Mamă, tu ştii de ce mă tem de lilieci? ― De unde vrei să ştiu? ridică ea din umeri privind pieziş pe domnul Deleanu. ― Atunci de ce m-a trimis papa la tine? ― Întreabă-l! ― Eu ştiu, dădu din cap cu tîlc, Olguţa. ― De ce, mă rog? ― Să spun? ― Spune. ― Fiindcă şi tu te temi de lilieci! ― Olguţa, nu fi obraznică! ― Şi eu mă tem de lilieci! se spovedi Monica încă palidă. ― Sigur. Tu eşti prietena mea.

― Olguţa. mamă! 8 Olguţa. comment dit-on en français (4): lasă-mă-n pace? ― Laisse-le tranquille. .. propuse Olguţa. dar cu plăcere.. Vra să zică Olguţa nu uitase spiritul făcut pe socoteala ei!. mon frère? (2) ― Est-ce que tu as mal à la tête. gîndi c-un fel de respect Dănuţ. Dănuţ se concentra asupra şervetului. ce faci tu în această clipă? E prea simplu mamă! Pune-mi altă întrebare. tu n-ai dreptate! 1 2 ― Qu'il le prouve! (1) gesticulă Olguţa. la pîndă. cu vorba. Dănuţ. que je ne te dérange plus.. mai grea: nu-i aşa frate? 3 Te doare capul.. ― Mamă. .? Stai cu noi. ― Olguţa. ― Dănuţ. pe care nimeni nu-l ştia că se temuse... micuţule. să nu te mai deranjez! 4 Ascultă. (3) ― Dă-mi pace! mormăi Dănuţ. împreună. dis cela en français. Dănuţ.. nu înţelege! 6 Olguţa. Dănuţ. il ne comprends pas! (5) dispreţui Olguţa pe Dănuţ. cu accent corect şi dezinvoltură. maman! (7) Domnul Deleanu îşi muşcă buza.Ce temperament de avocat!" regretă el. au moins!... plus difficile: n'est-ce pas. ― Mamă. primenindu-şi obrajii cu altă roşeaţă. 5 Lasă-l în pace mamă. Răzbunarea Olguţei începea. hai să vorbim franţuzeşte. strînge-ţi şervetul. Spune drept! Dacă da. ― Cum nu? consimţi surprinsă. aşa că ochii lui Dănuţ întîlniră o dezamăgire ― şi pe deasupra ochii Olguţei.. călcate pe coadă. maman. aruncînd o privire spre Dănuţ. înghiţi şi se supuse. cum se spune în franceză. cu toţii. ― Olguţa. doamna Deleanu. Pe-al Olguţei îl păturise Monica. luîndu-şi inima în dinţi. Dis vrai! Şi c'est oui.. cel puţin spune asta în franceză!. eu spun adevărul. Îi creştea inima auzind-o pe Olguţa polemizînd într-o limbă pe care abia o învăţase.. mon frère?. eu pot să mă scol? întrebă Dănuţ. ― Voyons. sois plus aimable!(6) ― Mais puisque je dis la vérité. decît pisicile de subt masă. ― De ce. tu n'as pas raison! (8) apără doamna Deleanu pe Dănuţ. Vorbim. şi mai mult din auzite.. Dănuţ clipi. fraţioare?.. mon petit... stăpînindu-şi un zîmbet."Ce proastă-i Monica".. Olguţa. ― Ça c'est trop simple. que fais-tu en ce moment? (1) începu doamna Deleanu. maman! Poses moi une autre question. fii mai amabilă! 7 Dar totuşi. cu tonul şi cu mişcarea buzelor.

cum fac magistraţii? 1 2 ― La ce te gîndeşti. Nici vînt şi nici murmur de frunze nu era. Şi Patapum ştie franţuzeşte! vorbi tare Olguţa. du-te la culcare! 5 Patapum.. adevărata noapte. între cîini. Patapum. Îmbătrînim. ― Allons.. În antret era întuneric. 3 Nu-mi pasă! 4 Hai. broaştele-amuţiră. Dănuţ. va te coucher! (4) încheie aspru doamna Deleanu... ― Oglinzile de-acum înainte sînt numai pentru ei.Dănuţ ştia franţuzeşte cît şi Olguţa. comment font les magistrats?(6) Patapum închise ochii şi căzu narcotizat.. Adunîndu-şi puterile.. ca şi de recitarea poeziilor în salonul cu musafiri. ― Hai.. Se pornise parcă o mişcare undeva pe cer sau pe pămînt... Se întoarse îndărăt în pridvor. Să dovedească! Hai. Dănuţ! ― Puneţi-l şi tu. Alice. Alice? ― . Patapum. îşi strînse dinţii şi tăcu patriotic în noaptea românească. ― Olguţa şi Monica. dar ştiau să muşte. Dănuţ porni. O clipă. Monica. căci de pe zări desprinse. micuţul meu. ― Patapum... Lui Dănuţ i se urcă sîngele la cap.. ― Ca mîine-poimîne casa rămîne goală... care s-au oprit delaolaltă. puneţi-vă paltoanele. buhaiul de baltă se tîngui aşa de simplu şi de trist! Şi broaştele-ncepură iar.. dar altfel.. care s-ar putea traduce: hodoronc-tronc.. Copiii cresc mari....) 6 E bine!. trecînd cu Monica de mînă pe lîngă Dănuţ.. ― Je m'en fiche! (3) ― Alors.. şi o fulgeră pe Olguţa în franţuzeşte.... Monica!. Se jena... . intrase în tabăra duşmanilor.La nimic... Cu accent de violă. mon petit. ― Ce putem face? ― Nimic! Să-i creştem pe ei. noi mai bătrîni. ca şi noi.. tot pe scară. se apropia încet. răspunde. la rîndul ei. Şi tu.. ― Da. N-avea însă curajul să vorbească. cu amfora răcoarei pe umărul ei gol de lună plină. şi se aşeză pe scări între cînii ciobăneşti care nu ştiau franţuzeşte. cum fac avocaţii! (Patapum a devenit nume propriu din expresie interjecţională. Şi din tăcerea lor de inimi zbuciumate. Tăcură. reponds(2) îl somă doamna Deleanu. comment font Ies avocats? (5) ― Hau-hau! ― Cest bien. smulse din tăcerea lui înnourată o expresie auzită de la domnul Deleanu. şi să ne privim tot mai rar în oglindă. să nu răceşti.

... ― Cum? Dănuţ îi prost? se mira Monica. cu glas tare.. ― Hai şi eu atunci! Îngenunchind pe pat. îi dovedi Olguţa. în picioare. frica de noapte şi singurătate. aruncîndu-i un puişor. ― Hai să ne batem cu perne!. nici că Ali sforăia în odaia lui. fiindcă ştiind.Da... duh. călcînd desculţă în apa lunii. amin. ţi-a plăcut ce i-am făcut? "Săracu Dănut !" gîndi Monica. Dar nimeni nu trebuia să ştie nici ce ştia Dănuţ.. se îmbărbăta Dănuţ. în pridvor. cu mişcările factice ale actorilor cînd reproduc pe scenă gesturile mici de toate zilele. Monica.. Tu ai spus că băieţii îs proşti. ― Hai să mă dezbrac. ― Vezi. Da aşa-s băieţii! ― Olguţa.. ca cineva strigat pe nume.. încheie-mă la gît. desprinzîndu-şi faţa din cerul bunicei. ― După ce ne batem cu perne! ― Nu. ― Tu nu te-nchini. prinzîndu-i nasturele în cheutoarea guleraşului. Olguţa? o întrebă Monica. proşti!. îl privea gata să vie..― Monica. Dănuţ. revăzîndu-l din nou singur pe scară între cîini.. amin.. Se opri ca să îndrepte icoana strîmbată de inaugurarea bătăii cu perne. ferindu-se. ― Atunci cum? ― El nu-i prost. ― Atunci de ce nu vrea să vorbească? ― Aşa-s băieţii. tu ai vrea să fii Maica Domnului? ― ... nenumită. Dănuţ ştia de ce dormea Ali pe covor în odaia lui. sculîndu-se zgomotos de pe pat.. Îşi ridică ochii în oglindă şi privi sus. tu nu-ţi pui papucii? ― Nuu! Aşa-i bine! Scoate-i şi tu! Aşa-i că-i altfel cu picioarele goale? ― Ce frumos e. Num. Monica.în numele Tatălui. Eu mă-nchin.. Ce-ai spus.. Şi cu glas tare: ― Dănuţ nu ştie franţuzeşte? ― Cum să nu ştie?! îl apară jignită Olguţa. Olguţa? o întrebă. ― Am spus eu asta? ― .. Olguţa! zîmbi fetiţa. Din odaia Olguţei răsunară moi bufnituri de perne şi rîsete de două glasuri.. ― Sigur. Începu să-şi scoată hainele. dacă m-asculţi! ― Acum ce facem?! ― Ne batem cu perne.. Monica se rugă în gînd cu ochii închişi "Tatăl nostru cel din ceruri". Olguţa. La drept vorbind nici lui Dănuţ nu-i prea venea-ndămînă să ştie ce ştia.. scuturîndu-şi trupul în căderea albă a cămeşei de noapte.. Şi se gîndi deodată cu nedumerire că întro zi chiar el. în loc să doarmă afară. ― Monica. fiu. "Ce bine-i să fii însurat". tată.... încolăcit pe covor ca un continent de purici. va fi mare.. al Fiului şi-al Sfîntului Duh.. cu ...

frate cu Dănuţ şi cu Olguţa.. inima.... Tata are musteţi!.. capul lui Dan de peste mulţi ani. Nu se poate!.. o pedepsi Dănuţ....Olguţa!. ― Nu vreau! se împotrivi Dănuţ.... Cum poate să facă o femeie un băiat!...... Mama e femeie... Unu plus unu face doi. şi capul ar gîndi deoparte ― cum? poate să gîndească aşa! Şi trupul fără cap. ca şi cum s-ar fi amăgit pe sine ca pe altcineva mai mic decît el şi mai neştiutor.. Nu spune mama că Dănuţ e băiatul ei? Oare mama spune minciuni?.... S-a dus sau e în el?... Fiindcă uriaşul va fi tot Dănuţ. Atunci de ce Dănuţ e copilul şi ai tatei. El e premiant întîi. Dănuţ se teme de Olguţa...." Vra să zică a fost odată un copil de-o vrîstă cu Dănuţ. Şi Olguţa e foarte deşteaptă. l-ar găsi pe celălalt? Sigur că nu!. şi al mamei?.. numai pisicile fac!.. Oare şi Dănuţ va fi avocat?. . Ca şi cum ai ţinea capul între mîini..... Da unde-i celălalt?....Tata e avocat. Atunci tata l-a făcut pe Dănuţ?..... Asta-i altceva!.. şi acuma nu mai este decît tatăl lui Dănuţ.. da nu-i adevărat!. De ce?. "Oare şi tata a fost mic?.. Olguţa e sora lui!... Cum poate oare să vorbească tata un ceas în şir fără să cetească?. şi-al mamei! Ciudat!.capul dat pe ceafă. Olguţa e a mamei.. Nu-i totuna!... Are păr lung?.. ca în faţa morţii şi-a mormântului. de asta poate vorbi un ceas!.El e copilul tatei....... "Olguţa are să aibă copii''... Atuncea unde-i celălalt? "Oare nu-s eu?" Dănuţ clipi ameţit....... şi mama e femeie.. şi cu Dănuţ în ei va face pe ceilalţi să creadă că-i însuşi Dănuţ?.. Aşa crede Olguţa. Nu-i vine să creadă!. Nu-i aşa! Dănuţ va fi în el.. Asta-i sigur! A învăţat la aritmetică. şi totodată... Bine.... Tata e foarte deştept.... Ciudat!. Dănuţ a învăţat la şcoală tot ce-i în trupul tatei.. . Cu ea nu se poate pune... Dacă l-ar tăia pe tata în două.. şi Dănuţ al tatei. "Eu îs băiat!" se linişti el.. un uriaş. Mama are rochie!. îl va înghiţi pe Dănuţ. Cum asta? Şi mic şi mare?.. plămînii... capul uriaşului e însuşi capul lui Dănuţ? Ciudat!. "Oare eu am să fac copii?" Dănuţ se privi cu spaimă în oglindă. Parcă nu-i venea să creadă!... Oare Dănuţ îi prost?... Fiindcă şi ea e a tatei şi a mamei....... Adică va veni un străin. Dănuţ nu va mai fi nicăieri.. ca un ou mic de lemn într-un ou mare.... Capul lui Dănuţ îi ajunge pînă la buzunarul de la jiletcă... s-ar gîndi şi el!.. unde-i ceasul tatei.. da motanii nu fac pui.... De ce e mama femeie?.. Şi cum se fac copiii?.... Dănuţ zîmbi.. dac-ar mai fi. dar Olguţa e foarte deşteaptă. Şi Dănuţ unde va fi?.... Numai poeziile se pot învăţa pe de rost!. În trup e scheletul. Sigur c-a fost. locul unde va fi capul unui Dănuţ.. ........ Să fii unul singur şi să fii copilul a doi oameni!... Şi tata ar putea să-şi puie rochie! Închipuindu-şi-l în rochie. Oare învaţă pe de rost? Nu se poate!. Foarte ciudat!... ..

Olguţa nu ştie că Dănuţ e deştept... mamă. Ce păcat!. Asta-i altceva! Dănuţ ştie că nu-i prost fiindcă el are turbinca lui Ivan.. El poruncea şi el asculta. cînd Dănuţ vede cum e Olguţa şi cum e el singur!.. Făcu mişcări cu degetele... Atunci?.Am uitat.. ― Te-ai spălat pe dinţi? ― M-am spălat. Dănuţ se privi deodată în oglindă.. Dănuţ.... l-ai dat afară pe Ali? . Ia să văd... De ce nu mai asculta?. lasă-l în pace! ― Mamă.. roşindu-se. De ce n-o dai afară pe mama? ― Olguţa.. Fiindcă nu le putea pedepsi... De ce nu l-ai dat afară? ― .. ― Mînile ţi-s curate?.. pe tăcute.Zgîrie-l pe Dănuţ"... Îşi pipăi mînile... Dănuţ? În loc să dormi te uiţi în oglindă? Ia.. El putea face cu el orice!.. ― Eu vorbesc cu mama! Asta-i casa mamei. ― Şi-acuma culcă-te.. Marş.... Oare şi degetele gîndesc?. ― Ce-i asta. Fiindcă n-avea cum s-o silească. Capul Olguţei răsărise atent... şi mîna se întindea... El nu poate vorbi ca Olguţa.... Dănuţ! Da asta ce mai e? înmărmuri doamna Deleanu... ― Ce caută dumnealui aici? ― A venit singur. Dacă i-ar fi spus: .. Aşa-i! Mîinile care nu vor să-l zgîrie sînt mîinile lui!. ar fi răspuns Olguţa".. cu braţul. .. Nu.. Cu Olguţa poate vorbi numai.. făcea rondul de noapte.. era stăpînul lui: tot Dănuţ... gîndi Dănuţ. mă rog! Doamna Deleanu. aşa cum trebuia să asculte Dănuţ pe mama şi pe tata.. Dacă-ar asculta Olguţa ce gîndeşte Dănuţ!. Dănuţ ― Dănuţ! Pentru ce-s făcute periile de unghii? "Pentru mata. Nici aşa! Nici una n-ar fi vrut să-l zgîrie.Cum poate să fie Dănuţ prost..... mamă! ― Cred. bine ! Asta mai lipsea!..Vra să zică el. Ai auzit? ― Am auzit. Ba da! Putea să le muşte!. Spunea mîinii: "Întinde-te". Dar nici dinţii nu vroiau să-l muşte pe Dănuţ!... descoperindu-l pe Ali.. mamă!.. Ali! Ali deschise ochi de cuvios călugăr descoperit de stareţă la maici şi ondulă spre uşă.. Da tu ce cauţi aici?? ― N-aveam chibrituri... chiar foarte deştept!. Ba avea! Cu cealaltă mînă. ca toţi cei care-l fac. De ce?. prin crăpătura uşii care dădea în antret. în chimono. l-ar fi zgîriat?..... ― Să vii mîne dimineaţă să-ţi tai unghiile..... ― Noroc că mi-am adus eu aminte!.. una pe cealaltă.... ― Umbli cu picioarele goale? Olguţa! ― Nu-mi găsesc papucii! Am să-i arăt eu Anicăi! ― Ba te poftesc să te culci! ― Ce cauţi la mine în odaie? se oţărî Dănuţ. El vorbea sau altcineva?.....

. gavanosul îl vîrî în sobă. ascuţită ca umbra unui zbor de liliac. ― Spune. ". Hai la culcare! Repede.. ai să mă-nnebuneşti! ― De ce.. ― Cine-i acolo? ― Eu... ― Noapte bună.În cimitir... tot dialogul cu Olguţa şi cu mama: "Eşti un prost! Eşti un prost! Eşti un prost! Du-te şi-o bate pe Olguţa! Nu ţi-i ruşine să te facă de rîs! Să te facă de rîs.. ― Pentru ce? . Olguţa lăsă lingura în gavanos.. ― Cine. tare-ţi şade bine în chimono! Doamna Deleanu întoarse capul spre fereastră. se ridică din mormînt strigoiul. ― Nuu! Da-ntreb aşa! ― Olguţa. ― Deschide uşa.. . ― Nu cred! ― Dacă-ţi spun! ― Şi ce vrei? ― Să-ţi spun ceva.. eu? ― Eu... asurzitor..începu un gînd să povestească în gura mare. În cimitir.. şi ieşi lăsîndu-l pe Dănuţ cu lumina lunii.Strigoii caută sînge de om tînăr.. Se culcase fără să spuie rugăciunea. Dănuţ! Îl sărută pe frunte. prin lumina lunii. Mamă dragă..― De asta ai venit!........ şi cu ceva care nu intrase încă în odaie. Olguţa! ― Mamă.. Dar inima lui Dănuţ auzea venind. mamă dragă? ― Te rog.. şoptea ca şerpii: ." Deschise ochii: spaima lunii umplea odaia. Şi nici nu-l auzi cînd vine. spaima. să-i zboare rîsul acolo de unde răsar fluturii. Monica se vîrî în pat. dar poate plecase şi venise la loc.. Se făcu palid în paloarea lunii.. Se smulse de pe pernă şi repede întoarse capul: nu era nimeni la spate. ochii negri ard. dimpreună cu celălalt. de unde răsunau bocăniturile. stinse lumînarea. Hotărîtă.." Şi-un alt gînd. Îşi făcu semnul crucii. lasă-l pe Dănuţ să doarmă! ― Eu nu-l las? EI nu mă lasă pe mine! ― Olguţa! ― Iaca mă duc.. ca un papagal." ". cresc.. şi strigoiul vine fără să-l auzi.De fată tînără!" ţipă alt gînd de-al lui Dănuţ... în cimitir. cînii fac ploşniţe? ― Ce? Ai găsit ploşniţe? se spăimîntă doamna Deleanu... E galbăn la faţă. mută. Olguţa porni spre uşa dintre odaia lor şi a lui Dănuţ.. fratele tău. tăcută. dinţii şi unghiile cresc.

pe tine te crede.. ― Monica. ― Monica. ― De ce să nu deschid? ― Deschide Olguţa. răsări în prag. Hai să ne sărutăm. ― Buftea! îl încercă ea. Olguţa răsuci cheia. ― Deschide. Jur pe onoarea mea. ― Da n-am jurat? ― Pentru puşcă! ― Bine. jur! ― Zi după mine: Mă jur. ― Copii. din grabă. din greşeală. înarmată cu puşca. Olguţa. Nu mai înţelegea nimic. Dănuţ respiră.― Ca să-ţi spun. ― Vrei să te-mpaci? ― Da. ― Atunci intră. ― Cum vrei tu. Olguţa. de ce să nu-i dai? ― Ce vreţi să-mi daţi? se nelinişti Dănuţ. ― Ce bine-mi pare. Se sărutară entuziasmaţi: Dănuţ în vînt. cercă s-o înduplece Monica. ― Poţi să-mi spui! Nu mă supăr. spune tu că dormim. nu deschide! o îndemnă tainic Monica. apăsă clanţa şi brusc deschizînd. ― Şi ce-mi dai dacă deschid? ― Spune tu. ― Ce facem? se-ntrebă Olguţa.. Olguţa. Monica-l sărută pe nas. Dănuţ. ― Olguţa. ― Dă-i şi lui. ― Spun pe onoarea mea. ― Tu zici să-i dau? ― Da.. ― Spui drept? ― Spun drept. ― Să-mi dai puşca ta. voi nu dormiţi? întrebă din capătul antretului doamna Deleanu. ― Da tu ce vrei? ― Olguţa. vreau să mă împac. pentru a doua oară. ― Unde-i puşca? ― Ia-o. . nelăsîndu-l pe Dănuţ să încalce hotarul.. ― Da juri? interveni Olguţa. ― Spune: jur. ce vrei? Olguţa se-ncruntă. răsună tare şi grăbită vocea lui Dănuţ. Olguţa desprinse puşca. ― Ţi-o dau! ― Jură-te. şi cu tine vreau să mă împac. ― Atunci nu-ţi mai spun.

.. ― . se îngrijora Dănuţ. Ce-am spus? ― Să am crampe... mai-marele grajdului. Căsuţa cea mai la o parte de sat ― nu tare ― şi cea mai apropiată de curte ― nu mult. şi mîncare adusă de Anica de la masa boierilor..dacă oi spune cuiva..fără de dulciuri. Şi toţi trei mîncau din aceeaşi lingură.. ― Olguţa. bine văruită.......... se strîmbă binevoitor Dănuţ.. ― Amin! ― Bagă de seamă!.. ― .şi să stau în pat toată vacanţa.. Olguţa? ― E puşcă de copil! Mie nu-mi trebuie! ― N-o primesc.......― .. ― . subt privirea aceleeaşi bunice. ― Da? Foarte bine. Hai. Auzi. poftim puşca înapoi. oftă el amar.. ― ...şi să mă puie doctorul la dietă. trei copii desculţi.Olguţa.. ― .şi să stau în pat toată vacanţa. asta-i blestem! se înfricoşa Monica.să am crampe.. cît poate cumpăni un cîne ciobănesc între turmă şi păstor ― era a lui moş . din dulceaţa aceloraşi uriaşi ― jos...dacă oi spune cuiva... Olguţa! ― Mă jur. ― .Olguţa.... Dar moş Gheorghe avea şi gospodăria lui. ― Noapte bună..şi să mă puie doctorul la dietă. ― Atunci o ţin pentru Monica.. ― De ce.... ― . ― ..... Să ştii că te-aud. cu pat curat înfăţat.. să am crampe..fără de dulciuri. doi cu plete brune ― poposiră în jurul unui gavanos cu dulceaţă.ce-are să-mi arate.încă nu.. ― ... Monica? . ― ... Olguţa! începu Dănuţ în şoaptă. Ai s-o pui în patul păpuşelor...... pe covor. ― .. în lungi cămeşi de noapte ― unul cu cozi blonde. ― . ferestre cît icoana cea mare a bisericii din sat. Şi-acum. Zi după mine. ― .... avea locuinţă la curtea boierească: încăpere înaltă.Albi pelerini ai căilor de lună pe covoare.. Monica. tante Alice. II CĂSUŢA ALBĂ ŞI ROCHIŢA ROŞIE Moş Ghoorghe.. asta nu-i jurămînt.ce-are să-mi arate. Am dat-o.... ― Aşteaptă să găsesc!.

De aceea. ― Ştie. mamă dragă! ― Mamă dragă.. fiindcă ochii Olguţei. devale se lărgea ogorul în care iese grîul verii ca o înviere din biserică. cine să vadă de el?" Dar în vîrful casei era un cuib de cocostîrc cu toaca de asfinţit a pliscului în el. Olguţa? ― Eu credeam că-i sărbătoare. însă. vreo nuntă cînd era nevoie de-o casă mai încăpătoare. Într-o zi. Pe atunci.. Să trimet oamenii să-ţi are. Ia-ţi beleaua de pe cap! Moş Gheorghe încreţea fruntea. Copii n-ai. Moş Gheorghe n-avea cîne.. ― Vreau. ― Monica. ― Fiindcă are inimă bună moşul. şi Olguţa. Nepoftită.Gheorghe. ci ca o amintire de la bunica. ce vrei de la mine? ― Eu??? Nimic!. îl dojenea. ― Ferească Dumnezeu. caii ţi-s aici.. se întindea livada cu prunii şi vişinii care coboară primăvara din cerul albastru în straie mirositoare. ― Ce-ţi trebuie. c-un zîmbet viclean în ochii micşoraţi.. ― Ce culoare ai vrea să fii tu?.. Rochiţa albastră o aştepta pe Monica de la începutul vacanţei. Nu-i nici o sărbătoare! Ce ţi-a venit. Olguţa şi Monica se jucau de-a culorile: născocire de-a Olguţei. aici-s şi eu. eu bunătate. pesemne.. ce sărbătoare-i azi? ― Azi?. Ştie el moşu! În dosul casei.. tante Alice. dar Monica o încercase numai. Doamna Deleanu iscodi în zădar ochii Olguţei. Monica îşi iubea rochiţa de doliu nu ca o datorie. şi Olguţa oricînd vroia. adică mai lămurit. mama Anica-― Dumnezeu s-o ierte.. încîntată că i se împlinea o vinovată dorinţă nu din vina ei.. Aş vrea numai să văd cum îi şade Monicăi cu rochia albastră. casă?. Olguţa nu venea. înainte de-a o vedea. ― Mamă dragă. ― Moş Gheorghe. doamna Deleanu.. Doamna Deleanu i-o făcuse de îndată. "La ce? Eu şăd la boieri. nu mai ai putere.. în gospodăria fără cîne a veteranului de la şaptezeci şi şapte. Spune repede. asta nu înseamnă că nu venea des. mamă dragă! Grozav mă mai iubeşti! Spune mai bine.. moş Gheorghe.. îşi tălmăceau sătenii prieteşugul cocostîrcului cu o casă mai mult nelocuită. cuconiţă! Să-ţi ajute Cel-de-Sus. da să-mi dai numai boii şi plugul. Dănuţ. tu vrei să-ncerci rochiţa albastră? ― Sigur că vrea! comentă imperativ Olguţa roşeaţa Monicăi. În casa lui moş Gheorghe intra numai preotul la zile mari. îngînă Monica porunca Olguţei. că altfel spui minciuni şi mă supăr! . Ochii nu destăinuiau mai mult decît vorbele. făcătorii de rele nu intrau. cam pe deal.

. şi noi avem dreptate. Aşa. eu am mai văzut-o pe Monica în pantaloni! Pînă ce se îmbracă. biruise Olguţa. scos din încurcătură de culoarea cerului. papa! Am venit să te văd. Monica nu se încumeta s-o ceară. Spune şi tu. ― Spui minciuni. ― Cel mai frumos? ― Cel mai frumos. se hotărîse el. Monica. ― Nu-i adevărat.Eu nu ştiu! ― Atunci şi tu spui ca şi mine... Olguţa.. ― Olguţa.. Doamna Deleanu nu mai îndrăznea să i-o dea. papa. Nici nu-i trecuse prin cap una ca asta! Ce-avea el cu culorile! ― Albastru. ― Şi de ce-ai vrea să fii albastru? ― Fiindcă-i frumos.. azi nu-i lucru curat cu tine! ― De ce? ― Bine.Luat din scurt... Poate vrei ceva? ― Nuu. ― Olguţa.. De-atunci. .. foarte frumos.. . Mamă dragă. ― Bine. Roşul e mai frumos. ― .Vra să zică. n-ai spus tu că vrei să vezi cum îi şade Monicăi cu rochiţa albastră? ― Ba da. Monica urmă în ietac pe doamna Deleanu. Olguţa. Olguţa intră o clipă după ele şi dădu să iasă.. dragu tatei. O singură uşă făcea excepţie de la acest tratament: uşa odăii lui Dănuţ. ― Am venit să te văd. Şi nici pe Olguţa n-ar fi vrut s-o trădeze. dar vroia să-l scoată pe Dănuţ ― şi pe care o deschidea pe tăcute cînd vroia să-l surprindă. în care Olguţa bătea cu piciorul cînd nu vroia să intre. ― Foarte frumos? ― Foarte frumos. ― Atunci de ce te duci? ― Fiindcă. ― Uite un scaun. ― Ba albastrul e şi mai frumos. eu mă întorc. şi lui Dănuţ îi plăcea albastrul. cel mai frumos. unde te duci? ― Vreau să vorbesc cu papa.. Cînd făcea vizite. eu am vrut. de teamă să n-o mîhnească.. Olguţa nu intra niciodată într-o odaie înainte de-a bate la uşă. Dănuţ se zăpăcise. Olguţa bătu o toacă discretă în uşa biroului domnului Deleanu. de glasul şi ochii Olguţei. ― Daa?! ― Sigur! se înverşunase Dănuţ. stai jos. ― Intră. Olguţa. Monica începuse să aştepte rochiţa de culoarea lui Dănuţ. Şi tare se temea Monica să n-o supere pe bunica ei!. Zîmbi. pe neaşteptate.

ferindu-şi faţa de ochii Olguţei. Vrei tu să fumez? ― Da. se întoarse la loc din cale-afară de serios.― Ca o clientă. ― Fiindcă şi mie îmi vine să rîd. papa.. Papa. de ce nu fumezi tu? Fiindcă-s eu aici? ― Nu. Olguţa aprinse un chibrit oferindu-i cu băgare de seamă flacăra conică. ― Şi ce faci cu ele? ― Le ţin şi eu degeaba. ― Mie nu. Olguţa... ― De ce mă întrebi? Parcă tu nu ştii! ― Ştiu.. ― Fuuu! Papa. ― Degeaba? ― Adică mai dau cîte una la vreun prieten. ― Atunci de ce nu fumezi cu luleaua? ― M-am deprins cu ţigareta. De-aş avea clienţi ca tine aş cîştiga toate procesele. eu ştiu întotdeauna cînd rîzi tu. dac-aş fi eu judecător. . de ce-i mai frumoasă o lulea decît o ţigaretă? ― Fiindcă-ţi place ţie... ― Papa. Pierd şi eu ca oricare altul! ― Papa.. şi nu fac bine! Cu luleaua numai pufăi. ― Şi luleaua o mai ai? ― Sigur. da mă iubeşti mai mult decît pe prietenii tăi? ― Mai încape vorbă?! ― Atunci dă-mi şi mie o lulea. ― Vrei bomboane? ― Merci. nu tragi în piept cum fac eu. ― Cum vrei tu! ― Papa.. Olguţa? Tata n-are dreptate întotdeauna.. pildui cu voluptate domnul Deleanu. papa! Asta-i altceva! Da ţie nu-ţi place luleaua? ― Ba îmi place. tu n-ai pierde nici un proces. Nu ştiu. ― Eh. Ţie-ţi stă bine cînd fumezi. Olguţa? ― Aşa. papa! ― Dragu tatei.. ― Tu pierzi procese. ― Papa. tu mă iubeşti pe mine? ― Nuu! ― Ba da. papa? ― Sigur. ― Da.Şi-l iubeşti tu pe tata? Olguţa se încruntă.. ― De ce.. ― . numai mama are! Domnul Deleanu privi spre fereastră.. Am mai multe... ştiu! Da-mi place să mi-o spui tu.. Începură să rîdă amîndoi. Uitasem. ― De ce. Domnul Deleanu înşurubă ţigara răsucită în ţigaretă.

― Alege-ţi una mare atunci! ― Asta-i bună. poate vine şi mama. Dar părul Monicăi. Şi ochii. Da eu vreau una mare. Toate-s ale tale... Aşa că Monica era îmbrăcată în rochiţă de olandă albastră... papa! Parcă-i mătasă!.. atîrna pe spate. ― Bună. Merci. Rochiţa se oprea deasupra genunchilor ― doamna Deleanu nu . săracu! Ce om cumsecade!. punând mîna pe cea mai mare. ― Ascultă. Olguţa îi privi fruntea. însă Monica cea care intrase în ietac nu mai ieşise la loc." Monica pornise din salon îmbrăcată cu rochiţa neagră. de frumuseţă.. De-acuma mă duc. A murit. Olguţa: asta-i frumoasă şi-i mică. Monica nu schimbase o rochiţă. cu Monica.. ― Olguţa. şi părul îi luceau altfel. dragu tatii. Din ietac se întoarse ea în frunte. După ce plecă Olguţa.. cu rochiţa neagră. şi deschise din nou saltarul cu lulele.― O lulea? ― Dacă mă iubeşti. de spumă de mare.. Alege-ţi tu una pe placul tău. Uite. papa. Îţi place? ― Îmi place.. ― Uite. departe. Cînd cerul e albastru toate lacurile limpezi ar fi numai albastre dacă n-ar fi soarele atît de despletit. ― Lasă. Numai bună pentru tine. cum nu?! Asta.. Domnul Deleanu îşi resfiră mustăţile. Facem o plimbare cu docarul. ― Merg altădată. plecă ea capul. hai şi tu cu tata la pădure.. ci un anotimp... Îl iau şi pe Dănuţ. cu rochiţa albastră. Deschise un saltar ticsit cu felurite unelte de-ale fumatului.. asta o am şi eu de la un franţuz care acorda piane la Iaşi. papa. Biata Olguţa. el ne-a poftit. împletit în două cozi. ― Papa. cu inima strinsă. aşa.... Olguţa-şi trecu mîna pe frunte. Mie nu-mi trebuie. Tu nu ştii că tata-ţi dă orice? Olguţa îi dezmierdă fruntea şi părul.. ― Atunci o iau pe asta.. papa. Am să ţin minte. papa? întrebă Olguţa. întovărăşindu-şi copilul peste pragul vremii. Olguţa. Azi fac o vizită lui moş Gheorghe.. şi se gîndi îndelung. ― Ce păr frumos ai tu. Excelentă pipă. Atîrna în cuierul rochiilor. Olguţa. ― Bine... tare eşti tu deştept! Merci... mai ia-ţi o lulea: să ai şi tu una. domnul Deleanu îşi luă fruntea în mîni. Ştii.. o măsură pe Olguţa. urmînd-o încetişor ― de bucurie stăpînită ― pe doamna Deleanu. papa! ― Şi ce vrei să faci tu c-o lulea? ― S-o am şi eu la mine. decoltată cît trebuie ca să rămîie copil şi ca să aibă capul ― cu ochii şi gura ― tulpina gîtului întreagă. "Cînd te gîndeşti că într-o zi Olguţa va fi mare. zîmbind.

ia uită-te în oglindă. ― Ia să te văd. ― Olguţa. Hăinuţele şi rochiţele rămase pe loc în urma copiilor... nu pocni! Mamă dragă.. Monica. ― Poate.. ― Tante Alice. pe o nouă dumbravă la începutul căreia trecuse umbra unei rochiţe negre.nu bufni. Monica plecă ochii în jos. ― Am venit! ― Nu trînti. în case nevoiaşe.. ― Ce bună eşti. bine mai lucrezi tu! ― Slavă Domnului! Am auzit şi eu o laudă din gura ta! ― Azi sînt bine dispusă.. alţi Dănuţi.. ridicînd storul unei ferestre din salon.. nu-i păcat? tresări teama în bucuria ei. da azi sînt foarte bine dispusă! Şi tu. De aceea. ― De ce? ― Fiindcă eşti copil. sau rămîi aşa? ― Las-o-n pace. Şi dac-ar fi. ― Îţi spun eu. Olguţa! De ce vrei să se dezbrace? ― Eu nu vreau! Tocmai. îmbrăcau. Tu trebuie să fii totdeauna. m-aş fi mirat.. ― Vezi. tu te dezbraci acuma. tante Alice! Clanţa zvîcni. ― Monica. uită-te la mine ! ― Ce vrei? . alte Olguţe. o pofti doamna Deleanu la vernisajul rochiţei. da parcă ar fi!. că azi îi sărbătoare. ci numai pentru împodobirea unei vrîste ― fiindcă genunchii copiilor pot fi sinceri ca şi obrazul lor şi tot frumoşi rămîn şi vii.. Dănuţ creştea repede. l-ar lua tante Alice asupra ei. mamă dragă! ― Ia te rog! Lasă-l pe tata să fie bine dispus cînd vrea.. dulapurile nu erau ticsite cu hăinuţe strîmte sau cu rochiţe prea scurte. Foarte bine! îmi place !Grozav îmi place !. Totuşi. nu-i păcat. mamă. Doamna Deleanu avea mult de lucru ca fiecare vrîstă să-şi aibă zestrea ei cochetă pentru toate anotimpurile anului. Monica nu era altă Olguţă. Monica era ca şi-Olguţa.... Lumina amiezei suflă cu aur în oglindă iconiţa dimineţilor de primăvară. mamă dragă! ― Ia astîmpără-te! Uite-te mai bine la Monica.făcea hăinuţe pentru evoluţia copiilor. tare te iubesc! ― Olguţa! ― Am spus o obrăznicie? Doamna Deleanu începu să rîdă.... ― . Şi Dănuţ era îmbrăcat la fel. mamă dragă? ― Şi eu. Mamă dragă.. ― Pui mic. rochiţa albastră răsărise întîia. ţi-am mai spus o dată că nu-i! ― Cred. o luă în primire Olguţa întorcînd-o spre ea. dacă nu mă năuceşti. Mamă dragă.

― Atunci de ce nu mi-ai spus. ― Tu ai vrut să te-mbraci cu rochia cea nouă.. Olguţa? ― Nu tac..... mă uit. Acuma am văzut că-i gata. mamă? ― Te rog. de ce eşti tu aşa de şireată? ― Taci.. ― Nu în ochi! Uită-te la mine. ― Taci. ― Olguţa! Olguţa! Spune-mi drept.. te rog frumos să-mi pui rochiţa cea nouă"? ― Fiindcă nu mi-ai fi pus-o. Tu nu ştiai că ţi-am făcut o rochie nouă. te rog! Am înţeles. ― De unde ştii? ― Ştiu eu. ― Bine.... aşa. cînd ai scos-o pe-a Monicăi. Ai văzut în şifonieră rochia cea nouă. Te rog numai să-mi răspunzi drept la ce te-oi întreba. de ce spui minciuni? ― Eu nu spun minciuni. Mi-ai fi răspuns că azi nu-i sărbătoare şi c-am s-o pătez. ― Şi vrei s-o îmbraci? ― Eu?. S-o-ncerc numai. ― Da. aşa-i? ― Da. ca şi Monica. ― Olguţa! ― Vrei să mă pedepseşti.. Inspectează-mă. Da de ce să am o rochiţă pătată? Eu nu vreau să am o rochiţă pătată. Cînd mi-am pătat-o? Tu ştii. răspund. ― Ba da. Ai dreptate.― Eu? Nimic. ca un copil cuminte: "Mamă.. Mamă draga. ― Taci. ştiam. ştii tu: cum te uiţi cînd mergem la teatru. Adică supa. ― Bine... ― Da. Numai să te uiţi.. Monica? ― Nici eu!. da nu ştiu! . consimţi cu precauţiune Olguţa. şi? ― Şi nu vezi nimica? ― Ba văd că ţi-ai pătat rochiţa! Cînd ţi-ai pătat-o? ― Ai văzut?. ― Olguţa. ― Atunci de ce spui c-ai văzut-o acuma? ― Sigur. nu-i păcat să am eu o rochiţă pătată? ― Păcat de rochiţă! ― Şi de mine nu? ― De ce ai pătat-o? ― Eu? ― Da cine? ― Ea singură. ― Ei. spune-mi ce vrei? ― Şi-mi dai? ― Spune ce? ― Eu nu cer nimic. ademeni Olguţa dialogul spre biruinţă.

nu vorbi aşa urît! ― Du-te şi mă spune! ― Eu nu pîrăsc. mamă dragă! ― Hai să te-mbrac. arătînd cu degetul oglinda goală. Dănuţ . se uită în oglindă.... ― Bravo! Şi a patra oară. Olguţa! ― Poate că ştii mata. ― Treaba mea! Nu te-amesteca! ― Ţi-am făcut ceva... Vra să zică Monica se uită în oglindă! Monica-cea-cuminte. Păcat de rochiţa cea neagră!.. Dănuţ. gîndului obraznic. ― Da te uiţi în oglindă! replică victorios Dănuţ. Mai zi ceva! . Dănuţ? îl întîmpină Monica. ― Ţi-i frică! ― Nu mi-i frică. Monica nu băgase de seamă. ― Aha! Dănuţ închise uşa salonului. De ce-o mai îmbrăcase pe cea albastră?. dar el era băiat! Vra să zică Monica.... Şi. ― Hm! ― Nu ţi-i prea cald. "Dar şi tu te uiţi pe borta cheii!" "Asta-i altceva!" răspunse Dănuţ cu vorbe mute. Se uită şi Dănuţ. ― Fiindcă ai mînca bătaie? Monica oftă. şi eu m-am uitat. Monicacea-ascultătoare.. De ce să-mi fie frică? ― Atunci de ce nu sări la bătaie? ― Eu nu mă bat. ― Nu ţi-i frică? sfida el. ― Hm! Prin gaura broaştei o văzu din nou uitîndu-se în oglindă.. uşurel. ― Bine că ai tu! ― Dănuţ.. ca să i-o dovedească.. intră în salon brusc. ― Frumos! A treia oară la fel. Monica. şi pe obrajii tot mai roşi. Monica se uita pe fereastră. Dănuţ? ― Fă-mi numai! ― Nu-ţi fac nimic. rămînînd afară.. Păcat! Da ! Păcat! ― Taci? ― N-ai dreptate. ― Hee! Ştiu eu ce spun!. Dănuţ.. Monica. ― Nu. ― M-am uitat.― Vezi. Tante Alice mi-a spus să mă uit.. gata să-i slujească în haine de împărăteasă. "mi-i milă de tine fiindcă te persecută Olguţa". urmă în gînd.. Dănuţ! dădu din cap Monica..

― Du-te să te vadă şi tata. Cred şi eu! îmi întorci spatele! Aşa-i uşor să vorbeşti! Monica plîngea. ― Ai refuzat? nu-şi crezu urechilor Dănuţ. ca şi cum rochiţa nouă.. Asta era răsplata. ― Cum.... ― Fiindcă nu era nimeni. în acea clipă solemnă. pedepsindu-şi rochiţa să fie pătată de lacrămi. Olguţa nici nu clinti. Ce mare fericire!. fiindcă te prefaci! Cum ar mai fi vrut Dănuţ să-l audă şi Olguţa.― Spune... fiindcă aşa vreau! "Bravo ţie. cu ochii închişi.. Un cusur numai. fiindcă te-ascunzi.. ― Credeai că eu nu ştiu? ― Ce să ştii? se cutremură Dănuţ." Mînia plînsului o înăspri. aşteptînd o provocare. mulţumind mai mult pentru vorbă decît pentru rochiţă.. Poate ascultă la uşă Olguţa. dacă-i aşa. doamna Deleanu avea privirea pe careo au numai generalii tineri pentru oştile lor în preajma atacului. Asta pe deasupra. Se despărţea de Monica aşa cum te desparţi de un succes fără aplauze: cu melancolie.. Eu refuz să merg. Nu mai avea ce face. Mi-a spus el mie! Pune-ţi pofta-n cui! ― Aa! De asta ai refuzat! . înainte de-ai încredinţa destinul cutiei de scrisori. Eu am refuzat! replică sarcastic Olguţa. ― Lasă. ― Şi ce? Merg! izbucni Dănuţ.. ce să ştiu? Că mergeţi la pădure cu docarul. Mai zăbovi puţin în prag.. Olguţo! o aclamară gîndurile lui Dănuţ. înainte de-a şi le trimete la Salon... Olguţa. mamă dragă! răsuflă Olguţa.... ― Poţi să-mi mulţumeşti! ― Merci. Cu fruntea încordată şi cu ochii micşoraţi. "Dănuţ e supărat pe mine!. îndrăgostiţii pentru întîiul plic. Doamna Deleanu se dădu îndărăt doi paşi. ― Eu nu mă rog să mă ia ― ca tine.. şi femeile coapte în oglindă.. Bine. sculptorii pentru statui. înainte de-a-şi pune mantoul de bal. ― Du-te!. ascultînd. vorbind aşa de mult şi de bine." ― Sigur! dacă vrei tu aşa! vorbi el ceremonios.. de ce te-ai uitat? Ochii Monicăi se plecară mai tare şi inima-i bătu. Olguţa privi compătimitoare pe Dănuţ. stai liniştită. lasă! Crezi tu c-ai să mîi? Tata ţine hăţurile. ― Mai spune ceva. Se încrucişară în antret.. s-ar fi putut scutura ca o tufă de măcieşi suprem înfloriţi. Dănuţ se îndreptă spre uşă. ― Olguţa. şi rochiţa ar fi trecut pe masa de operaţie! ― Vin' să te sărut. Olguţa era a doamnei Deleanu. Merg singur! Merg singur!.. Îşi strînse batista cu severitate. antrenat de întîia victorie.

moş Gheorghe! Cum le dăm noi gios? Sus. în faţa uşii izgonitor închise. moş Gheorghe?" "Ce s-ascund. Dănuţ se văzu afară. tămîia aprinsă de soarele verii umplu încăperea.. A spus şi moş Gheorghe. Luă strachina. îl smuci spre uşa biroului. ― Tuu? Vrea tata. trecu prin tindă. hore care-i mai jucau în amintire uneori cînd bucuria nu-şi găsea astîmpăr nici tovarăş în trupul îmbătrînit. moş Gheorghe. copii? Mergem? ― Papa. Şi pentru ce? ― Asta-i treaba mea! ― Nu zic!. ― Ce-i. ― Acuma du-te cu docarul.. Da eu vreau.. glasurile lor ţineau tovărăşie singurătăţii moşului. Se gătise fiindcă era în casa lui. O singură amărăciune avea moş Gheorghe: că nu va ajunge s-o vadă mireasă pe duduiţa moşului. Miroase bine a nu ştiu ce!. Te ia tata altădată.. şi fiindcă în casa lui avea să vie "duduiţa moşului". şi cu Olguţa putea vorbi oricînd. ― Atunci de ce nu mergi? ― Fiindcă nu vreau! ― Nu vrei?! zîmbi sceptic Dănuţ. Ca dintr-o căţuie rustică. duduiţa moşului?" "Ia.― Ba de loc! Dacă mergeam eu... Apucîndu-l de mînă. şi o aşeză deasupra unei bîrne de sus. Unde le-ai ascuns. Moş Gheorghe se gătise ca pentru horele din tinereţă. ― Lasă! Am să-ţi arăt eu ţie! Feţi-frumoşi din turbinca lui Ivan îşi pregătiră paloşele ca să retuşeze umilirea lui Dănuţ. Olguţa. şi asta-i altceva! ― Şi pe tine nu te ia: sîc! ― Pe mine?!... "Hm !. Acoperi cu o năframă strachina plină de pere busuioace culese una cîte una din vestita livadă a Oţălencii. Hei! atunci ar fi îmbrăcat moş Gheorghe hainele de mire şi numai ce-ar fi chiuit el de pe capră: "Hii- .. Eu ştiu să mîn. bre! Da frumoasă mai eşti! ― Vezi! Dănuţ era în prag. nişte pere busuioace de la Oţăleanca. eu mînam. Bre. ― Ce vrei? ― Să merg. Tu faci vizite azi.. Cu Dumnezeu...." "Iacătă-le. Hai să-ţi arăt eu! Şi să nu mai spui sîc." Moş Gheorghe vorbea singur. spune tu dacă nu m-ai poftit la pădure şi eu am refuzat? ― Aşa-i." "Oare?" "Ba că da!" "Ba că nu'.. că mata n-ajungi.

ageră la minte şi iscoditoare. moş Gheorghe? Că doar fată de măritat n-ai? ― Să hie. ― Ba. şi-o bucurie mare: că după moartea lui. Ştie el moşu. şi-atît! Din pricina sipetului. văzîndu-l cu banii într-o mîna şi pălăria-ntr-alta. Din casa ei porneau spre casa lui moş Gheorghe valuri-valuri.hii. ca pentru faţă boierească. Da iaca-s bătrîn! Să mă găsească moartea la mine-acasă. Anica? vociferă Olguţa de pe scara pridvorului. se întîmpla la fel. fimee. Îşi potoli mustăţile. că-i scumpă şi frumoasă. Nu cuteza el să umble în sipet cu mînile de la grajd. ― Dă!.. Căci după moartea lui. plătite fără tocmeală. moş Gheorghe? ― Măi.. Dar nu se dumirea nici Oţăleanca. cuconiţă.. Două ierni.. matasă. . El m-o învăţat să mîn caii. De asta moş Gheorghe nu ştia că mătăsurile din fund se tăiaseră. ― Unde eşti.. ― Iar. că ştie duduiţa moşului să ţie hăţu!" Dar mai avea moş Gheorghe. moş Gheorghe? ― Are el moşu pentru cine! ― Pentru cine. ― A-nii-caaa! răcni Ion. pînzeturi albe de tot soiul. că-i bun şi ieftin. moş Gheorghe? ― Lucru ales. făcînd foc în vatră pentru sipet. băieţii moşului !" Şi-ar fi întins băieţii un trap drăcesc să-i crească inima duduiţei. moş Gheorghe? îl mustra doamna Deleanu. moş Gheorghe nu mai mîna caii la Iaşi. ieşi afară şi se aşeză pe prispă cu ochii îndreptaţi spre poartă. tot într-ascuns.. moş Gheorghe. asupra plecării la oraş.. sărut mîna. păcat că nu faci tu pînză cu limba aiasta. urcîndu-se la spatele docarului.. Şi numai ce s-ar fi întors duduiţa moşului spre mire şi i-ar fi spus: "Aista-i moş Gheorghe.. ― Cît.. ca cei care ştiu că în curînd vor ieşi pe ea. Moş Ggeorghe îşi pieptănă părul alb cu mînile. ― Şi ce vrei să-ţi cumpăr. În fiecare toamnă." Şi moşu ar fi zîmbit pe capră îndreptîndu-şi spinarea: "Hei-hei! Şi pe tine are să te mîie. ― Pentru cine strîngi zestre.. măi. Doamna Deleanu nu se dumirea. ― Şi pentru ce. gospodină de frunte. că multî ai mai face! Sipetul braşovenesc ― dar de la boierul cel bătrîn ― era aproape plin. ― Anica! Unde-i Anica? strigă doamna Deleanu.. de doi ani. ― Se poate.. moş Gheorghe oftase după cai. oftase moş Gheorghe. moş Gheorghe?! Dai caii pe mîna lui Ion?! ― Aşa-i. Docarul se opri în pragul porţii deschise de Ali care porni înainte cu limba scoasă. pentru vecie. Iar.. El umplea. privea.

Moş Gheorghe porni într-un suflet spre livadă. Rochiţa roşie lăsase drumul şi apucase pe cîmp. oftă Monica.. dar trupul Anicăi.. Monica! ― Hai. cu-a lui moş Gheorghe. ca un vînat speriat de răcnetele gonacilor. Aha! Se auzea glasul Olguţei. Olguţa îl petrecu pînă ce colbul îl mistui de-a binelea.. ― Amarnic are să se mînie! mormăi el.. Hai. arătînd că era mai aproape spre casa lui moş Gheorghe pe drum decît pe cîmp. ― Ascultă bine. Ai să te duci cu duducele la moş Gheorghe. ţintuit pe scări. căscă Profira. zîmbind. auzi? ― Da. Rochiţa albastră fîlfîia. ― Să mergem! se amestecă Anica. ― Şi eu îţi poruncesc să ştergi colburile în casă. de pe prispă. aşa am să fac. ― Iacătă-mă-s. ― Mă uit. ca un fluture albastru ademenit de un mac. ― Da tu ce vrei? ― Să vă duc la moş Gheorghe! ― Să mă duci tu pe mine? ― Aşa a poruncit coniţă. Docarul porni. cu ochii logodnicelor de pescari norvegieni. de pe scări. Două priviri se încrucişară în poartă asupra celor două rochiţe colorate: privirea Anicăi. Monica încă mai departe. Să le păzeşti de cîni pîn-acolo. Olguţa. ― Du-te şi-o caută! se încruntă Olguţa. ― Uită-te la mine. De pe scări. cînd iată că rochiţa roşie se opri.― Unde-i Anica? se întrebă placid Profira. oprindu-se din fugă. ― Ţie-ţi place să intri pe poartă? ― Da. ― Hai. ironică. se pregăti să facă ceea ce poruncise duduiţa cu ochi de drac. sărut mîna. de ce să nu-mi placă? ― Da de ce să-ţi placă! . dindărătul Olguţei... Moş Gheorghe zîmbi. Rochiţa albastră şi rochiţa roşie înfloriră drumul alb de-a lungul.. Moş Gheorghe se tupilă în iarbă subt gardul nalt din fundul livezii şi aşteptă. coniţă! ţipă Anica năvălind din casă. Ştia el din tinereţă că la poartă niciodată nu răsar rochiţe roşii.. Monica! ― Sărut mîna! Ochii Anicăi ascultară pe doamna Deleanu. zîmbind după rochiţa rumenă în soare. rochiţa albastră alergă după cea roşie. coniţă! se alintă din şolduri şi grumaji Anica. Cea albastră şovăi pe loc. Şi deodată. ― De-acuma hai să ne culcăm.

Tot bucătăreasa de ... ― Şi mata n-ai să iei? ― Mulţumesc. Olguţa? ― Fiindcă numai moşnegii intră pe poartă.. Lasă.... zîmbi Monica. ― Duduita moşului! Nu s-a supărat! mormăi încet moşneagul. Olguţa? ― A astupat-o! ― .... asta-i dulceaţă de nuci verzi.? ― Borta de la gard. Nu se poate!! exclamă Olguţa. Ce-mi trebuie mie! ― Vrei să mă supăr.. Rochiţa roşie intră după cea albastră. moş Gheorghe? ― Iaca iau! ― Ei! Ai văzut? se încruntă Olguţa la Monica... ― Aa!.. cum se cuvine la oaspeţi.. Olguţa! Dacă mergeam pe drum! ― Da! Sigur! Ca să ne umplem de colb!.. ― Lasă. Intrăm şi noi pe unde putem! ― Bine-ai făcut. Monica. ― Văd! ― Vezi! Mănîncă mai întîi. ― Ce-i.Săracu moş Gheorghe! Dădeau porcii în livada lui! Sigur! Trebuia s-o astupe. c-ai astupat borta! I-am arătat şi Monicăi pe unde intrau porcii! Ridicîndu-se de pe prispă.. moş Gheorghe le întîmpină gîfîind. fiindcă-mi stric rochia. duduiţă! Mata ia şi mănîncă şi te răcoreşte cu apă.. ― Foarte bună! Mulţumesc. Vezi. Da de ce-a astupat-o? ― Nu ştiu.. Olguţa! ― Da ştiu eu! ― De ce?! ― . ― Şi-acuma ce facem? ― Mergem pe dincolo. ― Şi tante Alice face foarte bună! ― Da! Parcă tu te pricepi! Ca asta nu face nimeni! Spun eu! Moş Gheorghe îşi trecu palma peste musteţi. ― Nu se poate. Moş Gheorghe se posomorî.― Ştiu eu! Aşa m-am deprins! ― Foarte rău! ― De ce. ― Aşa dulceaţă nu mai este! hotărî Olguţa tot cu ochii ia Monica. ― Eii! Pe poartă. ― Atuncea cum facem? ― Lasă că ştiu eu.. ― Eii!. ― Vezi tu... ― Şi intrăm pe poartă. moş Gheorghe.. Eu nu intru! ― Tu sari gardul? ― Sigur. Da acuma nu vreau. moş Gheorghe. Da poftim în casă.. să vă răcoriţi... duduiţa moşului! Eu îs bătrîn. eu ţin tablaua. c-o face moşu la loc!. ş-ai să vezi!. moş Gheorghe..

― Vezi tu. deopotrivă. ― Şi coapte! le preamări Olguţa.. ce bine miroase! ― Sigur.. La începutul celei următoare. Păcat numai că-s a Oţălencei... ― Olguţa.. asta-i de la mine! se bucură Monica descoperind zălogul de mătase dintre foile deschise. Aha!. ca şi moş Gheorghe... Biblia veche îşi desfăcu scoarţele afumate. ― Le-a ales el moşu!. Olguţa întoarse o foaie cu băgare de seamă. ― Acuma stai jos.. Monica nu le-a văzut!.la curte îi făcea şi lui dulceaţă. Monica . în braţele lui moş Gheorghe. ― Olguţa. ― Moş Gheorghe le are? ― Nu-ţi spun! ― Da tu spuneai că-s de la Oţăleanca ― Ce-are-a-face! se supără Olguţa. Pe rochiţa roşie şi pe rochiţa albastră. ca o garoafă în pioasă ferestruică a unei mănăstiri... muşcînd din pară cu batista dedesubt. că ştiu! ― Ce să spun?! ― De la Oţăleanca? ― Oţăleanca?! ― Sigur că-s de la Oţăleanca! Suită. duduiţa moşului?! ― Nu spune. da nu-i arăţi cărţile?.. zîmbi moşneagul... .. după vechiul obicei.. că tare-s zămoase! ― Şi bune-s! adăugă Monica. Să vezi tu ce are moş Gheorghe! ― Ia nişte vechituri. luînd cu evlavie bucoavnele rînduite pe masa de subt icoană.. să nu vă feşteliţi. ― Tu poţi? ― Eii!. Lui moş Gheorghe îi trebuia pentru carte ! ― Şi bunica tot aşa avea! ― Sigur. Asta se cheamă laviţă. Unde-s moş Gheorghe? ― Ce să fie. pofti Olguţa pe Monica. Moş Gheorghe se aşeză pe un scăunel rotund la picioarele fetiţelor. moş Gheorghe? ― Aşa-i! Ce nu ştie duduiţa moşului! ― Vezi. Monica?! Citeşte dacă poţi.. Mirosul busuioacelor plutea firesc deasupra Bibliei şi a tăcerii. întîia slovă ardea roşie într-un chenar negru.. ― Sigur! Numai moş Gheorghe are aşa pere. privind cu mîndrie lacrimile picurate pe prosopul aşternut peste rochiţă. Olguţa luă strachina de pe grindă.. oftă încetişor moş Gheorghe.. Numai moş Gheorghe poate.... Olguţa şi Monica se strînseră alături pe laviţă. Miroase foarte bine. duduiţă. La Oţăleanca se coc numai! ― Ia să vă dea moşu un prosop.. ― Moş Gheorghe. Aşa-i... ― Da...

fetiţele ascultau povestea. "Şi se duceau părinţii săi în fiecare an la Ierusalim. de ce ne-ai făcut asta? Iaca. te căutam. Cu mînile încrucişate pe genunchi. Şi se mirau toţi cei ce-l auzeau de priceperea şi de răspunsurile lui.. părintele tău şi eu. ― Şi nu-i trăgea de barbă? ― Nu-i trăgea.. S-ascultăm pe moş Gheorghe. ― Numai să-mi pun ochelarii. moş Gheorghe? ― Ştie moşu. Şi cînd el a fost de doisprezece ani. îngrijiţi fiind. ― Sigur. s-aud şi eu cum citeşti! îl rugă Monica. ― Sigur. l-au ucis. răspunse tot în şoaptă.. cînd s-au întors ei. cum nu. Aieste-s chirilice." ― Dragu lui copil! oftă moş Gheorghe cu ochii Olguţa.. Şi-i încurca. ca şi moş Gheorghe! ― Olguţa. ― Moş Gheorghe.. la sărbătoarea Paştelor. duduiţa moşului. moş Gheorghe.. tare-i bine la moş Gheorghe! ― Sigur. Foarte greu. oftă şi. chirilice. Moş Gheorghe. suindu-se el la Ierusalim. şezînd în mijlocul învăţaţilor.. după datina sărbătoarei şi sfîrşindu-se zilele. şi învăţaţii aveau bărbi lungi? ― Şi albe. a rămas pruncul Isus în Ierusalim. nu l-au pedepsit? . ascultîndu-i şi întrebîndu-i. spune mai departe. ― Aşa-i că-i frumos moş Gheorghe? ― Da. se posomorî moşneagul. Moş Gheorghe îşi drese glasul. chirilice? ― Sigur. ― Moş Gheorghe... şi-i întreba şi el.» Şi a zis către dânşii: «Pentru ce mă căutaţi? Au nu aţi ştiut că mi se cade să fiu în cele ce sînt ale părintelui meu'!» Dar ei nu au înţeles graiul care le-a vorbit". şi a zis către el muma lui: «Fiule.― Chiar ştii. s-au întors la Ierusalim. cuprinzînd Biblia în palmele despărţite. căutîndu-l. Olguţa. ― Sigur. ― Da. sau uimit. că-i foarte bine. ― Îi încurca. "Şi văzîndu-l.. îşi dădu capul îndărăt cu solemnitate. ― Şi ei îl întrebau? ― Îl întrebau. Vorbeau cu glas scăzut... scuturîndu-şi cozile pe spate. zîmbi moş Gheorghe.. Şi după trei zile lau aflat în templu. Monica. dădu din cap Olguţa cu respect. "Şi neaflîndu-l.. ― Şi bunica avea ochelari.. ― Şi la toţi le răspundea? ― Le răspundea. moş Gheorghe. fără ca Iosif şi muma lui să ştie". ― De asta l-au ucis. Nu-i greu. ― Sigur. ― Daa. duduiţa moşului. ca la gura sobei. ― Moş Gheorghe. Arată-i. şopti Monica. duduiţa moşului..

― Şi-i frumos la război. da fesul nu l-ai arătat! ― Iacătă şi fesul turcului. duduiţa moşului. moş Gheorghe? se alarmă Olguţa. moş Gheorghe.. Da hai să vă arate moşu ceva în livadă. ― Ai fost la Plevna. Olguţa! Tot aşa era: roş.. Nu te supăra.. îi explică Olguţa. subt ochii lui. asta se cheamă fes.. Monica!. Monica. ― Ba-i frumos. moş Gheorghe? ― Adevărat. ― Vezi. moş Gheorghe. Îmi place mie. ― Adevărat? ― Are moşu. ― De la turci? ― Sigur."Şi Isus creştea în înţelepciune şi în vrîstă şi în har înaintea lui Dumnezeu şi-a oamenilor.. duduiţa moşului. Ducă-se pe pustii! ― Şi mata n-ai murit. duduiţă. săracii. În căsuţa moşului. Avea şi bunica de la bunicu. Fericirea îi umplea sufletul. moş Gheorghe? ― Fac miros urît. Ia mai bine să mergem în livadă. Vrei să mă supăr? ― Iaca-s viu. ― Nu pune mîna pe pălărie.. făcîndu-şi cruce. şi dac-aş face obrăznicii.. trei copii creşteau împreună înaintea lui Dumnezeu.... chiar aşa! se încruntă viclean. ― Eii! Acela era cumpărat de la Constanţa. văzîndu-l că întinde mîna spre pălăria ei. ― Să-ţi dau pălăria.. ― Nu se poate! ― Ba da. Ce vrei să faci. Pe fiul lui Dumnezeu? se spăimîntă moş Gheorghe. se indignă Olguţa. .. moş Gheorghe... Da ce-i. Monica. avea să moară pe cruce: copilul Domnului. moş Gheorghe? ― Sigur c-a fost. asupra fetiţelor.. moş Gheorghe? ― Eii!. ― Hai. cu canaf negru. săracu. şi Monicăi. ― Adevărat... Olguţa! Cum să nu ştiu!. Da de ce nu tragi din lulea. De la Plevna îl am. Din bătălie. Olguţa... dac-aş fi eu fata matale. duduiţă.― Nuu.... ― Moş Gheorghe. ― Moş Gheorghe. ― Da ei nu ştiau. Mor bieţii cai ― mai mare jalea ― şi oamenii. Ducă-se pe pustii!. Da fesu lui moş Gheorghe e chiar de la turci. ― Cum să moară. ―Fie ş-aşa... moş Gheorghe! ― Iaca am lăsat-o!." Moş Gheorghe îşi ridică ochii de pe Biblie. foc în pălărie? ― Foc. Şi dintre ei numai unul. ― Ştiu. Aşa am avut şi eu. Dacă-ţi spun eu! Moş Gheorghe are şi decoraţii. dar feriţi de oameni. ― Da ştia Dumnezeu! . m-ai bate? ― Ferească Dumnezeu! ― Vezi.

. Monica! Hai să te dau în scrînciob! Merci. ― Nu-i descuiet.? ― Nu te preface. Avea Oţăleanca pere busuioace. ― Moş Gheorghe. o mai lustrui cu rochiţa cea nouă.. şi închise capacul la loc. ― . moş Gheorghe. cînd iar sus. cu mînile încleştate pe barele de lemn. Olguţa? ― Nu vezi. da. Monica vedea cînd cerul. luă din fundul pălăriei luleaua învălită într-o sugătoare. ― Moş Gheorghe. cînd verde.. ― Ţine-te de mine.. Olguţa-i aşteptă să plece. Cînd sus. Cînd ai să-mi arăţi şi mie? ― Nu mai e mult pîn-atunci. Olguţa? Moş Gheorghe aruncă o privire spre lacata sipetului. . acum ştiu de ce-ai astupat borta. şi începu să caute prin odaie. n-ai grijă. Ai vrut să-mi faci o bucurie!. moş Gheorghe. ajungîndu-i din urmă. Monica. ― Închide uşa. cînd albastru. ― Vai. vreau să merg călare. înfundă în aromatul aşternut luleaua.. o potoli moşneagul.. duduiţa moşului.... moş Gheorghe aşezase darul Olguţei: cutia cu bectimis.. Rămînînd singură.. Olguţa desfăcu hîrtia roşie şi sonoră. da scrînciob n-avea. aducînd scrînciobul din cer în puterea braţelor. că ameţeşti. strigă Olguţa bătînd cu piciorul în scrînciobul oprit. zîmbi el departe. La loc de cinste. duduiţa moşului. cînd pămîntul. chiui Olguţa. Îmbrăţişa picioarele Olguţei. alături de bucoavnele sfinte. subt icoană. ― Olguţa! ― Sstt! ― Olguţa! ― Ţi-i frică? ― Nu mi-i frică.. Ştiam eu că n-ai astupat borta din pricina porcilor! ― Ce spui tu. Moş Gheorghe aprinse luleaua şi porni spre fundul livezii să destupe borta. Toate vioarele stridente ale scrînciobului mieunau aprig subt mînile ei... Monica! Uite scrînciobu! Scrînciob. ― Stai. ― Olguţa. Deschizînd capacul..― Mergem.... Olguţa! ― N-ai frică. cădem! ― Nu te las eu! ― Olguţa! ― Monica! Monica închise ochii. c-un îngeraş albastru la picioarele unui drăcuşor roş. moş Gheorghe. Olguţa se suise în picioare pe banca zburătoare. Uite-l după nuc. Obrajii Olguţei ardeau. Şi scrînciobul: scîrţ-scîrţ.

.. duduiţă? ― Dă-mi. ― Tu eşti teribilă.. Aşa crezi tu... da odihneşte-te oleacă. ― Şi tu? ― Eu îs împărăteasă. să-mi aduci aminte.. Olguţa zîmbea şi gîfîia cu capul pe genunchii Monicăi. Tăcură. un scrînciob de aici pînă la Iaşi... Mîna Monicăi fugi spre frunte. ― Şi cu regele Carol ce faci? ― Nu ştiu. de culoarea lor.." Monica privi spre curtea boierească.. ― Nu se poate.. Îl fac statuie şi gata!.. moş Gheorghe. pune mîna aici. Şi peste ţara mea. moş Gheorghe. Monica îşi închipui un scrînciob care ar duce-o în cer. Da eu mă dau în scrînciob. L-aş lua pe moş Gheorghe şi dintr-o dată l-aş lăsa la Iaşi. Vocea Olguţei răsună energică. ― Nu mai pot! Uf! Nu mai pot! Moş Gheorghe.. Acuşi trebuia să vie şi Dănuţ." "Fără de bunica?. ― L-ai lua de aici? ― Cînd începe şcoala.. am să-ţi spun ceva. Monica. În sufletul Monicăi bucuria năvăli ca o roşeaţă pe obraji. nu mă lăsa! Moş Gheorghe intră în casă oftînd.. ― Şi dacă-i mai mare decît România? ― Nu-i nimic. îi vesti Olguţa ridicîndu-se la loc în norii de asfinţit. ― Dă-mi apă. îl pun împărat pe moş Gheorghe. Scrînciobul pornise gol în cer. ― Ascultă. Culcată pe lăicerul întins de-a lungul prispei. urmărindu-şi gîndurile. ― Uf! Tare-i bine. moş Gheorghe.. Monica. m-ai lăsat! Moş . Ştii ce-aş face?. nu acuma. moş Gheorghe. Multă. ― Vai. şi-n locul şcolii aş duce casa lui moş Gheorghe. ― Vai de mine! Vrei să cazi la pat. Eu aş vrea un scrînciob mare-maremare. la bunica.. Şi după asta aş lua şcoala şi aş zvîrli-o în iaz. înviind din noaptea valurilor la lumina portului. Moş Gheorghe. ― Rău te-ai înfierbîntat. că mă dau jos! ţipă Monica. Olguţa! ― Ei! ― Da.. Tu ştii că în America e cel mai mare fluviu din lume?! Eu îl aduc în România... duduiţa moşului.― Te-nvaţă el moşu. Iar încep! Hai şi mata. Mie-mi vine ameţeală. "Fără Dănuţ?. ― Stai. ― Ş-acuma să mă vedeţi pe mine.. ― M-am odihnit.. ce tare-ţi bate inima! Ar fi putut scutura un mănunchi de bujori cu bătăile inimii. da nu mai pot! răsuflă Monica.... eu aş vrea un scrînciob din România pînă în America..

nu mă lăsa! ― Nişte busuioace. ― Acuşi v-arăt eu vouă! De ce vă bateţi? Amîndoi băieţaşii îndreptară o căutătură cruntă spre Olguţa. moş Gheorghe. ― Nu-i bună apa. cei doi băieţi de ţăran se băteau cu destoinicie pe tăcute. Am uitat cofa descoperită şi-au dat muştele în ea. ― Bune-s! ― Dulci-s! ― Mai bune decît apa. duduiţa moşului! ― Moş Gheorghe. măi. ― Măi. privi şi se repezi la poartă. ― Aşa zic şi eu. nu ţi-i ruşine? Mai năltuţi decît Olguţa. ― Şi tu. moş Gheorghe? ― Ei! Se hîrjonesc ei aşa. duduitelor. ― Le-ai prins mata de-afară. ― Toate le ştie duduiţa moşului. ― Moş Gheorghe. ca doi tăuraşi în faţa muletei toreadorului. ţipa şi se văicăra ca un lăutar tocmit pentru bătaia celorlalţi. ce s-aude? ― Ia nişte copii. S-o încăierat. tot zăbovise. icnind numai. ― Şi ţie? . duduiţa moşului. ― Ce-l baţi. da voi n-aveţi gură ― cînd vă-ntreabă duduiţa? interveni moş Gheorghe. duduiţa moşului.. dă! ― Se bat. ― Ia l-am găbjit! ― L-am trîntit oleacă! ― Cum îţi zice ţie? ― Ionică. dînd răgaz Olguţei să se mai potolească puţin. în cămeşuică. Alături de ei însă. moş Gheorghe. Ascuns după uşă. da cică au intrat muştele. ― Moş Gheorghe! ― Zău. trecîndu-şi dosul palmei peste nas. că bune-s busuioacele cînd ţi-i sete de apă. că-n casă nu-s. ― Mai ai? ― Are moşu un paneraş. ― Dacă îţi spune moşu. moş Gheorghe. moş Gheorghe! ― Ba zău ! ― Hai să te cred. un copilaş mărunt. ― Bună-i şi apa. ― Să le mîncăm. Copii. tot aşteptase.. Olguţa sări drept în picioare. O spurcat apa.Gheorghe. ce ţipi? Cel mic amuţi. mi-i sete! ― Iaca şi moşu.

― Măi broscoiule. voi vă jucaţi în bunghi în loc să faceţi treabă. da tu cîţi bunghi ai avut? ― El ştie... ― Fiindcă m-ai prădat de bunghi! ― De unde-aţi furat voi bunghi? se oţărî Olguţa.. lămuri. Se opriră cu toţii în faţa prispei. ― Da tu di ci m-ai făcut jidan? izbucni Ionică. Ionică-l măsură pe Pătru. că pe tine te-am întrebat. priviri dîrze. ― Auzi măi. şopti Monica. descoperi o goliciune pîntecoasă. ― Cîţi bunghi aveţi? ― Eu n-am. devenind batistă. Uite ce ochi frumoşi are.. îl ţinti Olguţa. tot mohorît. ― Cine-a sărit întîi la bătaie? ― Măi Pătru. ― Parcă numai eu! ― Spune de ce ai sărit la bătaie? ― Să spună el! ― Ba tu să spui. răguşind deodată. Pătru.... ― Şi ce i-aţi făcut? ― Olguţa. ― El îi frati-meu. Mai mult decît toţi. moş Gheorghe zîmbea în mustăţile albe. Cel mic începu să ţipe. Vra să zică. arătînd doi ochi albaştri şi un năsuc tare necăjit. ― Cîţi bunghi ai tu? ― Parcă-am numărat?! ― Măi Pătrule. că m-o prădat! ― Scoate bunghii! Ionică întoarse capul înspre poartă. ― Moş Gheorghe. Cămeşuica celui mic. Moş Gheorghe întîlni ochii Olguţei şi plecă fruntea în pămînt..porcule". ― M-o făcut . m-o prădat! se răsti Pătru la Ionică.. în treacăt. spune să-i şteargă nasul. Moş Gheorghe îi slobozi. Amîndouă capetele se îndreptară spre moş Gheorghe. ― Hai-hai! cînd spune duduiţa! Moş Gheorghe îi luă de după gît pe fiecare. şterge nasu lui frati-tău! ― Da di ci? ― Da di ci-i frati-tău? se îmbufnă Olguţa. se încruntă şi vorbi apăsat. Monica după ei. de mînă cu cel mic. ― Tu să taci odată! Monica. să nu mai plîngi! Şi voi veniţi cu mine. Pătru să uită la Ionică. dă-i o pară.― Pătru.. ― Şi tu de ce plîngeai? se înturnă Olguţa cătră cel mărunt. aducîndu-i înăuntru. ― Aha!. acuma lasă-i cu mine. codindu-se în faţa porţii şi-a poruncii. tu ai sărit. ― Parcă am făcut ceva! se înspăimîntară băieţii. Olguţa. împingîndu-i binişor spre Olguţa. gata s-o ia la fugă. cu blîndeţă. .. Băieţii plecară capetele. îngînîndu-l. încrucişînd. aşezată turceşte pe lăicer. mormăi Pătru cu pumnii strînşi. Acuma să vă judec pe voi.

. Ochii lui Ionică n-o slăbeau pe Monica.. ― Moş Gheorghe..... hă... măi Ionică. ― Vouă. ― Hă... ― Dă! oftă el cu ochii la Olguţa. ― Vra să zică moş Gheorghe v-a dat bunghii. ― Vra să zică. îl sfătui moş Gheorghe. Călcîile goale ale lui Ionică sfredeleau pămîntul.― Fă cum porunceşte duduiţa.... mai dă-i o pară. strigară într-un glas băieţii gata să se repeadă după Monica. Cu fiecare nod desfăcut. nedumerit. vă ia înapoi bunghii.. du-te-n casă şi împarte-i în două. ― Monica.. Spune tu. ― Acuma să vă văd! Pătru oftă. ― Vra să zică aţi tăcut. Degetul cel mare de la piciorul lui Pătru se ridică în sus. ― Ia! Olguţa se ridică în picioare. hhh! începu din nou frăţiorul lui Pătru. vouă! Da de ce vi i-a dat?. Bine. ia deznoadă tu. privindu-i de sus. dă-i două să tacă ― auzi tu? Monica întinse Olguţei. ― Monica.. moş Gheorghe. Ionică se scărpină după ceafă. voi vaţi prădat. în palmele alăturate. acuma vorbesc eu. Ionică oftă din greu. Aşa-i. ci stai! ― M-ai prădat... hă.. ― Mai mulţi n-am! ― Dă-i încoace! Fruntea lui Ionică îmbătrîni.. fiindcă nu l-aţi ascultat. Atunci bunghii tăi îi dau eu lui Ionică.. Pătru se dădu mai la o parte. ― Nouă ni i-o dat.. Asta-i stăpîna ta. măi . ― El m-o prădat! ― Îs bunghii mei! Zi măi... ― N-o lăsa... hhh! Hă. legătura desfăcută. ― Ei. ca un chimiraş copilăresc.. Şi moş Gheorghe. ― Şi voi aşa aţi făcut? ― Da cum? ― Da cum?. cu bumbii tărcaţi. Vra să zică v-aţi prădat şi v-aţi bătut. ― Ca să ne giucăm noi! se bătură ei peste piept.. Acuma să vorbesc eu.. săltă din umeri subţiindu-şi mijlocul încins cu brîu roş şi scoase o legăturică plină de noduri şi sunătoare de bumbi. pumnii lui Ionică se strîngeau mai tare fără folos pentru nodurile batistei şi cele din gît. moş Gheorghe? Privit din trei părţi. în loc să vă jucaţi cu bunghii lui moş Gheorghe.... Eu m-am bătut. În ce clasă eşti tu. se scuturară ei. sau voi? Ia să văd. moş Gheorghe clipi. Pătru? ― Parcă eu mai ştiu! ― Nu ştii.

― Nici eu. Voi. dă-i încoace.. dă-mi şase pere. ― Şi eu parcă nu-s! sări Pătru. Olguţa? şopti uşurel. Monica alese.. o vesti Monica. se iuţi el cu răspunsul. ― Dacă n-am tablă şi plumb! se tîngui Pătru cu amărăciune.. ― Ia veniţi încoace.. purtîndu-şi privirile cînd spre palma lui. ― Vra să zică nu ştiţi. Olguţa! ― Parcă ei ştiu! Da-s proşti! Uite cum îşi bat capul. ― Tu ştii.. ― Mă duc în sat. De-acuma plecaţi! Ce mai aşteptaţi? ― Hai. Hai. ― Vra să zică numai eu ştiu. şi să nu mai fii prost să-ţi pierzi bunghii ia . ca şi mine.. arătîndu-i pumnii închişi. Monica. Olguţa. întorcîndu-şi spatele şi scriind în aer cifrele. capătă bunghii lui moş Gheorghe. Moş Gheorghe dădu din cap minunat. Aţi auzit? Băieţii se încordară ca pentru o întrecere la fugă. ― Vai. Monica. şi-aduc socoteala gata. ― Ia întindeţi fiecare cîte-o mînă. ― Acuşi îs şi eu. se oferi Ionică. ― Unu ori trei face trei. măi! ― Hai! ― Măi Pătrule. Băieţii se apropiară cu capul în pămînt. Pumnul lui Pătru înghiţi bumbii. ― Da tu? ― Nu ştiu. ― Ai mei. Bun. băieţi din clasa a patra. Cît face cinzeci şi trei înmulţit cu şaptezeci şi unu? Poftim. că mă supăr. fiindcă numai eu ştiu. şi le întinse Olguţei. Acuma eu am să pun o întrebare: cine răspunde îndată. ai să te mai baţi? ― La ce? ― Da tu. oftară ei amar. Ia spuneţi voi. Pătru şi Ionică rămaseră cu ochii mari şi gura căscată în faţa Olguţei. Unu ori cinci face cinci. ― Gata. a cui-s bunghii? ― . na două pere.Ionică. Monica.. nu ştiţi să faceţi o înmulţire. ― Monica. Ionică îi privi pe-ai săi cu mai mult "rămas bun!" decît "bine-ati venit". ― Pătrule. în ce clasă eşti? ― Într-a patra.. Monica. ― Vra să zică într-a patra. ― Nici legătura nu mi-o dai? întrebă cu spaimă şi sfială Ionică. făcu un buchet din cozi. De ce nu v-a lăsat repetenţi? Băieţii o ascultau cu teamă şi supunere.. Începură în gura mare Pătru şi Ionică. cînd spre pumnii lui Pătru.. măi Ionică? ― Hhei! oftă el hurducat. ― Dă-i-o.

da cînd mai veniţi la moşu? ― Cînd ni-i pofti. ― Monica. vezi c-ai uitat să-mi aduci aminte! ― Vezi!..Ionică ― şi ţie. .. măi urşilor! ― Sărut mîna! ― Săr. ― Duduită. Ce cauţi aici? ― Vă pof. ― Duduită.. ― De-acum pleacă. De ce nu pui mata. că morcovul ţine umezeală. moş Gheorghe. măi. rochiţa roşie şi cea albastră făcură semn cătră moş Gheorghe. ― Uite-o. ― MoşGheorghe. ― Or să intre porcii în livadă! ― Să intre sănătoşi.. ― Ştiu. ― Să pui. Se înserase limpede. ― Cînd om ajunge-n poarta casei. ― Cînd să-i dau drumul? se veseli moş Gheorghe. duduiţa moşului.. ― Duduitelor. Din pragul curţii boiereşti.. De-acuma are moşu scrînciob. că mă supăr! ― Mulţumiţi duduiţei. felii de morcov în tutun. nu-i batista. Olguţa trînti uşa lăsîndo pe Anica înlăuntru. ― Caut-o. ― Da. cum pune şi papa? ― Oi pune. moş Gheorghe.. zîmbi moş Gheorghe dînd drumul Anicăi. măi Ionică.. Pune-te şi-o caută. unde-s duduiele? ― Du-te şi le caută că asta-i treaba ta! În urma tuturor porni moş Gheorghe. am dres gardu la loc! clipi cu înţeles moş Gheorghe. zîmbi modest Olguţa. vine Anica să vă cheme. moş Gheorghe. Anica intră în casă după Olguţa. vocifera Anica din casă. ― Mi-am pierdut batista. ― Atunci venim mîine. Vino cu mine. Şi să te astîmperi.. ― Iar Anica! ― Vă pof. Mînile Justiţiei de pe prispa casei lui moş Gheorghe primiră sărutul împricinaţilor. Pentru ce? ― Mi-au încleiat mînile. îţi dau eu patru pere busuioace cum n-ai mîncat tu niciodată. ― Duduie Olguţa. mna! ― Sărutaţ-o. îi explică ea serios. ― Aşa oi face. că ea v-o făcut dreptate. Pune-ţi bunghii la loc ― nu ţi-i iau înapoi ― şi mănîncă perele. ― Iaca vă poftesc. Pune lacata. moş Gheorghe. coborîndu-se de pe piedestal.. dă-mi batista. ― Ştiu.

Dănuţ tocmai începuse rugul zămos din mijlocul harbuzoaicei. Ochii Olguţei se micşorară de încordare. mam deprins.Luceafărul dintăi lucea curat şi zîmbitor. n-auzi? ― ... Obrajii lui Dănuţ luară culoarea miezului de harbuz. cînd simţea ochii mamei lui privindu-l cu toată atenţia urechilor mesteca supa. tante Alice. fragilul murmur al sopranelor. la fel cu-acel care lucise deasupra ieslelor din Betleem. Monica? ― Foarte bine. Dănuţ. numai racii se sorb aşa. ― Ce nu-mi dai pace să mănînc? ― Eu? Hm! Mama ţi-a făcut observaţie. ca notele başilor bisericeşti. Pe poarta casei lui moş Gheorghe intrase şi ieşise o poveste. Păcat numai că n-a fost şi Dănuţ.? Toţi ascultară înspre uşă. Topi între limbă şi cerul gurii geroasa îmbucătură. frigîndu-se. Vorbeam de altceva.! Pe tine te aud mîncînd în fiecare zi. ― Ţţ! Îl aud pe Dănuţ sorbind harbuzul şi n-ar trebui să-l aud. Dănuţ le mai încurca. ― Băă-băă. fără s-o mai mestece. ―. îşi şterse buzele şi. Satanic.. cum spune şi mama. le mai uita. Olguţa făcu semn cu piciorul pe subt masă Monicăi... Monica oftă neutral. Doamna Deleanu îl obliga pe Dănuţ să aibă cîte-o altă surdină pentru fiecare fel de mîncare. mamă.. ― Cum aţi petrecut. Sprîncenile reveniră la loc. III HERR DIREKTOR ― Mamă. cînd nu ştii să-i mănînci altfel. un înger sau un cocostîrc se închină. ridică ochii spre Olguţa. Pe poarta caselor de ţară. ori înghiţea friptura. Deasupra casei lui moş Gheorghe.. Olguţa pocni o prună. ― Ascultă.. N-auziţi? se înverşună Olguţa. ― Da! Tu îmi spargi urechile cu perjele tale şi nu-ţi spun nimica. ― Ce s-aud? ― Ascultă bine... Din care pricină. Sprîncenile Olguţei se strîmbară în sus. sape sau securi. intră doar carele cu boi şi oamenii cu seceri. . papa. penserat. tu auzi ceva? întrebă Olguţa pocnind în dinţi o prună brumărie. înghiţind de două ori. ca la miopi.. mimetic parcă. Răgetele boilor răsunau profunde şi enorme acoperind ţiuitul greierilor şi al cosaşilor. Moş Gheorghe întoarse capul îndărăt. înecîndu-se..

papa.. Nu l-aş putea suferi!. cu şervetul în mînă. Eu glumesc.. ― Şi cu Grigore nu? Fiindcă-i automobilist? ― Ba da.. ca un primjurat cu verdictul. Ai să-l vezi. De ce nu mă crezi tu pe mine? ― Ba te cred. ― Păcat de harbuz! cercă Monica s-o înduplece. Uitînd harbuzul şi insulta. ceva cu electricitate şi cu nemţi. E fratele tatei!... ― Olguţa. ― Dănuţ. ― Şi eu. ― . urmat de doamna Deleanu şi Profira. ― Rîzi de mine.. Tu ai ureche muzicală. Cine pune rămăşag cu mine? N-auziţi? Băă-băă!. ― Nici nu-l cunosc... ― Sînt sigură. Şi tu să-i spui Herr Direktor. papa. Tu eşti prietena mea.. Olguţa! zîmbi domnul Deleanu. ― Să ştiţi că vine Herr Direktor cu automobilul.― Un bou ca toţi boii! se pronunţă sarcastic Dănuţ. Dănuţ se repezi afară cu şervetul la gît... Olguţa! Da ia spune-mi tu de unde ştii să deosebeşti sunetul unei trombe de mugetul vitelor? Că doar automobilele de la noi le poţi număra pe degete! ― Fiindcă mi-s antipatice. ― Olguţa.. papa? ― Nu... Olguţa începu să împlînte în ea scobitori. ― Taci! ― Da papa..E directorul unei societăţi foarte mari. Nu ştiu cu cine seamănă! Cu papa nu seamănă de loc. simbolicele scobitori îndurerau miezul harbuzului locţiitor al lui Dănuţ. .. cine-i Herr Direktor? ― Un alt papa. Ce ai tu. Cu Herr Direktor!. Monica.. ― E director de şcoală? ― Cum poţi să spui aşa ceva!. ca şi mama. Olguţa se ridică solemn în picioare.. Eu îl iubesc. dădu din cap energic şi zîmbi indulgent. ― Monica. scuturîndu-şi şervetul.. de ce-i spui tu Herr Direktor? E neamţ? ― Ţţ-ţî-ţî!. Cum fac boii? Aşa fac? consultă ea deferentă pe Dănuţ. Zărind inima harbuzoaicei neisprăvită de Dănuţ.. Olguţa. Olguţa! ― Ce-are-aface! Îl cunosc eu. consimţi diplomatic. Ţi-am mai spus. da lui îi place să-i spui aşa.al vostru. ai auzit ce-a spus papa? Să-l iubeşti pe Herr Direktor. cu harbuzul lui Dănuţ? ― M-a insultat! Mă răzbun. îi răspunse zîmbind domnul Deleanu din pragul uşii.. nu ştiu ce fel. ― Şi seamănă cu moşu Iorgu? ― Nu. eu ţin cu caii adevăraţi. Ca cele şapte săgeţi din inima biblică a Mariei. Olguţa îl privi.. nu vorbi urît.

temerară. cu ochii cînd la dihanie. halat de doc. cască de doc. Iar vizitiul ― ptiu! ferească Sfîntul de-aşa creştin! ― în loc de ochi avea sticle negre. Monica. Monica plivi miezul străpuns. cu burta plină de darabane bătute de toţi dracii. bufnind. îmi dai voie să scot scobitorile? ― Cum vrei. mi se pare că eşti şireată!. o roată în proţap. duduind. vitele şi ţăranii priveau trăsura stacojie ― cine-o mai văzut! ― fără de cine ― Doamne. cînd la biserică. ― Bine-ai venit. Isprăvindu-şi vindicta. Cînii lătrau şi schelălăiau ca la urs. mugind. ca şi mine. Moş Gheorghe mai văzuse la Iaşi nelegiuirea-cu-roţi. închis ermetic la gît şi la încheietura mînilor ― se coborî flegmatic pe portiţa de la spatele automobilului. Fără poftă. şi-n urmă împroşcînd un fum puturos ca cel din iad. ― Olguţa. Lasă c-o-nvaţă moşu pe duduiţa să umble călare... acoperit de colb. Monica. se întinse. masiv pe roţile burtoase ― molohul kilometrilor se opri războinic în faţa scărilor. căscă. ― Lasă că-l vezi. îşi puse monoclul în ochi. haidem afară. încruntîndu-se. În sfîrşit. juca-naintea şi în urma goanei roşii. să văd şi eu automobilul. Herr Direktor. ― Merci.. dar cu entuziasm. şin loc de bici şi de "hii. Eu am isprăvit.. Vicleimul păsărilor înşirate pe şosea. Sigur. Înghesuiţi în mamele lor. ca orbii.. De aceea mai scuipă o dată. îşi . adunînd scobitorile în farfuria ei. îşi descoperi faţa lăsînd ochelarii să-i atîrne de gît. Olguţa o întregi cu un pocnet de prună. Herr Direktor! ― Moşu Puiu! moşu Puiu! vocifera Dănuţ cu şervetul în mînă. Ţăranii îşi făceau cruce. Mai e vreme. jubiliar. Dumnezeu să-l ierte! În ograda dumnealui să intre una ca asta!. Cu sufletele înfrăţite în aceeaşi depărtată epocă geologică. ― Săracu conu Costache. în loc de hăţuri..Altă scobitoare pătrunse mai adînc. Olguţa mîncă miezul pe care Dănuţ îl curăţise de sîmburi şi Monica de scobitori. îmbrăcat din cap pînă-n picioare în armura automobiliştilor ― ochelari rotunzi de scafandru cu rame de cauciuc cărămiziu. Tropăi ca să-şi desmorţească picioarele. copiii tremurau să nu-i fure Ucigă-l-toaca şi scînceau. Grigore! ― Guten Tag l. ― Să nu se supere tante Alice! Alta urmă. iartă-mă ― suind la deal în goana mare. iscodind cu ochi de femeie.. ca o jalbă.. ridicînd bancheta articulată. Noi avem ecou la Medeleni: de asta am auzit eu trompa. boală!" un muget de bou în mînă. ― Olguţa. Toţi servitorii ieşiseră din casă.

. ― Bine v-am găsit! Căzuseră şi ochelarii negri de pe faţa şoferului ― din pricina Anicăi. ridicînd-o. eu îs voinică. Părea că toastează cu o cupă de şampanie. Herr Direktor. Herr Direktor. glumi domnul Deleanu. îl întregea. tresăltînd delaolaltă cu trepidaţiile maşinii. ― Dănuţ. sărutîndu-l. îl apostrofă Olguţa din pridvor... eşti sau nu feciorul meu? ― Tu eşti burlac. ― Kulek. ― Tot drac ai rămas! ― Nici nu mi-ai spus bună-ziua. tată de carton ce eşti! ― Atunci mai am o nepoată? ― Te poţi mîndri! ― M-am curăţit! Mă pregătisem numai pentru doi nepoţi. Era şi el confecţionat în fabrica de blonzi cu ochi albaştri şi obrajii de Gretchen ai Germaniei. ― Das ist guuut! 4 Bună ziua (germ. ― Poţi să mă săruţi şi pe obraz. şi se înclină zîmbind în faţa scărilor. Buftea-i gras.. Herr Direktor se însufleţise ţinîndu-l pe Dănuţ în braţe. 1 Şi eu sînt tatăl lui! (germ.frecă mînele neatinse de colb şi de soare.). expediat în ţară o dată cu automobilul.). Herr Direktor! ― Scuzele mele domnişoară! Urcînd treptele se aplecă în faţa Olguţei şi-i sărută mîna. aşa cum e Dănuţ băiatul tău.) 1 s Cuprins de giganticul hohot de rîs al băutorilor de bere. tu ai să mă compromiţi. ― Măi Grigore. ― Zău! ― Da. ― Monica? Doamna Deleanu îi făcu semn din ochi. acesta este fiul meu (germ. ― Domnişoara? ― Monica... ― Am muşchi. o numi doamna Deleanu. Mecanicul berlinez. cu aerul unui amiral englez aclamat într-un mic port dunărean.) 4 Asta-i bine! (germ. Anica plecă ochii ruşinată. ― Monica e fetiţa noastră. dieser ist mein Sohn. Nu mă supăr! ― Uf! Da grea te-ai mai făcut! oftă el. Kulek. coborînd scările. Herr Kulek se bătea cu palmele peste genunchi. ― Ba mă cormpromiteţi voi pe mine! protestă doamna Deleanu.2 ― Und ich bin sein Vater! 3 adăugă modest domnul Deleanu. Da . punîndu-i mînile pe umeri.

babo! Mi-ai ieşit cu plin! Unu. Tu taci şi-asculţi. ajungîndu-l în antret. să toarne apă de spălat pe buretele mare şi zburlit ca un cap de hotentot blond şi colonie în pumnii lui moşu Puiu. ― Te-ai supărat. Bine-ai venit. ― Olguţa. aşa se vorbeşte?! se încruntă doamna Deleanu. apucînd mîna Olguţei. ca după un fapt de arme. Babo. şopti Monica intimidată. Asta era o demnitate bărbătească. ― Apă de spălat.. ― Ce te-amesteci! Du-te cu Olguţa. avea dreptul sa ducă geamandanul greu. roşie la faţă. Dănuţ. ai la mine un bacşiş: ai făcut abatajul cel mare! Nouă. ― Sărut mîna. nu slujbă de slugă cum spunea Olguţa. strigă el cu ochii de vizionar ai jucătorilor de chemin-de-fer. m-ai nenorocit! S-a făcut bac. trei. urmat de supunerea ei întristată.. Măi Iorgule. perii hainele. "Din invidie".. Nici nu-i trecea prin minte Monicăi cît de temerară-i era propunerea! Dănuţ..frumoasă nepoată mai am! Monica: nu? ― Monica. domnul neamţ! începu să cînte Olguţa. ― Măi omule. ― Imposibil! Daţi-mi apă. aducînd geamandanul. Iorgule. ― Ai-ia-ia! Profiro. Puteai să te anunţi. gîndea Dănuţ. cucoană! ― Aşa-i! Îţi uitasem tabieturile! Un ceas îţi ajunge să te speli? ― Cuconiţă. ― Hai la masă. v-am pregătit de spălat. Dănuţ? ceru voie Monica. ― Îi dai voie lui moşu Puiu să te sărute? ― Sigur. ― N-am vorbit cu tine. Dănuţ? Dănuţ se întorcea cu mînele goale pătruns de o gravă mîndrie. cuconaşule. şchiopăta purtînd geamandanul greu. ― Domnul neamţ. începu să numere Herr Direktor pe cei din pridvor. ca şi pe mine. numai. unde-l culcăm pe domnul neamţ? se interesă Anica. aşezînd pantalonii pe dungă.. ― Să trăieşti. Nişte sărmăluţe de piept de gîscă! susură galeş bucătăreasa răsărind în urma lui Dănuţ şi a Monicăi. ofensat totuşi. socotindu-l şi pe Kulek. Eu îţi vorbesc.. ce neam de ghinionişti sîntem! ― Cui i-o spui?! ― Ieşi afară. aprobă Olguţa. Trecu înainte. Profira! Adică du-te-n casă. torni apă. congestionat. ― Vrei să te-ajut. . ― Daa! N-ai nici-o grijă! Îţi dă voie Anica! răspunse Olguţa. Tot el îi peria hainele. ― Tu eşti servitor: duci geamandanul. te-am fi aşteptat. stărui Dănuţ. fără să răspundă Monicăi. S-a spart ghina! ― Cuconaşule. eu îţi torn apă de spălat. doi. ― Moş Puiu. ai mîncat? ― Aş! ― Haidem în sofragerie.

Nici sub formă de musteţi nu îngăduia părul: "această pacoste pentru bărbaţi. Dănuţ! ― Să nu uiţi să verşi căldarea! insinuă Olguţa la urechea lui Dănuţ. Proaspăt tuns. Herr Direktor. încheia logic şi violent Olguţa. care se ştiu! ― Ta-ta-ta! Lasă părul să crească. am dres abatajul lui Herr Direktor. ― De ce? ― Fiindcă n-am să mă mărit. ai să-ţi tunzi nevasta? ― Nu. cînd ti-i mărita ai să-ţi tunzi nevasta? îl întrebă Olguţa. de la trei centimetri în sus.. Dănuţ... sau mai ales cînd îl poartă femeile". ― Calomnie! protestă Herr Direktor. conveni serviabil bucătăreasa. din pricina abuzului de colonie. ― Olguţa.. Umberufen! (1) adăugă el. ― Nici n-ai să te-nsori. începeau pletele: poetice.. De harbuz n-ai grijă. cu numărul zero. şi succesele. ― Herr Direktor. deci neigienice. Doamna Deleanu pretindea că nu părea. că am avut eu. deci nefaste.) . necivilizate.― Mamă dragă. aderă Dănuţ. ― Să trăieşti. Atunci să te vedem! ― Prefer să fiu calomniat! Pentru Herr Direktor. ― Actul de naştere. Spune. Olguţa! Dar tot bac a rămas. şi tu ai să ajungi moşneag ca şi moşu Puiu. inestetice şi incomode pe deasupra.. ― Nici eu. omule! ― Hai. ― De ce. torenţial. Cu osebirea că Dănuţ întrebuinţa numai colonia doamnei Deleanu. "Să nu fie de deochi!" (Germ. chiar. pe care nu-l ascund. ― Dovadă. Eu nu-s femeie. ― Vezi.. ― Atunci tunde-te. cucoană! ― Spală-te odată. mamă? Vreau eu să mă însor Cine nu-mi dă voie? ― Eu. ― Da eu vreau să mă însor.. că baba face cît doi! ― Cît patru. ― Haidem odată la masă! ― La spălat. capul rotund al lui Herr Direktor părea cărunt ca un bulgăre de sare. cum spui tu. monoclul pe care-l arăt ostentativ. ci chiar era. Herr Direktor! ― Toate le face baba. de cîte ori nu ţi-am spus că numai femeile se mărită! intervenea doamna Deleanu. bătînd cu degetul în lemn toaca superstiţioşilor. cum spune mama? ― Nici.

dragă Herr Direktor.. şi uită însărcinarea cu care pornise din sufragerie.. cu sticla de colonie în mînă. ― Intră... din cana cea mare. ― Toarnă-ţi singură. Aşa ţi-a poruncit Herr Direktor. n-auzi? ― Toarnă-i... Acum venise rîndul coloniei. Dănuţ. în afara uşii odăii de baie... Întreabă coniţa dacă v-aţi botezat. tot în război sînteţî? Dănuţ se bosumflă. ― Toarnă. întinsese prosopul. M-am prefăcut... de la sprîncene în sus şi gemi: îîî-îîî!. să-mi trimită un care de popi. Buftea.După aceea. sărut mîna.S-o usture! Aşa-i trebuie! Lasă!. sau l-aş stropi în ochi din greşeală". fiindcă ai isprăvit colonia. Dănuţ. tu ai să mi le dai! ― După aceea. Nu te frigi? Fff-haa! aspiră ea întretăiat oftînd apoi ca după o arsură. Tot mai ai migrene. se recomandă Profira pe nevăzute. Desfăcîndu-şi palmele boltite şi le frecă una de alta: picături acide plouară pe covoraş. suflecase la loc o mînecă nesupusă. Simţind c-o pufneşte rîsul. ― Auzi!. ― Toarnă. ― Herr Direktor.. ― . ― Nu te-am întrebat pe tine. ― Toarnă-i. medită Olguţa răzbunări în locul lui Dănuţ. Aşa să spui. şi-ţi freci pleoapele. ― Cine-i? ― Eu. Toarnă bine: asta nu-i joacă! "Eu m-aş face că torn şi l-aş lovi cu vîrful.. răspunse dîrz Dănuţ. ― Herr Direktor. Profira se bătu cu palma peste gura nelegiuită. porunci ea umilitului paharnic. Rînd pe rînd. ceri să-ţi mai dea. ― Spune amfitrioanei că nu-mi ajunge un popă. hai să-ţi arăt eu cum faci tu cînd pui colonie. am intrat la stăpîn! ― Aşa. Dănuţ desfăcu şurubul dopului metalic. . dar conştiincios. ochii Olguţei îl pîndeau. Pot să intru. Herr Direktor? ― Diavol împieliţat. cum spune Profira. ― Degeaba te bucuri.Că de nu. Acum îţi dai pe faţă. Olguţa văzu tot.. Dănuţ se uita pe geam. Dănuţ zîmbi: . mai întîi tu stropeşti covorul. Buftea! tună Olguţa. să chemăm părintele din sat: aşa a spus coniţa. Herr Direktor? ― Nu se poate. Ca să nu-l tundă ar fi fost în stare să se însoare chiar. Dănuţ turnase de băut buretelui. ― Cine-i? ― Careul de popi sau carul de popi.. care turna cu mînie.Dănuţ amuţea... Dintr-o aruncătură de ochi. făcînd scut cu trupul sticlei din mînă.. ― Ia să văd.. Dănuţ. te masezi pe cap. ― Ba tu să-mi torni." Printre zăbrelele degetelor viclene.. Olguţa.. oftezi. ..

― Şi ce mai fac, Olguţa? ― Crezi că nu ştiu.! Dă-mi sticla, Buftea. Dănuţ rămase cu mîna goală. ― Acuma, Herr Direktor, vine rîndul batistei. Eu n-am. Să zicem că rochiţa mea e batista. ― Să zicem... da ce-are să zică Alice? ― Mama zice că tu eşti de vină. Colonia gîlgîia, murînd rochiţa Olguţei. ― Grigore, să-ţi faci singur mîncare! răsună glasul doamnei Deleanu. ― Intră. Am isprăvit. ― Ce faci acolo, Olguţa? ― Mamă dragă, aveam o pată pe rochiţă şi Herr Direktor a spus că iesă cu colonie. ― Tu-mi strici copiii, Grigore! ― Vezi, Herr Direktor! ― Mai bine spune-mi ce-mi dai de mîncare. ― Colonie... Asta meriţi. ― Atunci sînt sigur că masa-i bună! ― Te poftesc să mănînci la Bucureşti ca la mine! ― Bucureştiul are multe bunătăţi! ― Acele!... ― Care-s acele, Herr Direktor? ― Are să-ţi spuie Dănuţ... peste vreo cîţiva ani. ― Grigore! ― Ba ştiu eu şi n-am să-i spun lui Buftea. ― Olguţa ! ― Dacă ştiu, mamă dragă! La Bucureşti faci un chef. ― Cine ţi-a mai spus şi asta? ― Tu, mamă. ― Eu?! ― Sigur. N-ai spus tu că papa face un chef la Bucureşti? ― ...Am glumit! ― Atunci şi eu am glumit, mamă dragă! ― Tante Alice, se răcesc ochiurile, vesti Monica din pragul uşii, cu un aer de paj timid. ― Iacătă singurul copil cuminte din casa asta! ― Lasă, c-am să-i arăt eu! mormăi Dănuţ, uitat de toţi, atingînd cu cotul pe Monica, dinadins rămasă la urmă. Ochiul lui Herr Direktor, cel cu monoclul, nu făcea mare deosebire între femeile frumoase şi mîncările alese. Le privea cu aceeaşi impertinenţă curtenitoare, în timp ce buzele întredeschise şovăiau parcă între vorbe şi fapte. Se aşezară cu toţii în jurul mesei, păstrîndu-şi locurile obişnuite. În faţa tacîmului solitar al lui Herr Direktor, curba de aur roz a ochiurilor, palpita; alături de farfuria lor, mămăliguţa poetică şi adormită ca o

poreclă moldovenească a soarelui; mai încolo, untul tatuat cu linguriţa şi împodobit cu două ridichi violent roşii; şi smîntîna cu ten de madonă... ― Se aprobă! ― Măi omule, nu mai aproba! Ia şi mănîncă. Acuşi e vremea mesei! ― Şi voi să mă priviţi?... Pardon! ― Te cred! Ce vrei să facem? Să-ţi întoarcem spatele? ― Să mîncaţi şi voi... Altfel să-mi plătiţi intrare! ― Mamă, eu zic să aducă un cantalup, propuse Olguţa îndatoritoare. ― Hm? consultă doamna Deleanu pe domnul Deleanu. ― Amin. Azi e bairam! ― Prohiro, adă un cantalop... Vezi, Herr Direktor, eu nu te las! ― Aşa eşti tu, Olguţa: îţi place să te sacrifici! glumi doamna Deleanu. ― Mamă, spune tu drept dacă şi ţie nu-ţi place cantalupul de la gheaţă? ― Îmi place: cum nu?! ― Atunci ne sacrificăm împreună! ― Olguţa! ― Dragă Alice, toate bune şi frumoase în casa ta, începînd cu tine! Cum se face numai că la voi... ― ...nu-s scrumelniţe? îi luă vorba din gură Olguţa, luîndu-i şi monoclul ca să-l imite mai bine. La masa lui Herr Direktor, scrumelniţa făcea parte dintre farfurii, şi ţigara dintre mîncări. ― Olguţa, scoate monoclul: asta-ţi mai lipseşte!... Fumat! fumat şi iar fumat! Mîncare se mai cheamă asta Grigore? ― Omoară microbii şi ajută digestia! ― Lasă scrumelniţa, Dănuţ! ― Dă-mi-o, Dănuţ. ― Nu i-o da! Olguţa smunci scrumelniţa din mîna buimăcită de două magnete potrivnice şi o insinua pe masă. ― Mamă, uite ce face Olguţa! ― Aşa îţi trebuie dacă nu asculţi!... Şi tu, Olguţa, de ce nu faci cum spune mama? ― Mi-ai spus mie ceva, mamă dragă? ― Am spus. Ajunge. ― Mamă, tu nu eşti decît mama mea, pe cînd Herr Direktor... ― Ce-i, mă rog? ― El e musafir... şi tu eşti gazdă. ― Obraznică mai eşti! Profira intra solemn cu sarmalele; după ea Anica purtătoarea cantalupului palid şi zbîrcit ca un cap de mucenic al scopiţilor. ― Cine-i amator de cantalup să ridice un deget.

Olguţa împunse cantalupul cu două degete. ― Vezi, Monica, asta-i o figură de jiu-jiţiu. Dacă erai tu în locul cantalupului ― Olguţa se aplecă la urechea Monicăi de teamă să n-o audă Dănuţ ― trebuia să-mi despici degetele cu palma. Altfel îţi scoteam ochii. Aşa se parează. Să ştii de la mine! Monica ridică un deget încovoiat, reţinîndu-şi o modestă felie. ― Nu aşa. Uită-te la mine. Cu muchea palmei, Olguţa despică aerul, scurt, tăios. Domnul Deleanu se aplecă asupra cantalupului, îl mirosi, apoi, cu buzele strînse şi nările dilatate, privi plafonul dînd din mînă ― Vous m'en direz des nouvelles! 1... Măi, tot jidanii mei, săracii! Numai ei ştiu s-aleagă ce-i bun: cum îi avocatul lor aşa-i şi cantalupul avocatului... Mă duc s-aduc curaçao-ul. Grigore, tu vrei cognac?
1

"Ei, na!" <Fr.)

― Contra! Sînt la al doilea abataj de sarmale! După asta să-mi faceţi coliva. Dănuţ ridicase degetul subt faţa de masă. Ce? Erau la şcoală? Sigur că mînca şi el. Nici nu mai încăpea vorbă. Se simţea în stare să mănînce el singur tot cantalupul. Din cantalupul tăiat în două, ca dintr-o besactea orientală, curgeau şiruri blonde şi roşcate. ― Hm-hm-hm! se pregăti Olguţa zăngănind cuţitul de farfurie. Cu o legănare de evantaliu, mîna Monicăi alungă mirosul sarmalelor... Buzele lui Dănuţ se crăpară umede, topind în gura şi în plămîni adierea care te face să închizi ochii şi să-ţi lărgeşti nările şi pieptul, ca întîia sărutare a fecioarelor aprige. ― Dănuţ, tu nu mănînci cantalup? "Sigur că da, sigur că da", vociferau gîndurile îmbătate de făgăduinţi mereu împrospătate. ― Nu, merci. De ce? Tăcu mîndru şi amar... De ce?... Fiindcă aşa vroia... De ce?... De multe ori buzele lui Dănuţ erau duşmanele lui Dănuţ... De ce?... Lasă... ― Porţia lui o mănînc eu, hotărî Olguţa, dînd din picioare. Dănuţ înghiţi în sec de mai multe ori, cu ochii la farfuria sarmalelor ― lua-le-ar dracu! ― cu sufletul la poarta paradisului pierdut unde veghea Olguţa cu dinţii şi cuţitul. ― Dănuţ, noi doi nu umblăm cu fleacuri. Hai şi-mi ţine tovărăşie. Sarmalele-s mîncare serioasă. ― Da, moşu Puiu. Chiar mi-i poftă. ― Vai de mine, Dănuţ! Ce-i lăcomia asta? Acuma ne-am sculat de la masă! ― Lasă-l să mănînce cît vrea. La vrîsta lui... ― Bine, bine! Profiro, dă-i o farfurie, oftă doamna Deleanu... Şi să

ajunge unul singur. unde să te culc pe tine? îl întrebase conu Costache privindu-l cam de sus. cu lăutari şi cotnar. răposatul conu Costache Dumşa. Pe jos.. şi două portrete în rame ovale: tinereţea cu haine şi bucle demodate a străbunilor copiilor de-acum. S-ar fi încruntat poate strămoşii văzînd prihana. Dănuţ întoarse capul. strivi o lacrimă între pleoape şi. în liniştea exotică a odăii turceşti. Pe ziduri. . să-ţi spun care-i cîntecul: cînd m-oi culca eu singur într-o odaie cu cinci paturi. şi la încruntarea lor hangerele şi iataganele din cui ar fi dat iureş.Demult. ras pe de-a-ntregul. nici narghileaua cea cu trompa lungă pentru fumul lung. şi turcească pe deasupra am să visez că-s sultan la mine în harem. măi păgînule? Pentru un cap de steclă şi spîn.. portretele străbunilor şedeau la locul lor aşteptînd să se deschidă uşa şi să năvălească strănepoţii. Ş-are să fie bine! Şi cînd m-oi .mănînci frumos. Herr Direktor abia sosit din Germania ― cu monoclu. poate din pricina cotnarului ― posomorala coborîtă pe faţa venerabilului bătrîn. împlîntă furculiţa în sarmale. te rog! Măcar atîta! ― Buftea. De aceea. Dar cufărul de la Berlin era încărcat cu daruri. ― În odaia turcească.. care aduceau boierilor un zîmbet roşu în dinţii albi şi dulceaţa de trandafir între pahare brumate. ca un curcubeu al fericiţilor. odihneau covoare moi de lînuri.. şi topeau lung aurul onctuos din care o apăsare numai revărsa şipote de miere glacială. nesocotind ― poate din pricina monoclului. De pe nici una nu lipsea tablaua de aramă împodobită cu mlădii desenuri.. covor mai plin decît ale divanurilor. pe care orice zgomot amuţea desculţ ― ca şi ţigăncile de-odinioară. cu un gest de sinucigaş. pe cinci divane rînduite-n şir de-a lungul zidurilor de cetate. fin încrustate cu lucirile de ger ale sidefului. În odaia turcească. răspunsese Herr Direktor. icoane cu obrazul castaniu îmbrobodit în aur şi argint. panoplii de arme vechi cu tecile împodobite ca odăjdiile mitropoliţilor. ― Coane Costache. ultimul model.. înflorite-n Orientul unde lenea şi cadînele-s frumoase ca şi basmele celor o mie şi una de nopţi. tuns cu numărul zero şi împodobit cu semiluna unei cicatrice de Schläger ― venise la Medeleni să facă vizită cumnatei sale şi părintelui ei. să se deschidă cufărul nemţesc şi să răsune veselia copiilor de-acum în faţa zîmbetului tinerilor de atunci. ― Şi ce ai să faci cu cinci paturi. La fiecare căpătîi vegheau măsuţe arăbeşti. Buftea! Buzele Olguţei insultau pe şoptite. Şi mai era ceva în odaia trecutului: un cufăr-dulap de la "Wertheim". ― Măi neamţule. după un dejun subt nucul din livadă. Aroma cantalupului plutea răcoroasă deasupra arşiţei de varză ardeiată.

Suferea. orice ladă-i la-nălţime. trăgea săltarele pe rînd. răspunse capul de pe divan rostogolinduse.. neamţule! Tot moldovan ai rămas pe dinăuntru.. dar mult. ş-oi vedea cinci paturi goale are să fie şi mai bine.deştepta dimineaţa cu grija celor cinci belele din vis. ― Dă-te jos. cînd m-oi culca şi cînd m-oi deştepta. copleşit de presimţirea cadourilor. De unde.. ― Olguţa.. înecîndu-l. Uitase de Olguţa şi de toate cele. ― Sfîntă modestie! ― Sfîntă dreptate! Lui Dănuţ îi bătea inima repede. De pildă: icre negre. De atunci. Şi doamna Deleanu era meşteră la alcătuirea lăzilor. Olguţa făcu o tumbă şi încă una. Grigore? Asta-i portretul ordinei tale: fanfaronadă! . mamă dragă. Olguţa începu să fumeze din narghilea. şi de îndată s-ar fi putut dezbrăca. Herr Direktor cu ochii închişi şi-ar fi putut îmbrăca fracul. Herr Direktor? ― Imposibil! Mînă de femeie în lada mea?! Tocmai desfăcuse lada. măsline marinate. ― Cu aşa ladă nu-i greu să fii ordonat! ― Cu aşa ordine. rămase odaia lui Herr Direktor. Lăcomia îl exalta aşa de tare. În genunchi. Rezemîndu-şi creştetul capului pe divan. şi ceilalţi nu mai tăceau odată: ţţ-ţţ-ţţ. ce-nseamnă asta? ― Tumbe. ca pe Dumnezeu. Tot aşa păţea cînd erau prea multe bunătăţi la masă. Şi cît oi sta la Medeleni am să te binecuvîntez. Monica! Ai auzit. culegînd. ghiudem. În lăzile lui Herr Direktor domnea o ordine amănunţită şi strategică.. astîmpără-te! ― Să-ţi ajut.. Brava. smochingul sau un sacou. odaia turcească în care nimeni nu intra. toate cele trebuitoare de la locul lor. ― Măi!.. Ştii că nu-i prost neamţu! Să mai aducă o steclă de cotnar. Îşi freca mereu mînile. Vorbele lui conu Costache erau pravilă în casa bătrînească. rivalitate.. bucuria se prefăcea în chin şi nu mai era bucurie. Ia să-i mai ziceţi un cîntec moldovenesc. în faţa ei. îmbrăcînd pijamaua. salam. parcă-i o vitrină! ― Bravo.. ca să nu se căiască mai tîrziu. Dar ce-are-a face o biată odăiţă cu un palat! ― Tante Alice. coane Costache. una cîte una. Monica ştia să organizeze geamandanul cu lucruşoarele ei şi zestrea păpuşelor. ca jucătorii de bacara cînd au pontat fundul buzunarelor.. şi cataif cu frişca la sfîrşit. gata să nu le mai isprăvească. În preajma cadourilor. ― Olguţa. încît nu-i mai era poftă de nimic şi mînca în silă.

. răspundeam noi în locul mamei. Olguţa. N-ai uitat comisionul. dragă Alice. Monica. ― Cred că alte muzici. ― Eşti în stare !. Două pistoale de tinichea cu petiţe. ― Iorgule. ca subt streşinele tuturor caselor cînd se întorc păsările. ― Ce nume! ― Aşa-s cucoanele! ― Sigur.. Grigore. regret migrenele burlacilor.. Ţii minte? Acolo a rămas carnea.peştişori de mintă. pe jumătate desfăcute de doamna Deleanu. ― Cum îi lada..― Invidia traducînd elogiul sincerităţii! Şi asta-i un portret: nu? Să trăieşti. copii?" "Cuminţi". şedea ursuz... Înainte de-a se dezbrăca. "Măi băieţi.. Grigore. ― Bach? ― Habar n-am! Am luat ce-ai scris. papa? ― O cucoană.. aşa-i şi capul: ce intră nu mai iesă.. Poftim şi notele. dragă. mai uşoare. decît atunci cînd trebuie... ― Bietul tata!.. primăvara.... ca zgribulit de frig. Încep cu moşnegii. ― . ― Frumos! ― Şi Minerva. ţi-aduci aminte cînd se întorcea tata de prin judeţe. Of! Bine c-am scăpat! Muzica asta îmi dădea migrene. ne chema în biroul lui: "Aţi fost cuminţi. papa. anume făcute pentru urechile mamei. Numai Dănuţ. Alice: o pereche de ochelari pentru cochetele venerabile.. tu ce spui? ― Eu. de unde vine aşa miros urît?" Cum să-şi închipuie bietul bătrîn că leii de lemn deveniseră carnivori! . de la sesiunile curţilor cu juri? ― Bietul tata! Parcă-l văd.. da. ― Cine-i Minerva. Mie mi-au rămas celelalte. Erau singurele ocazii cînd treceam şi eu drept copii cuminte.. cu mînile înfundate în buzunarele pantalonilor. ― . ― Migrenele capului tău!! ― Iorgule.. erau rînduite de Monica pe divanul cel mai apropiat. Unul cîte unul. Aceeaşi însufleţire copilărească creştea în toţi deopotrivă. A! Face-à-main! Merci... Poftim.. ― Napoleon! ― Al lăzilor..balonaşe.... mi-i totuna ― cu o uşoară preferinţă pentru ciorapi!.. pachetele. Bach sau ciorapi.. şi piramidonul.. ţiaduci aminte de cele două capete de leu de pe speteaza fotoliului? ― Cum nu?! Tata ne speria că muşcă şi tu le-ai pus în gură cîte-o bucăţică de carne crudă ca să-i îmblînzeşti. mai berlineze! ― Acelea te lecuiesc de migrene....

― Iorgule! îl mustră doamna Deleanu. privindu-l încruntaţi. inspectînd pe subt dulap. papa? ― Tăceam. pe subt birouri. că e de . ce-i? ― Foarfecele are cuvîntul cu precădere. ― Olguţa! ― Acuma-mi sameni tu mie.. şi pentru studii la Berlin. ― Cărţi? ― De joc? ― Eu întreb. pe subt covor. S-a uitat la tălpi: nimic! ― Şi tu tăceai. năvălind în trecutul poznelor părinteşti. Monoclul căzuse din ochiul lui Herr Direktor.. mai spune ce făcea papa. Bietul tata! Cînd te gîndeşti că din lefuşoara lui de magistrat cinstit izbutea să puie deoparte pentru cadouri.... papa. ameninţînd că mă zvîrl de-acolo dacă nu mă iartă. şi tot mă descoperea. îngîndurată: "Săracu moş Gheorghe!" ― Dănuţ. ― O surpriză! ― Spune. ― Ştofe? ― Ţţ! ― Bomboane? ― Ba. lăsînd în loc privirea amintirilor. zîmbi domnul Deleanu. Semănăm cu Olguţa cînd eram mic! ― Ş-acuma. ― Degeaba.. Olguţa. M-am suit pe acoperiş. ce era să fac? ― Şi moşu Puiu nu te-a spus? ― Se poate! Fraţi şi trădători? ― Şi ce s-a întîmplat? ― Tot mama a descoperit isprava! Avea un nas! Cînd începusem să fumez ― eram printr-a patra de liceu ― mîncam cîte o lămîie întreagă şi fugeam pe-afară cu gura deschisă ca să nu mă simtă.― Se stricase carnea. papa?! întrebă Olguţa cu ochii scînteietori de mîndrie. ― Papa. Herr Direktor îşi puse monoclul. Răspunde.... te-a bătut pentru conserve? ― Nu m-a putut prinde. ― Da. ― Herr Direktor. N-ai să ghiceşti.. În jurul tainicului pachet se adunară toţi. ― Aşa-i. ― Pot să vă spun că vine de peste nouă mări şi nouă ţări. Olguţa se aşeză pe marginea divanului. Herr Direktor dezmierdă hîrtia mută. ― Ce ai acolo? întrebă doamna Deleanu. ― Ce faci şi tu: supăra pe mama. adă-mi un foarfece din trusă. oftă domnul Deleanu. Parc-o văd pe mama cu ochelarii pe nas.

Copiii vin la urmă. nu te mai strîmba. adevărate ţigarete orientale. desfăcu învelitoarea descoperind o alta de hîrtie de mătase. Zvîrlite-n sus chimonourile japoneze se desfăcură şi căzură iluminate de auriu şi roşu ca făşii desprinse din cerul legendelor nipone. De-o vrîstă cu Olguţa şi Monica.). ― Cu enigmele tale.. ― Eu cred. că-i plin de pasări gingaşe care au calitatea că tac. sînt palizi. Herr Direktor.cadourile tale. Un-doi-trei. că-i dulce la pipăit... ― Anglia... ― Dănuţ dragă. o strînse ghem. ― Uite... Fiindcă-s fără carton ţi-am adus o ţigaretă. Isprăveşte cu subtilităţile. ― Grigore. ― Draga mea. completă Herr Direktor. Că-n tara de unde vine se bea mult ceai. Mai poetic nici că se poate! Ghiciţi! ― Precizează. şi că va fi la modă. ― Ei! ― Poftim. cadoul fără enigmă e ca o cucoană cinstită: nu interesează! ― Grigore! ― Tu eşti interesantă din alt punct de vedere! ― Poftim. ― Rusia? ― Acolo se bea votcă. Fuu! Da cald mai e! ― Scoate-ţi surtucul. ― Iorgule. Uitaţi-vă în sus.. că e cenuşiu pe dinafară şi roşu pe dinăuntru. o să-mi plătiţi cleştele. . Tacticos. asupra minunilor. ― Ce să vă mai spun?. ― Uf! Nesuferit eşti cu.. ― Bine. Excelente. ― Asta-i farsă! ― Mă rog.. Iorgule. 1 Să fie blestemat cel care se gîndeşte la ceva rău (fr.gen neutru: honny soit qui mal y pense (1). tu mi-ai adus cleştele de unghii! Eu ţi-am cerut foarfecele. doamna Deleanu îngenunchie pe covor. ― . Herr Direktor tăie sfoara... am scăpat de femei. măi omule! ― Simandicoasă doamnă. ― Te-ai depărtat. Acuma e rîndul tău. se poate? ― După aşa surpriză eşti suveran. că cei de la care vin sînt ga. le pături. ― Ţi-l plătesc.. moşu Puiu. ― A ta va fi împărăţia cerurilor..

tante Alice. Aşadar chimonourile sînt ale cucoanelor. tu eşti cucoană? ― Nuu.. ― Alice. Herr Direktor. ― Ia să vedem. da frumoase-s japonezele! Mă mut în Japonia.. Uite şi-o cutie cu cartuşe. S-o facem japoneză de-a binelea. să isprăvim cu buclucurile. da Olguţa?. Ştii. Puşcă adevărată! Adevărată! La aşa bucurie nu s-aştepta.. . ― Poftim urechea. ― Herr Direktor. aşteptîndu-l. Dănuţ. Olguţa. te rog dă-i-l tu. mie nu-mi vine.. Poftim o puşcă. Jos moşnegii!.. La ureche. Monica? ― Da. ţigareta de chilimbar deşteptă zîmbetul pomului de Crăciun pe chipul domnului Deleanu.. Dănuţ e cel mai mare. scoate-ţi cozile afară. Cu o surprinzătoare dibăcie. acela-i al tău. Aşa.. ― Olguţa să nu crezi că te-am uitat! Acuma vine rîndul vostru. aş vrea să-ţi spun ceva. Începem după vîrstă. dar mi se pare că Monicăi îi place şi mai mult.. Merită Japonia! ― Vrei. ca un toboşar napoleonian bătu imnuri de glorie. aruncă o altfel de privire Olguţei. ― Şi eu... răspunse Monica prin visul chimonoului.. ― Monica. ― Herr Direktor ― nu te supăra ― eu aş vrea să-i dau Monicăi chimonoul meu. gură de aur. ― Cu-aşa păr nu-i greu. Uite şi cartuşiera. Nu vreau aşa.. Vino să te sărut. Chimonourile erau pentru cucoane. ― La dispoziţie.. moşu Puiu.. E cu doi ani mai mică decît tine: calibrul nouă. ca tăiată într-un miez de ananas. Hocus-pocus-filipus!..Galbenă şi plină. ― Vino să te pup. şi-a europencei. schimbă-i pieptănătura. ― Merci. Unu-i mai mic. măi.... şopti Olguţa. Monica nu te superi? Ia să vedem cum îţi vine. ― Alice. ― Nu. Tu eşti în partida mea. Monica. ― Ş-acum deschid bazarul de jucării. Inima lui Dănuţ... nu te îngriji. ― Lasă. Herr Direktor o aşeză pe divan şi se dădu îndărăt măsurînd-o prin monoclu. să fii la înălţimea chimonoului. începu Herr Direktor acoperind cu mînile saltarul de jos. ― Tante Alice. Ţinînd puşca în mînă... Olguţa are destule. Herr Direktor o metamorfoză pe Monica într-o clipă. ― Dragii mei. Olguţa îl privea mai dinainte... şopti ea în braţele doamnei Deleanu. mie-mi place foarte mult. Ştii. Herr Direktor. ― Herr Direktor. ― Hopa! Luînd-o în braţe. ― Bravo ţie.

morcovi. nuci.de marţipan cădeau. Herr Direktor ! . Ochii Olguţei parcă erau de un calibru mai mare decît al puştii.... cum sărutau străvechii luptători armele de luptă. În rumen revărsat de zori. Ajutor. că n-am isprăvit. Nu cumva team protejat? Pachetele zburau unul după altul pe al treilea divan. Uite două diabolouri.migdale. şi uite. Aşa era Monica: o vignetă la începutul unei legende. Monica. papa! ― Pe el. Olguţa luă puşca din mîna diplomatică în mîna ei războinică. ― A venit rîndul Olguţei. ridichi. ― Ce vrei. uite. renclode. nu gazelă! gemea Herr Direktor năucit de sărutările Olguţei. Alte pachete zburară. castane . copii. uitasem. mere. cireşe. săreau... cepe. Dănuţ îşi răsuci privirea spre geam. Puşca devenise internaţională. ― Dacă vrei. roşie ca suflată cu vaporos mărgean. despuiate cu înfrigurare de Olguţa şi Dănuţ. pe fiecare în parte. alune. Mută. Sfiala şi chimonoul îi insuflase gesturile înguste ale japonezelor. ― Prinde-o.. ― Va banque! Prune.. ― Staţi. ― Stai. pere. înflorise în coc nipon. îşi cufundă mînile în cutie. Deschideţi gura şi întindeţi mînile. ― Uite. cu genele şi umerii plecaţi şi mînile ― în mînicile largi ― încrucişate pe genunchi. Cal să-ţi dea tată-tău. ― Dănuţ! Dănuţ! Tot Dănuţ! Iar Dănuţ! Încă Dănuţ!. un pui de piersic înflorit.Întîlnindu-i ochii. şedea turceşte pe divan.. uită-te şi tu. ― Olguţa!. Părul ei de aur tumultuos.. ― Măi-măi! De antilopă! se minună doamna Deleanu pieptănînd-o pe Monica.. prins cu pieptenii doamnei Deleanu. ― Aferim! aplaudă Herr Direktor. ca să nu-i fie frig peste noapte: visul unui poet japonez îndrăgostit de piersici. Herr Direktor desfăcu repede o lădiţă de carton. caise. o minge de foot-ball. Bluză să-ţi facă maică-ta. se rostogoleau ca o grindină umoristică de fructe şi legume. Olguţa! ― Au. ocoli plafonul şi strînse mai tare puşca. Poftim cizme de călărie şi pantaloni de amazoană. c-un paradis de aur pe creanga cea din vîrf. Herr Direktor. Olguţa. Pentru aşa gazelă! ― Herr Direktor. făcute din pastă de migdale.. ― Ce ziceţi? îi întrebă doamna Deleanu dîndu-se la o parte cu o încetineală savantă din faţa Monicăi. îşi suflecă mînicile ca un hirurg. Olguţa le sărută cu evlavie. oameni buni! Tigroaică. piersici. Luînd cizmele în braţe. învelit de zeul livezilor cu chimonoul unei fetiţe..

. se rugă Monica. Pune-o în gură. Trîntiţi pe jos de-a valma. o suci. Dănuţ. ― Mănîncă.. lasă-mă să-ţi fac un turban. ― Sigur. Atunci daţi-mi şi un şal. împiedicîndu-se în chimono. o sfătui Olguţa. ― Se aprobă. coniţă! ― Ceapă nemţească. doamna Deleanu redeveni severă gospodină. ― Eu rămîn aşa.. Profira intră. Am înnebunit cu toţii! ― Cine-i acolo? Intră. şi Herr Direktor. mari şi mici. Ridicîndu-se în picioare. ― Doamne păzeşte! Asta-i doftorie. tu eşti gata costumată. ― Prohiro. Un morcov aruncat de Olguţa o expulza pe Profira. o întoarse. văzînd-o că se codeşte. culegeau bunătăţile. să vezi şi tu cum îs cepele de pe-acolo. ― Vai-vai-vai! Ce-am făcut aici! Parcă-i un bazar din Stambul. ― Herr Direktor. tante Alice.. . domnul Deleanu. Cepele erau învălite într-o foiţă de mătasă dogorită care imita foiţa lor. doamna Deleanu. ― Ia nu te mai strîmba! Parcă n-ai mai văzui ceapă de cînd eşti! Profira făcu o cruce cu limba în gură şi muşcă din ceapă. bombardînd-o cu cepe. paradoxal răsărit din cufărul ordinei. zi: Doamne-ajută! ― S-o curăţ. Profira luă ceapa. contemplîndu-i ca un boscar încîntat. ca obrajii umflaţi de piersica din gură. ca un nas de clown. Profiro! ― S-o mănînce sănătoşi! Mă lipsesc. ― Apă! M-am topit! ― Un duş ne-ar trebui. muşcînd ― minune! ― dintr-o ceapă inofensivă. făcînd mereu mătănii graţioase fructelor ca unor drăgălaşe zeităţi. ― Fugi şi adă apă de băut. uite ceapă de la nemţi. îl rugă Olguţa născocind un mijloc de-a prelungi dezordinea. ― Ptiu! scuipă ea în pestelcă. de teamă să nu le calce. fără s-o mai curăţe. ― Fă-ţi cruce şi mănîncă. cu nările înfiorate de teamă. scărpinîndu-şi limba cu dosul palmei. Fiecare cum vrea. subt obştescul hohot de rîs al celor de jos. Mîna liberă fanteziei fiecăruia. Şi eu tot japoneză mă fac. ― Hai Profiro. ― De unde turban? ― Fac eu c-un prosop. stărui doamna Deleanu. ― Te-ai otrăvit.Duhul anarhic al neorînduielii. hai să ne costumăm cu toţii. Monica. Profiro. Nu-i lucru curat. coniţă. intrase în odaia turcească. porunci Olguţa. clipi prosteşte şi rămase cu gura căscată. ― Ştiţi ce? se amestecă doamna Deleanu din nou convertită la extravaganţe. Olguţa c-un morcov în dinţi. punînd piedici Olguţei. tot trăgînd cu ochiul la zîmbetul neliniştitor al copiilor.

Mă fac haiduc şi o fur pe Monica. Du-te şi ţi le pune. ― Alice. repede. ― Tu. Herr Direktor avea înfăţişarea unui indian de operetă. el are costumul japonez. Olguţa? ― Eu îmi pun cizmele şi pantalonii de călărie. Eşti japoneză autentică.. ― Mă aşteptam! oftă doamna Deleanu. ― Papa. Tu eşti soldat viteaz. tu şi Grigore sînteţi turci. tu eşti Nastratin Hogea. Şi tu.― Da eu. interveni Olguţa cu o ciudată suavitate în glas. ― Cu puşcă şi cu tun dacă vrei! Hai. mamă? ― Fiindcă şi eu îs japoneză şi Monica. căută doamna Deleanu îmbrăcînd chimonoul.. ― Mamă dragă. bombăni Dănuţ. Aşa vreau eu. prea mic. Du-te şi ţi-l pune. nu-i fi avînd tu vreun strămoş mongol? ― Uită-te-n oglindă. erau un adaos exotic la chimono.. eşti în formă! Dănuţ se retrase pe lîngă zid într-un colţ. Şalul turcesc de pe umeri nu izbutea să anuleze efectul european al monoclului şi al zîmbotului de rigoare. ― Tu. eunuc am. mamă? întrebă Dănuţ. ― Da! Monica are haină frumoasă.. . ― Prea onorat!. Dănuţ unsprezece! Iar chipiul.. ― Ha-ha-ha! Ia uitaţi-vă la Buftea! ― Kami-Mura! ― Bravo. ― Da! cu haine urîte! ― Dănuţ. te rog să nu-mi strici cheful. se răzbuna exagerînd circonferinţa buclată a capului care o purta plouat! ― Numai cafeaua şi rahatul îmi mai lipsesc! Narghilea am. bine! Ea e domnişoară. tu. în noua pieptănătură. mai mult pentru viitor decît pentru prezent. tîrînd săbiuţa ruginită şi zăngănitoare. Părul negru. ― Nu vreau. ― Mai ştii?! zîmbi doamna Deleanu. exclamă domnul Deleanu. ― Dragă Alice. uniforma de amiral japonez avea şase ani. ― Cred. ochii depărtaţi şi paloarea brună a obrajilor ovali. Tu ai costumul lui Kami-Mura.. Ca dimensiune. Cu prosopul improvizat turban în jurul capului. Profira intră cu tablaua de dulceţi. ca o ruşine întrupată în coadă de tinichea. harem am. adică tu eşti paşă ― îţi fac eu turban şi tot dichisul ― iar Grigore-i eunucul haremului. Kami-Mura. dă-mi şi mie o idee. Du-te şi te-mbracă.. ― Fără puşcă? se posomori Dănuţ mai tare. ― De ce. ― Ia priviţi! îi invită Olguţa cu un gest teatral. Ce te-amesteci! ― Ce idee bună! Sigur..

şi mai ales bluza roşie cu centură de lac. Nu vă dezbrăcaţi. ― Hi-hi! le îngînă Profira. Anica? ― Hă! Prin uşa întredeschisă. Anica o zbughi. ― Să ne fotografiem. clipind din ochi către ele. Baba se răsuci.. ― De ce rîzi. zîmbiră dimpreună. Olguţa putea haiduci printre flori de luncă.. ― Eu propun să redevenim oameni serioşi. ― Să nu vă supăraţi. erau licenţe poetice. Bravo! ― Bine. Musteţile de funingine împodobeau o fragedă faţă de haiduc mărunt. Feţişoara lui Spuma laptelui. cu gura pînă la urechi. Olguţa? ― Musteţi. Profiro. sorbea tot ce vedea. cu glas de soprană şi de bariton. Da tu ce cauţi. Profiro? o întrebă doamna Deleanu văzînd tablaua primejduită de hurducăturile vulcanice ale veseliei pîntecoase ― Spune. eu aduc aparatul.. ― Să ne fotografiem. pe unde năvălesc fesurile macilor musulmani. ― Staţi. spune. mamă dragă. Profiro? ― Nici nu te-am cunoscut. ― Mor de căldură în Turcia asta. dragă. Ce nu fac eu pentru copii! ― Ridicaţi storurile. coniţă. pantalonii bufanţi. Aşa au haiducii.― Iracan de mine! ― Te-ai speriat.. în stilul baladelor populare: Mustăcioara lui Pana corbului. ― Spune. sărut mîna. ― De ce. Anica şi baba. ― Bravo. Herr Direktor? îl dojeni Olguţa.. numai ochi şi zîmbet. tu nu te serveşti?. Se auzi un pocnet. Ochişorii lui Mura timpului. . Am o idee. Peste umărul ei. Tare-i frumos! Parcă-i la panoramă. ― Ce ţi-ai făcut. Profiro! ― Trăiască Profira! ― Să închinăm un pahar cu apă în cinstea Profirei! ― Să trăiţi şi dumneavoastră şi tot veseli să fiţi! ― Dănuţ. Olguţa sări în odaie c-un bici în mînă. Peste hotarul gol al pragului. coniţă . ― Ce-i? Aţi venit la panoramă? ― Hă! Hă!. minunîndu-se.. Cizmele de antilopă. Anica. mamă dragă. se ivi capul de lună umoristică al bucătăresei.

Dănuţ aşează-te lîngă Monica. Dănuţ!. Herr Kulek. ― Cum să-i spun. Iorgule? ― Ce să ne mai aranjăm! Aşa cum sîntem... Herr Direktor luă o narghilea şi-şi cabră monoclul. ― Unde te duci. Să nu te superi! ― De-acuma aşezaţi-vă.. Vino. ― Perfect. Was wollen sie... nach Herr Direktor (1). dar vedea tot pe subt gene. Herr Direktor?(2) urmă Herr Kulek cam zăpăcit. înghiţită ca de-o sugătoare uriaşă. ― Şi cine vă fotografiază? ― Pune tu aparatul la punct. ― Alice. care pregătea o răzbunare aprigă japonezei cu coc blond. Apleacă-ţi capul. Doamna Deleanu se aşeză la picioarele divanului între copii... de ce nu stai turceşte? ― Poftim. avea să se întindă în viitor. Fraţii turci alături pe divan. îi pofti doamna Deleanu.. ― Ruhig bleiben.(3) Olguţa privi cu coada ochiului pe Dănuţ. bitte schön. restul poate să-l facă şi Profira. Aşa-i bine? A la turca. Monica îşi privea mînecile. Sărut mîna. ― Explică-i.). 1 2 De pe scări. vă rog (germ... domnule Director? (Germ. ― Hai înapoi. cu sabia şi chipiul în mînă. propuse Herr Direktor. Grigore. Aşa.― Cum ne-aranjăm.. Herr Direktor?. la Herr Direktor (germ. ţinînd recordul încruntării. Monica. tu stai la picioarele divanului cum ai stat adineoarea. stimată doamnă. cheamă-l tu.. întoarse capul obiectivului. Dănuţ.. Are să vie rîzînd. ― Ţi-ai găsit! Nu pune ea mîna pe-aşa ceva s-o tai! Se teme! ― Să-l chemăm pe Kulek. puţin numai. Grigore. mînat din urmă de mama lui şi de blestematul aparat fotografic în care ruşinea clipei de faţă. ocrotită de zîmbetul haiducului cu musteţi de funingină. hai şi tu cu noi. E bine? ― Spune-i ş-aşa Olguţa. te rog. tu stai la dreapta Monicăi. bre! ― Bun. Dănuţ? îl întrebă doamna Deleanu. Olguţa.. Mobilizat din nou în oştile ridicolului.). lăsînd posterităţii profilul unui amiral japonez cu bucle de fetiţă. doamna Deleanu ― cercînd să compenseze cu gravitatea tonului neseriozitatea pieptănăturii şi a chimonoului ― vorbi apăsat: .. Aşa. Dănuţ mergea. El se pricepe. întîlnindu-l pe coridor. Brrr! Crunt mai eşti! Adevărat samurai! ― Küss die Hand gnädige Frau. Ce doriţi. Olguţa. Domnul Deleanu îşi răsuci musteţile. domnule Kulek. Komen sie.. ironică... Vrei să mă superi? Şi-mbracă-te la loc.) 3 Staţi liniştiţi.

îmi plac mînile ţigăncilor fiindcă-s fine şi uscate. ― Nu-mi trebuie.. Cuvîntul acela îl găseşti tu mai uşor decît mine. mai ales pe Olguţa. ― El mă găseşte! zîmbise Herr Direktor cu modestie. Grigore. Eu îs sănătoasă. ― Mama-i fricoasă. şi suiau dealuri ― hăt! în urmă ― se revărsau pe cîmpii. ― Ce-i asta prudent? ― Curaj cu linguriţa.. cu puşca plecată în jos ― ca vînătorii ― Dănuţ îşi ducea oştirile la luptă. ― Eu?? Nuu! ― Tu. ― Tu nu eşti fricos. Herr Direktor. Asta a vrut să spuie mama şi nu găsea cuvîntul. ― Sînt. ― Merci.― Grigore. Olguţa păstrase numai costumul de haiduc.. Şi eu mi-am schimbat părerile de cînd am nepoţi. cînd trebuie." spunea doamna Deleanu. ― Totuna.. Să mă iertaţi cu soarele dumneavoastră! Mă pîriesc eu de ajuns la cărţi! Monica mergea alături de Olguţa. Atîta cochetărie la un bărbat?! ― Dragă Alice. musteţile şi le spălase cu vată îmbibată în colonie. Şi nu uita pariul. supuse. ― Aşa-i bine. ― Ca o doctorie. ca o trenă uriaşă. la adăpost de puşti şi ochi de vînători. Herr Direktor. Olguţa şi Monica. mamă? ― Ca o cucoană.. Începeau de unde răsare soarele. Nu samănă cu mine. şi coborau. ― Olguţa. Pentru expediţia vînătorească ― copiii fuseseră iertaţi de somnul ritual în această zi ― Herr Direktor îmbrăcase haine uşoare de tussor şi inaugurase casca de colonist. de ce o superi tu pe mama? ― Fiindcă-i mama mea. Olguţa. Herr Direktor îşi păstra albeaţa mînilor îngrijite "ca o. călăuzite de împăratul lor. nu fiindcă-s negre.. şi abia capetele lor ajungeau pe viteazul împărat din frunte. ― Grigore. Nu lipseau nici mănuşile cu toţi nasturii încheiaţi. ― Ai să-ţi schimbi părerea.Armatele închipuirii lui Dănuţ. eşti un caraghios! Uite: eu am mîni mai negre decît tine. Herr Direktor. pe o creangă înflorită. ― Ia lasă! ― Vorbesc serios. La cîţiva paşi înaintea celorlalţi. ― E fricoasă pentru tine. Soarele-i sănătate. . mergeau .. Armata din spatele concret al lui Dănut era alcătuită din Herr Direktor. În sufletul ei.. prudent. Herr Direktor. se legănau pasările brodate pe chimono. Oştirile din spatele închipuirii lui Dănuţ erau nesfîrşite. ai cărui paşi erau paşii oştirilor care-l urmau mute. te fac răspunzător! Ţine-o din scurt. ― Ca o ce.

căci ochii verzi.... Oare?. dar zmeul n-avea de unde să ştie ce ştia Dănuţ. culoare ademenitoare de muşte verzui ca ochii Fiţei. Zmeul putea să fure soarele şi să arunce noaptea ca un codru des în faţa năvălitorilor. răutatea ei le întrecea pe amîndouă la un loc. mult mai mare. apoi amuţită. O singură slăbiciune avuse Fiţa Elencu ― de nimeni ştiută: Olguţa... scăpat de robia roşie şi verde a unei limbi şi a unor ochi ― ofta cu dulce uşurare. în cupeu.. pe care nimeni nu cuteza să-l atingă. Cartuşele le păstra Herr Direktor.. Curînd însă. Cu tinereţele fecioarei bătrîne se îngropase în trecut o taină şoptită odinioară.. Cruţaţi de bătrîneţă. peste toţi şi peste toate. . Vlăstar urît al unui neam de oameni frumoşi. Fiţa trecuse ca lăcustele prin lanuri. O plimbare pe iaz. N-avea grijă împăratul! Dădea foc codrului şi trecea mai departe printre flăcări. sultănise vreme îndelungată.. Fiţa Elencu era hîdă pentru întregul ei neam în cumpăna a două veacuri. Ţăranii bătrîni vorbeau că iazu-i blestemat. Peste copilăria şi tinereţa doamnei Deleanu şi peste tinereţa mamei ei. ca pe o inscripţie netălmăcită încă.. cu barca. un înec din care Fiţa Elencu scăpase.. se putea preface în armăsar cu aripi. Putea creşte cît o vacă. însoţită numai de cărţi în felurite limbi. Armata din spatele lui Dănuţ ― mai puţin Monica ― mergea să ucidă o legendă şi să cîştige o prinsoare cu prilejul botezului vînătoresc al puştii lui Dănuţ. Fiţa trăise încă şi după moartea lui. Ochii negri ai fetiţei de cinci ani nu se plecau în faţa ochilor verzi.. ca verdele veninului. o întâmplare nemaipomenită în lunga viaţă a Fiţei. Un tînăr îndrăgostit de Fiţa Elencu. ochii verzi urmăreau deseori prin casă pletele brune şi fruntea scurt şi dîrz tăiată.Cînele împăratului era năzdrăvan... Dar nimeni n-ar fi cutezat să gîndească măcar una ca asta.să ucidă un zmeu străjuit de balauri. răzbăteau dincolo de frunţile plecate în faţa ei. Zmeul avea balauri la poartă şi buzdugan năprasnic în cui. Cu putinţă?. Cînd pleca la Medeleni. Parcă pompierii nu umblă prin foc!. Şi ce? împăratul avea puşcă.. la Medeleni începeau vremuri de bejenie. sora lui mai mare.. În schimb. Deşteaptă pe cît era de slută. Şi-n casa lui conu Costache. . ai Fiţei Elencu.. Înşelarea cu o ţigancă trupeşă de la Medeleni. Înaintea lui Dănuţ alerga Ali cu coada ţanţoş răsucită în sus ca o musteaţă rurală..... Primejdiile pîndeau la tot pasul. Împăratul avea în cartuşieră moarte pentru o sută de zmei şi tot atîţia balauri. Iată obîrşia legendei: în casa lui conu Costache Dumşa. Să poftească zmeul!. O dragoste.. văduvă ― şi o roabă bătută cu harapnice pînă cînd trupul luase culoarea sîngerie a buzelor păcătoase.. aduse de prin străinătăţi ― laşul boieresc. Fiţa Elencu. o luminase. Dar pe împărat îl asculta ca un cîne. pe care o înclina înspre ea. Un boier de pe vremuri o poreclise "soacra bucuriei" şi multele ei nurori nu puteau trăi cu ea în casă..

Şi mata. obrajii aprinşi ai Olguţei. ― Naturalia non turpia (1). Pofta de mîncare pierea. Fiţa purta dantură. Fiţa o privise din cale-afară de lung ― cu toată puterea ochilor şi a minţii ― făcînd-o pe Olguţa să crească mare în viitor. Din clipa aceea. cum domnise Fiţa cu ochi verzi peste toţi.Singurii dinţi de care bătrîneţă o despuiase pe Fiţa Elencu. După masă. pofta-i venise la loc. . Fiţa Elencu începu un post care ţinu mai bine de două luni ― şi care-i grăbi sfîrşitul ― fiindcă dinţii luaseră drumul iazului. dinţii albi şi ţapeni ca un rînjet de strigoi... ca toate celelalte. Rîioasă. Fiţa Elencu nădăjduise că neamul ei de "papă-lapte" mai căpătase o Fiţă Elencu. Olguţa nu-şi pierduse pofta de mîncare: dimpotrivă.). se înmulţeau în voie. Nimeni nu crîcnea. intrase în odaia Fiţei trîntind uşa. Moş Gheorghe scăpase o vorbă ― ca s-o ferească pe Olguţa de iazul necurat ― vorbă necugetată! Olguţa începuse vînătoarea Fiţei iazului în care zîmbea dantura celeilalte Fiţe. Din tată-n fiu. sătenii din Medeleni păstraseră vorba că iazu-i blestemat şi că Fiţa Elencu. erau cei obîrşiţi din gingii. O lăsase moştenitoare. 1 Ceea ce este natural nu este urît (lat. Şi pentru întîia oară în viaţa lor. fireşte. broaştele.. cu plecarea dinţilor. după binecuvîntata ei moarte. Într-o bună zi. Acum.. nici meşteşugul vînătorilor de aiurea. La prînz şi la masă. buzele fără dinţi sărutaseră c-un fel de acră duioşie. Drept răsplată.Se apropiau. Iazul pustiu ca subt lună. cum germinează o sămînţă în mîna unui fachir. Feciorul venise la masă cu pocalul gol. Praştia nu izbutise. ― Eu i-am zvîrlit în iaz. vorbise răspicat Olguţa. la adăpostul legendei. Olguţa botezase cu numele celei răposate o ciudată broască.. ca un nesecat şi diabolic potir cu venin. nesupărate de nimeni. domnea peste celelalte. ocărind cu glasuri din ce în ce sporite priveliştile Domnului. fetiţo. satul întreg ştia că Fiţa Elencu s-a prefăcut în broască fermecată.. sclipea zimţat în bătaia piezişă a soarelui. ostentativ. mirosind a mîl şi a răcoare putredă. ― Să-mi aducă un pahar cu lapte la mine în odaie. Şi. plin de apă. într-o tăcere de oraş îngropat subt lavă. După moartea Fiţei ― spuneau ţăranii ― se ivise în iazul cu pricina o broască neobişnuit de mare şi de îndrăzneaţă. cu broasca cea mare între ele. să pofteşti la mine după ce-i sta la masă. aşa de palid la faţă. în faţa tuturor comesenilor. ― Am venit. . că parcă-şi aducea inima în pocalul fără de dinţi. feciorul aducea într-un pocal albastru.

Încet-încet.. Pînda începuse. fiindcă Dănuţ ştia legenda şi nu-i venea să-nfrunte singur iazul ocolit de toţi. Şi apa e adîncă!. Mîna Olguţei izbucni duşmănos. cuprinse de un brusc extaz. Din vălurele răsăreau capete cu ochi holbaţi de înecat şi s-afundau la loc. Pe mal şedeau broaşte cu gura blazată şi ochi astronomici privind cerul fără stele. ca mii de saci cu nuci scuturaţi. Dar Olguţa pîndea luciul apei din preajma sălciei. îţi spun eu.Răsună dinspre trestii orăcăitul broaştelor. ciudat... lepădîndu-se de puşcă: nu-i bine să te pui rău cu Fiţa Elencu! Ca simplu privitor e altceva.. ciotul părea un trup de cal decapitat. ochi lung cerul pînă cînd îl ajunseră ceilalţi şi porni cu ei alături. Herr Direktor.. Ai s-o vezi acuşi. nemişcate.. Olguţa îşi încerca praştia întinzînd-o prelung cu un gest graţios. Un broscoi încalecă o broască şi împreunaţi se azvîrliră hîzi în apa nupţială.. Dănuţ ar fi fost mulţumit să-l atace Olguţa. Acela-i tronul ei. în cer parcă.. Alte broaşte ţîşniră din apă.. sau din nostalgica paloare-a lunii. Monoclul lui Herr Direktor o aştepta pe Fiţa Elencu. fără să le alunge din lenea lor şi-a mîlului. de-a-ndaratelea ― ca cineva care se teme să nu fie prins pe la spate ― soarele roşu. că-i vin eu de hac. Ridică puşca. întretăiat de bocete. cu salturi de gumă trecură prin mîl. cu copitele în apă şi-ncremenit. de văicăreli şi tînguiri ― ca psalmodia unei sinagoge. ― Tu o cunoşti. Herr Direktor. privindu-l. iute. Olguţa.. ― Olguţa.. mult mai încolo de mal. Olguţa? ― Sigur. Incomat de lintiţă. ca pe-o uşă îndărătul căreia o mînă . ci din cîte un trup bubos şi moale ca de bătrîneţă viermănoasă. De aproape broaştele erau soliste. Şi apa e ciudată ca o neînsufleţită mînă de mort... Nu pot s-o sufăr! Aşa-i de obraznică! ― Lasă. ― Nu. Dănuţ nu se simţea la îndemînă. ca dinadins.. Hămăitul lui Ali le făcu să tresară. mare şi rotund se-ndepărta de iaz. Lui moşu Puiu nu-i pasă. rămînînd în genunchi. gîndurile încep să vorbească singure. care deodată poate să te apuce şi să te tragă dincolo. Orăcăitul se dezlănţui mai pătimaş.. Monica asculta ţînţarii al căror ţiuit apropiat era ca freamătul tînguitor a mii de vioare. arătînd cu degetul un ciot de salcie săltată deasupra apei. Prin apă îl pîndeau mii de ochi. Cînd vorbele amuţesc. . Larma crescu patetică. Şi puşca încărcată. Lătratul lor acuatic nu pornea vulcanic din craterul soarelui de-apus. Şi praştia Olguţei pe deasupra. Herr Direktor aprinse o ţigară. oprit din salt. ― S-aşteptăm. poate că iese-n altă parte.împăratul redeveni Dănuţ. urmaţi de un inel de-argint înfiorat.

Şi toate broaştele. Acuma trage. sau din salcie. N-ai frică.Broaştele se risipiră. Nu face zgomot. Luă puşca. altul îl întorcea îndărăt. L-am scăpat pe decan. ştirbă şi guşată. O broască întoarsă pe burtă deveni nufăr alb. o îmbărbătă Herr Direktor văzînd-o că-şi astupă urechile în loc să apuce puşca. Herr Direktor aruncă ţigara şi trase trăgaciul. zvîcneau noroadele mucegăite.. ― Urîtă! şopti Monica strînsă de un fior în spate. Ia să te văd. piatra porni. Glonţul porni. ― Înveţi. Cu mişcarea elegantă a vînătorilor ― asemănătoare cu destinderea în salt a ogarilor ― Herr Direktor sprijini puşca de umăr şi trase din nou. inima rănită. începe tu. Să ne luăm măcar revanşa cu membrii baroului. interveni Olguţa.. Răposata Fiţa Elencu răsărise din apă. Ai scăpat-o. înghiţită Fiţa Elencu . stîngace ― aşa cum fumează femeile care nu ştiu ― şi trase la noroc. E rîndul tău.. Dănuţ cinci. ― Pauză.. În jurul sălciei. ― Monica. Ali alerga de-a lungul malului. ― Ce zici.. ― Nu.. ― Acuma să ştiţi că iese. Dojana Olguţei o hotărî. dragă. Părea că se luptă cu ţînţarii: el prea mare. Piatra după glonţ. Fiţa Elencu îi privea. S-a făcut? ― Bravo. Herr Direktor! Lasă că le-arăt eu! ― Dănuţ. Monica. Fiţa Elencu nu se clinti din faţa puştei. ― Hai să plecăm. şopti Olguţa cu fruntea brăzdată. Broasca Olguţei făcu un salt deznădăjduit şi căzu pe apă. se grăbi Dănuţ.rămase numai în ochii vînătorilor salcia goală . Prohodul broaştelor. te orbeşte lumina....apăsa clampa. . măi băiete! Ocheşte liniştit.. ― Sst! Nu vorbea nimeni. mai mînios. Nu te pripi.. Dănuţ. Galeş şi sinistru.. ― Uite-o! Nu trage. Şi glonţ şi piatră în zădar. mai buimac. mă supăr. E greu să tragi în apă. cu lăbuţa. Institui premiu un leu de broască. Monica îşi astupă urechile. Şi deodată. Un pocnet îl alunga înainte. Urîtă broască! ― Urîtă broască! oftă Olguţa. Mai stai. moşu Puiu. moşu Puiu. Olguţa. subt apă... ― Eu nu ştiu.. împrejmuind cu ochi şi bube salcia. Să facem bilanţul. ― Un leu pentru Monica. gonea parcă şi glonţ şi piatră. Burduhănoasă ca un idol chinezesc. din ce în ce mai urlător.. începură a prohodi în cor. arătînd cerului. Monica are doi lei. Olguţa opt. leproasă. ei prea mici. Eu aştept. E rîndul Monicăi. Herr Direktor? ― Ştiu eu!. hămăind. Eu ţin contabilitatea.

. pînă cînd ţelul se încrustă în burta albă ca un ciob de lună. Nu răsărise luna pe acolo. Răsăreau stelele pe cerul creştin. şi ochi. Dănuţ ascultă porunca epică. broaştele amuţiră ca să răsune singur glasul celei de pe salcie. Adică tu l-ai cîştigat.împăratul se întorcea singur de la luptă. cu puşca aplecată în jos. ― Herr Direktor. ― Olguţa. răspunse tare Olguţa ca s-o audă şi Olguţele din trecut. AH! Ali ! Hei-hei!. ― Olguţa. De astă dată. Un cataif cu frişcă de la mama şi un flacon de parfum de la mine. trupul se prăvăli în apă.. Olguţa! Asta-i lovitură de maestru. În naltul luminiş. o stea tremura ca prinsă în pînze de păianjen. păstreaz-o. De-acolo sau de-aiurea?... cimpoaie. visul unei nopţi de vară suna pe hotarul toamnei. Olguţa i-o luă din mînă fără să-l asculte. Fluiere şi flaute.. cu . şi nimeri. Numai păpurişul din fund suspina uscat. Bietul împărat! Numai el îşi primejduise viaţa pentru ostaşii lui şi pentru liniştea împărăţiei.. şopti Dănuţ lepădîndu-se de puşcă. tălăngi.. sări Dănuţ cuprins de entuziasmul darnic al marilor evenimente. În tăcerea topită şi-n umbra clipei vinete suiau cirezile negre din fundul pămîntului. deschidea alaiul. Pe iazul vînăt de înserarea cerului se făcuse linişte. O luă la goană îndărăt. Fiindcă-mi era frică de ea. îndărăt iazul cu Fiţa Elencu. Obrajii îi ardeau ca atunci cînd intrase în odaia Fiţei Elencu pentru răfuială. am cîştigat pariul. ― De ce. trage tu. ― Olguţa. ― Merci. unde eşti?. eu nu mai văd. Lătratul lui Ali crăinicea victorii. Dănuţ.. îşi sprijini cotul de genunchiul celălalt.. pentru paloarea de argint a unei zări. Îmbrîncit de glonţul care-l găurise.. de mult trecuse soarele. Trebuia s-o ucid.. .. Meriţi o puşcă de vînătoare.. ― Ali. ca o pădure gata să-nflorească sau să piară subt secure.. Acesta fu epitaful celor două Fiţe.. Din inima Olguţei şi din puşca împietrită glonţul ţîşni. Înainte era cimitirul de la marginea satului. Labele Fiţei izbucniră în sus. ― Bravo. ca braţele unui blestem. îţi dau ţie puşca mea. măi drace? ― Aşa. Muzical.. înnăbuşit şi gros. Eu am să am puşcă de vînătoare. mînate de un hohot de rîs hurducat. Dar moşu Puiu era înaintea iazului. Oştile îl aşteptau mai încolo. vin aici! Ţine-l de gît. De unde răsuna?. Olguţa se lăsă într-un genunchi. cobze şi vioare.. Ce împărat de treabă! Ce împărat viteaz! Bravo lui! ― Moşu Puiu. nu se putea să scape. şi ochi. tragice. viole şi violoncelul monocord al buhaiului de baltă cîntau din trei zări întunecate ― albastru..― Ssst! Herr Direktor! Fiţa.

Herr Direktor. ― Bine. şi te-aş ruga ceva. cîntărindu-i cozile cu palma. Olguţa oftă amar. ― Şi ţie? ― Mie nu.. aşa-i c-ai obosit? o întrebă poruncitor Olguţa... ― De ce. măi drace! Ce-ţi mai trebuie? Acuma eşti băiat: ai pantaloni. Herr Direktor. Herr Direktor! Spun prostii.... Olguţa? Ce mai vrei? ― Nu ştiu!. Dumnezeu! Herr Direktor schimbă un zîmbet ateu cu steluţa de sus. Îţi spun eu. ― Puţin! ― Da tu. ― Da tu. . fiindcă-s fată. Herr Direktor?! ― Ajungem îndată.. ― Ei. ― O iubeşti. de ce nu-s eu băiat? ― Aşa a vrut Dumnezeu ! ― Ei. ― Nu.. Da ştiu eu. Mama singură. ― Şi pe mine? ― Sigur. cocostîrcul! ― Cine atunci? întrebă şi se-ntrebă prudent Herr Direktor.. ca nişte falnici cozonaci abia scoşi din cuptorul verii. ― Atunci ce vrei să fii? ― . ― Herr Direktor. ― Sau cocostîrcul. mai avem. ― Atunci de ce vrei să fii băiat? ― Eu nu vreau să fiu fată. Monica? ― Da. ― Nu-s băiat..Eu aş vrea să fiu ca tante Alice.. ― Dragă Herr Direktor. ― De ce tocmai mama? ― Ca să mă persecute. ― Ei! ― Ba da. îl încredinţa Olguţa. încetinind pasul. Herr Direktor. ― Îţi plac băieţii. ― Monica. ea e prietena mea. ― . ― Mama.Vezi. Mama şi tata au vrut. Treceau în dreptul stogurilor de fîn rînduite pe cîmpie. Monica? o întrebă Herr Direktor. ― Şi nu eşti tu mîndră să fii la fel ca mama? ― Asta-i altceva. Olguţa? ― Mie?! Nu pot să-i sufăr. Mamei îi place. De ce nu l-a făcut fată pe Buftea? ― Lasă-l în pace.puşca. amplifică scrupulos Herr Direktor..

istovitor de elastic. ― Spune tu ce vrei. Lui Dănuţ. lovindu-se una de alta pe neaşteptate. sigur. Cu picioarele cosite Monica se opri în drum. ― Şi mama ce-are să spuie? ― Are să ne-aştepte. ― Să ne aşezăm. Pe măsură ce se îndepărta mai tare de cei rămaşi pe loc.. ― Sigur. Inimile celor doi fugari. şi zvîcniră în sus. Herr Direktor. Se întoarse îndărăt. Cu dinţii şi pumnii strînşi. se oferi Monica.. calm.. îl apucă de mînă. închise ochii şi ţipă. ajutor!".. tra-raa. . ― De ce m-ai strigat? Ţinea puşca de ţeava. ― N-are să-ţi fie frică? ― Nuu. îi căzuse puşca din mîini în dreptul Monicăi. ― Lasă-mă. hăuli ecoul dezmăţat.. Eu am să-i spun. ― Da să-mi promiţi că faci. ridică puşca şi încruntat se porni asupra Monicăi.. ― Cu biciuşca! ― Ba cu mîncare bună şi caldă fiindcă noi am cîştigat pariul... ― Spune.. Dănuţ. ― Şi de ce fugeai? ― Mi-era frică. Herr Direktor. ― Aşa să-i spui. stop! "U-uuu. dacă promiţi. Monica. ca un greier negru şi strident. ― Moşu Puiu. cu patul proptit în pămînt. Dănuţ. Ţipătul Monicăi îl opri. Dănuţ? ― Eu.. minţiră buzele Monicăi. Dănuţ. ― Spune că da. gîfîind: "Dănuţ.― La dispoziţie. Nu vezi! Ce cauţi aici? ― M-a trimis moşu Puiu să te chem înapoi. alerga mai iute. Dănuţ. mă duc eu să-l aduc. Şi spaima.. sorbind adînc răcoarea serii. În schimb vorbele-i erau anemiate ca aripele fluturilor strînse în degete brutale. căzură-n jos. Monica nu mai poate. Dănuţ! Kami-Mura. spăimîntată de singurătatea lui Dănuţ. ţipa-n tăcerea ei: Dănuţ. ― Depinde.. Uite.. se făli glasul învîrtoşat. Ea se supără.. ― Spun. ― Vra să zică mi-ai promis? ― Să zicem! ― Hai să ne odihnim. Monica o luă la goană orbită de întuneric. ― Aha! ― Te rog să nu mă spui Olguţei. în sprinteneala fugii. de fier. Da unde-i Dănuţ?. dezminţite de obraji. mută. oo-ooop". Nu vezi că ţin puşca? ― Tu eşti.

..― Şi eu mă supăr ! ― Nu te supăra. estompînd treptat silabele fioroase. mîna vrăjitoarei în cealaltă ― şi la drum! Împăratul se ducea să înece vrăjitoarea în sîngele balaurului răpus. Din nou goana clocotea în el. cu aceiaşi ochi. Dănuţ. ― Eu merg cu tine. o vrăjitoare aţinuse calea împăratului.. încuiate în apropierea cimitirului. ― Şi ce vrei? ― Să mergem înapoi. ― Dacă-ţi place! Eu mă grăbesc. ce frumos e! Aşa se dezvălui sufletului Monicăi.. ca şi curajul său. unde vrei. Monica privea cerul cu ochii măriţi ca şi cum ar fi văzut zborul unui înger...... Dănuţ.. ― Unde-s? se răsti Dănuţ dînd drumul mînii de prisos de acum .. întîia noapte lirică a lunii.. Dănuţ îşi stăpîni un oftat de uşurare. În ajutorul vrăjitoarei săriseră din cimitir toate duhurile rele. îl privi pe Dănuţ. ― Ştii tu ce-i acolo? o întrebă Dănuţ. Cu mînile ― fiindcă isprăvise gloanţele ― împăratul se luase la trîntă cu ea. eu cu tine vreau. ― Nu. da nu mai pot. Două mîni se încleştară. Hai cu mine înapoi. ― Vai. ― Satul.. Dar mîinile împăratului erau de fier... nu. ― Ştiam eu! ― Cu tine nu mi-i frică. ― De ce. Din marele belşug ceresc cădeau steluţe. Da parcă şi tu veneai înapoi. Dănuţ! ― Ţi-i frică? ― Cu tine. Dănuţ. Apoi. arătînd cu ţeava puştii.. ― Vai.Bine. Halal de-aşa împărat!.în drum. stele şi luceferi prin noapte şi prin veacuri. ― Lasă-mă să te ţin de mînă. ― Hee! Cred! ― Tu eşti băiat. Ci-mi-ti-rul. vorbi tare Dănuţ. Dănuţ. Hai mai încet. ― Ce stai? Dănuţ întoarse capul îndărăt. ― Dănuţ.. nu vrei să mergem mai încet? ― N-ai decît să rămîi singură. Eu îs fricoasă. ― . Dănuţ. Porniră.. Dănuţ? Moşu Puiu ne aşteaptă. Puşca într-o mînă.. ― Aîî! Am spus o dată! . ― Şi dacă nu vreau? ― Atunci mergem acasă. eşti curajos. Dănuţ.. ― Mă plimbam. ― Nu. Paşii lui Dănuţ creşteau.

Monica se trezi în fîn gîdilitor şi parfumat ca un îndemn la rîs. Aşa-i ghini!.. Olguţa răsărise din car. şi poate şi pe cer ― o umbră mitologică răsuci gîtul unui balaur cu limbele vîlvoi. Vorbeşte mai tare. boierule!. de mare şi bun ce era. Un alt păpuşoi fu tolănit pe cealaltă coastă de-o mînă deprinsă cu focul. posomorîtă cu toată veselia flăcărilor. moşule.. moşule? ― . săracu! interveni Monica. . trase cu ochiul şi la faţa lui Dănuţ. ― Crede-mă că nu. ― Ei comedia dracului! oftă din greu Dănuţ.. N-auzi? Moşul se întoarse clipind.. n-auzi odată? ― Aud? ― N-ai văzut un domn şi-o domnişoară? răcni Dănuţ ca pentru cineva din lună. ― Tu să taci! Mo-şu-le..înainte. îl privi pe Dănuţ cum priveşti o rîndunică pierdută în cer.. Mai staţi oleacă la foc.. suspină Monica. şi-şi căută de treabă mai departe. cu stelele deasupra şi şoaptele Olguţei la ureche. Dănuţ îi întoarse spatele. În locul vînătorilor de broaşte ― ca într-o vrajă ― un moş decorativ cocea păpuşoi la un foc aromat de vreascuri şi coceni. A!. Ia luaţi cîte-un păpuşoi. Dănuţ! Aici erau. La auzul vorbelor. ― N-auzi. îndoindu-şi degetele înţepenite de strînsoarea viteazului împărat. moşul se aplecă şi întoarse un păpuşoi rumenit: pe stogurile de fîn şi pe cîmpie. al moşneagului ar fi acoperit cîteva fălci. sau o gîză prizărita printre ierburi. urlă Dănuţ. Dănuţ. ― Moşule. ― Moşule. ― Du-te şi-i caută. ― Ha? ― Poate că n-aude. Autoritar. roşu la faţă. ― Eu mă duc să-i caut. n-auzi? ― N-am văzut ni'că! Ei! ― Eşti sigur? ― Ţi-ai bătut joc de mine! se întoarse Dănuţ către Monica. făcînd semn Monicăi să tacă şi să vie. Înălţată de braţele lui Herr Direktor.. Dănuţ bătu cu patul puştii în pămînt. pe jumătate în bătaia flăcărilor. Moşul trase cu ochiul la carul cu boi oprit în drum. ― Poate că-s mai încolo.. ― Da nu-s! ― bătu el din picior. ― Crede-mă c-aici i-am lăsat! se apără Monica.. Cu ochii micşoraţi şi troieniţi de sprîncenele albe.. ― Hei! Moşule! Eu îs de la curte!... Dacă şi surîsul ar fi să aibă umbră. ― Parcă ţi-ar fi nevastă.

― Parcă eu nu ştiu să mîn! Hăis. strîmbîndu-se elastic: serioasă. hoo! ― Uf! . n-auzi? Vin şi eu. ― Herr Direktor. ― Monica! Unde eşti. veselă sau tristă. ― Moşule. ― Lasă-l să te aştepte! ― Să stea singur? ― Sigur. şi celelalte". mă laşi aici? ― Păi cum? ― Moşule. Olguţa o vedea ilară şi-i venea să-i scoată limba. scîrţ-scîrţ. ― Uite luna! ― Luna-i? ― Luna. păturînd în pănuşi păpuşoi copţi. Aşa a vrut! Olguţa înjumătăţi păpuşoiul adus de Monica. Buftea.. trebuie să pornim spre casă. boală! îndemnă ea boii cu glas prefăcut. Moşneagul se porni de lîngă foc. Parcă-i făcea în ciudă! Cu pas împărătesc. "Un taraf de lăutari.. ― Cheamă-l pe moşneag. ― Moşule.. ― Apoi te las cu bine. Se înfruptară toţi trei. carul scîrţîia. Moşneagul lîngă boi. ― Olguţa. Şi numai Dănuţ lîngă foc. măi copchile măi! Nu porni... Stai. boierule. ― Iaca mă cheamă nepotu-meu. Hăis! Scîrţţ-scîrţ. c-o mănîncă lupchii. suflînd în palme. boii trăgeau.. ― Lupii? murmură Dănuţ îngîndurat. Culcat pe spate. Dănuţ. Herr Direktor privea cerul prin monoclu. ― Kami-Mura! ― Buftea. Calea laptelui adia pînă-n zare.. ― Aşteaptă-ţi copchiliţa. Scîrţ-scîrţ. N-o lăsa. ca vîntul într-un lan astral de rochiţa rîndunelii. oftînd. dori tainic Herr Direktor. . boierule. strîngîndu-se lîngă foc.. Monica? ― Aici-s. Dănuţ dădu un binemeritat concediu bravului împărat. fără gură şi sprîncene lineare. luna care-o văd copiii mici prin somn. să-l chem şi pe Dănuţ. scîrţ-scîrţ. Samănă cu tine.― Olguţa. legănîndu-şi coarnele prin stele. ai băgat de seamă? Cînd mănînci păpuşoi parcă paşti ! ― Merci! ― Să-ţi mai dau? ― Reste ! îmi stric pofta de mîncare. cînd ai oreillons ! Răsărise colorată ca un abţibild.Din car. ― Iaca pornesc.

― Asta-i joacă?! ― Joacă de oameni mari ! ― Mai rău decît copiii. Şi eu am băgat de seamă că ziua nu făceau aşa... Constatase din auzite prezenţa ei şi o găsise în turbinca lui Ivan. Şi-n urma noastră veneau nişte domnişoare care se sărutau cu domnii... eu nu le lăsam să mă sărute pe obraz. cutii cu sardele. îţi spun pe onoarea mea. ― Buftea. ― Vra să zică nu eşti bine cu luna? ― Nu. Herr Direktor. Olguţa. că domnişoarele celea se sărutau pe gură cu domnii de-acolo! ― Vai de mine! ― Crede-mă. Herr Direktor? ― Se jucau. fără s-o privească pe cer. Olguţa. oftă Herr Direktor.. era stăpîna unei băcănii mai mare decît a lui Ermacov de la Iaşi. ― Ce ţi-a făcut la Slănic? ― Trebuia să ne plimbăm pe lună. ― Vin să te pup. spre gustare. Dănuţ o vedea punînd în vastul coş de hîrtie. Tu ai periuţa ta. ― I-auzi! ― Da. spune-mi drept dacă ţi-ar veni ţie să te săruţi pe gură cu o cucoană care nu ţi-i rudă? ― Aaa! Mai ales! Sigur că nu. Herr Direktor.. ― Da cu cine seamănă? Cu tine? ― C-un nătărău de bostan! glumi Herr Direktor. ― Herr Direktor. Uite: Monica-i prietena mea. Herr Direktor. Eu mergeam de mînă cu Buftea. C-un glob de aur? ― Lasă-mă-n pace.― Nu seamănă cu Dănuţ. mie mi-i antipatică luna. Numai cînd era lună. Cînd o văd îmi vine ciudă. desfăcînd un hîrzob de păstrăvi afumaţi. Herr Direktor. Herr Direktor! Eu n-am să mă joc aşa niciodată. Herr Direktor. .. înainte. cu vîrful cuţitului. întinzînd. tăind patace roşcate de salam. Olguţa! protestă Monica după o scrupuloasă examinare. cu faţa ei de lipovan gras. o aşchie grasă de caşcaval de Penteleu. spune şi tu cu ce seamănă. Eu vedeam umbrele lor.. deschizînd cutii cu măsline marinate. Da atunci eram mai mică. De ce se sărutau. Spune tu. ― Vezi. Monica. Pe atuncea eram eu mică. ― Şi-acum eşti mare? ― Nu. ― De ce? ― De la Slănic.. Luna din turbinca lui Ivan. De asta. ― Fii politicos! Ai noroc că-s bine dispusă. Dănuţ nu se gîndea la lună. ― Sigur. Asta-i greţos. mă spăl eu pe dinţi cu periuţa ta? ― Nu. Lui Dănuţ îi era foame.. Herr Direktor! Ei.

acoperite de rîsul greierilor şi-al cosaşilor. severă ca o alegorie a Justiţiei casnice pentru acei care întîrzie la mese. Herr Kulek se apropia. ― Borşul. ― Am cîştigat pariul.. să spui că nu ne-ai văzut. ― N-ai văzut pe boieri. Ştii. ― Patapum. Spiritual. cu braţul încolăcit pe mijlocul Anicăi: Ţinea farul în mîna ridicată. ― Hm! Ai să te-afuriseşti. ― Ali! Doamna Deleanu se ghemui. Cu lampa într-o mînă şi cu lingura de salată în cealaltă. ferindu-se. Parcă am avut o presimţire: cataifu-i gata. şi aşa? ― Păziţi. ia vin să grăim oleacă. ― Lasă că le-arăt eu! Neam spurcat! mormăi moşul trecînd lîngă boi. Şi tu nu faci ca domnişoarele de la Slănic. ca pe o halbă. o clipă. c-o arunc pe Fiţa. ― Borşul. zvîrlind ţigara.― Pupă-mă. copii! Au trimes după noi. ― Nu te superi? ― Nu. groaznica poreclă. ― Adevărat? ― Veşnica ei pomenire ! intonă Herr Direktor.. ― Iar Anica! se supără Olguţa. moşule? întrebă distrat Anica. ― Moşule. ţipă Olguţa avîntîndu-se din car pea doua treaptă în braţele domnului Deleanu. Herr Kulek lumină luna cu farul şi trecu mai departe.. ştergîndu-şi musteaţa. Mănuşile lui Herr Direktor purtaseră. boală! Hohote de surdă veselie porniră din fînul carului. gudurîndu-se frenetic. Profiro! intonă corul din car. Profiro. După mănuşi sări din car Ali. ― Poftim! Car cu boi vă mai lipsea! Domnule automobilist. zîmbi Herr Direktor recunoscînd farul de la automobil şi presimţind ce adăpostea. un tunel gălbui găuri noaptea. neamţu cu căruţa dracului. se . mamă dragă.. ― Ferească Dumnezeu! La intrarea în sat. întreabă-i. ― Ne-am fript. Are să te-n-trebe o ţigancă ― glasul Olguţei scăzu ― care umblă cu un neamţ. ― Ura pentru cataif! ― Dar n-am să vi-l dau fiindcă vă faceţi de cap. Tu eşti rudă cu mine. doamna Deleanu îi aştepta pe scări.. vorbind Anicăi ca unei surdomute de acelaşi neam. ― Uf! Slava ţie Doamne! răsuflă doamna Deleanu. prin zarva cînilor din curte şi din sat.. bum. strigă domnul Deleanu din cerdac. Dă-ni-l de sufletul lui Patapum. ― Să grăim! Moşul rămase în urma boilor. Moşule. fa! Chei din faţa mea! Hi. acum se vine la masă.

de culoarea miezului de noapte vînăt de duhuri necurate. Olguţa arunca cojiţele. Ţi-i foame? ― Grozav. luminoasă în lumina lămpii. intra răcoarea prin ferestrele deschise: venise toamna. împodobit cu frunze bahice. ca nişte insulte farfuriei. de cîte ori ţi-am spus! . degetele aşezau cojiţa în farfurie. Partea a doua I "MEDIUL MOLDOVENESC" Că dintr-un cantalup ţinut la gheaţă. ca pentru un joc de şah: se apropia sfîrşitul vacanţei. Aducea castronul cu borş. spală poama. Dănuţ mînca poama. ― Dănuţ. Hopa. de culoarea nopţilor albastre iluminate de somnul lunii ― se îngrămădeau redeşteptînd icoana zilelor şi nopţilor trecute. ― Poftă mare. În farfuria lui sîmburi şi coji nu existau: numai scheletele verzi ale ciorchinelor înlăcrimate. greierii şi ochii cînilor. o dezbrăca de cojiţă între buze şi. ― Buna sara. Olguţa a împuşcat broasca. ― De miere! adăugă Herr Direktor. scuturîndu-se de fîn. tante Alice.. În tăcerea deplină. ― Grigore! Nu-ţi dau cataif. Coşuleţul cu struguri din mijlocul mesei. lumina. pe cînd gura alegea sîmburii de miezul apos. ― Bravo! Cu fîn zburlit în părul blond şi cu obrajii rumeniţi.jelui Olguţa arătînd moartea declamatorie a basetului. vehement. iute şi plural. ― Daa? Buna sara.. de culoarea amiezelor bălane. Nie. mestecînd un colţ de pîne.. delaolaltă cu lumina soarelui. meditativ. Aburii borşului pictară nostalgii pe feţele înfometaţilor. Monica clipea. ― Are Kulek şi pentru mine! Paşii Profirii duduiră. tante Alice. ― Asemenea. vorbiră numai lingurile. Monica. potaie! Boii porniră visători prin ocara cînilor. Monica desprindea boaba. boierilor! le dori moşul. Struguri de culoarea dimineţilor blonde şi-a celor verzui. boală!. ― Da unde-i Anica? N-aţi întîlnit-o? ― Caută luna! mormăi Olguţa. plecîndu-se. moşule! ― Hii.. preocupată de mişcare mai mult decît de gust. ― Ce-avem la masă? năvăli Dănuţ scuturîndu-se ca un căţelandru scos din apă. de culoarea amurgurilor profirii.

"Ce-i aia?" "Cine-i ăla"? ― Cine-i ăla. ― Un chibrit.. Poftim: o singură cutie. plîngi? Dănuţ făcuse un spirit pe tăcute.. Dănuţ era tăcut pe dinafară şi limbut pe dinăuntru. ― De ce-or îi dispărînd cutiile de chibrituri? întrebă domnul Deleanu.. Aşa scăpase de Olguţa! Îndeobşte. şi mai presus de toate. ― De la Prometeu cetire? ― Te cred. nu chibriturile. turnînd apă clocotită în ibricul de cafea. Cînd domnul Deleanu explicase Olguţei că hoţul focului fusese pedepsit. Dănuţ ar fi spus spiritul. Herr Direktor alese un chibrit din cutiuţă... ― Şi cine l-a răzbunat? ― Literatura. Dănuţ gîndise: "S-a fript!" Dacă n-ar fi fost şi Olguţa. A murit. aprinzîndu-şi ţigara şi punînd cutia în buzunar. o nouă infracţiune: delictul prometeian. ― Fiindcă toţi furăm cutiile de chibrituri ale celorlalţi! Dă-mi înapoi cutia. ― Bravo. ― Poftim cutia. o nemulţumea surîsul lui Dănuţ.Dănuţ muie strugurii în apă. cînd se va face revizuirea codului penal. Parcă eşti Patapum. ― Şi el s-a făcut haiduc? ― Nu. A furat focul zeilor şi zeii l-au pedepsit mai rău decît pe hoţi. Aş face-o numai ca să văd capul mai multor colegi de dincolo. ― Focul.. încruntată. Anumite discuţii însoţite de zîmbete. înghiţind înainte: se apropia şcoala.. ― Să ştii c-ai să capeţi apendicită! De ce înghiţi sîmburii? "De-ar da Dumnezeu". omule. ― Ce cutie? ― A mea. ― Dă-mi cutia. Doar nu-ţi cer luna! ― Imposibil! Cutiile de chibrituri dispar. papa? ― Un viteaz. Olguţa tăcu. . zîmbi doamna Deleanu.. Olguţa. maşinal. Revanşa mi-o iau la caimac. ― De unde! A mea e. Ei! drăcie! Două cutii ieşiră din buzunar. Grigore! Voi propune. Şi pe deasupra. Am scos-o din buzunar. numai să fie cafeaua blănită. ― Bine. o supărau ca o convorbire într-o limbă pe care nu o înţelegea îndeajuns. dori Dănuţ în sinea lui. ― Ai dreptate! Mare minune cu chibriturile ! Se vede că au un element penal în compoziţia lor. ― Hm! îţi şade bine: de asta te-am întrebat. La dulce. ceru doamna Deleanu. ― Ce rîzi? ― Am nimerit o boabă acră.

Olguţa.. Mamă dragă fă-mi şi mie o cafea. hai şi tu. Olguţa-i oferă ceai sau dulceaţă. De altfel. oftă Olguţa. deasupra flăcărilor.. ― Bine că vine şcoala. ― De ce? ― Fiindcă enervează.. ― Lasă că-ţi dă tata din farfurioară. ― Închipuieşte-ţi că nu! Bineînţeles.. mamă dragă! Merci.Fiindcă ajută digestia. de ce spui tu. Să am şi eu puţină vacanţă. ― Olguţa. Acuşi trebuie să vă culcaţi. un pic. Olguţa învaţă uşor şi cu . lecţiile sînt discuţii. şi raporturile dintre ele camaradereşti. Ţinînd ibricul de coadă. doamna Deleanu începu culesul caimacului. mamă! ― Cafeaua nu-i pentru copii. Dănuţ. clăbucită şi mînioasă ca un curcan de şocolată. că ai să iei bani? ― Fiindcă aşa se spune. ― Şi tu ai nervi şi fără cafea. ― Cine-i profesoara Olguţei? ― O fată excelentă. combativă. plimbă-te pe afară cu Monica. cînd verşi cafea. ― Olguţa! Azi am pus faţa de masă... ― Să-ţi fie de bine. îmi dai cafea? Domnul Deleanu îşi umplu farfurioara. În jurul ibricului de cafea.poate fiindcă înăuntru nu era Olguţa. oftă mama Olguţei. Bruna furtună din farfurioară azvîrli un val şi pe faţa de masă. adăugă domnul Deleanu simţind privirea de Neptun a doamnei Deleanu îndreptată asupra lui din clocotul cafelei. hora violentă a flăcărilor se rotea uşoară. Papa. Herr Direktor începu să rîdă. cafeaua se umflase deodată. un picuşor de poftă. ― Ştiu. s-o răcoreşti.. mamă dragă. nu te obrăznici! ― Dacă mi-i poftă de cafea. tante Alice. ― Mult sînge rău trebuie să-i mai facă. ― Suflă. Du-te şi te spală pe mîni. ― Nu mai pot! gemu Olguţa. ― Atunci tu de ce bei? ― . ― Şi eu n-am digestie? ― Ai şi fără cafea. Olguţa.. ― Atunci de ce te superi cînd vărs eu? ― Îţi mulţumesc! ― Pentru puţin. şi profesoara convorbiri instructive. "Fuuu!" Bolborosind. M-am umflat.. ajunge. papa! Hai. ― Ia mă rog! ― Te rog. ― Mamă dragă. Monica! După ce rămaseră singuri. începu Olguţa după ce-şi sorbi cafeaua. şopti galeş Olguţa.. ― Merci.

Şi nenorocirea e că pentru tine va fi mereu copil... Ce intenţii aveţi voi cu privire la Dănuţ? ― Cum? E foarte simplu. ― Păcat?! Gîndeşte-te că-i fată. răspunse repede doamna Deleanu. tu n-ai nimic de spus? ― Eu sînt de acord cu Alice... ― Intern? ― Vai. ― Nu.. îi de-o vrîstă cu voi! ― Biata Profiriţă! De la ea nimic nu te poate supăra.. . Herr Direktor. de o prietenă a voastră din copilărie...plăcere: singura moştenire simpatică de la Fiţa Elencu!. nu haiduc! ― Da. ― De loc!. Grigore... "Dănuţ îi mai prostuţ: el samănă cu mama lui. Avea mare admiraţie pentru Iorgu. începu Herr Direktor. ― Numai? ― Mai ştii?!. E latifundiară inexpropriabilă în împărăţia cerurilor.. fiindcă a venit vorba de Kami-Mura şi fiindcă a sunat ceasul plecării. La ce liceu vreţi să-l daţi? ― La Liceul Internat. ― Deja? ― Dacă nu mă daţi voi afară mă dă toamna.. Tu şi cu Dănuţ nu sînteţi genul ei! Îi plac oamenii limbuţi şi agresivi. Şi sînt convinsă că prietenia cu Monica şi viaţa împreună or s-o mai îmblînzească... ştergîndu-şi monoclul cu batista. Da-i plac toreadorii!. da.. Vra să zică e băiat... ― Şi? ― Punct... eă această amabilitate mi-a fost servită în faţă. ― Copil.... îţi aduci aminte ce obrăznicii îi spuneai? ― Da.. Grigore! Se poate una ca asta! Dănuţ intern?.. Aşa-i şade bine Olguţei.. ― Mai trăieşte?! ― Dragă. aş vrea să limpezim o chestie care mă preocupă serios. Săraca!." ― Închipuieşte-ţi. ― Domnişoara Dobriceanu. Şi ea e un mieluţ. Să fi fost Dănuţ ca ea. Ce vrîstă are Dănuţ? ― Unsprezece ani. ― Iorgule. Îl dăm la liceu. ― Cine? întrebă rîzînd. Şi cum spuneam. Extern.. fiindcă se apropie plecarea. ca pentru o luptă cu ochii.. probabil un flirt.. ― Păcat ar fi! suspină domnul Deleanu. Chestia-i limpede ca apa. nu ştii? ― Perfect. Săraca! ― Dragii mei. ― Grăbită mai eşti la puncte! ― Nu văd unde vrei s-ajungi? ― Îndată. Iorgule. nu! Băiat. fireşte.

Alice. zîmbi domnul Deleanu. cu oarecare îngrijorare totuşi.. eu îs mai modest ― e să-i văd oameni. ― Ţţ! ― Şi tocmai de asta eşti primejdioasă pentru educaţia unui băiat. ― Dragă Iorgule. tu eşti un om de ispravă: îţi iubeşti copiii.. nu-i coşi la loc fiindcă te bizui pe noroc şi ai ferma convingere că norocul se preocupă de nemurirea aţei de care-ţi atîrnă nasturul. în căpăţîna asta fără de plete poetice. Sînt convins că Iorgu gîndeşte la fel: spune. ― Şi? se impacientă doamna Deleanu. Vă-ntreb: ce-are să se aleagă din Dănuţ dacă va face liceul aşa cum vreţi voi? Doamna Deleanu ridică din umeri. Aşa-i? ― Poate. Aşa că toată afecţiunea mea.. Ştii. M-a ferit Dumnezeu de căsătorie pînă acum. şi deacum înainte ştiu să mă feresc singur.. din fericire. ― Cred că da. matematic.. Degeaba te superi. Tu eşti o mamă admirabilă. Şi asta spune tot.. nevasta ― hai să zicem ― dar eşti un om comod. E în joc viitorul singurului tău băiat. Numai că. ai devenit prooroc! ― Nu. Nasturul de la pantaloni. Sînt mama lui. Toată . ― Poftim.. devii pesimist şi faci admirabile stanţe melancoliei celor bătuţi de soartă ― fără ca să-ţi coşi alt nasture la loc. cu creionul în mînă. ― Grigore! ― Azi eşti în toane rele. mai vrednici şi mai întregi decît noi.. fiindcă. N-am nimic de spus. singurului urmaş al numelui nostru. nici noi nu sîntem de lepădat. Să lăsăm acoperişul. ce s-alege din toţi copiii crescuţi în condiţii bune. şi restul. ca la auzul unui gînd de-al său. slavă Domnului. în loc să-l dregi ― ceea ce te va scoate pentru cîtva timp din tabieturile tale ― eşti în stare să te îmbeţi în fiecare zi ca să uiţi că din clipă-n clipă poate să-ţi cadă în cap. primarii sînt tot moldoveni. Vă pot dovedi ceea ce am afirmat. Răspunde tu mai precis... Tu ştii bine că-ţi iubesc copiii. ― Foarte frumos şi lăudabil. Alice. Să vorbim serios.. din zi în zi mai descusut. ― Dragul meu. laşul nostru.. laşul! Un oraş care are poeţi şi n-are primar. ― Bine.― E natural. ― Nu glumesc. Herr Direktor aprinse o nouă ţigară.. Şi singura mea bucurie ― alţii ar numi asta ideal. subt privegherea părinţilor. Un ratat. Uite laşul. acoperişul casei noastre e teafăr. de pildă. Iar în ziua cînd îţi cade. ― Vă rog să mă credeţi că tot ce vă spun e gîndit şi copt de mult.. e pentru copiii voştri. ocolit şi rostit de un altul. să lăsăm fleacurile. Şi. ― Vai! ― Ascultă. bineînţeles. dacă poţi. moldovan prin excelenţă. Da sau ba? ― Eu copii n-am. că ţi se dărîmă acoperişul casei. nici nu cobesc.

Adu-ţi aminte că printr-a şasea de liceu făceam versuri! ― Şi? ― Arvonisem deja energia la Muntele de Pietate.. am deplină dreptate. şi nervi pe deasupra. Şi spunemi tu.. între două cafeluţe cu şerbet.... Da... ― Ai devenit moldofob? ― Nuu. estetică. îl avem noi.. dacă nu eşti prototipul moldoveanului? ― Aşa-i. De altfel asta e şi expresia consacrată a moldovenilor pentru Iaşi de pildă: "Bătrînul nostru oraş! Bietul Iaşi!" Toţi îl deplîng şi toţi revendică mila celorlalţi pentru bătrîna capitală a Moldovei.activitatea primarilor se reduce la înzestrarea cu ruine din ce în ce mai poetice şi mai melancolice a reveriei poeţilor din ce în ce mai beţivi. pînă şi dragostea pentru Moldova e plină de milă.. şi nenorocirea-i că rămîn. ― În Moldova mai ales. Dar e vioaie. dar. Numai că moldovenismul meu a primit un altoi salutar. ca şi marinarii lui Ulysse. trebuie să-şi puie vată în urechi. Uite. Deocamdată îl aveţi voi. deprimant de molatecă! Parcă-i vorbită numai din puf. cum se spune. Poate exagerez puţin. Iorgule.. ― N-am obiceiul să-mi pun astfel de întrebări. la gura sobei. Şi credeţi-mă că ce spun.. aristocratică. în fond... în fundul pantalonilor. spun cu durere. Vorbele-s scurte. lenea moldovenească începe cu vorba moldovenească şi se încheie cu fapta moldovenească. Dar constat că Moldova-i primejdioasă. şi trăiesc: hm? ― Şi sînt ferm convins că te întrebi şi tu cum ai ajuns unde eşti. ― Sigur că am. se scutură nervos doamna . eu am trăit numai în Moldova... E brutală: adevărat. tot talentul şi toată inteligenţa ta ţi-ar fi fost un ferment de amărăciune în plus.... Dacă nu era Alice. ca pentru un biet bătrîn nevolnic dar venerabil. cu jumătate gură. mai acri şi mai calici. măgarule. sîntem fraţi! ― Sîntem fraţi. Mediul moldovenesc e primejdios pentru educaţia băieţilor. răstite.. cum vrei să-i spui.. Trăsătura ei esenţială. dar poate că ai dreptate.. şi muşchi vînjoşi. altfel îi ucid frumoasele sirene. ― Toţi băieţii trec pe-acolo. Limba valahilor e vulgară: recunosc. ― De Dănuţ nu mă despart. dar nefastă mai ales. Ai impresia că cine le rosteşte are muşchi. cu ochii cîrpiţi de somn. Dragii mei. căci mi-e dragă Moldova. ― Monoclul? ― Dacă aş fi rămas în Moldova sînt sigur că-l purtam. Cine trăieşte în Moldova din copilărie.. Asta s-o ştii. ca pentru luptă. Viitorul lui Dănuţ nu trebuie încredinţat norocului moldovenesc. e o anumită lene. ― Exagerezi! ― De loc!. Voi nu vedeţi că limba noastră e făcută pentru femei şi pentru taclagii ! Dulce ― ce-i drept ― şi molatecă îngrozitor. elegantă. în mînile noastre. ― Grigore. din care decurg toate celelalte.

mîine-poimîne vine armata. fiindcă la tot pasul s-au lovit de viaţa care... Nu mai vorbesc de miile de despărţiri dintre părinţi şi copii ― dintre mame şi băieţi. nu cei crescuţi în ietacul mamei.. se vor dărîma aşezămintele barbare şi poetice. bineînţeles. prin părinţi. Dănuţ te va convinge ― cu lacrimi.. şi pentru tine ― şi mai ales pentru el ― e bine ca despărţirile să fie fără lacrimi. Ai să plîngi.. Consecinţa: în loc să născocească el singur mijlocul de-a birui reaua voinţă.. Ia închipuie-ţi că într-o zi Dănuţ vine acasă cu capul spart. nu vorbesc de monstruoasele prigoniri care ucid sufletele. Şi Dănuţ va simţi nevoia să aibă cîte o soră de caritate pentru fiecare durere sau necaz. Spune tu: nu-s eu destul de severă cu el? Poate mai severă decît cu Olguţa! ― Alice. Alice ― ţi-o spune o experienţă ― adevărată dragoste pentru mamele lor au numai copiii crescuţi în viaţă. Ceilalţi ştiu să preţuiască şi delicateţa şi jertfele secrete ale celei care i-a crescut. . nu poet ancorat în fustele mamei. că severitatea educaţiei de pînă acum e fără cusur.. ― Grigore dragă. în viaţă şi-n război surorile de caritate nu-s obligatorii.. Ajunge atîta: răsfăţul e gata. cum ştii. Vorbesc de severitatea. Să-l privim pe Dănuţ în liceu.. Civilizaţia a început să pătrundă în ţara noastră. Sau altceva.Deleanu. Vor începe alte răscoale. Copilul ştie sau simte aceasta. Răscoala ţărănească e un semn. neatenţia sau severitatea dascălului. Ei! asta topeşte bărbăţia. şi marile energii ale muncii vor copleşi . în liceu la Iaşi. Ei! vezi! Ai tresărit! Atunci te vei alarma. chefurile etc. Vrînd-nevrînd ţi-l ia. Să admit. şi fiindcă. îl vei compătimi. vei exagera. Ori... de pildă.. se rugă doamna Deleanu.. Evident.. inevitabile. belferii care sînt oameni din viaţă ― cu tot ce implică aceasta ― nu sînt la fel cu mamele şi nici nu pot fi mamă a treizeci-patruzeci de copii străini. O notă proastă. Îndărătul mamei severe e tot mama. Se vor revizui valorile sociale. nu-şi pierde vremea cu solicitudini şi amabilităţi materne. fiindcă numai aceea îi dă muşchi şi individualitate combativă. genul acesta de severităţi nu contează. efectiv. Şi-i iarăşi foarte bine ca nenumăratele ispite ale adolescenţei şi-ale tinereţei să-l găsească bărbat călit în viaţă.. Să întoarcem pagina. şi chiar dacă ar fi.. de asprimea pe care copilul trebuie s-o întîlnească de mic.. şi atunci va lua aspecte tragice. alte tulburări ― mai curînd sau mai tîrziu. Şi. la nevoie ― că-i persecutat. Odraslele din ietacul mamei ştiu să-i canonească bătrîneţele. ipotetic. cu nenorocirile lor futile. Şi să ştii... luînd aspecte comice de operetă ― dar va isprăvi prin a pătrunde adînc. mai ales ― inerente vieţii... vei plînge. Tu-l vei crede fiindcă eşti sensibila lui mamă... Slavă Domnului.. sîntem în măsură să-l ferim pe Dănuţ. ― Dragă Alice. Or să-nceapă femeile. fiindcă s-a bătut sau s-a jucat cu alţi băieţi. ascultaţi-mă. pe de altă parte.. sînt rare. Or. condiţiile de viaţă devin tot mai grele.. bărbăteşti. va obţine o intervenţie la director. da eu nu-l răsfăţ pe Dănuţ. Severitatea care vine de la un străin e tonică. Ce-ai să te faci?! Ai să-l legi? Nu.

dragii mei. va şti să-şi arunce numele cu iz de cronici nespălaţilor pe care i-a biruit cu pumnii lui. nu să-şi măsoare nemernicia şi slăbiciunea în faţa ei. decît poate în rarele saloane cu mobile mîncate de molii şi boieri scăpătaţi. nici nu-s snob de-a-ndoaselea! Vreau să-ţi spun atît: tata a avut experienţa vieţii. în această privinţă credinţa mea e alta decît aceea a parveniţilor.. ― Dragii mei. Cealaltă ― cînd e şi moştenită pe deasupra ― e bună pentru bacara. ― Nici nu m-am gîndit la aşa ceva! Doamna Deleanu respiră.. Dacă-ţi şti să fiţi oameni. şi după discuţiile lungi pe care le vedea isprăvindu-se cu izbîndă. Ş-atuncea. dintre care cea mai de căpetenie e înstrăinarea de limba naţională. E o eroare cu grave urmări. ca o impertinenţă. da! Acela va fi stăpînul celorlalţi. Atunci nu te va mai întreba nimeni: "Cine-a fost tată-tău?" Paşaportul ereditar pentru saloanele aristocratice şi pentru viaţa socială de azi ― va fi un arhaism perimat. Copilăria fiecărui om.. ştii ce ne spunea el cînd eram mai mari? "Măi băieţi.." Iată. în sfîrşit. N-ai teamă! Nu-s demagog. Ferice însă de acel care. pentru şampanie. sănătoşi sînteţi. Herr Direktor fuma havane numai după mesele lungi.tirania trîndăviei stăpînilor de ieri.. cap aveţi: iaca-tă averea pe care v-o las. cu temere şi sfială. ― Grigore. "Dănuţ va fi bogat": te cred! Foarte bine! Numai că în clipa cînd îşi va mînui singur averea. vulgari dar energici.. ca şi strămoşii lui. bietu tatu-meu. Ei bine.. să fie atît de întreg. încît să aibă mîndria că el singur ar fi fost în stare s-o adune aşa cum au făcut şi părinţii săi ― şi s-o preţuiască mai degrabă ca o dovadă şi ca o amintire a vredniciei înaintaşilor săi. puternic prin el.. doamna Deleanu. înseninîndu-se.. atît de călit. înainte de a fi om bogat. dar altfel.. ― Să-l trimit în Germania? vorbi rar. Şi pentru asta trebuie să-l facem om. Dragă Alice. tu uiţi că Dănuţ va fi bogat. dar cît v-am lăsat v-ajunge. nici nu fac politică. a fi nepotul lui conu Costache Dumşa nu va mai însemna nimic. ― Nu uit de loc. ciocoilor şi chiar multor boieri autentici care-şi trimit odraslele prin străinătăţi de îndată ce le-au înţărcat. şi mai tîrziu pentru doctori. Vom avea. singura avere cu adevărat mănoasă. nu. era un om care se ridicase numai prin puterile lui. Alice.. de poeţi. cu lăutari şi alte muzici. Herr Direktor îşi stăpîni un zîmbet cu o încruntare. Lăsînd ţigările. Aşa. mai multe spitale şi şcoli. în concepţia . îşi pregăti o havană. O aprinse. dar de oameni teferi. ca să înveţe limbi străine.. şi vor năvăli în viaţa socială oameni care vor tîrî civilizaţia cu ei. Averea moştenită e socotită ca o fericire căzută din cer. A! nu spun că sărăcia lucie e o fericire! Această pretenţie o las religiei cu popi graşi! Dar tot atît de mare primejdie ca şi calicia e averea de-a gata pentru sufletul copiilor. brutali dar puternici. mai mulţi medici şi mai puţini popi. îţi lăsa nepoţilor mei mai mult decît vă las eu vouă.

Ori.. ― Precis: îl dau intern la o şcoală din Bucureşti ― la care. De asta om vorbi mai tîrziu. doamna Deleanu îşi muşcă buzele strîngîndu-şi batista în mînă. fără ocol. Sînt în măsură să preţuiesc şi alte educaţii decît cea germană. Cît despre Germania!. ― . Şcoala Luterană. nu-i strică. nu aşa. e bună orişice civilizaţie adevărată. Şi mediul e destul de românesc.mea.. chiar dacă mi-aş călca pe inimă. De rest. Uite: îl scot. Vorbesc principial. Deocamdată-i vorba să-l formăm pe Kami-Mura. mai exact. Dar asta-i altceva!.... dreptate ai. Mie mi-a folosit. nu zic ba. ― Dragă Iorgule. Ce propui? ― Slavă Domnului!. ci altoiul fertil al unei civilizaţii superioare. în limba ta naţională. nu te supăra. vom vedea. pe un suflet format din punct de vedere etnic. Dimpotrivă. Voi credeţi că vreau să-mi trimit toate neamurile în Germania. vei fi o corcitură lamentabilă. dragii mei. De altfel. Unde mai pui că.. Parisul... cum o vrea Dumnezeu! Dumnezeu.. ― Precis... Îndepărtarea de ietacul moldovenesc al excelentei sale mame. de pildă. Mai întîi. de pildă.. pentru un om întreg.. Piedică pentru viitorul copiilor mei nu vreau să fiu. Rămasă singură pe cîmpul de luptă. Ferească Dumnezeu! M-am dus în Germania să învăţ în condiţii practice.... vorbeşti serios? întrebă domnul Deleanu. fără ca să mă robească. Să hotărască Alice. subt ochii mei... Asta la început. vorbeşte precis.. tocmai în clipa cînd mai e permeabil.. deschide cîteva ferestre adevărate în încăperea cu ferestre pictate care e mintea noastră de cele mai de multe ori. L-aş da acolo numai din pricina sporturilor. provizor.. Germania n-a fost pentru mine o vocaţiune cum e. în contact .. ― Grigore. nu vă alarmaţi! Pe Dănuţ îl daţi pe mîna mea.. Iorgule ― cît despre rest. pentru atîtea secături.. trebuie să fie etnică. aşa cum am crescut şi noi subt ochii părinţilor noştri.. şi lotul cel mare la loteria statului. plînge şi iubi la fel. Contactul cu mai multe chiar.. tu te uiţi prea mult la monoclul meu. ci într-o limbă învăţată cu dascăli. fiindcă acolo mi-am făcut eu studiile? Eroare. vom vedea. ― Sau.. studiile în străinătate nu urmăresc. ― În definitiv eu nu m-amestec! Am spus numai care-i dorinţa mea.. La nemţi sportul e obligator. Fiecare om trebuie să ştie să înjure în limba lui ― fără dicţionar ― trebuie să poată rîde.. Cînd nai amintiri din copilărie. Asta nu înseamnă că socot Germania indispensabilă unei bune educaţii! Germania e o ţară cu multe calităţi sociale şi cu multe cusururi vădite pentru sugacii lupoaicei. ― Grigore. ― Şi? ― Simplu. cum avem atîtea. şi nu trebuie să urmărească înstrăinarea. Dar îţi mărturisesc franc: dorinţa mea e să-mi văd copiii crescînd la un loc. ― Grigore. Pe Dănuţ mi-l daţi mie.? o privi Herr Direktor prin monoclul din nou pus. Staţi.. ca nicăieri aiurea ― după cît ştiu eu ― specialitatea mea: ingineria.

frumoasă. Va asculta muzică bună ― vezi.... Cine are să-i şteargă nasul! Cine-are să-i potrivească pălăria! De ce nu-l însori.. Ce ai de zis? ― Vorbim în principiu. împreună cu Iorgu ― el are destule procese la Casaţie ― şi să-l vezi. tocmai ce-ţi trebuie ţie: delicată. un an şcolar.. Alice! Evident. Alice. cu Olguţa şi cu Monica.. ori vin. cea mare. ― Şi mai am o ultimă pretenţie. mari şi late ― să-l înzestrezi cu delicateţa şi eleganţa sufletească ― atît de necesare ― şi care sînt darurile nepreţuite ale mamelor de calitatea ta. Vreau să-i dau un aperitiv internaţional. ori apă. cu trusă.. ― Da Olguţa? Face cît cinci! Da Monica? Un copil delicios. Mai departe? ― Bun. din banii lui. În tot cazul nu acasă. să nu-l văd un an întreg? ― N-ai decît să vii cînd nu mai poţi.cu nemţişorii. Ş-ai să ai vreme atunci ― trei luni de zile. e inuman! ― Dragă Alice. În schimb va avea în mine un camarad atent şi experimentat. Rămîne goală. îţi trimit un alt Dănuţ ― ceva mai dezgheţat şi mai neatîrnat ― care va aduce. cu portarul.. ― . Nu-s atît de negru! Vorbesc de vacanţa de Paşti şi de Crăciun. În vorbitor însă. adăugă repede Herr Direktor.. Îl vrei bărbat? Dă-mi răgaz să ţi-l fac. Franţa. şpriţurile sînt bune şi-şi au rostul lor numai în pahar.... ― Cum?? ― Stai. vacanţa următoare să mi-l lăsaţi mie pe Dănuţ.. n-ai nici o grijă! îngrijesc eu de el. şi nu vei regreta! ― Grigore dragă. cît trebuie şi cum trebuie. Alice?. pentru surori şi părinţi.. Şi peste doi ani. necesară.. Şi vei avea mîndria să-ţi iei. o petrece cu voi.Grigore. cadouri alese de el.. şi casa noastră?.. cuminte.. Vacanţele le petrece la Bucureşti ― sau aiurea ― în tovărăşia mea... cu chelnerul. Nu-nu. plus sporturile. şi înzestrat de un burlac competent în geaman-dane.... Dă-mi-l mie cît îl dai şi învăţăturii... În astfel de ocazii. n-o să-i fiu mamă. Dănuţ va deveni patriot din clanul românilor de-acolo: tot teatrul social în mic... o îndoită revanşă ― regională şi femeiască ― asupra bărbaţilor de felul meu. Şi să n-ai grijă. Germania. şi asupra muntenilor. ― Şi cine are să se îngrijească de el? Cine-are să-l îmbrace? Să-l cîrpească? ― Eee! Asta-i!. cum se cuvine să facă cineva care vine din străinătate. Va trebui să se descurce în limbi necunoscute.. alături de odaia mea. la Medeleni ― ca să facă o dată pe an inhalaţii de moldovenism în familie. . de ce sacrificii sînt în stare! ― ca să înveţe cum să-şi stăpînească somnul în public. evident.. Anglia.. ― Grigore. se înţelege. Doamna Deleanu privea în gol. Alice... Va învăţa să-şi facă singur geamandanul ― de piele... Se va deprinde să stea singur într-o odaie de hotel ― de mîna întîia. cu vacantele cele mici. Vom face împreună o plimbare prin străinătate: Italia.

. şi tuşi... Herr Direktor ridică din umeri. ― Ei.. uitînd ţigara aprinsă pe faţa de masă. Tot Bucureştiul va şti că ai copii clandestini. începu doamna Deleanu ştergîndu-şi ochii... un bărbat. Facem şi noi ce putem. Mediul moldovenesc e cam slab. Şi tu ai să expediezi cîte două perechi de ghete de cap. nu cu batista.. du-te mai întîi şi te răcoreşte. Domnul Deleanu se retrase lîngă fereastră.. agere. ― Ia să lăsăm jalea la o parte! Parcă l-am prohodi.. Să se înveţe de mic să vrea. ― Grigore. Dănuţ ― glasu-i tremura ca şi bărbia ― Dănuţ e un copil.. Nu trebuie să te vadă aşa!. Noi v-aşteptăm.. Alice. Dar mingea . dragă Grigore. ― Grigore.. lacrimi repezi curgeau pe obraji căzînd pe faţa de masă. se învioră deodată doamna Deleanu. că am nepoţi a căror mamă e denaturată.. ― Grigore. După trei telegrame te-ai compromis. de-a lungul anilor. dar ai dreptate. Dănuţ. asta-i soarta noastră. Şi vom fi fericiţi cu toţii.. Cîte-i trebuie. Altfel decît crezi şi decît doreşti. ― Ascultă. Anica şi Profira aveau picioare ― Profira.. Doamna Deleanu ieşi cu umerii plecaţi de povara ultimei speranţe.. ― Da. Alice dragă. Nici nu-i pregătit. ― Eu mă duc. Să-l chem. ci cu palmele. nici nu-i pregătit. ― Ai dreptate.. pînă cînd nu mai sîntem. şopti ea. El trebuie să hotărască.. trebuie să-l întrebăm şi pe Dănuţ dacă vrea. ― Ai dreptate. După fiecare partidă de foot-baal îţi dau o telegramă urgentă: "Trimite". Ce Dumnezeu! Doară nu-l trimetem la moarte! Vom face din el un om întreg.. Anica. Uneori... să nu uiţi ― cînd îi pleca ― să iei tiparul picioarelor nepoţilor tăi. cum avea să înghită toate mingile de oină ale ţării.. ― Alice dragă.. răspundea Herr Direktor încîntat de succesul balonului. Herr Direktor se surprinse oftînd. pe pămînt.. Sîntem copiii.. învinse de lacrimi. trîndave. Trebuie să convii că ce-am făcut e bine.. Domnul Deleanu întoarse capul spre fereastră. Întîile ei victime în casa Deleanu erau ghetele: roase ca de lepră. În sofrageria fără de copii şi cu toamnă plutea tăcerea şi apăsa viaţa. zîmbi domnul Deleanu ştergîndu-şi ochii umezi. Sîntem oameni. cu două pîntece ― de piele pe dinafară şi de gumă pe dinăuntru ― înghiţise mingile de oină ale copiilor. mai exact.. victimele mingii nemţeşti erau Anica şi Profira. Grigore.Din ochii închişi ai doamnei Deleanu. izbucni doamna Deleanu. N-are uniformă.. Bietul Dănuţ! Mingea de foot-ball.. am rămas între bărbaţi. îl rugă doamna Deleanu... Faţa de masă începuse să ardă negricios. ― Sau. izbucnind în plîns. palmele i se ridicau ― răzvrătite sau rugătoare ― şi iar cădeau. Dacă nui pregătit. Iorgule. nebăgată în seamă de nimeni.. După ghete. Uite: ai ochii roşi. cu ochii acoperiţi.

― Te doare. îndrumînd-o cu celălalt. Dănuţ? ― Dă-mi pace! ― Ce i-ai făcut. cu demonstraţii lămuritoare. ― Bine... ― Haide odată! Erau faţă în faţă la cîţiva paşi. Dănuţ întrebuinţă un vicleşug naiv: se prefăcu numai că loveşte mingea spre dreapta cu piciorul drept ― cel stîng atacă.. da de ce n-ai voie să loveşti cu mîna? obiectase Olguţa nevoind să accepte această ciungie sportivă. numai cu piciorul.. Olguţa? întrebă doamna Deleanu coborînd scările în goană... care nu merită să-l loveşti cu mîna. magnetizînd-o cu poruncile îndesite ale picioarelor. Dar Olguţa sărise spre stînga şi primise mingea între picioare încleştînd-o. să ştii c-am să arunc în fîntînă mingea asta. Îi zvîcneau tâmplele. Să te . se întindea un tăpşan: loc mai potrivit decît ograda pentru jocurile cu mingea. Mingea nemişcată aştepta lovitura care-i va dezlănţui salturile.. decît să n-o audă de loc. mamă. Olguţa îl aştepta calmă. săltă lung şi intră în bar. ― Cum. socotea că-i mai cuminte s-o audă pe Olguţa ― chiar spărgînd geamuri. cum aştepta un boxer în ring atacul celuilalt. se feri vertiginos ― Dănuţ căzu ― iar mingea lovită puternic. Nu se discută. în faţa cimitirului. ― Atunci eu am să fac altă lege. Şi în sfîrşit veneau geamurile: niciodată mingea nu intra în casă pe uşă. hotărît. ― Olguţa. Herr Direktor. ― Cum l-ai bătut? ― Ne-am jucat.. însă. În gol. ― L-am bătut! ţipă Olguţa aducînd mingea în braţe. Olguţa? Nu eşti tu în stare să faci ceea ce fac sute de nemţişori? ― Bine! Am să le-arăt eu lor! Şi ca să se răzbune pe nemţişori. Olguţa se jurase faţă de Monica să bată acest cap de neamţ. Monica alerga cu batista în mînă. Odihnită. Monica era arbitru. Dănuţ gîfîia. fără grabă. M-am împiedicat şi-am pierdut partida. alergînd după Olguţa cu deznădejdea ghinioniştilor. Olguţa întoarse capul. Genunchiul lui Dănuţ era însîngerat ca o rodie coaptă. Olguţa mînă mingea. Dănuţ se repezi orbeşte. lovind-o din fugă cu un picior. Herr Direktor proclamase legile jocului.avea aripi şi o frunte de berbec. şi apropierea treptată de Olguţa îl istovise pe Dănuţ. Doamna Deleanu. Pierzîndu-şi cumpătul. ― Fiindcă legea-i lege. Goana dintr-un capăt al ogrăzii. La marginea satului. cu ochi ageri. Dănuţ purta mingea. depănînd mingea cu picioarele.

. Dănuţ păşi spre viitor. răsfrîngîndu-şi buza de jos. ― Te doare capul. ― Papa. ― Monica. Olguţa? N-am. ― Ai văzut lovitură? Acuma hai! Scrumelniţele erau pline de mucuri. ai migrenă? ― Nu. Monica mătură fărămiturile de pe faţa de masă. ― Herr Direktor. de ce nu mă-ntrebi de ce am venit? ― A! tu eşti Olguţa! Iaca te-ntreb: de ce-ai venit? ― Aşa! ― Bine.. ― Bine.. Olguţa o privi pe Monica. Olguţa? o întrebă domnul Deleanu privind-o în sfîrşit cu luare-aminte. ― Atunci tu ai migrenă. mamă? ― Lasă-mă. Stai: numai o dată s-o mai arunc.Ce-ai făcut pînă acuma? ― M-am jucat afară.. Picioarele Olguţei se desfăcură în unghi drept. învăluit în voaluri. dezmierdătoare. ― . mamă dragă? întrebă Olguţa blînd. hai cu mama în casă.. Olguţa!.. Mai joacă-te cu Monica. Am glumit.. mingea zvîcni sussus-sus. Monica se strînse lîngă Olguţa. Domnul Deleanu fuma. urmărind dansul oriental. cu batista Monicăi în jurul genunchiului şi mîna doamnei Deleanu. ― De ce eşti supărată.. da tu nu mă-ntrebi? ― Ce să te-ntreb? ― Ce vrei tu.. ― Mamă. ― Atunci eu am migrenă. faţa de masă cărunţită pealocurea de scrum. papa? ― De ce. ― Tot ce fac eu azi îi bine: de ce papa? ― Ce-ai spus? ― Nimica. Amîndoi tăceau.. ― Nu-s supărată!... ― Herr Direktor. al fumului aromat. ― Bine.. pe creştetul capului. Dănuţ dragă. Herr Direktor fuma. Olguţa-şi luă la masă locul obişnuit. ― Ştiu eu! . Şchiopătînd. să ştii că s-a-ntîmplat ceva! Haidem în casă. azi nu mai dormim? ― Lasă.. pînă ce derapă în jos din cerul îngerilor.linişteşti odată. Da nu-mi plac jocurile violente! ― De ce-ai plîns. Şi tăcu încruntată. privind-o cu băgare de samă.

Da şi nu. ai să strîngi masa mai tîrziu. numărul treisprezece poartă ghinion? ― Tu ştii ce-i ghinion. ― Să aştept şi eu? ― Dacă vrei. Nimic. Olguţa. ― Bravo! Şi cine te-a-nvăţat? ― Tu. nu cumva azi îi treisprezece? .. ― Du-te şi te uită-n oglindă. ― Eu fac aşa cum vrei tu.. papa? ― La tine...Spune tatei. du-te. ― Stai şi tu.. ― Sigur. papa. Aşa cred unii. ― Ca şi mine.. rostogolindu-le pe masă.. şi cînd am eu crampe. ― Da tu ce crezi? ― Dă!.. Eu nu spun minciuni. Herr Direktor.. Mă gîndesc. Olguţa? o cercetă prin monoclu Herr Direktor. Olguţa!.― .... ― După ce-i isprăvi de mîncat.. Te văd cam înfierbîntată... papa? ―?. pot să strîng masa? întrebă ea potolindu-şi un căscat. ― Am isprăvit. Herr Direktor? ― Eu îl aştept pe Dănuţ. Herr Direktor. papa. ― La ce te gîndeşti. Profiro. ― Conaşule.. ― Tu ce zici. papa? ― Cum vrei tu. numărul treisprezece poartă ghinion? ― Ştiu eu. îi răspunse crunt Olguţa. de ce nu?! Olguţa ciuguli cîteva boabe dintr-un ciorchine. Un voluminos sughiţ crainici mersul paşilor ei masivi.. Profira intră mestecînd... ― Papa.. ― Papa. ― Hai. dac-am spus!. cu ochii la strugurii rămaşi. ― Eşti supărată? ― De ce să fiu supărată? ― Atunci ce ai? ― Da tu ce ai. Toţi întoarseră capetele într-acolo.. la voi. de ce stăm noi aici? ― O aşteptăm pe mama.. Ghinion e cînd ai tu bac la cărţi... Profira ieşi. ― Şi tu o aştepţi. Se auzi un zgomot la uşă. papa. Fumez. Olguţa?.. ― Unde-i Alice să te-audă! Aş căpăta o papară! ― Spune. la Dănuţ. ― Mai mult da sau mai mult nu? ― Parcă mai mult da. interveni zîmbind domnul Deleanu.. ― Bine. ― Nu mă doare capul. Venea din bucătărie să-şi ia desertul în sufragerie.

.― De ce? Azi ai ghinion? ― Mă rog!. Un pronunţat miros farmaceutic măgulea nările lui Dănuţ... Herr Direktor.." Neştiind că Dănuţ murea "departe de-o mamă care îl crescuse şi care-l iubi"." Mai demult.. lumina amiezii de toamnă pătrundea ostenită şi odihnitoare. ― Te strînge pansamentul. ― Nu. Nu mă strînge pansamentul! ― Spune mamei. "Il pressent quelque chose! (1).. doamna Deleanu vorbea franţuzeşte cu domnul Deleanu mai ales atunci cînd vroia să n-o înţeleagă urechile copiilor.. mamă. alteori. pansamentul. ― Ştiu. Herr Direktor.. Dănuţ. dragă? ― Ştiu eu! ― Mare drac mai eşti.... Dacă te strînge să ţi-l fac din nou. Pornind de deasupra genunchiului. un fraged bob de busuioacă.. Acuma spune. Departe de-o mamă care îl crescuse şi care-l iubi. ― Înghiţi! Ce înghiţi? ― Poamă. Olguţa! ― .Rănit în războaie soldatul căzuse. Cu o mînă. pansamentul ajungea pînă la mijlocul pulpei dînd piciorului un vestmînt de rană pentru decoraţii. doamna Deleanu era îngrijorată de gravitatea obrajilor lui.. Deprinderea de prisos în vorbe ― acum cînd copiii ştiau franţuzeşte ― . însemnată cu o cruce roşie. Piciorul cu pricina şi-i ţinea întins. Genunchiul zdrelit fusese spălat şi badijonat eu iod. Şi-n puţine zile chinuit muri. da poate că au alţii! ― Iaca n-ai nimerit: alţii au noroc azi. Acum venise rîndul bandajului antiseptic. ". ― Ce ştie. Nu.. Dănuţ? ― Da. ― Alteori? ― Alteori fumez! ― Eu înghit.Herr Direktor. Spune tu şi spun şi eu! ― Nu-i treisprezece... În ietacul doamnei Deleanu.. Merci.. Ochii nu i se mai desprindeau de pe învelitoarea bandajului.. prin storurile lăsate în jos. ce faci tu cînd ţi-i ciudă? ― Depinde! Uneori înghit. Dănuţ se rezema pe umărul mamei lui îngenuncheată lîngă el. ― De unde ştii? Ai ascultat la uşă? ― Eu n-ascult la uşă! ― Atunci ce ştii? ― Întreabă-l pe papa. ― Eu n-am. îl iscodi Olguţa. strivind în dinţi ca pe-o alună. Aşa e foarte frumos.. răspunse calm Olguţa.

nu mai ştie mama poveşti pentru tine! Eşti mare..) Prin vălurele moi şi încîlcite. ― Eşti trist. zadarnic. o clipă.. pieptenele vîslea uşor. ". azi nu mai trebuie să dorm? întrebă Dănuţ eu glas din ce în ce mai nesigur. ― Stai jos. risipa buclelor lui Dănuţ. cu capul pe genunchii doamnei Deleanu. simţindu-se la putere. cu mama? ― Ba da. ― Eşti obosit. Ghetele prăfuite odihneau pe şalul turcesc." ." ― Să-ţi spuie mama o poveste? ― Daa! ― Ce să-ţi spuie mama? ― Dănuţ. pentru gîndurile tainice.. Dănuţ primi dezmierdări pe frunte.. Dar ochii străinilor sînt distraţi şi văd convenţional: nu mai mult. ― Vrei tu să-ţi dau ceva? Hai! Cere ceva mamei. Se lungise de-a lungul dormezei. pe obraji. Dănuţ.. "Castaniu şi buclat!" Adică la fel cu sute şi mii de capete prin care trece foarfecele şi cosmeticul bărbierilor!.. se întristă ea deodată. Dănuţ!. cînd erai mic. Şi mînile mamei ocrotiră..se refugiase înăuntru. decît ochii funcţionarilor de la paşapoarte. ― Mamă. Dănuţ? îl întrebă ea dezmierdîndu-i fruntea.Departe de-o mamă. şi ― ciudat! ― nici o observaţie! Dimpotrivă. simţind nepăsarea oamenilor. Aşa.. "Pauvre petit! Quel sourire navrant.... nădăjdui Dănuţ. nici altfel.... ascultînd mai mult de melancolia ochilor decît de mînile care-l purtau c-un scop practic. "Rănit în războaie. Dănuţ.. ― Întinde-te bine. un zîmbet zărit printre gene. Pentru oricine altul decît doamna Deleanu. Cum trece vremea! Doamna Deleanu oftă şi. Ştii. cum ar fi primit aplauze.) 2 Sărmanul de el! Ce zîmbet nedumerit! (Fr. Să te pieptene mama frumos. 1 Pun ei ceva la cale! (Fr. împotriva ochilor şi-a foarfecilor." (2). alintă capul pentru care nu mai avea poveşti. Bieţii băieţi! Trebuie să fii femeie ca să bage de seamă lumea că ai păr frumos! Inima doamnei Deleanu se strînse amar. Pătruns de vanitatea tristeţelor poetice. ― Hai să te pieptene mama. lăsînd pieptenele în păr.. Dănuţ se aşeză pe dormeza de la picioarele paturilor alăturate. Întrebarea se prefăcuse în îndemn: Dănuţ deveni trist. Dănuţ? Ţi-i somn! ― Nuu! ― Atunci de ce să te culci! Nu-i bine-aici.. părul lui Dănuţ era castaniu şi buclat. "Poate că m-am îmbolnăvit".

viaţa. cînd castanii ― înflorite în grădinile somnului.... ― Dacă nu se poate.Parfumul dătător de nostalgii al şifonierelor copilăriei din ietacul somnului şi al răsfăţului! Parfum care se duce cu trecutul. mamă. ― Poftim? ― Tu eşti mare. cum simţi în luminişul unor tablouri de Rembrandt. ― Nu! ― . ― Aşa. mamă? se alarmă el văzînd şuviţa de păr şi foarfecele din mîna doamnei Deleanu. mamă? întrebă Dănuţ căscînd cu poftă... Dănuţ!. "Şi buclat!" Buclă cu buclă altfel buclat.. ca pe un vas cu flori şi fluturi. Castanii pe dinafară: da. Furată de gînduri..împreună cu mama. ― Daa. În roşul lor de soare cuprins de întuneric. cînd Dănuţ se deştepta din somn ― în clipa hîdă cînd părul oamenilor e zburlit şi dezmăţat ― părul lui răsărea ca o grămadă de lalele ― cînd arămii. bătrîneţea pentru unii. încetişor.... Dar cîte flăcări mocneau înăuntru! Cîte ape ruginii! Ce delicate chenare arămii ardeau pe marginile şuviţelor! La sfîrşitul vacanţelor.. şi copilul cu bucle de fată.. . începea liceul.. nimbul lui Isus. Dănuţ!. Dimineaţa.. ― N-ai vrea tu să rămîi aşa cum eşti: mititel?. în sunet de săbii parcă..... ― De ce. zîmbi ea cu tristeţă la gîndul că alţii îl vor despuia. Dănuţ...... ― Din şifonieră? ― Din şifonieră. îl aşeză pe căpătîiul dormezei. zîmbi doamna Deleanu în faţa şifonierei de mahon a mamei şi-a bunicei ei.... Atîtea dimineţi! Atîtea deşteptări copilăreşti! O clipă..... Dănuţ.. .. buclele lui Dănuţ erau altele decît cele de la începutul vacanţelor. pentru mine.Şi iată. niciodată. Dănuţ? ― Da. Hai să-ţi dea mama ceva bun... Cranţ. Uite. doamna Deleanu nu băgase de seamă că Dănuţ aţipise pe genunchii ei.Ochii doamnei Deleanu cunoşteau nuanţele buclelor lui Dănuţ ca notele unei Nocturne de Chopin.. ― Nu... uniforma... tot trecutul anilor din urmă se acoperi de brunul lan de aur al lalelelor rotunde. Bucle castanii!. tunsul.. simţeai apropiindu-se toamna. Ridicîndu-i capul cu mînile. ― Dănuţ.. Parfum pe care-l regăseşti ― trecînd grăbit de viaţă pe o veche uliţă cu zarzări . Am tăiat o şuviţă numai.. s-o vezi şi tu cînd vei fi mare.. niciodată nu va mai fi la fel. întins pe dormeză. tinereţea pentru alţii. Dănuţ se deşteptă înspăimântat.. ― . ― Mă tunzi. ― Ce-i? ― Nimic. simţeai o dogoare parcă.

şopti ea rar. lăsînd o adiere de luncă jilavă şi de bomboane acre. ― Da ce-i cu tine. şerpui printre bucle.. se miră... ― Mamă. sucind şi frămîntînd teancul batistelor. du-te în sofragerie. şi scîrţîitul muzical al şifonierelor deschise de o mînă albă. Dănuţ închise cutia după oarecare dibuire cu capacul: era emoţionat. pe după urechi. ― Şi ai primit cadou un pansament.. Dănuţ plecă capul ca pentru încoronare. Dănuţ ieşi. . Te aşteaptă moşu Puiu. ca ale fericirii. să ai şi tu la tine în odaie. În aşteptarea ― cam lungă ― a lui Dănuţ. Te ţine-n drum ciudata adiere. ― Dănuţ.. cînd în oglinda lor răsare ― o clipă numai ― un ietac şi un copil cu buze umede şi ochi duioşi fiindcă în şifonieră e şocolată. În afara uşii. ― Uite şi pe Kami-Mura! izbucni voios Herr Direktor.Şi zăngănitul argintiu al cheilor.... moşu Puiu. în silă. mîncînd din ochi cutia rămasă în mîna lui. Olguţa care îndurase ... ― Poftim. Dopul de sticlă. ― Adevărat? ― Adevărat.. nu se trîntesc!" Neauzind nimic.. Miros de iarbămare. pe tîmple. umezit. de colonie şi de parfumuri cu nume pe veci uitate. zîmbitor de albe-n umbra violetă a rafturilor. Kami-Mura? ― M-am julit la genunchi.. venind cu-a primăverii printr-o fereastră necunoscută la care poate să răsară un chip de fată tînără. ― Şi-acum hai să te parfumeze mama. ronţăind o tabletă rotundă de şocolată "Marquis". Mînile doamnei Deleanu umblau repede printre rafturi... Herr Direktor jucase cîteva partide de écarté cu domnul Deleanu. cîte am voie să iau? întrebă Dănuţ.. Dănuţ aştepta cuvenita observaţie: "Uşile se-nchid.. ― din casă? ori din trecut? ― turburător. ― Dănuţ. ― Ia-ţi-le pe toate. Grămezile albiturilor. Herr Direktor îşi strîmbă scaunul spre Dănuţ. Parfumul de livănţică şi sulfină strînse în săculeţe colorate. Bravo ţie! Ia stai jos.... Curentul trînti uşa smulgînd-o mînii distrate.... şi porni spre sofragerie cu buzunarul umflat de cutia şocolăţilor.. şchiopătînd din pricina bandajului. ― Dănuţ.înfloriţi.... Oglinda şifonierei oglindi în treacăt o mînă care acoperea un obraz. care atîrnă de rafturi ca nişte delicaţi desagi ai amintirilor.. azvîrlind cărţile.

Şi hotărîrea luată de tine va fi sfîntă.... ― ... Domnul Deleanu îşi statornici privirea pe plafon. Capul se înălţase sus. ― Acuma ascultă bine. regretă Dănuţ roşindu-se. sus. dacă vrei s-ajungi într-o zi la fel ca moşu Puiu?.. afund. şi mama.şi că-ţi vrea binele şi numai binele. Şi tata.. te vom iubi mai tare şi te vom trata ca pe un om mare şi cuminte. ca şi mama... că moşu Puiu te iubeşte. Dănuţ. şi numai lui. Olguţa se frămînta.. Eşti gogeamite băiat mare! Aşa trebuie să fii.. Şi peste prăpastia dintre cap şi picioare alerga mereu trenul asurzitor al vorbelor. Atunci să vorbim noi amîndoi. picioarele coborîseră afund. trebuie să chibzuieşti serios şi să răspunzi ca un bărbat... Să vedem numai. şi cînd îi spune o vorbă să tremure ceilalţi în faţa ta şi să te asculte ca pe un rege. vorbiră singure buzele lui Dănuţ.. şi moşu Puiu te vor asculta pe tine.Să cîştigi şi tu bani ― cît vrei ― să cheltuieşti cît poţi. dacă-l iubeşti şi tu pe moşu Puiu cît te iubeşte el pe tine.. dimpreună cu plafonul. ― Da. cu ochii la pîndă. Ne-am înţeles? ― Da. strîngînd cutia cu şocolată.. Dacă vei face aşa cum credem noi. Dănuţ se pregăti pentru un lung şir de "da.. Atîtea vorbe adresate lui.... ― La vrîsta ta ― cîţi ani ai? doisprezece? ― Neîmpliniţi. ― Da. ― Da.Moşu Puiu vrea să hotărăşti tu singur. aşa vom face noi. ― .... O licărire de spaimă îl nelinişti pe Dănuţ. I se părea că între cap şi picioare.". ca şi cum noi toţi am fi copiii tăi. stăpîn pe tine. Vocea lui Herr Direktor răsuna categorică. Monica.. pe genunchi. ― Bine. să porţi monoclu.. directorală. Dănuţ. nu ca pe un copil.. Dănuţ clipi. îşi turti bărbia de masă. ― Ia să-mi spui tu mie.. ― Dar fiindcă eşti băiat mare şi deştept şi învăţat şi ascultător. ― Atuncea Dănuţ trebuie să faci cum îţi spune moşu Puiu. într-un cuvînt. ― Da. Dănuţ. ca doi prieteni: da? ― Da. ― Tu ştii.. ca şi tata. Dănuţ... îl ameţeau. erau kilometri. . să fii. ca doi bărbaţi.. dimpreună cu podelele. ― Bine. ― .. îngînă Dănuţ.. ca un fulger prin ceaţa deasă. Dar tu. ― Ţi-a spus mama pentru ce te-am chemat? ― Nu.cazna unei silnice tăceri. să ai automobil. ― N-are-a-face! La doisprezece ani nu mai eşti copil. Cum vei spune tu.. ― Foarte bine.

dar întîlni numai ochii trişti şi miraţi ai Monicăi.. vorbind atîtea limbi străine. Tu ştii cum e bine şi ce vrea moşu Puiu.. într-un liceu cu uniforme urîte ― ori vii la Bucureşti cu moşu Puiu. am dori să urmezi liceul la Bucureşti. cînd vine vacanţa. Înghiţi uscat. ― Hai. Singur pe un scaun deasupra lumii.. Şi fiindcă la Iaşi nu sînt licee de samă.. şi după ce tragem un. Ce mai vrei? Dănuţ începu să asculte. ce mîndrie-i să fii licean! Ce înseamnă asta: şcoala primară? Fleac! Pentru copii mici!. hop în tren şi tot înainte.. se abătu în spre bufet..... Noi n-avem ce căuta aici. Şi ce rău ne pare că nu mai sîntem!. Uşa pocni. Hei! Nici nu-ţi închipui tu.. muscalul care l-oi alege eu întrece caleaşca regelui! Hei-hei! Săracul rege! Noi înainte. Ştii tu că moşu Puiu se pricepe!.. rămîne Olguţa cu gura căscată. Domnul Deleanu privea plafonul încruntat.. ― Nu te grăbi.. Monica. o ducem numai într-o petrecere.. în oraşul în care. O viespe venită de-afară îi . Vra să zică. îl îmbărbătă Herr Direktor.. făcînd cu ochiul Olguţei.. ― Ce se-ntîmplă însă: noi cu toţii vrem ca tu să ai parte în viaţă de ce-i mai bun şi ce-i mai ales.. o masă grozavă la Enescu ― unde-ai să comanzi tu ce-ţi trece prin cap ― ne trîntim într-o trăsură cu doi cai negri şi facem o plimbare la Şosea.tu intri la liceu......... duminicile.. Acum era mare!. iar înghiţi. Mîna-i înţepenise pe cutia din buzunar... Dănuţ. În capitala ţării. Cînd cu trenul.. Capul lui Dănuţ zvîcnea gol. ― Începînd din anul acesta ― fiindcă acuşi se isprăveşte vacanţa.. Şi la anul ― după ce-i învăţa tu bine.. Dănuţ strînse mai tare cutia din buzunar. Dănuţ. Şi cînd ti-i întoarce. Liceul e altceva! Şi tata şi eu am fost liceeni. Dănuţ trase cu coada ochiului la Olguţa. Dănuţ! Să stai într-un oraş cu regele! Duminica te scot din internat.. Şi să ştii.. Dănuţ? Pantaloni lungi."Rănit în războaie soldatul căzuse.... ― .. Acuma tu gîndeşte-te şi alege. Ridică ochii înfrînţi spre Herr Direktor. Dănuţ. cînd cu vaporul!. înfricoşată. picior peste picior. cu dungă! Auzi. şi el în urma noastră. Şi mama nu era în sufragerie. Dănuţ îşi roti privirea prin odaie. şi de unde. Herr Direktor aprinse o havană... ca să nu-l faci de rîs pe moşu Puiu ― facem amîndoi o plimbare în străinătate. ― De-acuma înainte ai să ai pantaloni lungi.. iaca ce-ţi propune moşu Puiu: ori rămîi la Iaşi ― într-un liceu dărăpănat unde vin toţi desculţii şi nespălaţii. cicatricea de Schläger. Aşa cum poartă tata şi cu mine.." Ce s-a întîmplat?. în oraşul în care stă regele. Dănuţ. Privirea lui Dănuţ întîlni capul tuns al lui Herr Direktor. Gîndeşte-te bine. Bietul bufet! Cînd Dănuţ era mic se ascundea în bufet. la un liceu ca cele din poveşti... Hotărăşte.. ca şi cum acolo sus ar fi fost zugrăvită vînzarea lui Isus.. Şi trebuia să răspundă da... glumi Herr Direktor....

.. În cîteva clipe sofrageria îşi schimbă înfăţişarea. moşu Puiu.. aruncînd priviri crunte sprintenei şi zîmbitoarei Anica. izgonind-o pe masă. Nimănui nu-i păsa de el. neobişnuit de tare şi de hotărît.. toate domniţele şi împărătesele nefericite. Cu glas ridicat.. Dănuţ rosti marile vorbe: ― Da. ― Alice! Hai.bîzîi subt nas.. Mîna lui Dănuţ încleştă din nou cutia. bine!. Herr Direktor ajuta pe doamna Deleanu.. îl alină doamna Deleanu strîngîndu-l în braţe aşa cum l-ar fi strîns pe peronul unei gări lugubre... O altă faţă de masă. şi mama? Chiar mama!. bravo! Aşa băiat mai înţeleg şi eu! Vino să te sărut. fără să intre. cînele soldatului mort în războaie. Priveşte. "Ce-am făcut?". cu paloşul într-o mînă şi buzduganul în cealaltă ― ieşise Făt-Frumos din lacrimă. mătură pe jos. Grigore. potrivind. se apără cu mînile. Vra să zică de asta mama. într-o lume pustie ― Barbara Ubric. Dănuţ.. acoperi masa. Viespea se aşeză pe struguri. faldurile şi căderea feţei de masă. "Vra să zică aşa! Vra să zică aşa!". numai el nu!. ". cînele Azor.. împodobită cu broderii simple.. Din ea năvăliră ― ca nişte umbre uriaşe. ― Lasă. Profira iuţită de-o poruncă scurtă. Mîna lui Dănuţ smunci cutia cu şocolată. ca pe nişte castaniete. Dănuţ.. Ca roua dimineţii.. ― Bravo. Îl alungau din casă. albă. Nu-mi trebuie! Dacă-i aşa. avea privirea gravă şi distrată a figuranţilor pentru schimbarea decorului piesei în care şi ei sînt decor. nemişcat pe scaun. Domnul Deleanu se duse în beci. cu ochi scînteietori. Dănuţ nu mai avea pe nimeni. Căci din turbinca lui Ivan ― cu plete negre-n vînt. Alice! S-a făcut! Să ne trăiască Dănuţ! O sticlă de Cotnar.. ― Dănuţ! strigă doamna Deleanu. are să fie bine. Pe obrajii lui Dănuţ şi peste lumea jalnicelor umbre alunecară două lacrămi. Făt-Frumos se risipi în ploaie de lacrămi pe obrajii sărutaţi ai lui Dănuţ. dîndu-i un aer duminical. ale cărei mîni purtau farfurii şi zăngănitoare tacîmuri..... scoţînd capul prin uşa întredeschisă. lasă.. Toţi îl părăseau.. ca în aşteptarea rezultatului unei operaţii.. fac prinsoare pe ix kilograme de maroane că n-ai bişcoturi de şampanie. Aşa vreau eu.. Lasă că v-arăt eu!". merg cu mata la Bucureşti. subt ţipătul locomotivei care l-ar fi dus la măcel. cu un fel de galanterie. dragul mamei. ― Bine......... Genoveva de Brabant." Şi tata şi Olguţa! Toţi ştiuseră... Cenuşăreasa. turbinca lui Ivan se întredeschise. Închise ochii umeziţi. Scutură capul. strînse faţa de masă cu scrum şi fărmături.. şi printre ele.A!. şterse cu mînie de mîna lui Dănuţ. ― Alice... Şi deodată. .

― Anica. ― O doare capul. Sticla neagră cu dopul îmbrobodit în ceară. moldovenii.. tante Alice.Într-un raft de sus al bufetului. ― Prezint-o! ― "Mumm". stăm cu Dănuţ şi cu cotnarul. ― Cum? ― Dănuţ lîngă mine. avea straiul de praf şi aţe de păianjen al anilor subterani. ― Bine că mai văd şi eu colb autentic pe o sticlă de vin. ca nişte galbene vîsle ale veseliei. Noi. Facem un praznic.. Olguţa. Cînd îi vremea maroanelor. ― Nu se poate. du-te în odaia fetiţelor şi pofteşte-le. La poruncă! ― Ai să ne trimiţi de la Bucureşti. Dănuţ va fi la Bucureşti.. Să vie şi Olguţa. ia priveşte.. . Spune mama prostii.. hotărî doamna Deleanu. exclamă Herr Direktor descifrînd eticheta în timp ce degetele încercau soliditatea dopului cu cască războinică. ― Am pierdut. ― Vra să zică pe mine m-aţi dat afară! protestă Herr Direktor.. subţiind pe cît cu putinţă pe a spus. Domnul Deleanu crăpă uşa. Dănuţ! Aşa-i? ― Poftim? ― Nimic. cînd începe sezonul maroanelor un vagon. ― Ia să mă duc eu să văd ce-i. Gîfîind. privi şi încetişor se îndreptă spre patul Olguţei.. domnul Deleanu culcase cotnarul. bişcoturile se înălţau în vraf pudrat. ― Tante Alice... rectifică domnul Deleanu cu un ton heraldic. cu pălăria pe cap şi pardesiul pe umeri.. ― Să ne aşezăm. ― Grigore.. O strîngere de inimă. ― Se aprobă. ― Pot să intru? ― Olguţa.de Cotnar. ― Mă lepăd de Satana! ― Nu se leapădă ea de tine! ― Da Olguţa unde-i? întrebă doamna Deleanu pe Monica. şopti Monica.. ― . intră domnul Deleanu. Olguţa a spus că doarme.. se ridică domnul Deleanu simţind că nu-i lucru curat. S-auziră lovituri de picior în uşă. ― Tu stai cu şampania. ― Uite ce mi-aţi făcut faţa de masă! În mijlocul mesei.. nouă sute şase. făcîndu-i căpătîi dintr-un şervet. luîndu-l de după gît. ― Asta-i pentru Alice şi pentru copii. alături de tradiţionalul paneraş cu struguri de Malaga şi migdale. O odaie goală în casă şi alta însuflet. ― Deschideţi ! Anica smunci uşa-n lături.

― Ia uită-te la tata. ― Papa. Vra să zică eu sînt ca şi mama pentru Dănuţ. Olguţa gesticula cu degetul: asta însemna că supărarea-i pe sfîrşite. Privea fără să clipească. dacă eu aş fi tot aşa de mare ca şi mama. ― Şi mai cine. Olguţa. răspunse ea cu ochii închişi. papa. Vai de el! ― Papa.. ― Nu. Vra să zică eu sînt sora lui numai fiindcă-s mică. ― Ia explică-mi cum vine asta. ― Ei. Ar avea două mame. ― Ş-atuncea.― Dormi? o întrebă el. Fiindcă eu am dreptate şi tu n-ai. ― Atunci de ce nu vrei să bei şi tu un pahar de şampanie pentru Dănuţ? ― Nu vreau... cine-i Dănuţ? ― Aha! Fratele tău. vra să zică Dănuţ e rudă cu mine tot atît cît e şi eu tine şi mama? ― Da. dezmierdîndu-i pletele. Domnul Deleanu abia îşi stăpîni un zîmbet. zîmbi domnul Deleanu. ― Papa. cine-s eu? ― Tuu? Fata mea. Da şi eu am să fiu .. cu pumnii închişi. Eu ce spun!.. ― De ce? ― Fiindcă am dreptate.. zău că nu glumesc.. aşezîndu-se pe pat. Olguţa! Eşti sora lui Dănuţ fiindcă amîndoi sînteţi copiii noştri. ― Nu. papa! Tu mă faci să rîd. ― Am ajuns la fundul sacului! Mai spune şi tu. ― Asta-i bucurie. aş fi mama lui Dănuţ.... nu supărare! ― Nu. ― Te doare capul? ― Nu. De subt genele negre. papa. ― Vra să zică el e fratele meu? ― Sigur. ― Papa. Olguţa.. începu Olguţa vehement. ― Ei! Văd că eşti supărată! Ia spune tatei: ce s-a întîmplat? ― Sînt supărată.. Olguţa ― ca şi cum deschiderea ochilor ar fi implicat imperios schimbarea poziţiei ― se ridică. şi eu vreau ca tu să ai dreptate totdeauna. papa? ― . ― Şi mai cine sînt eu? ― Fata mamei. privirile negre izbucniră. numai că eu sînt mică şi mama-i mare. ― Sigur. şi eu vreau să fiu serioasă! Spune. ― Aşa-i.Şi prietena lui moş Gheorghe.

... ― Vezi. papa. şi cred că are dreptate.. Olguţa. El face cum vrea Herr Direktor.. nesilit de nimeni. papa! ― Şi? ― . Întotdeauna. În sfîrşit! ― Ştiu eu. ― Am.Ştiu eu!.. Olguţa.. nu zic!. Olguţa! Aşa-s părinţii! glumi el melancolic. poate. Herr Direktor e mai sever decît tine: aşa-i? ― Decît mine ― mi se pare ― nu-i greu să fii mai sever. Olguţa? ― Aşa!. Olguţa.. Olguţa: n-au încredere în copii. ― Mai bine eram eu băiat. papa. El îi vrea binele. bravo! Aşa te vreau: veselă.. Eu sînt sora lui. ― Şi-l lăsai pe tata singur. Şi poate că n-au dreptate.mare. Haidem în sofragerie. Dacă ai fi tu sever. Aşa-s părinţii. Domnul Deleanu o sărută. ― Şi moşu Puiu îl iubeşte pe Dănuţ ca şi noi.. fiindcă-s fată. ― Papa. papa. eu. M-am posomorît.. da! ― La noi acasă nu-i bine? ― Îi bine... Da eu nu vreau să plîngă mama. Dar pentru un băiat e mai bine să crească între băieţi.. Avocaţii au totdeauna dreptate! ― Şi părinţii. ― Ştiu.. de ce nu m-aţi întrebat şi pe mine? ― Tu îl iubeşti mult pe Dănuţ? ― Mă rog!.. ― Şi ţie-ţi pare rău. ― Ţi-a trecut supărarea? ― Dacă ai tu dreptate.. papa? ― Nu.. strunit cum trebuie... eu nu vreau să te supăr. Sînt sigură... Nici nu-i nevoie să fii! ― Da! Spui tu! ― Ba da...Nu te-aş fi lăsat.. Eu vreau să ai tu dreptate. dacă erai băiat? ― Tu eşti bărbat. fără să vreau. Tu ştii că tata te ascultă cu plăcere. ― Papa. izbucni ea mînioasă. ― Papa. ― Te-ai supărat pe tata fiindcă-l trimete pe Dănuţ la Bucureşti? ― Spune. papa.. tu ştii că Dănuţ vrea să plece? El a hotărît. ― Te-ai supărat. sigur.. ― Ba da. De ce nu m-aţi întrebat? ― .. Olguţa. N-ar fi plîns mama. ― Cum îţi pare rău şi ţie. papa! ― Ei. ― Spui drept. De ce-a plîns mama? Mîna domnului Deleanu îi răspunse dezmierdîndu-i mîna. . papa! Pe mine nu m-aţi întrebat! ― Olguţa.. Mama vă iubeşte deopotrivă pe amîndoi. Ce zici? ― Adevărat! Tu nu eşti de loc!.. altfel decît noi... ― De ce. papa? ― Da.

. ― Mă omoară Alice.. Totuşi. ― Hai să mergem. Olguţa.. ca să-mi pot primi musafirii. Alice! Dopurile de şampanie au predilecţie pentru urechile tale! De rest n-ai grijă. măi drăcuşorule! ― Şi dulceaţă-ţi dau. am să vorbesc eu cu Herr Direktor. papa.. ― Ştiu. ― N-ai grijă.. ― Da... eu te-am supărat odată. să nu spargi oglinda.. ― Şi de unde ai să ai tu cafea şi ibric? ― Îmi cumperi tu. Ştii... şi fiindcă tu nu mi-ai spus nimica. ― Ei. Ar trebui să-l pui la colţ pe tata. papa. Îţi spun eu! Ţie-ţi vine să rîzi cînd te superi. papa. Dopul zbură ca o vrabie dintr- . ş-atunci vrei să te superi şi mai tare.. Uite.. papa! Eu te-ascult pe tine. Domnul Deleanu rîdea. Aviz urechilor delicate! ― Grigore.. şi ţi-ar părea rău! ― Oare! ― Da tu nu eşti sever. ― Şi dacă ne prinde mama? ― Are să guste şi ea din cafea.. Grigore vă iubeşte... cum erai să faci şi tu cînd erai mic. ― Ai tu dulceaţă? ― Sigur. Da să nu mă spui! Ochii domnului Deleanu sclipiră de rîsul amintirilor.. că are dopul! Într-o pornire..― Tu?. eu singură m-am pus la colţ. Dau cuvîntul lui "Mumm". fiindcă nu ştie să fie tată serios. ― Tu sameni cu mine. papa. ― Tăcere! cuvîntă Herr Direktor. papa. să vadă dacă-s bună gospodină! ― Şi dacă se supără? ― Ne pune la colţ pe-amîndoi! ― V-aţi împotmolit? îi întîmpină doamna Deleanu scuturîndu-şi gîndurile. ― Acolo-i bufetul tău! ― Da. privind gavanoasele din sobă. Anica? ― Întreabă coniţa de ce nu mai veniţi. Olguţa. ― Ei?! ― Da. Tu nici nu poţi să te superi. Lasă.. acolo am să ascund cafeaua şi ibricul.. Olguţa îl privi cu vicleană seriozitate.. Am să învăţ să fac cafea. papa. Ce cauţi aici? De ce nu baţi la uşă. papa. Da vreau să ştiu dacă Herr Direktor e sever? ― Cît trebuie. Cînd mi-i mai face tu o vizită am să te tratez cu cafea neagră.. Vezi! Nu mi-i ruşine! Eu îţi spun... Îmi pare bine că mi-ai făcut o vizită. pocnetul festiv le făcu să tresară. papa. ― Eu m-aş arunca de pe acoperiş. doamna Deleanu şi Monica îşi astupară urechile.

să bem în sănătatea fiului îndrumat.. Alice! ― Eu. dă-mi voie să mă sui pe scaun. ― Nu mă interpela! Tu eşti veşnic în opoziţie. ― Mamă.un exuberant zarzăr înflorit în sticlă. umplînd cupele. ― Impecabil! se autocomplimentă Herr Direktor.. scuturat în cupe. asemeni unei balerine-n vîrfuri. Bună-i şampania! Ce zici. Olguţa? ― Îi bună. Ciocnite. nu fi mamă vitregă! Ciocneşte cu tatăl copilului vostru! ― Umple-o. N-ai grijă.. Alice.. de azi înainte am pierdut un nepot. ― Umple-o bine. că ciocnim din nou toţi cei de-acum.. Gaudeamus igitur. Herr Direktor! îl apostrofă Olguţa c-un bişcot în mînă. răsturnîndu-se pe speteaza scaunului. cupa se înălţa. furată de zborul voalurilor desfăşurate. Beau mai întîi. În aşteptarea acelei zile. ― Ş-acum. Herr Direktor turnă veselie acolo unde era nevoie de multă. spuma crescu. pentru Herr Direktor. parcă palpitînd. C-un foşnet. s-o cinstim pe aceasta cum se cuvine... dragii mei. să mă priveşti tu prin monoclu ― cum te privesc eu acuma ― şi să zici: "Acest ramolit care în viaţa lui n-a ştiut să aibă un copil. adunaţi în jurul acestei simpatice mese. . Herr Direktor. nu mă persecuta! îl luă în primire Olguţa arătînd cu degetul adevăratul nivel al şampaniei subt cel decorativ al spumei. urmă Herr Direktor ciocnind cu doamna Deleanu. Dorinţa mea cea mai fierbinte e ca peste vreo zece ani. ― Hai. ― Ai să ţii un discurs. ― Cum? Ai şi băut-o! Tu. ― Mi se pare că sîntem amîndoi. Dragii mei. Şi în ce şampanie! adăugă el muindu-şi buzele în blonda roire. ― Alice. a izbutit să facă un om". Herr Direktor! Te pişcă de limbă! ― Atunci ţine şi tu un toast. Ş-atuncea. să cinstim pe mame! ― Eşti bine dispus. Olguţa se ridică în picioare. În norocul lui Dănuţ. dar am căpătat un băiat în aceleaşi condiţii ca şi Fecioara Maria.. începu Herr Direktor ridicînd cupa. te-ameţeşti îndată.. ― Ce vrei să faci? ― Vreau să ţin un discurs. Grigore. ― Stai.. cupele cîntară pura arietă a cristalelor subţiri. Dănuţ. Herr Direktor? întrebă Olguţa cu buzele pufoase de spumă. ce ai de spus? Fiică-ta vrea abatajuri alcoolice? ― Dă-i.. ― Crezi că mi-i frică? ― Ia să te vedem! o provocă Herr Direktor. Grigore.. nu începe.. în cinstea noului tată ― vrednic tată! ― care-şi botează fiul în şampanie nu în apă ortodoxă. Olguţa. Serviţi-vă! Cea mai plină pentru Kami-Mura.. În mişcarea ei.

― Stai. fără să le asculte. eşti de două ori rudă cu mine.. ― Bravo. că am căpătat un băiat nu-i mare lucru! Dar văd că nu scapă omul de ce e scris să i se întîmple. că n-am sfîrşit!..Dănuţ mîncase mai multe bişcoturi muiate în şampanie. înalt.. Olguţa. şi fiindcă tu.. noi doi şi pînă azi am fost rude fiindcă tu eşti moşul meu. ca şi acum. ― Cine-i misteriosul cineva? ― Ai să vezi. ― Ştiu.. ― Nu mă interpela. Herr Direktor. ciudat de înalt ― ca toate scaunele clipelor solemne ― şi toţi aşteptaseră să hotărască el. De azi înainte Herr Direktor. Herr Direktor! Domnul Deleanu nu-şi găsea locul pe scaun. plînsese privind-o cu nedumerire şi duşmănie. de cînd am fost rudă cu Fiţa Elencu. Herr Direktor. să aibă şi fratele meu noroc la rude cum avem şi noi doi. ― Chiar foarte rude! superlativă Herr Direktor comparativul Olguţei..― Suie-te.. Toţi erau veseli fiindcă Dănuţ spusese da. Dănuţ.. M-a ferit Dumnezeu de nevastă. ― Dragă Herr Direktor. papa. Vezi numai să nu cazi! ― Parcă eşti o statuie! exclamă Herr Direktor privind-o cu gîtul strîmb.. părinţii lui îl felicitaseră.. vorbi ea fără şovăire. Ş-atunci. Şezuse pe un scaun din sofragerie. umplîndu-se de fărâmături fiindcă avea în mînă un ciot de bişcot. Să bem în cinstea celei mai minore soacre de pe globul terestru şi să dorim ca toate celelalte să-i samene! ... Olguţa! Să ştii de la mine. şi iacătă căn schimb îmi trimete o soacră!.. Dănuţ ar fi putut să spună da sau nu. acuma un da ― din gura lui Dănuţ ieşite. Olguţa! Nota zece la discurs! ― Dragii mei. Ciudat! Atunci o măsea. rîzînd alături de scaunul caznei. Auzea răsunînd cupele ciocnite.. fără poftă. Şi . Da. salut! exclamă Herr Direktor luînd-o în braţe. vocifera Herr Direktor. vorbele... Şi nu-mi pare rău! ― Nici mie. Vra să zică se întîmplase ceva bun. mai demult. Şi eu doresc. Cînd îi scosese dentistul. eu îi răspund. ― N-o întrerupe. rîsetele. ― Lasă. Olguţa îşi trecu palma peste frunte. cu măseaua în mînă. ― Mare noroc. Da de azi înainte sîntem mai rude. Olguţa! aplaudă domnul Deleanu. ― Şi-ţi pare bine. glumele. aşezînd-o pe Olguţa la locul ei. deşi glumă. ― Ba nu! Foarte rudă sînt numai cu tata. tu eşti tatăl fratelui meu.. o măsea. Grigore... Olguţa? ― Sigur că-mi pare bine! ― Atunci hai să ciocnim.. Cunoştea tracul debuturilor oratorice şi.. privindu-l. o apără domnul Deleanu. ― Atunci avem noroc la rude amîndoi! ― Bravo.. De asta sîntem noi mai rude: fiindcă doi e mai mare decît unu. ― A bon entendeur. de azi înainte. Herr Direktor. cu mama şi cu cineva. debutul Olguţei îl emoţiona.

protestă Herr Direktor.. pentru această Moldovă în care mai răsar suflete asemănătoare cotnarului. zîmbi doamna Deleanu oftînd. Şi spune-i să-l bea în cinstea voastră. şi parcă nu. domnul Deleanu respiră cotnarul din păhăruţ. papa! Mai bună-i şampania! ― Tu nu te pricepi.. . Asta-i pentru moşnegi ca noi! ― Papa. şi fiindcă-s amare.. ― Mai încape vorbă?! ― Rămînem fără copii. şi ridică din umeri încreţindu-şi fruntea. se apropie de domnul Deleanu. nu! Criticele tale erau sincere. Olguţa se ridică de pe scaun. Era odată un împărat care cu jumătate faţă rîdea şi cu jumătate plîngea. da spune-mi dacă-i mai bun decît tutunul! ― Hei! Cred bine! Şi-i mai rar! ― Atunci am să te rog ceva. Olguţa. şi mai bine decît copiii nimeni nu ştie să vadă paiul din ochii părinţilor. Grigore? ― Mîne.. ― Papa. ş-acuma beau cotnarul acesta roznovenesc care are cincizeci şi nouă de ani: e tocmai din o mie opt sute patruzeci şi opt!. ― Pentru moş Gheorghe? întrebă doamna Deleanu.. Mamă dragă.. Herr Direktor şi domnul Deleanu rămaseră singuri în faţa paharelor. papa!. Olguţa ieşi cu paharul de cotnar în mînă.. ― Noi mai rămînem... ― Scopul scuză mijloacele! ― Nu. şi începu să-i şoptească la ureche. ― Grigore. mult ai mai terfelit tu astăzi biata noastră Moldovă!. ― Merci. ― Cînd pleci tu. Dar eu. Răsturnat pe scaun. atunci cînd în pivniţele Moldovei cotnar nu va mai fi. a copiilor... la rîndul meu. Săracu Dănuţ! Numai el era trist. Olguţa îşi muie buzele. şi fiindcă-s rare. ― Olguţa. nu-i politicos ce faci tu! o dojeni doamna Deleanu.. călcînd ca o acrobată pe frînghie.. Pe Dănuţ ni-l ia Grigore. trăgînd cu ochiul la ceilalţi. Numai Monica e a noastră. pe Olguţa ni-o ia moş Gheorghe. Alice. sorbi cu încordată atenţie.. ― Îi amar. am băut şampanie.. arătînd paharul pe jumătate plin... pentru această Moldovă în care s-a făcut cotnarul amar şi blînd. începu el zîmbind cu ironică melancolie... Olguţa? ― Dacă spui tu! ― Ia să vedem. Hai să ne sculăm.. Ş-atît doresc eu copilului meu: să fie din acele suflete. ― Spune. dragă Grigore. şi fiindcă-s blînde. cotnarul e mai bun decît tutunul? ― Vrei să guşti. aşa-i cînd faci un chef! ― Uite. Olguţa! zîmbi domnul Deleanu..toţi erau veseli! Dac-ar fi spus nu? Toţi ar fi fost trişti.. Şi închin.

Ochii Monicăi nu se desprindeau de pe chipul neclintit al doamnei Deleanu... ― Dănuţ. tu du-te lîngă Dănuţ. o strînse cu toată puterea ei copilărească şi intră în ietac. Monica se aplecă şi sărută cu timiditate mîna doamnei Deleanu. Părăsită de buclele lui Dănuţ. Eu am să dorm. Monica ieşi în vîrfuri. cu ochii închişi. ― Haideţi la mine.. cu degetele răsfirate. Monica? Fetiţa apucă mîna cea tristă.. Căzu. ― Încep toate!. Să trăim! ― Noroc! Pornită tocmai din îndepărtate vremi ― cu alean de soare îngălbenit pe foi de nuc ― aroma cotnarului se răspîndi în tăcerea odăii. Doamna Deleanu şedea întinsă pe pat. ― Bine. Mut. şopti ea aplecînd urechea. ― Tu erai aici.. Două tăceri. Bătu încet cu degetul. Uşa se închise. Monica intră singură în odăiţa fetiţelor.. ― Doarme!. Dănuţ deschise ochii din nou ― şi nu zîmbi.. Săracu Dănuţ!. trei tăceri priveau viaţa. ca o frunză desprinsă de pe creangă şi răzleţită de fructul pe care-l ocrotea... întredeschise uşa. ― Cu mata.. În trei odăi. mînă în mînă.. Olguţa dădu buzna în . Şi adierea toamnei de afară. Trebuie să-l pregătesc: să-i fac uniformă. Ţinîndu-şi suflarea... se umplu de amintiri. genele doamnei Deleanu tremurară.― Şi pe Dănuţ cînd ţi-l aduc? ― Peste vreo săptămînă... Se opri în faţa uşii odăii lui Dănuţ.. De la o vreme... furişînd o privire abătută spre uşa lui Dănuţ. Apăsînd binişor clampa.. ― Pui mic. ― Tu vrei să vii cu mine. spre odaia lui. să-l mai plimb prin Bucureşti. cu capul aplecat. mîna doamnei Deleanu rămase o clipă în aer. După ce se închise uşa la loc. Venind de la moş Gheorghe cu paharul gol. urmată de Monica. Ajungînd în dreptul uşii ietacului se opri. învăluind suflarea toamnei din cotnar. Îi venea să-şi ţie suflarea ca să nu facă zgomot.. ― Aşa degrabă? ― Acuşi începe şcoala. şi două lacrimi alunecară de-a lungul obrajilor.. ― Şi tribunalul. Dănuţ trecu înainte. Monica aşezată pe marginea patului. una lîngă alta. Doamna Deleanu ieşise din sofragerie dezmierdînd cu degetele buclele lui Dănuţ. Intră. copii. Monica? tresări doamna Deleanu.. tante Alice.

. bătu ea cu pumnul. ― Ascult.. ― Poftă mare! Anica.. ― .. hai cu mine! Profira le aşteptă să iasă.. Şi dacă nu răspunde ai să baţi tare.. bocăni ea cu degetul. ai mîncat numai. ― Anica. Profira oftă şi porni. învie. Ai treabă cu mine. ca o mătăhăloasă elevă surprinsă mîncînd în clasă de profesoară. şi intră.. ― Bine! Atunci trebuie să te grăbeşti fiindcă Profira mănîncă tot. ş-ai să baţi la uşă încet. Anica. duduie Olguţa. îşi descoperea fruntea mereu bătută de şuviţele negre şi iar pornea. duduie! ― Du-te şi spune vierului să-ţi dea poamă fragă: auzi? S-o aleagă frumoasă. Aplecîndu-se. se tîngui Anica arătîndu-i mînile goale. Toc-toc. Şi dacă nici atunci nu răspunde. te joci cu mine? ― Am uitat. Ia să-i dau şi Profirei o treabă! Medită încruntată şi repede deschise uşa sofrageriei. luă bişcotul aruncat de Anica. din ce în ce mai repede. duduie Olguţa! ― Fă cum ţi-am spus. Ia arată-mi cum ai să faci? Anica se apropie de uşa sofrageriei.. ― Profira! ― Of! M-am speriat. ― Ascultă. o cercetă aspru Olguţa. ca să-l trezeşti! ― Şi dacă se supără. ― Ai să te duci în odaia turcească. În aşteptarea Anicăi. ― Nu-i treaba ta! Ai să-i spui că duduia Olguţa vrea să-i vorbească. ― Aşa. ― Ascultă bine. Olguţa se plimba cu mînile la spate.. sau ai şi băut? ― Nici n-am apucat să mănînc. Buf-buf. Anica plecă ochii în jos. ― Da. Anica.. Uneori se oprea. . ascunzînd bişcotul la spate. ― A spus să poftiţi..Şi dacă nu răspunde bat tare. te baţi cu mîna peste gură şi spui în gura mare: "Păcatele mele! Eu gîndeam că eraţi în sofragerie!" Ai înţeles? Da să faci zgomot. duduie. Profira sări de pe scaun cu gura plină. cu gestul revelator al şcolarilor fumători.. ca statuia unui tablou alegoric după ce se lasă cortina. duduie Olguţă? întrebă Anica abia ţinîndu-şi rîsul. scoţînd un alt bişcot din buzunarul pestelcii. Hai repede. ― Da aici cine să cureţe? ― Ştie şi Anica să mănînce bişcoturi! Du-te şi mănîncă poamă.sofragerie. şi-l înghiţi. Stai. trînteşti uşa.. Dat încet. De îndată ce se închise uşa. intri în goană.. nu pleca. ca cineva care născoceşte dialoguri cu replici scurte. la moşu Puiu.

. ― De ce numai burlacii? ― Fiindcă ei n-au nevastă! În schimb. ― Bine.. mama a înţeles că-i mai bine pentru Dănuţ să înveţe la Bucureşti. Ce vînt te-aduce pe la mine? ― Nimic. N-ai văzut? ― Atunci de ce-a plîns mama? ― De unde ştii tu c-a plîns? ― Am văzut eu. încrustîndu-şi monoclul în orbită. ― Dragă Olguţa. Azi e o zi mare. ― Aşa cred eu. Dă! Oftează şi ei!. ― Să-ţi spun eu de ce-a plîns: fiindcă pleacă fratele meu. Olguţa. ― Îmi faci o vizită? ― Sigur. ― Nu. şi le trece. Herr Direktor se ridică într-un cot pe divan.. cînd pleci? . fuma. ― Aşa-s burlacii.. şi ea singură a hotărît ― cum de altfel a hotărît şi Dănuţ. ― Bine. Herr Direktor. Herr Direktor! ― Măi! că multe mai ştii! ― Herr Direktor.. Herr Direktor! ― Ca întotdeauna. Da stai jos. fiindcă-i mamă. Acuma du-te şi mănîncă tot ce-a rămas pe masă.. Olguţa. După ce se hotărăsc să facă ceva. ― Atunci de ce-a plîns? ― Aşa-s cucoanele. ― Azi nu-i ca întotdeauna.. A plîns.. Să nu laşi nimic Profirei! ― Bucuros de musafiri? întrebă afabil Olguţa intrînd la Herr Direktor. ― Încîntat! ― Ce mai faci. ― Şi dacă-i urîtă? ― Se consolează! Adică nu. plîng. ― Şi-a călcat pe inimă.. Ce pot să-ţi ofer: o ţigară? ― Azi eşti vesel. ― Pentru tine? ― Şi pentru Kami-Mura. Ei au o nevastă frumoasă. Herr Direktor! Am venit să te văd.― Dormea? ― Nu. Da frumos halat ai! Tu eşti elegant ca o cucoană... să mai stăm de vorbă. şi pentru toţi. ― Ai dreptate.. ― Şi cei însuraţi nu trebuie să aibă? ― N-au nevoie. Herr Direktor? Nu te deranjez? ― Tu! Prietena mea! Îmi pare rău!. Olguţa. au un halat frumos. ― Ei! Atunci ar trebui să plîngă în fiecare zi! ― A plîns de bucurie.

adăugă Olguţa.. Olguţa. Acuma să-mi spui ce-am să fac! ― Ai să-ţi faci un duş cu colonie! ― Bine-mi pare că n-ai ghicit!. E urît şi sălbatec. Olguţa. ― Merci. şi dacă nu m-ascultă îi dau afară. Herr Direktor. Vorbesc mai aspru. ― Cine ştie?! Dacă face-o prostie? ― Îi fac morală. ― Şi ce faci tu cînd eşti sever? ― Dă!.. ― .. colonia gîlgîia. am scăpat! ― Ce rău îmi pare! Eu vroiam să-ţi fac o fricţiune.. Herr Direktor! Îţi mai fac o fricţiune. ― Sigur... ― Nu-i nimica. Herr Direktor? ― Slava Domnului. mă încrunt. începu Olguţa privindu-l drept în ochi. ― Ba mă doare! Cum nu! Revărsîndu-se.. ― Îţi place. împrăştiind-o pe capul zimţat aspru de părul mărunt. ― Vra să zică. ― Şi dacă mai face una? ― Hm!. Altfel nu merg treburile.― Mîne. Azi nu te doare capul. Ştiam eu! Tu eşti sever. peste o săptămînă. în timp ce buzele suflau din răsputeri spre creştet... Herr Direktor îi dezmierdă pletele.. tu eşti sever? ― Cu cine Olguţa? ― Ştiu eu!. n-ai să-l baţi pe fratele meu? ― Pe Dănuţ! Ferească Dumnezeu! Olguţa respiră adînc. ― Da-ţi place să baţi? ― Nu.. frămîntînd amarnic.îmi pare bine. Dănuţ vine cu Iorgu. La Bucureşti. ― Pleci singur? ― Da.. ― Poate! Nu-mi mai aduc aminte! Cînd eram băiat. palma Olguţei se rotea repede. Astupă-ţi ochii cu mînile. tu ai bătut vreodată pe cineva? .. Îmi dai voie să umblu în geamandan? ― Mă rog! ― Închide ochii.. . respiră ea. Azi îi o zi mare! ― Pe capul meu! ― Şi pe altele. da bun. ― Şi dacă n-are să te-asculte fratele meu? ― Dănuţ m-ascultă. Herr Direktor. Herr Direktor. că acuşi capăt o migrenă. ― Bună fată eşti tu! ― Herr Direktor.. Om vedea! ― Hm!. cu funcţionarii tăi.. Herr Direktor? ― Straşnic! Parcă s-a mutat Polul Nord în capul meu! Numai ia-o mai încet. Herr Direktor....

cu oameni mici ca literile... Dănuţ... şi jos-jos. Astfel nenorocirile din somn îl deprinseră să socoată nenorocirea ca un prag peste care treci ― deschizînd uşa cu o deschidere de pleoape ― pentru a intra în alba încăpere a luminii. Şi Dănuţ era fericit. Şi dedesubtul cerului micşorat şi coborît. cu Prichindel. sau strîmbîndu-se pe-o coastă de nedumerire. Închise ochii... numai... sau bătînd tactul unei supărări. cîad se supără. Şi-ntotdeauna.. Dănuţ.. iarna. săncapă-n ele numai basme. Deasupra măsuţei mai era o lampă cu abat-jour. că se rănise la genunchi mai adineaori ― şi i se păru că treptele pe care le coboară sînt altele decît acele pe care le suise.. şi că ograda-i alta. Zărind mingea de foot-ball uitată în ogradă. scuturase şi alungase împăraţii. mic şi singur.. Era bine acolo! Aceea era patria lui Dănuţ luminată de focul din sobă ca de un soare al co-voarelor pe care dorm copii şi visează pisici. L-au izgonit.... Dar lui Dănuţ nu-i trebuia altă joacă.. Dănuţ ştia ce face mama fiindcă vedea ce fac pantofii. Olguţa se juca pe-afară. De multe ori. doamna Deleanu pasienţe sau cetea o carte. feţi-frumoşii şi ...Deschise ochii.. deschizînd ochii. cu animale de statura majusculelor şi căsuţe niciodată mai mari decît o carte de poveşti. Cum ar fi vrut Dănuţ să se facă cerul mic-mic. aceeaşi. Acolo.. se apropia plecarea. nu ale pridvorului casei părinteşti. în omăt. Şi era o tăcere!. Dănuţ visa că i s-a întîmplat o nenorocire. Subt măsuţă se vedeau picioarele mamei în pantofi subţiri. Oftă. Ştia cînd zîmbeşte. şedea subt măsuţă. aşa cum era cuvertura măsuţei pe care făcea uneori. Mingea de foot-ball. Dănuţ. Acolo începeau poveştile cu Statu-Palmă-Barbă-Cot.. Ce înalt era cerul! Ce mare pămîntul! Porni încet spre livadă. Dănuţ coborî treptele pridvorului cu mînile în buzunar şi umerii plecaţi. pantofii mamei şi pisica. cu sufletul frăgezit de zîmbete desprinse din spaima somnului.. era uriaş. ca un trecut. înalt şi întins... începea şcoala.. fireşte. şi că Dănuţ e altul. Căldura sobei ajungea acolo molatecă şi somnoroasă. cu vîrfurile. cu oglinzi numai pentru zîmbete şi ferestre numai pentru soare.. că parcă nu era în văzduhul toamnei ― şi o blîndeţă vastă în lumină. decît picioarele măsuţei. să fie un covor luminat de flăcările sobei şi o pisică somnoroasă. Ca şi cum treptele suite atunci şi coborîte acum ar fi fost ale vremii. stînd locului. Ce se întîmplase în turbinca lui Ivan? Ce vînt veştejise. Nu-i venea să plîngă. Dănuţ la mijloc. .. nenorocirea se isprăvea. cerul.. dar ce uriaş cumsecade!. Acolo făurise Dănuţ o lume măruntă. Pisica de la o vreme torcea.Era o dărăpănare atît de străvezie. Nimeni nu mai era pe lume. lumea se micşora ca o căsuţă de păpuşă. îşi aminti că se jucase cu Olguţa. aşa cum ar fi vrut Dănuţ. nu... cînd se încruntă. Vra să zică l-au dat afară din casă. spre sfârşitul vacanţelor mai ales.

. . Ostenise.. suflări umile. pustiu în urmă! Din casă-l izgoniseră. cu duioasa apăsare de moarte a toamnei pe păduri.. Nimeni nu-l mai însoţea. Gîfîia. Pluteau suflete printre pomi şi suflete se desprindeau din iarbă şi din vînt. În drum spre livadă îl ajunse Ali. amîndoi vor rămînea singuri: Dănuţ la Bucureşti. Îmi pare-aşa de rău că pleci! se spovedi ea gata de plîns. Monica-i vedea numai capul aplecat asupra mesei de stejar. ― Dănuţ. nemişcat. cîrlionţîndu-l cu aramă. Arome dulci şi amărui. Dănuţ şedea pe banca de sub nuc. desluşite totuşi. ― Dănuţ! Cu cozile fluturînd pe spate. Monica ţinea tovărăşie lui Dănuţ.. nici femeia care stă pe el înfrigurată. De-acolo. ― Dănuţ. ― Ce v-am făcut eu? Ce mai vreţi cu mine? De ce nu-mi daţi pace? Smulgîndu-şi mîna din mîna Monicăi porni înainte. Săracu Dănuţ! Şi fiindcă numai Ali mergea după Dănuţ.. şi nicăieri nu se vedea tristul cufăr al plecărilor. Şi după ce va pleca Dănuţ. acoperindu-şi ochii: să nu mai vadă şi să nu mai plîngă. înstrăinîndu-se de-ai lui în toamnă. Şi pretutindeni începea o plecare. înainte-l aştepta şcoala. împovărîndu-le. stai puţin. Dănuţ! Îl ajunse în livadă. într-ascuns. Ali la Medeleni. cu genunchii strînşi şi coatele împreunate. mirodenii pipărate. merele pline încovoiau crenguţele. Dar toamna? Monica se tupilase după trunchiul unui măr domnesc. Oştile care întotdeauna veneau în urma lui Dănuţ sau îl aşteptau înainte ― pieriseră. Soarele umed ― adierile vîntului de pe mirişti. Monica porni după Ali. şi căderea frunzelor dezmierda mîhniri fără de frunte şi sfîşieri fără de mîni... gudurîndu-se pe lîngă el. Pustiu înainte. De aceea îngenunchease. Turbinca lui Ivan era goală şi era grea fiindcă în ea intrase durerea din viaţă în locul celei din basme.. Soarele-l bătea în plin. Deasupra ei. ― Ce i-am făcut eu? murmură Monica acoperindu-şi obrajii cu mînile. şi grădini.poveştile? Turbinca lui Ivan era goală? Dănuţ mergea singur. abia simţite. ca cerceii cu prea grele nestemate urechile micilor infante. şi arături ― fructele şi frunzele crengilor ― trunchiurile pomilor ― pămîntul ― frunzele şi fructele căzute ― şi firele de iarbă-ncovoiate miroseau de-a valma toate-toate. Monica alerga după el. luîndu-l de mînă şi privindu-l cu ochii măriţi. miresme stinse. deşi gonită. Numai Ali îl iubea pe Dănuţ.

lumini de soare şi nuci întunecate în cojile verzi. Sufletul lui Dănuţ se îndepărtase atît de mult de trupul lui Dănuţ. Dar numai frunzele cădeau din crengile de nuc. căpăta bomboane şi sărutări. Şi Dănuţ şoptea mai încet: Eşti cas Topoas. Şi o bucovineancă. Se desfăcuse parcă un străvechi gromolnic. Şi capul unui pui de faun.. Unu Ili Duduili.. şi cînd îi era somn anunţa: "Vau naniţi".Pe masa de stejar cădeau frunze. ― Nani. Monica ar fi cutezat să iasă din ascunzătoare. că murmurul buzelor lui era al unui copil care abia ştia să vorbească.. Purta rochiţă ca şi Olguţa. Dănuţ! răsuna ca prin vis glasul doamnei Deleanu din patul slab luminat de lampa cu abat-jour verde. Pe-atunci... Unu Ilă Duduilă Eşti caş Toporaş Pe la moara Murgului Trece fata turcului C-un cojoc De motoc C-o pestelcă Strecătoare Una mara Două para Triaria Compania. versurile căpătau odinioară farmecul naiv al buzelor care mai degrabă ştiau să rîdă decît să vorbească.. Dănuţ le recita din braţele doamnei Deleanu şi. ― Sst! Pe la moaa Mugului . dădaca lui. îl învăţase încetul cu încetul versurile copilăriei ei. după ce isprăvea. Cînd se culca. poate în dorul satului de peste graniţă. Dănuţ avea vreo trei ani. aplecat. şi numai zîmbetul era poate al lui Dănuţ dacă nu al soarelui de pe obraz... cu scoarţele de foi de nuc suflate cu lumini de soare. visa. pentru el. O lacrimă de-ar fi lucit în soare căzînd din ochii lui Dănuţ. Fără înţeles. pînă ce-adormea. le recita în şoaptă.

.. Şi să uiţi. Dar cînd te deştepţi? Iar eşti trist şi nu mai poţi sadormi din nou!.. dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni. Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte... Frunzele cădeau sau vroiau să cadă?.. Da.. Frunzele cădeau şi mureau jos pe pămînt fiindcă venise toamna. Se ridică-n livadă ― pe măsură ce se lungeau umbrele ― răcoarea umedă. rupte din trecut: Unu Ilă Duduilă Eşti caş Toporaş. Fiindcă venise toamna.. ascunzîndu-se pe după trunchiuri.... Dănuţ oftă. Îţi vine să dormi cînd eşti trist. O luă la fugă din răsputeri ca să aducă mai degrabă pelerina lui Dănuţ.. frecîndu-şi genunchii îndureraţi. .. Monica îşi acoperise pieptul cu mînile: tremura. şi-ar fi venit toamna ― ce-ar fi făcut?. Nu. şi cădeau frunze galbene din ei.De ce cădeau frunzele?..Cădeau frunzele nucului cîte una şi mai multe laolaltă pe masa de stejar. Toamna.Cînd eşti trist de tot.. şi el ... uitîndu-se: Dănuţ nu se mişca... şi-atît de trist i se desprindeau de pe buze... .. începu să se îndepărteze de-andaratelea.? Ţţ-ţţ! Şi Dănuţ zîmbea fiindcă numai gîndul lui mai auzrea că fata turcului avea: Un cozoc. Şi pomii astă primăvară erau înfloriţi..... Di motoc..... Dacă Dănuţ ar fi fost o frunză pe creanga nucului. sau. foşnind uscat.. Toate frunzele din jurul lui ar fi căzut. şi-acum nu mai aveau flori.. Şi adormea zîmbind. Cînd vine toamna.. Dacă venise toamna!.. Frunzele erau moarte?. Şi Dănuţ era îmbrăcat subţire! Dacă răcea? Se ridică în picioare.... îţi vine să dormi.. Poate de asta versurile cantilenei care lăsa zîmbetul somnului pe buzele lui Dănuţ ― pe cînd avea trei ani ― acum fără de înţeles. Se opri.. . pasările pleacă şi frunzele cad.. Ce să mai facă ele pe crengi!. ― .Tece fata tucului. să ţi-l culci pe palmele tale.

. ca unui biet om trist.Cînd eşti trist de tot îţi vine să dormi şi să uiţi. în livadă... Ce repede trecuse vacanţa! Începea şcoala! Pleca... şi l-ar fi luat vîntul. alunecă şi se aşază lin.. Şi parcă se temuse de Monica.. El. cu capul sfărmat. îngînă Monica... Plîng. . aşeză pelerina pe umerii lui Dănuţ. Capul Monicăi zvîcni îndărăt....... În fundul livezii era o rîpă înaltă ― tot atît de înaltă pentru Dănuţ cît era pentru o frunză creanga de pe care se zvîrlea în jos.. Dănuţ sări în picioare scuturîndu-şi buclele.... Dănuţ? Unde-i Dănuţ?".. Mai bine la şcoală... ― Eu? "Nu se poate!" murmură un gînd îndepărtat şi învăluitor ca orizontul răsăritului. Nucile n-au sînge... docil.Toţi sînt în doliu... pe vremea caiselor. Merg în urma sicriului lui Dănuţ. mort?.. ca în întuneric. Monica răsări îndărătul băncii ca o icoană luminată de candelile apusului. cu şiroaie de sînge pe obraz.. ca unui om cu capul sfărmat... . Şi l-ar fi găsit boarul jos.. braţele ei subţiri îi încolăciră grumajii.... şi l-ar fi amestecat cu celelalte frunze. Nucile cad şi se sfarmă!. le-ar curge sîngele pe coajă. Dac-ar avea... Şi el s-ar fi aruncat de pe creangă. şi cine ştie unde l-ar fi azvîrlit..Frunzele plutesc.. toamnă! . cînd se apropie spaima care-ţi apucă inima şi ţi-o gîtuie.. aşa de ciudat că ochii lui Dănuţ se deschiseră mari şi orbi... şi buzele închise îi sărutară buclele. Ce te-amesteci? ― Dacă mi-i milă de tine! ― Cine ţi-a dat voie să-ţi fie milă? N-am nevoie! Aaa! Nu se isprăvise vacanţa! Are să le-arate el! întîlnind cozile Monicăi. O amintire trecu pe dinaintea ochilor lui Dănuţ: la începutul vacanţei. ca unui om. Da. Dănuţ." . de dinafară parcă. Fără să spuie o vorbă.. şi-i păruse rău..ar fi rămas din ce în ce mai singur ― aşa cum era acum.. ― Mai bine-aş răci..Toamna mor nucile sfărmate şi frunzele căzute.. lîngă rîpă... şi fără să vrea. Dănuţ pleacă la şcoală. "Dănuţ! Dănuţ! Unde eşti.. ― Cine ţi-a dat voie să mă săruţi? ― De ce mi-ai adus pelerina? ― Ca să nu răceşti.. Şi lui Dănuţ îi vine să plîngă fiindcă şi el merge în urma sicriului. Un gînd ciudat se apropia de Dănuţ. apucă şi trase.. Era frig. ― Mort? Singur în sicriu? Singur în groapă? În pămînt negru?. înghiţind.... Şi noaptea cu strigoii? Singur! "Nu. Mort Dănuţ?. fără să ştie de ce. Dănuţ. şi nimeni-nimeni n-ar mai fi ştiut de el. o trăsese pe Monica de cozi. Văzînd că braţele nu sînt ale mamei lui.

căluţ! .. ca un lung păr despletit. Nu ţi-e frig? Capul Monicăi făcu semn că nu. Ali ţîşni săgeată.Aleargă prin livadă. cu picioarele îndoite de la genunchi.. verzui şi aurii! Şi buclele lui cu miros de castane coapte! Şi ce repede-i trecea supărarea!. Un zîmbet fericit îi răsturnă capul pe spate. căluţ! murmură ceresc glasul din vis. Monica. ― Hii.. Monica tresări prin somn.. şi visul care avea să unească din nou cozile ei cu mînile lui Dănuţ.. O rîndunică poate. ca statueta fugii răsturnată.. ― Hii.. Şi ce ochi dulci. ― Îmi pare rău. Şi ce cuminte era Dănuţ! Ce surîs blînd avea!. balul alb al lunii ondula pe la fereşti..... c-un pumn adus lîngă frunte. îl flutura pe dinaintea ochilor. căluţ! răsună puternică şi ascuţită vocea lui Dănuţ. Nori lungi şi subţiri se aşternuseră din înaltul cerului siniliu pînă în zarea apusului.. Şi pretutindeni printre ei.. Şi soarele apuse dincolo de lume. cu faţa plînsă şi bitoare. celălalt repezit de-a lungul coapsei. îngăimînd cuvinte nedesluşite. Cu cozile de aur în mîni. ridicîndu-se. lăsînd să-i cadă cozile din mîni.? Nu-i vedea faţa: numai cozile blînde şi grele. ― Da vrei să fugim împreună? Capul Monicăi făcu semn că da. Monica? o întrebă el dulce. ― . Monica-şi răsturnă capul pe pernă aşteptînd somnul. şi melancolia prinţilor îndrăgostiţi de o cenuşăreasă. ― Nici tu nu dormi? . Şi-n faţa lui fugea Monica. ― Tu eşti căluţ şi eu te mîn: da? ― Da. fără să-l poată vedea pe cel care-o mînă de la spate trăgînd-o de cozi. ― Hii.― Te-ai supărat. Dormea pe-o coastă. domnul Deleanu răsuci o ţigară şi o aprinse aplecîndu-se pe marginea patului... zveltă. Tot nu se isprăvise vacanţa! Trezit din somn. Prin întuneric. încît visul. Cu foşnetele toamnei şi ţîrîitul greierilor. Dănuţ fugea subt foile de aur. Se smunci atît de tare. Toamna. ducînd cu el condurul delicat pierdut de vară pe cea din urmă treaptă a palatului ceresc.. Se acoperi cu pledul pe picioare. dezvelită. ― Hii.. Pardon. căluţ! Rîzînd cu ochii închişi.. albă în goliciunea copilărească şi cea lunară. ca nenumărate trepte de marmură ale palatelor din basme. În gloria luminilor ― ca-n ţara unor torţi înălţate de braţele curtenilor ― un punct negru tresări şi pieri.

şi mîţa unghiulară. vorbele sorocului aduceau nădejde sau înfricoşare. Cu mişcări nesigure şi albe cădeau petalele unui trandafir de pe măsuţa de noapte: cum se dezvelesc copiii mici prin somn.. mut.. Doamna Deleanu îl înveli.― Fumez. II ROBINSON CRUSOE Ploua.. ― Cîte ceasuri? Flacăra unui chibrit clipi. Subt coviltirul de culoarea norilor zdrenţele galbene şi roşii ale ţigăncilor şi sclipirea focoasă a salbelor abia se desluşeau prin întunericul înceţoşat de fumul lulelelor.. Cea din urmă căruţă a şatrei de ţigani se oprise în drum. apăsînd şi ridicînd clampa. gleznele subţiri. Doamna Deleanu se coborî din pat. legată cu o frînghiuţă îndărătul căruţei. potecile norocului şi dumbrăvile dragostei. îi alintă cu vîrful degetelor buclele rotunde şi ieşi încet. ― Bieţii copii! îngînă pentru ea mama lui Dănuţ. Anica privea cu spaimă degetul vrăjit căutîndu-i în palmă cărările vieţii.. Cînd rare. ― Bine-i să fii copil! dădu din cap domnul Deleanu turtindu-şi ţigara în scrumelniţă. zgribulită în burniţă. răscolind umbrele. ― Ce face? ― Doarme. Lumini de lună îi tremurau prin păr şi pe obraji. Un glas femeiesc momea încetişor. îşi aruncă pe umeri chimonoul.. Intră în vîrfuri în odaia lui Dănuţ. Dănuţ dormea cu buzele întredeschise. Cămeşa albă se îngrămădise înfoiată deasupra genunchilor. cînd repezi şi bolmojite. înstelat cînd şi cînd de luceferi rubinii. ceva mai încolo de poarta ogrăzii boiereşti. Ca un copil de casă adormit la picioarele unei albe castelane al cărei evantai de pene albe îi lumina somnul. cu capetele grele. Alice. adormind un copil sau o durere. îşi odihnea sufletul şi mîna desfăcută în palma castanie a ghicitoarei. cînta poate. Unu... ― Cam tîrziu. De subt coviltir un glas aspru . mieuna slab. descoperind picioarele lungi cu genunchii zgîriaţi. Se dezvelise. În palma desfăcută îi juca o lumină de lună. Ploaia se înteţea răscolită de vînt. Anica. Caii firavi muriseră parcă în picioare. cînd visează. pulpele lin rotunjite.

a putregai uscat şi a colb de arhivă. cele două pisici. ". în întregime. zări urma slabă a unui pneu de automobil.. ca o bolnavă lumină de lună. ca un favorit. căptuşite cu mătasă albastră ― înadins adusă din Franţa ― cărunţiseră de cînd tăcerea moţăia în ele. Toate drumurile erau şterse de cenuşiul des. Ghicitoarea îşi luă banii şi porni spre căruţă. Aşa că aroma de proaspete piersici. Cînii strînşi pe subt streşini abia o priviră. bucoavnele. Într-un ungher. Mirosea a lemnărie încinsă de căldură. În priveliştea moartă.. mari şi mici ― desprinse treptat de pe zidurile odăilor de jos ― se rezemau laolaltă pe umărul aceleiaşi uitări." . Şi toate înecate în tăcere! Teancuri de portrete cu rame negre.. decît trebuinţele. în pod.. cu gît şerpuitor de lebede.. Încăpătoarele fotolii şi canapele. ovale sau pătrate. gromolnicele şi ceasloavele răsfoite de uscatul deget al Fiţei şi colindate de ochii ei verzi zăceau în lăzi sau grămădite pe jos. Nu s-auzea nici un lătrat. Vioare de lemn blond cu gîtul curb. castanii sau aurii. cît şi ale vremii lor. înţepeniseră subt apăsarea vremii. Anica intră în ogradă cu capul plecat în jos. podul se umpluse cu tot ce le îndestulase mai curînd tabieturile şi ciudăţeniile lor. ca osemintele unui ciumat.. Oftă. zbîrcite de păianjeni pe dinăuntru ― lumina intră ca un val de dantelă de mult aruncată acolo printre celelalte vechituri.. cu picioare arcuite şi primitoare speteze. Nu avea voie să-mi vorbească decît papagalul. viole cu pîntecele bombat ca al voluptăţii.. era îngrozitor de veselă. nu ale unor feţe omeneşti. cobze. Privirile-i alunecară spre zarea afumată. Taburetele. stranii instrumente de muzică ― născociri ale unui strămoş meloman şi şui ― aşteptau pe strănepotul în care avea poate să învie sufletul străbunului să le dezlege melodiile amuţite. de lemn sau catifea. Cînele meu care îmbâtrînise şedea totdeauna la dreapta mea. căruţa cu ţigani se îndepărta ducînd subt coviltir cele din urmă focuri şi culori ale toamnei.Mîncam ca un rege în faţa curţii. Şi toate cărţile. la fiecare capăt al mesei. aşteptînd să le arunc cîte o bucăţică de carne. Odaia Fiţei Elencu fusese surghiunită în pod. mai întortocheate.. Prin ferestruicele de mansardă ale podului ― zăbrelite de ploaie pe dinafară.bodogăni răstit. şi chipurile lor păreau icoane ale colbului şi ale păianjenilor. Ploaia vorbea singură ca o cerşetoare nebună. Se scutură înfrigurată şi alergă spre casă. ca nişte broaşte ţestoase cu albastră carapace. mandoline şi ghitare. care de care mai sucite. vioare brune ca zahărul ars. Şi cîte nu erau! Pe măsură ce porniseră bătrînii din casă luînd drumul cimitirului.. Trecînd pe subt stejarul de la poartă. lăsînd în urma ei văzduhul sur.

obrajii rumeori. barba frumos retezată. Cel mai fericit om din lume era Robinson Crusoe. ca ale cuiva care saltă un copil pe genunchi ― se încrucişa o lopată cu altă unealtă decapitată de chenarul coperţii. ca şi cum ar fi vrut să-l sărute sau să-l pască. ca pe găurile unui fluier. veghea şi un papagal ― aidoma cu cel de pe copertă ― numai că era împăiat. Dănuţ era Robinson Crusoe în insula lui Robinson Crusoe. Şi era foarte bine ! Barba lui Robinson de pe coperta cărţii era umedă şi plină de picuri aromaţi. aveau flux şi reflux. În mîna stîngă. Dănuţ întoarse cartea pe dos. inofensivă şi drăguţă ca o grădiniţă de albăstrele.. Musteţile spiritual răsucite. numai că barba şi musteţile-i erau castanii. pesemne. În epocile fluxului. se mutase în podul cu vechituri. dincolo de gărduţ. pe aer. Da aşa-i plăcea lui Robinson: să umble gros îmbrăcat pe orice vreme! Sarica de blană bărboasă era croită pe talie.. Pisicile dormeau. fiindcă deasupra căciulei ţuguiete ― care-i acoperea şi urechile şi ceafa. iar cele patru degete de păpuşă ale mînii drepte pluteau pe spinarea căpriţei care întindea botul spre papagal. Se numea Ali. La intrarea colibei. ca un breton drotat... fiindcă toate degetele ― corect alineate ― se rezemau pe spinarea verde. biroul era o odaie ca oricare alta. Din colibă pornea iarba tînără cu reflexe verzi de acuarelă udă.. Robinson Crusoe mînca piersici. un păianjen alegoric îşi ţesuse o pînză neglijent poligonală. ţinea papagalul. în colibă sau pe acoperişul ei. Hîrtiile şi cărţile celor două birouri ― de la Iaşi şi de la moşie ― ale domnului Deleanu. ridicată deasupra genunchiului stîng. luă o persică fardată şi muşcă din ea zgomotos. Robinson avea o faţă foarte simpatică ― aducea cu Moş Crăciun. ― nu se vede pe ce! Şedea cum stau fachirii. înzestrată cu masivă mobilă de birou bărbătesc. Robinson era aşezat pe. cu vesela sihăstrie a cromolitografiilor. Adică papagalul susţinea mîna. datorite pe rînd magnetismului ordonat al doamnei Deleanu şi izbucnirilor tumultoase ale domnului Deleanu. aşa cum îl arăta lucioasa cromolitografie de pe copertă. ca o glugă ― radia o umbrelă făcută din frunze de palmier cu marginele roze de soare subt cerul albastru prin care literile titlului defilau roşii: Robinson Crusoe. Între coliba ― mai mult peşteră ― şi palmierul de trunchiul căruia atîrna o nucă de cocos.Ajungînd la acest pasaj. fiindcă în podul cu vechituri al Medelenilor. aşezînd-o pe podea. Trebuie să fi fost tare cald cînd se fotografiase Robinson. în gaura neagră-verzuie. în tovărăşia unui cîne adormit şi a unui papagal împăiat. ţinută în cea mai amănunţită ordine şi curăţenie. în acele epoci domnul Deleanu ori nu era acasă. Insula lui Robinson. ori nu . De subt căciulă îi năvăleau cîrlionţii pînă deasupra sprîncenelor. Tot în pod. La picioarele lui ― depărtate unul de altul şi în vîrfuri. Cînele fugise de pe copertă şi sforăia în pod la picioarele lui Dănuţ. se vedea marea.

cu pălăria în cap.. halatelor. recipise.. Olguţa? Olguţa îl privi pe sub sprîncene. cutii cu tutun cu ţigări. e un sechestru asigurător asupra persoanei. aruncă o privire piezişă pe motivarea stereotipă a mandatului de arestare. O telegramă sosită. O arestare preventivă. "Arestat bancrută frauduloasă. Olguţa din farfurioară... fireşte. ― Ce verşi e pentru tine! ― Ei! Papa! Vrei să nu vărs de loc? ― De ce? ― Ai să crezi că fac dinadins. stăpînindu-şi un căscat din senin venit ca un strănut. peniţa alerga de-a latul colii de hîrtie. pardesiurilor. de pe dulapuri. Domnul Deleanu aprinse mînios o ţigară.. Zîmbi. Şterse. Domnul Deleanu sorbi din ceaşcă. coli.. afară de Olguţa. ― Am! oftă ea. nimeni nu intra în biroul domnului Deleanu.. din saltare. Rog lucraţi memoriu cameră acuzare.. Blumm" Arţăgoasă..E ciudată şi jignitoare uşurinţa cu care se răpeşte libertatea unui om într-o societate civilizată care ştie să respecte averea şi nu ştie să respecte omul.. fiţuici. de dimineaţă.. cutii de chibrituri.lucra. papa. În epocile refluxului.. ". În acele epoci doamna Deleanu nu intra în birou. reviste. peste tot." Cînd lucra. trăgînd cu urechea şi oftînd pe nas de durere şi gutunar. din dulapuri. Interveniţi urgent. dezlănţuise refluxul. informaţii. vehement izgonită din birou. Nu mă lăsaţi.. carnete. de la Iaşi. ― Îţi aduc cafeaua. caiete.. şi oratoria întemniţată în peniţă izbucni: "E revoltătoare". ziare.. de pe etajere. ― Tare-i frig şi urît. . cu umbrela şi sacoşa în mînă. papa! Îţi vine să fii bolnav! ― Mi se pare că n-ai ce face. O vărs sau n-o vărs? întrebă ea. dosare. telegrame. Madam Blumm. din buzunarele tuturor hainelor. închipuindu-şi spasmul clopoţelului justiţiei statuare şi irascibile ca toate femeile care fac puţină mişcare. aştepta în salon. da mi-i ciudă că nu-i frumos! ― Ce să facem noi oare? se întrebă domnul Deleanu c-un ochi la Olguţa şi altul la memoriu. scrisori. Confirmat mandat. în definitiv. apropiindu-se cumpănitoare cu ceaşca în mînă. pijamalelor şi paltoanelor năvăleau tomuri multicolore şi proteiforme.. Respect. Mă plimb prin casă. Domnul Deleanu lucra ca Neptun în viitoarea valurilor. Soţie soseşte bani.

şi eu aş scrie.. ca toate croitoriile: întraceasta se lucra la zestrea şcolară a lui Dănuţ. adăugă Olguţa ridicînd sprîncenele. papa? ― Să lucrăm noi doi împreună. papa! am rîde tot timpul şi-am bea la cafele! ― Da. ― Da. Ce au. tu nu trebuia să te faci tată.. Da-i foarte bine aşa cum eşti! ― Pe placul tău? ― Da.. Te deranjez. Asta-i altceva. papa. ― Ce bine-ar fi. papa!. Parcă te-aş fi căpătat cadou de la moş Gheorghe! Sofrageria era năpădită de funigei coloraţi.. ― Şi facem amîndoi ordine în birou! Olguţa zîmbi. ― Sîntem prieteni. papa! Da ce-s eu?. Olguţa! ― Păcat că nu eşti tu mic. şi după ce-aş obosi. papa. papa! Nu pot s-o sufăr: a vrut să mă sărute! ― I-auzi! ― Da. ― Unde? ― În salon.. Văd eu că ai de lucrat. Ştia ea ce înseamnă să facă ordine! ― Halal tată ai tu..: Şi n-ai mai avea nevoie de secretar! ― Pe tine te-aş pune să primeşti clienţii. Olguţa! ― Papa.. papa. Tu lucrezi şi ea oftează! Am să fac atîtea game la pian. ― Cînd ai să fii tu mare. femeia ceea din salon divorţează? ― De unde şi pînă unde? ― Oftează. papa! O dăm afară. ― Da eu nu te las să lucrezi. Olguţa! Şi după asta o dăm afară şi-o expediem la gară. ― Mai încape vorbă?! ― Tu mi-ai dicta.. Olguţa? ― De ce. papa. ― Cu madam Blumm? ― Lasă. ca o . ― Papa.. cucoanele că sărută tot timpul? ― Asta-i ocupaţia lor! ― Eu n-am să sărut niciodată! ― Nici pe tata? ― Ba pe tine da. maşina de cusut îşi învălmăşea zornăitul metalic într-un galopant crescendo. ― Bine ne mai împăcăm noi doi. şi iar începea. Ne-am fi jucat împreună! Eu aş fi vrut să fim fraţi. Cu mînii intermitente dar mereu împrospătate. ― Clientele..― Lasă papa. Mă duc. Ne-am face de cap! ― Da am face şi treabă.. brusc amuţea. Le-aş arăta eu! ― Ai dreptate! Clientele-s teribile! Ar trebui să plătească dublu.. papa. că are să plîngă! ― Bravo. eu ţi-aş dicta şi tu ai scrie.. papa.

"Cine ţi-a dat voie să mă săruţi?" se supărase Dănuţ cînd îl sărutase în livadă.. Se dărîmau sunetele. Acul şovăi în mînile Monicăi. adică. ― adică: Dan Deleanu.D. "Cine ţi-a dat voie să-ţi fiu drag?" s-ar fi supărat Dănuţ dacă ar fi ştiut. De aceea.. "dragă Dănuţ". Cine ştie! Poate că Dănuţ i-ar fi dat voie să-i fie drag. cu ajutorul pedalei din nou puse. stridenţele din dreapta. Cele două iniţiale erau întîia scrisoare de dragoste a Monicăi... cu o blîndeţă iezuită. Olguţa bătuse înverşunat un dublu do. replică pianul profund.. Olguţa vroia să facă douche écossaise timpanului clientei. din care se prăvăliră îndărăt. îmbrîncite de pedala cu deşănţată brutalitate a unui rix într-o tavernă de apaşi..D. imperceptibil mai mic. la catalog. spre cruntele sonorităţi din stînga... Madam Blumm dădu din cap. Un bubuit bas de furtună în munţi zbîrnîi prin salon. plin de pistrui.. În locul ei răspunse cun surîs afabil. procesiunile de călugăriţe ale gamei normale se strecurară prin salon. Cine i-a dat voie să-i fie drag? Şi zîmbi.. "Dragă Dănuţ. D." Da. dezminţită de dansul picioarelor de pedale şi de jargonul roş al părului. n-ai văzut tiparul? Monica tresări. punînd şi pedala.D.... care ştia orice. cu spatele puţin adus. Monica broda pe întîiul D puţin mai mic decît pe-al doilea. Olguţa lăsă pedala. chiar şi locul tiparului.. Doamna Deleanu. gama începu să alerge într-un tempo zglobiu subţiindu-şi sunetele. ― Cucuţî! ― Doo.. Cu degetul cel mic al mînei stîngi şi cu cel gros al mînei drepte. ca un parfum de garoafe. D. năvălea aprins pe obrajii aplecaţi asupra sufletului. Dac-ar fi ştiut cineva!. Acalmia se lăsă ca un parfum de tei. fiindcă nici mînile Monicăi nu puteau să-i spuie lui Dănuţ altfel decît: Dănuţ. ermetic albă în şorţ de soră de caritate. în extrema stîngă a clavirului.. Şi domol. se convertise în muţenie posacă. madmazel Clara.. Vaierul creştea. D. adică: Dănuţ Deleanu.. Limbuţia etnică şi profesională a cusutoresei adusă de la Iaşi negăsind nici un ecou. Aşa avea să-l strige la şcoală. într-un ţiuit străpezitor de chinină în urechi.. pînă cînd. aşezată de profil lîngă fereastră. Gama sireapă amuţi..soţie care-şi ceartă soţul în rate pasionate... . broda iniţiale pe batiste. ― Monica.. pe un scaun cu două pernuţe.. Adevărul. Monica... cu metrul de muşama încolăcit pe după gît şi foarfecele în mînă croia pe masa întinsă. scăpînd batista pe genunchi. se prefăcu într-un viscol de vibraţii urzicătoare. lovindu-se de geamuri şi oglinzi.

o dată cu ploaia intrase în sufletul Olguţei o nelinişte pe care ar fi vrut s-o bată şi n-avea cum. numai că notele Raşelei multe parale mai costau! Cucuţî sămăna lui conu Iorgî.. Nişte vorbe.. fără să-şi fi lepădat sacoşa şi umbrela.. Domnişoara Raşela cetea Fleurs du mal şi cînta la pian operele lui Wagner. Madam Blumm .. minunîndu-se de lipsa notelor. Şi el bine mai vorbea şi tot pe dinafară! La el era scăparea. Însă timpanul auditoarei era deprins mai demult şi cu notele enervante.. îndemnîndu-le oarecum să se adeverească.. ― Ce mai studiezi tu. Începu să cînte concertul de Mozart în la major. după somn. răspundea Olguţa expropriindu-l pe Mozart şi viitorul. Lumina intra alburie ca o pîclă.. făcîndu-le egal şi monoton ca un exerciţiu de dimineaţă. ofta şi şuiera pe nas şi pe gură. Pe lîngă asta. dar şi invidia celorlalţi comercianţi.. Şi-i era ciudă pe ea. ca şi cum astfel şi ea ar fi crezut că-s adevărate minciunile lui Ion.. drept răspuns la casnice întrebări. Olguţa întoarse capul cu scîrbă. Madam Blumm avea o fată absolventă a clasei de pian de la Conservatorul din Iaşi. ― Cum? Nu-şi crezu urechilor. ― Nu ţi-i ruşine să spui minciuni? sărise Olguţa. Madam Blumm aproba. horăia.. Monica era prietena ei. Dănuţ pleca. ce să fie! Îl ajunge şi pe el ceasul morţii. Nici nu i-ar fi trecut prin minte Olguţei că auditoarea devenise admiratoare. Concertul ei suna a melancolie. Madam Blumm adormise. Buftea. Încetul cu încetul începu să scurteze cîmpul gamelor. Ş-atît. pentru piano şi orchestră ― de astă dată cu note. Olguţa cînta pe dinafară.. Olguţa? o întreba doamna Deleanu în timpul vacanţei cînd o vedea cam rar prin salon. Ca şi în viaţă. ca o supă fierbinte. ― Am să studiez concertul meu.. Închise caietul. Adormise orchestral: sorbea aerul suspinînd... ― Ia. Era rău dispusă.. În salon era frig. Concertul de Mozart era prietenul ei. de cîte ori rămînea singură se temea de minciunile lui Ion. Ploaia întuneca geamurile. privind peste umăr. şi nu mai avea pe cine să se supere. din întîmplare auzite: ― Ce să fie cu moş Gheorghe? Că tare s-o mai sfrijit! întrebase vatavul unei moşii învecinate. în muzică Olguţa avea simpatii şi antipatii violente.. pe teama ei. Pentru ea. ― Ooff! Braţele Olguţei osteniseră. că-i vremea! oftase Ion. De-atunci. Întoarse capul..Olguţa trăgea cu urechea şi coada ochiului. bătînd din picior.. Aşa da! La fel cu Raşela. succesorul lui moş Gheorghe la grajd. de două zile. şi cu tumultul muzicii pentru care ai plătit bani şi-ţi dă ameţeli de cap.

" Şi nici n-a mai privit insula.. dormind ― poate murise. Toţi lucrau în casă. Plîngea şi Robinson. Afară ploua. fericindu-i. comandantul puse într-însa şi lăzile cu hainele marinarilor... După rugăciunea mea. .. Clapele.Trecuseră ani mulţi prin file şi prin pod.. . Ochii ceteau din răsputeri "puţin după aceasta".... luai cu mine căciula şi umbrela". . Urgent şi implacabil. cenuşii troiene. Dănuţ oftă ― şi începu din nou lectura. plîngeau cu aceeaşi lungă aplecare de arcuş "spunînd adio insulei". gîndul lui Dănuţ. aşternuse peste toate cele. pe care aceştia le primiră foarte bucuroşi"..... se vedea că Robinson îşi părăseşte insula. acum nu mai erau decît sîmburii.. de la masa lui Robinson în tovărăşia papagalului. salvat din viaţa aceasta tristă în aceeaşi zi a lunci în care scăpaseră din sclavia maurilor din Sale. Pe chipul lui. după o şedere de 28 de ani."Puţin după aceasta barca cu proviziile promise fu trimisă în insulă. Preocupat de căciulă şi umbrelă. . dar violele şi dulcile violoncele ale melancoliei. Şi iarăşi: "Spunînd adio insulei".. zîmbind ce-i drept. luai cu mine căciula. de pe vapor. Odinioară rîdeau cărnoase piersici. şi iar ploaia sură. Împainjeniţi de lacrămi. Cu mînie şi revoltă. cînelui şi a pisicilor.. vechi tăceri. în văzduhul toamnei şi-n clepsidrele vremii. Lacrimile erau ale lui Dănuţ.. adîncite brusc. piciorul Olguţei lovi în pedala a doua a surdinei.."Puţin după aceasta". pînă ce n-a mai văzut-o? Şi nici n-a fluturat batista? Dănuţ privi din nou cromolitografia de pe copertă: Cum? Tristă viaţa din insulă? Atunci de ce rîdea Robinson?. tălmăcitorul uitase lacrimile. Mai erau şapte rînduri pînă la sfîrşit. nu ale textului.. . Olguţa îşi lăsă fruntea pe claviatură. la 19 decembrie 1686... "Spunînd adio insulei. Iar pe la geamuri ― ploaia..horăia lugubru.. altfel decît în sarbăda tălmăcire. scînciră. cu cinci rînduri mai sus.. cum un îndrăgostit aşteaptă trenul nu pe peron ci în sala de aşteptare. împăiat cu trecut.. neuitînd nici banii despre care am vorbit şi care stătuseră ascunşi atîta vreme încît ruginiseră". două luni şi nouăsprezece zile.. adăugă."Astfel îmi părăsii insula."În insulă". Nici Dănuţ nu fusese cruţat de lunga trecere de ani. Pe-atunci ― pe cînd zîmbise pe copertă ― nu ştia c-are să plece. Ali îmbătrînise.. umbrela şi papagalul. fiindcă-i ceva mai aproape de casa iubitei şi ceva mai departe de ultimul prag al despărţirii. ploaia. "Spunînd adio insulei. ochii lui Dănuţ îşi luară un lung adio de la cromolitografia de pe coperta pătată de lacrimile bucuriei. textul pleca subt ochii lui Dănuţ. ca inimi mici de lemn. Papagalul cu pene veştede şi prăfuite amuţise. Ninsoarea colbului şi a aţelor de păianjen. Şi de ce rîdea parcă şi . că se desparte pentru totdeauna de-o poveste îndelung trăită.

Şi Dănuţ singur în faţa oceanului de bănci şcolare. ca o presimţire de auroră trunchiurile codrilor adînci.. În jurul unui om bătrîn care se închină.. Dar turbinca lui Ivan. pesemne. "Spunînd adio insulei".. colb. a şaptea. Dănuţ îşi rîndui cartea în lădiţa jucăriilor stricate şi-a poveştilor cetite." ― Treizeci şi cinci de ani. .. trecînd din podul cu vechituri în plină toamnă. cu aţe de păianjen.... se afunda în glod. moş Gheorghe se închina... a treia. Cetea şi plîngea ştergîndu-şi ochii cu mînile. acoperindu-şi pieptul scurmat de tuşă. zîmbitoare poze.. Dincolo de pod începeau băncile şcolii. negăsindu-şi galoşii.. a şasea.... a doua. Îşi aşezase cartea pe genunchi. murmurară încă odată buzele lui Dănuţ în tăcerea podului. a patra. Sufletul lui Dănuţ era o insulă din care plecase Robinson Crusoe.. De asta. umbrela şi papagalul. În pod era insula lui Robinson Crusoe. "Călătoria mea fu norocoasă. Dumnezeu îi împlinise statornic rugăciunile: avea să i le-mplinească .. Luminiţa din păhărelul roş al candelii.. Trebuia să meargă tîrîş prin mîzga lunecoasă. Îi erau prea mari.insula în jurul lui. şi alte clase încă. înghiţi şi pod. şi clipă. îşi plecă obrajii uzi deasupra coperţii şi sărută adînc şi lung întristarea colorată a fericirii. lacrimi. nimic! Dănuţ închise cartea. a opta.. Plutea parfumul religios al busuiocului. umerii lui Dănuţ erau plecaţi. În pod era numai ce-a fost odată. rumenea chipurile întunecate ale icoanelor.Clasa întăia. Îndesa cu toată puterea degetelor în botul galoşilor ca să nu-i piardă.. Nimic. şi insulă. Cînd te alungă o spaimă din urmă şi nu poţi fugi.. În grabă... într-aceeaşi culoare ca şi obrazul lui Robinson? Începu iarăşi: "Astfel îmi părăsii insula". Se cobora pe scări. după ce lipsisem din patria mea treizeci şi cinci de ani.. În răstimpuri. drumul îţi înnăduşă pieptul şi-ţi loveşte inima.. Cu trupul înfăşurat în pelerina de cauciuc şi capul gol acoperit de glugă... Olguţa-i luase pe-ai lui Dănuţ.. luîndu-şi numai căciula. parfum de piersici. ca un coşmar. Parcă mîna o minge de fier cu paşi de piatră în fundul unei mări împăienjenită de meduze.. Şi nu luase nimic din insulă! O pietricică măcar! Un pumn de nisip! O floare sau o frunză!. moş Gheorghe îşi desfăcea mînile din împreunarea rugăciunii... deznădăjduit de larg deschisă.. Sosii în Englitera la 11 iunie al anului 1687. Îngenuncheat în faţa icoanelor. şi ca să treacă mai departe îşi încorda pulpele smuncindu-se pieziş.. a cincea. Olguţa înainta greu... tăcerea e ca răsunătul unui cor îndepărtat. îl strigă pe Ali şi ieşi din pod.

şi de-acum înainte. Era drept să tuşească: fiindcă era bătrîn. Era drept să se-nnăduşe şi să-l înjunghie prin piept: fiindcă era bătrîn. Era drept să sufere cît mai avea de trăit şi să moară cît mai curînd: fiindcă era bătrîn. Tot ce era, drept era să fie. Nici nu cîrtea, nici nu se căina, nici nu ofta. Moş Gheorghe nu vroia ca tocmai acum, în pragul ceresc al morţii, un blestem ― cugetat sau şoptit ― să întoarcă de la el faţa milostivă a Domnului şi urechea lui îngăduitoare. Moş Gheorghe cerea îndurare pentru greşelile altora: boierii lui de-acum nu se împărtăşeau niciodată, şi rar călcau prin biserica ctitorită de străbunii lor. Încolo, erau buni la inimă, milostivi şi drepţi, dar uitaseră de casa Domnului şi de frica Domnului. ― Iartă-i, Doamne, că mare-i mila ta! Iar tusa, ca o toacă de vecernie omenească. Dumnezeu îi împlinise rugile. Nu se ruga pentru el. Moş Gheorghe avea să păşească dincolo, urmat de privirea bieţilor cai pe care-i îngrijise şi cruţase ca pe nişte orfani. Se ruga pentru copilul nevinovat ca rouă şi frumos ca florile, de care curînd avea să se despartă. ― Duduita moşului... Să nu apese asupra ei rătăcirea părinţilor. Şi să-i fie viaţa blîndă, fără de dureri şi-amărăciuni. Sufletul lui moş Gheorghe se aşternea la picioarele lui Dumnezeu, ca un covor de bunătate, pe care ar fi vrut să tot copilărească duduiţa moşului de pe pămînt în faţa slăvitului bunic din cer... Cu galoşii în mînă, Olguţa trecu în goană prin ograda lui moş Gheorghe. Ajungînd în faţa uşii, dădu să intre. Zăvorul era tras pe dinăuntru. Bătu cu pumnii în uşă. Nici un răspuns. Zvîrlind galoşii, izbi cu amîndoi pumnii în uşă. ― Moş Gheorghe! ţipă ea poruncitor şi tremurat. ― ...Ce-i, duduiţa moşului! Mata aici? Pi vremea aiasta!? Auzindu-l, văzîndu-l, Olguţa respiră adînc. Ridică galoşii tencuiţi de glod şi, căpătîndu-şi cumpătul, zîmbi viclean scuturîndu-se de ploaie. ― Moş Gheorghe, am venit să te-ntreb dacă nu li-i frig cailor? Dănuţ cutreierase casa pe dinafară odăilor fără să intre în nici una. Nu-şi găsea loc, nici astîmpăr. Îndelungata lectură din pod îl înstrăinase de toate cele. Îi era dor de insula lui Robinson; îi era milă de singurătatea ei, milă de singurătatea lui. Decorul familiar, întîmpinîndu-l pretutindeni cu prezenţe concrete, îl îndepărta de casă, ca o asprime cînd eşti trist. Astfel, parfumul femeii de care te-ai despărţit plîngînd, plutindu-ţi în suflet şi în nări te face săţi pară trivială melodia oricărui alt glas femeiesc şi brutală delicateţa oricărei alte solicitudini. Înstrăinări, mîhniri şi nostalgii sortite să-şi găsească alinare şi cămin

numai în scrisorile acele scrise cu mîni calde încă de strînsoarea mînilor dorite, scrisori cu tînguiri umile şi amare, ca parfumul tomnatecelor tufănele. Intră în salonaşul doamnei Deleanu. Zărind calendarul de pe birouaş se apropie de el. Era deschis la o zi neagră; tot neagră şi cea care urma. Negre erau toate. Parcă murise toate sărbătorile roşii din calendar, o dată cu vacanţa şi cu frunzele... Intră la el în odaie. Hainele groase, de curînd scoase din cufere şi rînduite pe spetezele scaunelor, miroseau a naftalină, Soba rece, zbuciumată de vînt, ofta şi se văita ca un ţăran bolnav de piept, sporind frigul odăii şi pustiul ei. Şi mai era aşa de mult pînă la noapte, că lui Dănuţ îi venea să caşte şi să scîncească. Se trînti pe pat, aducîndu-şi genunchii la bărbie, vîrîndu-şi mînile în căldura mînicilor, ghemuindu-se în el; cercînd să-şi ţie singur tovărăşie cu trupul, ca pisicile... Capul Olguţei răsări întrebător şi obraznic. ― A! Tu eşti aici? ― Da. ― Ce faci? ― Nimica. Stau. ― Am venit să te văd. "Ce-o fi vrînd Olguţa?" se întrebă Dănuţ apatic pe dinafară, atent pe dinăuntru. Olguţa intră cu galoşii lui Dănuţ în mînă, lucioşi ca nişte galoşi de abanos. Era desculţă, în papuci. ― Îi pun subt pat. ― Ce? ― Galoşii. ― Galoşii?? De ce? ― Galoşii tăi. Unde vrei să-i pun? ― Pune-i. "Ce-o fi făcut cu galoşii mei?" ― Olguţa, ce-ai făcut cu galoşii? ― I-am spălat, îi explică ea, apropiind galoşii de nasul lui Dănuţ, ca pe nişte flori atunci culese. ― Merci, se feri Dănuţ. De ce i-ai spălat? ― Aşa mi-a venit. N-aveam ce face! ― Ţi-ai spălat şi botinele? o întrebă serios Dănuţ, ridicîndu-se întrun cot. Olguţa se încruntă. Răzgîndindu-se zîmbi. ― Ai fost în pod? îl iscodi ea cu ochii micşoraţi. ― Cine ţi-a spus? tresări Dănuţ. ― Ştiu eu! ― Te rog să nu mă spui, Olguţa! ― N-ai grijă! îl asigură ea gesticulînd cu galoşii. ― Merci. Da tu unde-ai fost?

― M-am plimbat. ― Cu galoşii mei. ― Cu nişte galoşi! se supără Olguţa zvîrlindu-i subt pat. ― Văd! ― Nu vezi nimica! Ascultă: ţi-i poftă de roşcove? ― Ai tu? ― Sigur. ― De unde ai? ― Răspunde: vrei sau nu vrei? ― Vreau. Făcîndu-şi vînt cu braţele, Olguţa sări peste prag în odaia ei. ― Aha! se dumeri Dănuţ făcînd legătura dintre roşcovele Olguţei şi galoşii lui. ― Poftim roşcove. ― Merci... Îs bune, Olguţa, grozav îs de bune! exclamă Dănuţ ştiind că-s de la moş Gheorghe! Olguţa zîmbea, măgulită. Dănuţ zîmbi şi el mîndru c-a fost mai şiret decît Olguţa. ― Olguţa, dacă te vede mama fără ciorapi? ― De ce să mă vadă? ― N-ai ciorapi? ― Ba am eu... da mi-i lene să-i caut. ― Pot să-ţi dau eu o pereche. ― Lungi? ― Da. Din cei pentru şcoală. Nu i-am pus niciodată. ― Dă-mi-i. Îţi dau eu alţii. ― Nuu! Ţi-i dau cadou. De cîte ori se întîmpla să fie complicele Olguţei, Dănuţ răsfrîngea şi asupra lui admiraţia pentru isprăvile ei. Ofranda ciorapilor era şi o îndatorire, şi plata unei măguliri. Olguţa se aşeză turceşte pe patul lui Dănuţ, îşi scoase papucii şi începu să-şi privească picioarele goale, aşteptînd ciorapii. ― Tu poţi să mişti degetul cel mare fără să le mişti pe celelalte? ― Nu pot. ― De ce rîzi? se încruntă Olguţa demonstrînd acrobaţia în care excela. ― Nu ştiu... Îs caraghioase degetele picioarelor! ― Mele? complectă ameninţător Olguţa. ― Nu. Toate degetele de la picioare. ― Ai dreptate, reflectă Olguţa cu glas tare, întinzînd piciorul şi examinîndu-şi degetele răsfirate... Îţi vine să rîzi cînd te uiţi la ele! ― Olguţa, începu Dănuţ încurajat de intimitatea convorbirii, aşezîndu-se pe marginea patului, eu am observat ceva. ― Spune. ― Da tu ai să rîzi... Ai să spui că vorbesc prostii! ― Văd eu! Mai întîi spune.

― Stai. Buni ciorapi! Merci! ― Olguţa... ― Sigur. ― Bine.... degeaba.― Eu. Eu ţin cu mînile. Zic aşa! Dac-ai fi într-o poveste şi împăratul ar porunci să-ţi taie mînile sau picioarele... ― Nu-ţi spun! Cu picioarele ce faci? Te joci în recreaţie şi în clasă se odihnesc! ridică din umeri Dănuţ. că-i mai bine să fii picior decît mînă. Vra să zică tu spui că-i mai bine să fii picior decît să fii mînă? medita Olguţa examinîndu-şi alternativ mîna şi piciorul. ― . ― Ce-are-a-face! Şoşonii îs urîţi şi picioarele-s proaste! De asta nici nu le vezi: le ascunzi în botine. ― Nu vrei să răspunzi! oftă Dănuţ. nu.. ― Cum?? Dănuţ se înroşi.. ― Vezi că picioarele nu fac numai ce-ţi place? Dănuţ medită muşcîndu-şi degetul. privindu-le pe ale ei cum trăgeau ciorapii lui Dănuţ după ce luaseră galoşii lui Dănuţ.picior.. dacă nu era mama cu tine! ― Ş-atuncea m-am gîndit că-i mai bine să fii picior decît mînă.. da cu picioarele mergi. ― Stai... stai în buzunarul de la palton sau în manşon. înfierbîntîndu-se la vorbă. . Fiindcă picioarele nu făceau nimica: ele şedeau în botine.. ce-ai alege tu? ― M-aş face haiduc şi i-aş tăia eu lui şi mînile... Olguţa! Da lor nu le pasă! Picioarele nu învaţă la şcoală. Nu mam gîndit niciodată! De ce spui tu aşa? ― Eu m-am gîndit la asta într-o zi... şedeam în bancă.. Era ora de aritmetică. ― Nu zic! Da ţie nu-ţi place să mergi? ― Sigur că-mi place! ― Vezi! Cu picioarele faci numai ce-ţi place! ― Ţie-ţi place să mergi la şcoală? îl interogă Olguţa.. ― . la şcoală. spune-odată! ― Ştii.Ei. obiectă Olguţa.. ― Hai.. nici alta! ― Nu. Da. ― Nu-i rău să fii nici mînă! Iarna ai mănuşi.. ― Mai spune odată. îi luă Dănuţ vorba din gură...... ― Da. şi picioarele. ― Aşa-i! Ele-s tot timpul în recreaţie! ― Foarte bine ai spus! Asta vroiam să spun şi eu! ― Stai. ce-ai vrea tu: să-ţi taie mînile sau picioarele? ― Da nu vreau nici una. cred. şi şedeau aşa. îşi apără Dănuţ. Eu făceam o împărţire pe caiet. Sigur: picioarele nu făceau nimica. ― Dacă eşti picior ai şoşoni. punctul de vedere. Tu ai spus la început că-i mai bine să fii. Mînile-s deştepte! zîmbi Olguţa. cu timiditate. cu ochii îndreptaţi spre piciorul Olguţei. şi limba. gesticulînd convins. şi m-am încurcat. Pe cînd mîna mea se muncea să facă împărţirea... vorbi rar Dănuţ.

― Nu ţi-am răspuns? N-are decît s-aleagă el! Eu nu dau nimic! Olguţa sări pe covor. Dănuţ rămase gînditor pe marginea patului. ― Olguţa, tu îţi închipui cum ar fi cu capul tăiat? ― Foarte rău! ― Eu pot să-mi închipui... Da ameţeşti! ― N-ai nevoie să-ţi închipui! ― Tu nu te-ai gîndit niciodată? ― De ce să mă gîndesc la asta! Am eu la ce să mă gîndesc! De asta ai cap, ca să te gîndeşti că nu-l ai? ― Eu m-am gîndit... Oare mori dacă-ţi taie capul? ― Sigur. Dănuţ nu îndrăzni s-o dezmintă pe Olguţa, dar clatină din cap cu îndoială. ― ...Eu m-am uitat odată în oglindă... şi mi-am închipuit că n-am cap. ― Trebuia să ţi-l tai mai întîi. ― Nu l-am tăiat... Eu mă uitam în oglindă şi-mi închipuiam că trupul e afară şi capul numai în oglindă. ― Hei! Da tu te gîndeai cu capul tău! Vra să zică gîndul nu era în oglindă, era în cap. ― În capul din oglindă, stărui Dănuţ. ― Şi n-ai spart oglinda cînd ţi l-ai pus la loc? ― Mi-a fost frică, Olguţa. Eu mă uitam din oglindă, numai la picioare. Vra să zică picioarele erau într-o parte şi capul în altă parte... cum ar fi doi oameni faţă în faţă, numai că unul n-avea cap. Uite-aşa, Olguţa. Dănuţ îşi ridică palmele una-n faţa celeilalte. ― Acuma, să spunem că aici ar fi ochii, în vîrful degetelor. Vra să zică mîna dreaptă e capul din oglindă. Vezi: îmi aplec degetele şi văd din oglindă numai picioarele. ― Asta înseamnă că tu te uiţi în oglindă... şi vezi prostii! ― Să încerci şi tu, Olguţa. După aceea îţi vine să închizi ochii şi să dormi. Olguţa nu-l mai asculta. Pîndea pe fereastră în livadă. Dănuţ oftă... El ar fi vrut să-i spuie multe Olguţei ― de plecare. Să-i spuie, de pildă, că dacă-ţi taie capul nu mori tot. Moare capul: da. Moare trupul: da. Dar mai este ceva: turbinca lui Ivan. Ea nu poate să moară fiindcă nici un trăieşte: n-are nici trup, nici cap. Ea este "cînd închizi ochii". Cînd eşti mort închizi ochii. Vra să zică turbinca lui Ivan rămîne acolo unde este. Atunci nici Dănuţ nu moare, fiindcă, deşi turbinca lui Ivan e a lui Dănuţ, şi el, Dănuţ, e în turbinca lui Ivan. Cînd închide ochii se poate gîndi la el ca la altcineva. Şi Olguţa-i în turbinca lui Ivan. Toţi îs acolo. Vra să zică dacă moare Dănuţ, rămîne turbinca lui Ivan. Cînd Dănuţ trăieşte, turbinca e a lui. Cine ia turbinca după ce moare Dănuţ? Dumnezeu... Dacă vrea Dumnezeu suflă în turbinca lui Ivan, şi toţi cei de-acolo învie; Dănuţ împreună cu ei... Da, numai că

atunci Dănuţ nu va mai avea turbincă. Turbinca o ţine Dumnezeu. În schimb, toţi cei care-au fost în turbincă sînt ai lui Dănuţ, fiindcă el i-a adus la Dumnezeu în turbinca lui. Ş-atunci Dănuţ va fi stăpîn în afară aşa cum e acuma stăpîn înăuntru... Dacă Olguţa nu vrea să-l asculte! ― Unde-s cartuşele? întrebă iute Olguţa, desprinzînd puşca din cui. ― Ce vrei să faci? ― Lasă! Dă-mi-o repede! Mergînd în vîrful picioarelor pînă la fereastră, o deschise binişor. Fumegarea toamnei aburi odaia... Pipăită de ploaie, o cioară se legăna în cumpănă pe o crenguţă şi pe ţelul puştii. ― Las-o, săraca! Olguţa îşi strîmbă gîtul îndărăt, fără să clintească puşca, măsură din ochi pe Dănuţ ― cu privirea jucătorilor de cărţi pentru cei care dau sfaturi de la spate, în plin joc ― întoarse capul la loc, rectifică ochirea şi trase. Cioara căzu. Şi toate ciorile livezii izbucniră, carbonizînd livada şi cerul cu o explozie de negru sonor. Olguţa încărcă puşca din nou. ― De ce ţi-i milă de ciori? Am împuşcat-o în cap: vroiam să văd dacă trăieşte fără cap... ca tine! ― Nu mi-i milă! minţi Dănuţ roşindu-se. Am crezut că vrei să împuşti o vrabie. ― Ai văzut ce lovitură? ― Da. ― Uite-o! tresări Olguţa săltînd puşca. Înadins parcă, uşa se deschise o dată cu pocnetul puştii. Cioara căzu departe. Doamna Deleanu se feri îndărăt, scăpînd din mînă pijamaua lui Dănuţ. ― Olguţa! Asta ce mai este? ― Împuşc ciori. ― Să ştii c-am să dau odată puşca asta! ― Mamă dragă, nu-i a mea; e-a lui! ― Ţi-o dau ţie! zîmbi Dănuţ. ― Dă-o mamei; mie-mi dă Herr Direktor una de vînătoare. ― Închide fereastra şi du-te-n odaia ta. Şi tu dezbracă-te, Dănuţ, să-ţi încerc pijamaua. ― Ia s-o văd şi eu, se rugă Olguţa închizînd fereastra. ― Lasă-mă, Olguţa! Nu ştii ce să mai faci ca să mă superi! Asta mai lipsea: vînătoare în casă. ― Dacă plouă! Tu coşi, mamă dragă ― frumoasă pijama! ― eu ce să fac? Trag şi eu cu puşca. ― De ce nu studiezi la pian? ― Asta nu! Ce-s eu, lăutar? Clienta sforăie şi eu să-i cînt!? Speculîndu-şi indignarea, Olguţa trecu pragul închizînd uşa. Totodată salvase şi puşca de sechestru, din care pricină zîmbi enigmatic.

Monica tocmai intrase în odaie, cu teancul de batiste lirice; însuşindu-şi-l, zîmbetul Olguţei o nelinişti, îi ocoli privirea, ascunzînd batistele la spate. ― Ţi-am adus zece roşcove, o vesti Olguţa. Monica se roşi şi mai tare. ― De ce eşti tu aşa bună cu mine? vorbi ea privind papucii Olguţei. ― De ce spui că-s bună cu tine! izbucni Olguţa mînioasă. ― Fiindcă eşti prea bună... şi eu nu merit. ― Nu-i adevărat! Nu-ti dau voie să vorbeşti aşa! Tu eşti prietena mea. De ce mă superi? Uşa zvîcni în lături făcînd loc doamnei Deleanu. ― Ce s-a întîmplat? ― Nimic! ― Atunci de ce ţipi? ― Ţip? La cine să ţip? Vorbesc tare... ca să mă încălzesc. ― Încălzeşte-te fără să te-aud! Uşa se închise la loc. Monica se aşeză pe pat alături de batiste. Olguţa ascunse puşca după sobă şi se apropie de Monica. Dînd cu ochii de batiste, o luă pe cea de deasupra, şi înainte ca Monica s-o poată opri, îşi suflă nasul. ― Olguta! Ce faci? ― Nu vezi? ― Na-ţi-o pe-a mea. ― Asta nu-i bună? ― I-a lui Dănuţ. Din fericire, batista lui Dănuţ slujise numai de instrument muzical. Monica o pături la loc. ― Monica, tu ai băgat de samă că dacă vezi mai multe batiste îţi vine să-ţi sufli nasul? ― Fiindcă tu n-ai niciodată batistă la tine! clocoti Monica. ― Cine are batistă? Numai tu ai! ― Şi Dănuţ are, protestă Monica apăsînd batistele cu podul palmei. ― Crezi tu! Într-o săptămînă le pierde pe toate! o încredinţă Olguţa autoritar. ― Vai! Nu-i adevărat! De ce spui aşa? ― Cum nu-i adevărat? Atunci de ce i-a făcut mama atîtea batiste? Ca să aibă de unde pierde! Monica privi în sus, în jos; întoarse capul la dreapta, la stînga... ― Vezi, Monica! Mie-mi vine să-mi suflu nasul cînd am batiste... şi ţie-ţi vine să plîngi! Mai bine să n-ai de loc! În pijamaua de flanelă albă, Dănuţ părea mezinul lui Pierot. ― Nu te strînge subţioară, Dănuţ? ― Nuu! ― Şi să ştii, Dănuţ, ai să îmbraci pijamalele numai cînd ţi-o fi frig acolo. Nu-i bine să dormi gros îmbrăcat! Doamna Deleanu ocolea cuvîntul: dormitor.

Aveau şi dungă: omagiu spălătoresei. Îi venea mereu să rîdă. ― Atunci ce facem? se deznădăjdui Dănuţ. . Adă-le-ncoace.Fetele nu poartă pantaloni! ― Eu am să port.. ştergîndu-şi ochii ca şi cum glasul lui Dănuţ. ― Nu. ― Ştiţi ce? Vouă vi-i frig? ― Da. ― Fiindcă am poftă de pantaloni! ― Nu mai împuşti ciori? cercă Dănuţ s-o abată spre alte victime. ― Nu te priveşte! Vrei? ― Vreau. ― Bine. ― Eu.Dănuţ nu-şi mai lua ochii din oglindă. Dănuţ. Monica se îndreptă spre fereastră. Graţia obrăznicuţă a genunchilor şi a pulpelor se mistuie în rigiditatea dungii. ar fi putut s-o vadă. cu o nedesluşită teamă să nu-i simtă desprinzîndu-se brusc de deasupra genunchilor ― acolo unde era vechiul hotar al pantalonilor ― şi să rămîie scurţi şi aceştia. Dănuţ? urmă doamna Deleanu cu întrebările care făceau din cea mai desăvîrşită haină un provizorat. intră. Dănuţ era mîndru. Îi pipăia mereu. Alba hăinuţă de flanelă era grea pentru sufletul ei. Dănuţ făcu un actoricesc popas în faţa uşii. ― Tuu?! se muie Dănuţ. Nu vreau s-o sperii pe mama. ― Olguţa! ― Ce vrei? ― Ai uitat cartuşele la mine. răspunseră într-un glas Monica şi Dănuţ. Eu am şi pantaloni de călărie! ― De ce nu vrei tu să porţi chimonoul? se jertfi Monica.. ― Dacă o vedea mama! Noroc c-am ascuns-o eu! ― De ce te lauzi? Mama nu pune mîna pe cartuşe!... Aşa de mîndru că ar fi dorit spectatori. Compunîndu-şi o seriozitate demnă. Mi-i frig la picioare.. întinzînd Olguţei cutia cu cartuşe. Pantalonii pijamalei erau cei dintîi pantaloni lungi ai copilăriei lui. ― Să-i porţi sănătos! De-acuma dezbracă-te... Dănuţ scutură capul şi picioarele în acelaşi timp. pătrunzînd prin uşa închisă. ― Bine. ― Mamă lasă-mă să rămîn azi cu pijamaua. De ce te miri? ― . ― Nu te taie. mamă! Pantalonii cei vechi mă tăiau! îi învinui el postum. ― Vreţi să staţi la foc? ― La ce foc? se miră Dănuţ. chiar pe cei din dormitorul internatului. Cum vrei tu! Doamna Deleanu ieşi repede. Cum îi cu pantalonii lungi? ― Îm! ― Diseară am să-i încerc şi eu. ― Nu..

babo! se stropşi Olguţa rîzînd.. pe trei scăunele joase. ― Are cine-o mînca! oftă baba răsucind un măr. se răsti baba la oala nervoasă careşi strîmbase capacul bufnind. focul din bucătărie. Tustrei bufniră de rîs. Feciorelnicul lor ten se-ntuneca zbîrcîndu-se. În locul meditativelor oale de toate mărimile ― înghesuite acuma în fund ― izbucneau rîsetele albe ale grăunţelor de păpuşoi. numai puf şi arabescuri. mai îmbătătoare.. Monica şi Dănuţ îşi rumeneau obrajii în bătaia flăcărilor. Aşa că cineva care ar fi ascultat din odaia de alături şi-ar fi închipuit că bucătăria-i plină de bărbaţi muţi. ca o trinitate bosumflată de repetente. în bucătărie baba era stăpînă peste tot ce era înăuntru.. se îndrepta spre o ispravă nouă. de-a lungul cuptorului. Mai toate muştele aţipiseră amorţite. cu muştele. În schimb. dresaţi de o matroană cu glas bărbătesc. trei mere domneşti se coceau. Olguţa. strunită de ochii profesoarei şi zeflemisită de colegele mărunte. Suspinau înnăduşit şi lăcrimau somnoros. Totuşi se găseau destule să-l necăjească. unul după altul. ca vara în livezi. căldura se revărsă parfumată.. La gura sobei. Dintr-acolo. Urechile lui Ali ― veşnic atente ― pălmuiau şi trăgeau sfîrle. şi fiindcă. într-un paneraş plin de fîn.― Veniţi după mine. Dănuţ zîmbea. Pe marginea plitei. drept în faţa flăcărilor care-i îmbrăcau faţa în aur şi aramă fluidă. Şi groasă! Atît de groasă că părea supranatural dospită în cuptorul vast din care cozonacii ieşeau opulenţi şi falnici ca paşalele de la sultan. pur şi simplu. fiindcă misteriosul foc la care îi ducea să se încălzească era. Mai la o parte de pisici ― prudenţă sau demnitate ― dormea Ali. merele îmbătrîneau văzînd cu ochii. Monica şi Dănuţ. aruncă înăuntru o privire savantă şi repede o închise la loc. urmară paşii călăuzei în papuci. cu tingirile. Pe plită. Zeloasă şi harnică stăpînă. necontenit. motanii şi pisicile. ca sufletul spre cer purces al mucenicelor arse pe rug. Trăgînd cu coada ochiului la mere. baba crăpă portiţa rolei. Baba se sfădea cu oalele. fiindcă-şi plimba pijamaua. Şi-ntr-adevăr. preschimbate în cucoşei. Pe jos. aroma lor creştea mai văratică. Venirea copiilor în bucătărie schimbase înfăţişarea plitei. torceau de lene şi de cald ce le era. o cloşcă îşi dospea puişorii . priveghiate de babă. împreună cu Olguţa. Uitaseră necazurile şi amărăciunile posomorîtei după-amieze de toamnă. ronţăind cucoşei fierbinţi. Zîmbea şi Olguţa. Olguţa şedea la mijloc. ― Miroase a turtă dulce. Şi-ncet. ― Îî! 'Tă-te Dumnezeu! Acuşi!. Monica şi Dănuţ şedeau la dreapta şi la stînga ei. Monica zîmbea fiindcă era-mpreună cu Dănuţ. să n-audă nimeni! Cu umbletul de taină al celor care merg să se închine unor zei prigoniţi. Subt cuptor.

codri. Şi umbra babei pe zidurile albe avea o amploare biblică. Mîncau mere coapte. ― Rămîi cu noi. În jurul mesuţei erau patru copii. Ei! şacum să vă răfuiesc eu! se încruntă domnul Deleanu frecîndu-şi mînile. ci chiar izvor de basm şi amintiri. lîngă mine. baba găsi patru oaspeţi grămădiţi pe trei scaune în jurul mesuţei. de-a dumitale. Olguţa! ― Uite-aici.de aur. Dar bucătăria rumenă de flăcări. Intrînd în bucătărie. în loc de mămăligă. pisici. Îşi acoperi rîsul cu mînile. Un greier. ― N-am loc. ― Muşcă. ca o nouă arcă a lui Noe.. papa. papa! se rugă Olguţa urmată de Monica şi Dănuţ. ― Hai. Pe mesuţă. Şi soba duduia de flăcări şi de vînt.. plină de copii. mucezind frunzele. da pe mine nu mă cinsteşti cu nimica? ― D-apoi cu ce. flăcările sobei şi trei chipuri de copii care-ţi sînt dragi ― nu sînt numai îndemn. alungînd zîmbetele. papa. III PĂPUŞA MONICĂI În odaia lui Dănuţ ardea focul încălzind lumina soarelui. ― Aici îmi erai Olguţa? ― Da tu ce cauţi aici. ploaia curgea cenuşie. se răcorea o turtă dulce tăiată felii. Aşa ai să-ţi aduci aminte! Aroma merelor coapte. Aşa ceva n-am mîncat de cînd eram copil! ― Papa. Pe podele . ― Şi eu te rog. bătînd în geamuri. cine ştie subt ce grindă ascuns ― ţinea ison subtil corului primăvăratec. Hei! ― Mai muşcă odată.. parfumul cald de turtă dulce. Domnul Deleanu muşcă din mărul întins de Olguţa.. înteţind tusa. cu mînile. spune te rog lui Ion să puie caii la trăsură. ştii ce? Povesteşte-ne ceva de cînd erai tu mic. ca o horă. ― Mamă Marie. şesuri. papa? ― Mamă Marie. conaşule? ― Ei!. ― Lasă că are baba! se făli ea făcînd cu ochiul. moşu Iorgu. pui de găină şi poveşti plutea prin ploaie şi prin toamnă. ― Pii! Grozav de bun!. domnul Deleanu dădu cu ochii de copii stînd în jurul unei mesuţe rotunde.. Afară.. ― De cînd eram eu mic.. c-o cafeluţă... papa.. Peste sate. dealuri şi oraşe cădea ursuzul potop al tristeţei. se rugă şi Dănuţ. Cînd se întoarse. sporind glodul. Da nu de-a noastră.

ca într-un submarin naufragiat pe măsură ce se scufundă. ce .. clipind. papucii şi galoşii. Profira trudea numai verbal. Patul. ― Ba ai să stai. Alături de cufăr. Purta hăinuţe de catifea gris care-i veneau aşa de bine. Avea ochi verzui-aurii. coniţă. ― Măcar deschide puţin. ― Sărut mîna. zîmbi ea. masa şi scaunele erau troienite de albiturile pregătite pentru cufărul din mijlocul odăii. Apucînd deodată. ― Nu mai pot. ca Ion la frămîntatul cozonacilor. mîna doamnei Deleanu. Din antret venea zvon de glasuri. ― Vezi. Ţi-am mai spus odată să taci! îl ameninţă Olguţa. se răzvrăti Dănuţ. tante Alice! tresări ea.. strîngîndu-se mai tare. scuturîndu-l de umăr. Acolo. îmbrăcată cu rochiţă şi bluză de postav albastru.. Olguţa dispreţuia cufărul. nu-s dincolo. Monica.. ― Dănuţ! Olguţa! Unde sînteţi? ― . Numai că Olguţa îşi ducea ideile pînă la capăt.. Atunci? După ce va pleca Dănuţ ― mai era o noapte numai ― să nu-l mai vadă deloc? "Nu-i adevărat!" Cum era Dănuţ?. ― Ce-i.. Dănuţ îşi umplu plămînii de libertate.. Anica şi Profira umpleau celălalt cufăr: cel cu aşternutul. ideea. Ochii i se-năspriră de mînie împotriva ei. Întrebă doamna Deleanu încuind lacata. ― Taci. Dănuţ blestema ideea. nasul în sus. Eu ies afară. se uita în gol. Cufărul era al lui Dănuţ. cu atitudini rigide de fachiri. mamă Mario? ― Am venit să iau poruncă de la stăpînul meu. tante Alice! Monica se uită subt patul lui Dănuţ: doamna Deleanu scotoci prin dulap.. a Olguţei. bucle castanii. Monica? ― Nu. Cu multă zgîrcenie. o strînse tare.. Îşi încleştă pumnii. Profira icnea îndesînd salteaua. Dănuţ oftă acru. din pricina plafonului grăbit. pantofii. şi repede bătu din cap o mătanie berbecească. Presiunea psihologică sporea necontenit. ― Ce-i..s-aliniau ghetele. să răsuflu. Şedeau îngrămădiţi în cufărul golit de rafturi... Olguţa crăpă capacul.. Monica îşi scutură cozile şi întoase capul spre uşă de teamă să nu vadă tante Alice că Dănuţ se juca de-a ascunselea în sufletul ei. Nimic. Treaba o făcea Anica.. ― De ce te-nghesui? mormăi Dănuţ. Şi doar îl ştia mai bine decît se ştia pe ea! Şi doar acuma îl văzuse!. subt diriguirea doamnei Deleanu.. ca prin somn. Vroise să şi-l închipuie pe Dănuţ şi nu izbutise. ― Da unde-i Dănuţ?. Monica? ― Nu-s..

― Bezele. murmură Olguţa.. Azi porunceşte Dănuţ. în dreptul pietrei care marca locul Olguţei. vine masa! ― Eu nu tac. buimăcit de lumină. Monica-şi cruţă tălpile. pripindu-se. Olguţa trase o linie pe şosea. îmbrîncind capacul. ― Trei! ţipă Dănuţ. ― Babo.. Gălăgia lor subţire şi destrăbălată semăna atît de mult cu întăia recreaţie a unei şcoli primare după sfîrşitul vacanţei. Luă o piatră ascuţită şi zgîrie conştiincios pe şoseaua jilavă o linie tremurătoare. ― Ce să facă? Bezele.. ţintindu-l cu ochi de hipnotizator. ― Un. încruntat. ― Eu ies. Întrecerea la fugă pornea din faţa ogrăzii. Uite: nu poţi spune nimic! îi porunci Olguţa. mărul despuiat de frunze clocotea de vrăbii. Dănuţ. . ― Aii! se schimonosi el. îl încurajă doamna Deleanu: ce-ţi place ţie mai mult? O cremă de vanilie? Clătite cu dulceaţă de căpşune? Nişte crafle?. Dănuţ? ― M-a pişcat de picior! ― Să te-nveţi minte să priveşti unde calci! tună Olguţa. doi. ― Napoi! Eu număr. să... Zburlit.. facă.. ― Bezele-s cele mai bune. gudurîndu-se pe lîngă ei... ― Spune. . ― Tare-i prost! Fă-o tu. ― Văd eu că am doi stăpîni! Face baba şi cataif cu frişcă şi bezele cu frişcă. congestionat. ― Nu vezi că tace. Olguţa! explodă Dănuţ. Dănuţ! îl ispiti doamna Deleanu ca pe un duh mîncăcios. încordîndu-şi pulpele. stăpînul bucătăresei şi-al Monicăi încălecă marginea cufărului.. istovitor de rar. că te-aşteptai mereu să răsune clopoţelul de intrare în clasă.. Olguţa. Dănuţ îşi reluă locul... ― Un.La fereastră. Monica. căutîndu-şi nou-născutul cucui pe frunte. ― Bată-i norocul să-i bată copii! chihoti bucătăreasa ajutînd Olguţei să iasă. să faci bezele. curmînd-o. Monica îşi înnoda cozile subt bărbie. sfidă Olguţa.. ― Lasă.dulci să-i fac de rămas bun? ― Auzi. ― Ce-i. ― Cu frişcă? Cataif cu frişcă! o contrazise Dănuţ inspirat. Eu vreau bezele cu frişca... linia era dreaptă ― se strîmba însă cotind îndărăt pe măsură ce se apropia de piatra lui Dănuţ. ― Nu mă ţin! protestă Dănuţ privind pieziş linia vicleană. Întinzîndu-şi braţele şi îndoindu-şi trupul. spun.. doi. Cu muchia tălpii. trei. muşcîndu-şi limba. Dănuţ îşi verifica elasticitatea muşchilor greu încercaţi în cufăr. Ali lătra. mamă dragă! Pînă ce se hotărăşte el.

.. ― Tu nu mergi. Dănuţ privea casa lui moş Gheorghe spre care alergau.Porniră în pas alergător cu Ali în frunte: Monica în rînd cu Dănuţ. alături de el. . gîdilitor. ― Ai văzut. intră pe poartă înaintea ei. Un vîjîit de buzdugan? Nu. Dănuţ îşi dădu drumul. Monica aşteptă răspunsul lui Dănuţ. că toate la un loc n-ar fi încăput într-o bibliotecă ticsită cu cărţi de poveşti. Aruncînd din treacăt o privire haină învinsei. Oprindu-se. ― Atunci mă duc singură? ― Da pe moşu nu-l iei? Olguţa zîmbi. Monica? ― Mi-i frig.. Se-mpiedică. Monica-i ajută să se ridice. În inima lui Dănuţ. o muscă peregrină. ― Cine merge cu mine la scrînciob? întrebă Olguţa umplîndu-şi gura cu vişine uscate. Noi tinerii ne dăm huţa în scrînciob. moş Gheorghe? ― Ca o rîndunică.. zîmbind. Olguţa în urmă. Întoarse capul îndărăt. ― Dănuţ. dimpreună cu Olguţa: aşa-s biruitorii. cu ochii la moş Gheorghe care-i aştepta în pragul porţii. ca şi cum amîndoi ar fi fost înhămaţi la goana ei. Singură cu Dănuţ!. Adunîndu-şi puterile. Îi era aşa de lene că-i venea să rîdă şi nu putea.. Moş Gheorghe îşi scutură luleaua pregătindu-se de plecare. Dănuţ deschise un ochi: pe spinarea nasului. Şi totuşi nu era sătul. triumfă Monica. ― Da casa cine-o păzeşte? ― Hei! Moşnegii care stau la foc. Făt-Frumos opri calul.. duduiţa moşului! ― Cine-i al doilea? se interesă distrat Olguţa. . Monica-şi încetini goana jertfindu-se pentru Dănuţ. Monica trăgea cu coada ochiului la Dănuţ cu care alerga: Olguţa-i urma calm. acuma te ţii? Dănuţ suspină. Cozile Monicăi se desfăcură: şi le-nnodă la loc întorcînd capul spre Dănuţ. spre alte isprăvi. Necutezînd să se aşeze pe laviţă. Dacă flăcările vetrei ar fi putut străbate prin sufletul Monicăi. Şedea întins pe laviţă. Pornise pe alte tărîmuri. O muscă. Dănuţ nu mai putea vorbi: respira. lîngă laviţă.. Dănuţ tăcu. Monica se aşeză pe un scăunel. deasupra lui Dănuţ ar fi lucit un curcubeu. Dănuţ gîfîia. ― Din cauza ta am căzut! Olguţa trecu pe lîngă el în goana mare. copitele calului năzdrăvan băteau un trap eroic. cu faţa la foc. ― Buftea. Olguţa şi-l plecă în jos. în faţa vetrei. Ce bine ar fi fost să alerge cu cozile în mînile lui prin frigul de aur! Nimeni nu i-ar fi întrecut..Atîtea vitejii făptuise Făt-Frumos.

săculeţe cu livănţică. Nu mă mai joc cu tine de-a Făt-Frumos. trăgîndu-şi capul îndărăt. plină. cu bani de argint. străluciseră aurii pe albiturile raftului de sus. o puşculiţă de argint. "Unde s-o sărut?" zăbovi Dănuţ. printre etichetele hotelurilor cosmopolite.. Alese vîrful nasului. căzu pe laviţă. fiind punctul cel mai depărtat de restul feţii. Capul Monicăi se îndoi pe spate. amurgul de toamnă părea uriaşa oglindire a unui cîmp de luptă acoperit de înfrîngeri. Ochiul deschis o întovărăşi pînă cînd se aşeză pe capul Monicăi. închide dulapul. căptuşită cu catifea violetă. . Fără să vrea. simţind buzele lui Dănuţ pe vîrful nasului. străpunse de asprul croncănit al ciorilor. Dănuţ închise ochiul. ca şi cum FătFrumos ar fi rupt-o la fugă. Venea vînt rece dintr-acolo.. deschide fereastra s-aerisim puţin. Era plin de jurnale mototolite ca dulapul unei camere de hotel după plecarea pasagerului. Erau şi surprize în cufărul lui Dănuţ. ― Dă-mi pace! se smulse Dănuţ... Aceeaşi muscă stăruitoare şi concretă începu să colinde obrajii legendari. cu ochii închişi şi faţa palidă ca parfumul crinilor. Simţindu-i respiraţia dulce şi caldă ― de tainică zmeură ― se dădu puţin îndărăt. Monica avea cozi de aur ca şi Ileana Cosînzeana? Oare ce făcea FătFrumos cînd era singur cu Ileana Cosînzeana? O trăgea de cozi? Nu. O bună parte din sufletul şifonierei pleca la internat în cufărul lui Dănuţ. Apucă o coadă de-a Monicăi şi trase înspre el. încercîndu-i încuietorile. ilară. tu ştii de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana? Ileana Cosînzeana ştia. Sărutarea alunecă şi căzu ca o floare umedă pe buzele Monicăi. fără să ştie el. musca zbură. O spaimă ciudată trecu prin sufletul lui Dănuţ. Ileana Cosînzeana nu se jucase. Lui Dănuţ îi veni inima la loc. Aşa spunea povestea. parcă era mai puţin primejdios. Da de ce se sărutau? ― Monica.Strîmbă nasul. Doamna Deleanu încuie cufărul. o cutie cu bomboane englezeşti. ― Anica. fireşte. Cu degetul alungă musca. plimbîndu-şi vîrful degetului pe conturul obrajilor. Cîte un napoleon de aur în buzunarul fiecărei hăinuţe. dar îi bătea inima atît de tare că nu putu răspunde lui Făt-Frumos. Cum? Nu se temea Făt-Frumos de zmei şi de balauri şi-are să-i fie frică de o Ileană Cosînzeană? Deschise ochii. Cu zările roşii. un saşeu parfumat pentru batiste. Dănuţ se aplecă asupra Ilenei Cosînzeana. o cutie cu tablete "Marquis". Odaia lui Dănuţ se golise treptat.. acum se stingeau roşii pe capacul închis. nemaiavînd sprijin. Monica tresări. Razele soarelui luminaseră palid fundul cufărului înfăţat cu un cearceaf. ― Anica.. pachete de şocolată "Velma Suchard". Întinse mîna. Se sărutau.

Anica şi Profira se priviră lung. cenuşa brumase mormanele de jar. oprindu-şi-o apoi asupra cufărului gata de plecare: era greu cum uneori o inimă e grea. ca trei mici clopote de argint: "Vorbiţi cu Dumnezeu. cu toţi vorbise ― şi trecuse mai departe." Şi basmul trecuse înainte. Doamna Deleanu mai aruncă o privire prin odaie. însoţit de Sfintul Petru. Dar glasul lui Dumnezeu nu semăna cu nici un glas ştiut de ei şi totuşi parcă le era prieten. că-l trag eu. Vorbiţi cu Dumnezeu. moş Gheorghe se ridica în picioare. îşi aduceau aminte de moş Gheorghe şi-i zîmbeau fără să-l vadă. minunat ca umbra Dumnezeului cerşetor pe albe drumuri de ţară. şi trei capete. Cînd vorbea Sfîntul Petru lui Dumnezeu. slavă Domnului. albastră.. Moş Gheorghe deschise uşa. cu spatele la vatră şi faţa la copii. Că loc. Vorbea Dumnezeu o dulce moldovenească de ţară. ― Lasă. cum de nu.― Doamne. ieşi afară. în şoaptă. În vatră. Răsunaseră în urechile copiilor glasurile a tot felul de oameni: şi buni. Şi nici unul din drumeţi nu auzise inimile celor trei copii cîntînd prin veacuri la urechea lor. că-s vădană nevoiaşă cu trei copii.. Ocolind lumina lămpii. şi milostivi. Dumnezeu şi Sfîntul Petru intrară în căsuţa primitoare.. Dumnezeu cerea adăpost şi hrană la uşa unei căsuţe dărăpănate. este. Pe toţi îi întîlnise Dumnezeu pe căile basmului. lămurită. cu chip şi strai de cerşetor. apoi vînătă ca prunele ― şi ferestruicele odăii erau mici. ― Intraţi. Moş Gheorghe şedea pe un scăunel. încît copiii. Doamna Deleanu împingea cufărul. întrebă Profira intrînd cu lampa aprinsă. viorie. Şi glasul lui Sfîntul Petru.Se lăsa noaptea în poveste. plecîndu-şi capul alb în semn de smerenie şi adîncă supunere. învăluindu-le cărunt. oameni buni. şi cuviinţa lui semănau atît de mult cu glasul şi felul de-a vorbi al povestitorului. şi haini. Cu vîntul sineliu al nopţii. ― Coniţă. din mijlocul odăii spre părete. coniţă! Mata?! Lasă. unde trei copii scînceau de . însă şoaptă: atît de tainică încît trei rînduri de urechi se plecau s-o asculte. grămădiţi pe laviţă. şi nepăsători. Îl auzeau mai mult decît îi vedeau. unde să-i fac patul lui conaşu Dănuţ? ― Cum unde? Aici. musafir? ― Da n-are saltea! ― Ţţ! Ia de la alt pat. Da mîncare n-am de unde să vă dau. roşeaţa. Ce-i. Tustrei îl ascultau cuminţi şi reculeşi. cum se lăsa şi pe ferestruicile căsuţei lui moş Gheorghe. Anica: tu curăţă pe jos. fiindcă lumina scăzuse. . prin poveste.. Le istorisea moş Gheorghe o poveste de pe vremea cînd Dumnezeu umbla printre oameni. Vorbiţi cu Dumnezeu.

Olguţa-şi trecu mînile peste ochi. răsună un glas la uşa tindei. abia stăpîninduşi rîsul. naşul! ― Ce-aveţi cu naşul? Ce-i cu naşul? se miră doamna Deleanu. Şi din ochii lor măriţi. ce să vadă?. ― Ce-au păţit. ochii copiilor aşteptau. unde eşti? ţipă tare Olguţa. duduiţa moşului. cu ochii uzi de lacrimi şi mînile pe stomah. ― De ce rîdeţi? îi cercetă doamna Deleanu alergînd cu privirea de la unul la altul. mamă. ― Asta-i mama. moş Gheorghe! ― Sărut mîna. umbrele a trei urşi ieşind din bîrlog de-a buşilea.O pîne cît un soare... Pe zidul alb se perindară.flămînzi ce erau. Dilataţi şi candizi. De mult n-ai mai venit pe la moşu! întîmpină moş Gheorghe pe doamna Deleanu care intră cu trei paltonaşe pe braţ. Ascundeţi-vă repede! Aici-aici! Gata. ― Să-ţi fie de bine. Dumnezeu făcuse minunea. că are cine să vie! Da unde-s? Moş Gheorghe aruncă o privire prin odăiţă. Tăcere şi întuneric. ― .. Dibuind cu mîna prin umbră. Au ei cui sămăna! Alte hohote de rîs izbucniră. cuconiţă.. care pe laviţă. ― Aici-s.. ― De-acum nu mai ai nevoie să mături. ― . ― Ce spui tu acolo? Copiii se priviră între ei. Tare-s gospodari copiii moşului. moş Gheorghe? ― Copii.. cuconiţă! îşi muşcă musteaţa moşneagul.Şi cînd dă biata femeie să ridice sărăcia de turtă de pe foc. Alte rîsete aclamară şoaptele lămuritoare.. ca soarele.. moş Gheorghe! zîmbi doamna Deleanu arătîndu-i ciorapii copiilor. naşule! izbuti Olguţa să îngîne printre gemete de rîs. albastre. abătîndu-i ca un uragan. ― Moş Gheorghe... da se vede că i-o mîncat lupul! Amintindu-şi cum aflase lupul din poveste pe cei trei iezi ― şi mai cu seamă pe unul dintre ei ― Dănuţ bufni în rîs. O străfulgerase teama că moş Gheorghe-i Dumnezeu şi că l-a pierdut. . care pe jos. Femeia cocea la foc o turtă de cenuşă ca să leamăgească foamea. le şopti Olguţa sărind de pe laviţă. rîsul din nou clocoti. ― Lasă. ― Daa! se minună moş Gheorghe. doamna Deleanu descoperi izvorul: trei capete înghesuite subt masa cu bucoavne. curmînd o lungă tăcere. ― O fost ei trei iezi cucuieţi.. Între timp moş Gheorghe aprinse lampa. Săracul de lîngă vatră era chiar Dumnezeu. ― Naşul. ― Moş Gheorghe ..

dreaptă. Tusa îi înecă vorba începută. Trei cheiţe zăngăneau captive în inelul cheilor celor două cufere ale lui Dănuţ. ― Sigur.. moş Gheorghe. prin umbra neagră. aşezat pe dormeză. moş Gheorghe.. sajungi să faci fericirea stăpînilor mei. de ce-s trei chei? întrebă Dănuţ intrînd în ietac după doamna Deleanu. Dănuţ. ― Şi un geamandan! tresări Dănuţ. ― Care. sărutînd mînuţa copilului stăpînilor săi. da erai mititică pe-atunci. O suliţă neagră se desprinse din flacăra lămpii şi. Şi Monica uitase. mamă? întrebă el.. Şi toţi aşteptau cu strîngere de inimă sfîrşitul unei lupte. aşezat pe marginea laviţei. Monica şi Dănuţ plîngeau de-a binelea. ― Să te aibă Dumnezeu în paza lui. împleticindu-se puţin. . involuntar. moş Gheorghe stînse flacăra şi se aşeză din nou pe marginea laviţei. curînd va pleca şi Olguţa. Intrase parcă ceva străin în căsuţa lui moş Gheorghe.. arătînd cu nădejde şi neîncredere geamandanul de marochin albastru. Dănuţ. moş Gheorghe? Dănuţ oftă încet: uitase că pleacă. Spune-ţi bună-sara lui moş Gheorghe ― şi tu. ultimele lacrimi ale rîsului se întristară.. se înălţă. hai să plecăm. Ţi l-am dat ţie. ― Ei. nichelată.. în tindă.. legănînduse ca o bocitoare. Olguţa se văita. Apoi rîsetele se sfiiră şi conteniră brusc. Aplecîndu-se mai adînc decît Dănuţ. ia-ţi rămas-bun. Cu mînile pe piept. Vorbea răguşit. Dînd din cap. ― Mamă.. parcă. moş Gheorghe trecu în tindă tîrînd tusa după el. ca un ciudat zvon de jale. Fără să-şi dea bine seama. Sticla era neagră.. zguduit de rîs. Lampa fila de mult.. Apoi şi el. lunecînd de-a lungul altor obraji. ― Fiindcă ai două cufere şi un geamandan. ― Povestea cu lupul şi cu cei trei iezi.pipăindu-şi nasul.. Două groase şi cenuşii: una subţire. ai să faci bine şai să stai în casă şi mîne. şi poimîne.. O clipă. Pe obrajii copiilor. . dincolo de lumina lămpii. şi mata. După un timp. Pleca Dănuţ. Auzi. înălţă capul.. cuconiţă ! ridică din umeri moş Gheorghe. copii. aruncînd o privire prin încăpere: mirosea a funingine. rîsetele şi cu tusa răsunară împreună. veghind tăcerea şi aşteptarea. moş Gheorghe răsări din nou în lumină. Moş Gheorghe desprinse o iconiţă îmbrăcată în argint ― cea mai scumpă din cîte avea ― o sărută şi o întinse lui Dănuţ. Dănuţ se aplecă şi sărută mîna care-i întindea iconiţa. moş Gheorghe-i răscumpără greşala..Într-un tîrziu. ― Cu lupul? ― Ţi-o spus-o el moşu şi matale. Ei.. privind în pămînt.. Doamna Deleanu zîmbi. pînă cînd ţi-oi spune eu. Să creşti mare şi voinic.

. scoase la iveală o plumieră de lac japonez. ― Mamă. scuturîndu-şi scrumul ţigării pe covor. mozolind bucata de şocolată. cînd faci aşa.. smuncind uşa. şi se întoarse. Olguţa! se supără Dănuţ pescuind şi el o pungă de piele plină de reliefuri. deschizîndu-l... ― Hei! Da pe mine m-aţi uitat!. Olguţa ar fi spus că-i persecutată ― necuviinţă pentru care doamna Deleanu ar fi trebuit s-o pedepsească ― sau ar fi gîndit numai că-i persecutată ― cum ar fi gîndit poate şi Monica despre Olguţa ― gînduri pe care doamna Deleanu le socotea mai primejdioase decît obrăzniciile. gesticulînd. ― Nu-l deschide. Monica.. Dănuţ o rupse la fugă afară. Nu stăm la masă? întrebă domnul Deleanu din pragul uşii.. . semeni cu motanii! Mai fă o dată. Şi cu resemnarea zîmbitoare a unui artist silit să biseze desfăcu geamandanul. se indignă Dănuţ.. oftă doamna Deleanu văzînd invazia. a focului din sobă şi a darurilor.. Ai să-l desfaci la Bucureşti. ― Mama mi-a dat-o! se apără Olguţa rîzînd. Geamandanul de marochin ― el singur dar ― cuprindea atîtea alte daruri. Altminteri.. întovărăşit de Olguţa şi Monica. ― Da acolo ce-i? Şi fără să aştepte răspunsul. Olguţa nu mă crede! Uite: geamandanul care miroasă frumos.Subt ochii nedumeriţi ai doamnei Deleanu.. ― Nu pune mîna. aruncînd priviri posesive geamandanului înfăşurat în învelitoarea de pînză. o cămeşe de noapte. Aşa vă stricaţi pofta de mîncare. plină cu eau de cédrat. cu vîrful degetelor. zăngănindu-le înnăduşit: căpătase ticul tuturor acelora care poartă în buzunare chei sau bani de metal. ― Ai-ia-ia! Otravă mi-ai dat. ― Şi eu să nu văd ce-i înăuntru? se îmbufnă Olguţa.. Frămînta cheiţele din buzunar. staţi ! Vă arăt eu singură. ― Ia lăsaţi şocolata. La masă! Din pricina însufleţirii copiilor. încît închiderea lui avu drept urmare deschiderea şifonierei. respirînd cu nesaţ declamator marochinul. Dacă ţi-am spus! ― Sigur că nu te cred! Mai întîi vreau să văd. Papa. Olguţa primi un pachet de şocolată şi făgăduinţa unui cuţitaş la fel cu acel din plumieră lui Dănuţ. Dănuţ se plimba prin ietac. Dar Olguţa avea ochi de vameş socialist. o sticluţă elegantă. ― Nu-i nimic de văzut! ridică din umeri doamna Deleanu. Iacătă: batiste. Dănuţ. Olguţa! se schimonosi domnul Deleanu. Da nu mai miroasă aşa frumos! ― Spui minciuni! Ai tu gutunar.. ― Staţi. ― Ai văzut? ― Mda!.

. Nici Profira.. deocamdată. Monica încuie uşile.. Dănuţ. În schimb. Aşeză scăunelul la loc. Bine. ― Să nu fi răcit cumva!. luă de deasupra un pacheţel învălit în hîrtie de mătasă. Trase un scaun lîngă şifonieră şi. ― Mamă. puneţi-vă paltonaşele şi plimbaţi-vă peafară.. se jură Dănuţ în gînd. ia-ţi rămas bun de la Monica. a căror suflare îi adusese încă o dată aminte de nesuferita dulceaţă a cataifului. Sculaţi-vă cu toţii. Două nopţi de-a rîndul. înălţîndu-se în vîrfuri. ca ai cînilor flămînzi.ajunul plecării lui Dănuţ.. îi sărută mîna şi vorbi încet. luaţi din picioruşele dăruite de doamna Deleanu. Din voluptăţile prelungite răsare melancolia ca un înger păzitor. sărutaţi-vă. Monica se apropie de doamna Deleanu. de loc. Afară de domnul Deleanu. pînă în ajunul plecării lui Dănuţ. începu să-şi dezbrace păpuşa: Monica cea mică. ― Fiindcă tu pleci dis-de-dimineaţă.. Şi se ţinu de cuvînt. privind în jos: ― Tante Alice. Da mă doare capul. Şi-n loc să se dezbrace ea. amar. ochii ei. Dacă-i venea rău? Dacă-i era prea scurtă? . ― De ce? se opri Dănuţ din drum. Aprinse lumînarea.. Monica are să doarmă atunci.. Dar după ce ieşiră toţi. cînd întîlneau faldul de frişcă revărsat pe vrejii rumeori ai cataifului. să mă culc. culcă-te.. te rog. dă-mi voie.. degetele Monicăi tremurară mai tare. deveneau umani.. Îi puse mai întîi şosetele şi papucii albi. Aşteptai parcă să răsune la ferestre glasuri subţiri.. pot să mă scol? întrebă Dănuţ ocolind privirea cataifului şi a Olguţei. la geamurile palide-n lumina lunii răsunară trilurile greierilor toamnei. Monica abia gustase din cataif.. după ce adormea Olguţa. "Nu mai mănînc niciodată cataif". obrazul. părea un ajun de Crăciun. toţi erau gravi şi taciturni în jurul mesei. ― Da. Cînd veni rîndul rochiţei. ― Nu ţi-i bine. luînd şi lampa. cîntînd vechea vestire: Stea-ua sus ră-sa-a-re. Monica lucrase rochiţa de matasă albă ― din pacheţelul ascuns deasupra şifonierei ― pe care trebuia s-o îmbrace păpuşa în locul rochiţei negre purtate necontenit de la moartea bunicii. doamna Deleanu. pentru Dănuţ. ferindu-şi obrazul de buzele Monicăi. lăsînd obrazul Monicăi să plece nesărutat şi roşu subt ochii lui blazaţi. Monica? ― Ba da. Ca o tai-nă ma-a-a-a-re. copii! Monica întinse buzele. Hai.. bolnav de rău de mare. De astă dată răsărise din frişca bezelelor ― pentru Olguţa ― şi din a cataifului. Dănuţ.

. Doamne să-i stea bine!" Îi încheie ultimul nasture de la spate şi o aşeză pe măsuţa de noapte în lumina lumînării. Rochiţa albă a păpuşei avea o singură taină. cu o pasionată caligrafie. pe cînd ea. explorînd buzunarele paltonaşelor. Opt vechi cuvinte pe o hîrtiuţă: opt ceruri tropicale imens înstelate. Şi mai-mai că-i venea să plîngă în faţa păpuşei fiindcă prea era frumoasă. păpuşa părea o miniatură de ţărăncuţă în rochie de mireasă. Prea era frumoasă păpuşa. Capul nu şi-l privise.. Dănuţ descoperise un bilet de intrare la patinaj şi două bomboane acre încrustate în fundul căptuşelii sparte... Totul era pregătit de cu ziuă: şi condei cu peniţă nouă. Încet. şi Dănuţ ― pieptul Monicăi se zbătea ca după fugă ― şi Dănuţ se va îndrăgosti de păpuşa ei. respirînd adînc. dar scurte. Scuturîndu-şi cozile începu să se dezbrace repede. o gropiţă în mijlocul bărbiei. Avea ochii negri. ce frumoasă-i!" Dolofană.. Avea şi ea bucle blonde. ghetele prăfuite. Păpuşa avea rochiţă albă. ― Da eşti aşa de frumos îmbrăcată! o consolă Monica. Subt paşii lor pămîntul suna tomnatec. cu un trifoi pe plic.. luă lumînarea de pe măsuţa de noapte. "Monica. plecă ochii în jos. Monica avea cămeşa albă. Inima-i bătea repede."Dă. prea rumenă şi ţapănă de stîngăcie. Săraca păpuşă! Ea nu putea face din părul ei hăţuri lui Dănuţ.. în care mai găseau resturi din iarna trecută.. îşi despleti părul.. în goană. scrise pe hîrtiuţa liniată: "Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toată inima". şi cerneală. Păpuşa-i semăna. Tăceau.. Monica zîmbi. Paltoanele miroseau a naftalină. cît o foiţă de ţigară. aşezînd-o pe masa de scris.. se privi din nou în oglindă. înroşindu-le. tu ştii de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana?" Fiindcă Ileana Cosînzeana era frumoasă. Olguţa şi Dănuţ mergeau alături prin ogradă. Olguţa frămînta un ghemotoc de hîrtie de cositor care învelise odinioară nişte castane zăhărite. Îşi puse cămeşa de noapte. Şi Dănuţ.. colorată. Două umbre trecură pe la poartă ― ireal de albastre în argintul . Se uită în oglindă.. luă păpuşa de cîte-o mînă şi. Doamne. Obrajii Monicăi ardeau. Aerul intra rece şi ascuţit pe nări. Sufletul Monicăi era la fel cu rochiţa păpuşei. şi se roşi. să-i stea bine! Dă. Păpuşa avea bucle blonde. frumoasă cum era păpuşa gătită cu rochiţa albă.. Suflările abureau. gene compacte. la fotograf.. Văzîndu-şi rochiţa întunecată. candidă: un buzunărel pentru scrisoarea de dragoste. răstignind-o pe trupul ei. "Vai. şi scrisoare: o scrisoare din acele mici.. Înseninată. Linia dealurilor hotărnicea noaptea cu plutitoare ondulări ca o cădere de voaluri lente de pe goliciunea lunară.

Intrase în ietacul doamnei Deleanu. Cînd braţul lui Dănuţ porni. oprindu-se brusc. ― Ei! ― Ei. Dănuţ luă o piatră cu degetele tremurătoare de mînie ― o aruncă în Olguţa şi fugi în goana mare spre scări. ― Vrei să ne batem? întrebă el împăciuitor. ― Nu m-ai lovit! ţipă Olguţa după el. ― Hm! Totuşi. ― Ai să mă-nveţi tu?! ― Sigur. ― Vezi?! ― Adică nu! reveni Dănuţ furios. afirmă Olguţa cu tărie. ― Ai să te superi! ― N-am să am de ce! zîmbi Olguţa. Dănuţ căzu în mîni. inima lui Dănuţ ― de altă părere decît buzele ― bătu mai tare. ― Şi dacă te-apucă de mîni? ― Mă smuncesc. Dănuţ îşi pregăti mîna pentru o palmă sinceră.profund. ― Şi dacă-ţi trage un pumn? ― Trag şi eu. ― Dă-mi pace! Îndepărtîndu-se cîţiva paşi. hămăind. ce faci? ― Îi trag şi eu. ţintind obrajii Olguţei. ― Şi dacă-ţi trage încă unul? ― Îi mai trag şi eu. Buftea! Dănuţ n-o mai auzea. cu braţele desfăcute. ― Tu nu ştii să te baţi! ridică din umeri Olguţa. piciorul Olguţei îi pusese piedica. Vreau să-ţi arăt. o sudalmă naţională autentifică decorul. pălmuind pămîntul. ― Şi dacă-ţi dau o palmă nu te superi? ― Nu. Lasă-mă-n pace! Ştiu eu ce să fac! ― Bine. . ― Nu. Intonată cu glas de bas răguşit. Cînii se repeziră. fiindcă nu poţi! ― Zău?! ― Încearcă. ― Asta-i porcărie! Rîzînd. Dănuţ o măsură. răspunse Dănuţ sincer din cauza repezelii. ei! încearcă. ― Dacă-ţi trage cineva o palmă. Olguţa se plecă să-l ridice. Olguţa îl privi cu solicitudine compătimitoare. ― Cum nu ştiu? ― Nu ştii. atunci dă-mi o palmă. Laşule . ― Şi dacă-ţi dă cu piciorul? ― Fug.

Ştiţi că-s unsprezece? Acuşi trebuie să ne sculăm. fiindcă în sufletul ei. cu degetul lui Dănuţ într-o mină şi polissoir-ul în cealaltă. ― Ce? Nu v-aţi culcat? se miră domnul Deleanu intrînd în ietac. dacă trenul de sară cu care Dănuţ avea să plece la Bucureşti nu s-ar fi oprit la gara Medelenilor. vorbi Dănuţ pe nerăsuflate. dacă ţii tu mult. Mai ţine-l acasă o zi şi sară mi-l aduci la gară. Monica se prefăcuse numai că doarme: genele-i tremuraseră. şi sara mergem la gară să-l aşteptăm pe tata. cu sacrificiul unei zile petrecute acasă. pentru vizite? ― Nu. Ea singură hotărîse ca Dănuţ să plece dimineaţa la Iaşi. Pe măsură ce unghia se rumenea. petrecută acasă. Subt oghial. Alice. E datoria lui să-şi ia rămas bun de la rude. cînd somnul e mai dulce va pleca de acasă pentru tare multă vreme. Dănuţ vedea stingîndu-i-se steaua polară. Doamna Deleanu. O zi mai mult sau mai puţin. şi mai ales al pieliţelor. binecuvîntată. Vrei Dănuţ? ― Nu. Olguţa porni spre casă.. uitase să îşi spună rugăciunea. Nouă unghii deveniseră ovale şi roze. Piatra o lovise drept în fluierul piciorului. spre Bucureşti. Stai cu mama toată ziua. că mîne dis-de-dimineaţă. Olguţa îşi masa piciorul.Şchiopătînd.. ca cineva care-ţi stă la spate şi se face nevăzut numai cînd întorci capul. Te-ai molipsit şi tu de la Grigore ! Acum îi părea rău. Monica era culcată. Olguţa se dezbrăcă pe tăcute. fusese totdeauna o caznă umilitoare pentru Dănuţ.. Ca niciodată. Tăiatul unghiilor de către doamna Deleanu. murmurau coruri de înviere: "Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toată inima". scăldate-n aur. dacă vrei. Să nu mai vorbească cu Dănuţ?. Da. uitase. dacă eşti prietena mea ― sprîncenele Olguţei se îmbinară ― să nu mai vorbeşti cu Buftea ― explodară buzele ei ― niciodată! Auzi... Hai la culcare. ar fi fost mai uşor parcă să-l îndemne să-şi îndeplinească datoriile. Înainte de-a stinge lumînarea se uită lung spre uşa lui Dănuţ. în seara aceleeaşi zile. ridică ochii. nu mai pleci mîne dimineaţă. Polissoir-ul aluneca pe-a zecea. Uitase că s-a isprăvit vacanţa. şi de acolo. Dar aşa! ― Dănuţ.. deschise buzele. nu-i păcat să-şi piardă o ultimă zi. împreună cu domnul Deleanu. Monica? Nu vreau eu să mai vorbeşti cu Buftea. ― Are să-ţi pară rău. de data aceasta. ― Monica. Plec cu tata.. fără să-şi privească piciorul îndurerat. şi le închise la loc: "Aşa-s bărbaţii!" . ― Bine. Lumînarea stinsă fumega înecăcios.. Totul era abstract: numai răzbunarea Olguţei era concretă fără să i se arate. că va fi intern la Bucureşti. Dar doamna Deleanu zăbovea. Dănuţ ar fi vrut să aibă o sută.

Sări din pat: i se păruse că mişcă. . în care aştepta dragostea Monicăi. ― Da ce vrei să faci cu ea? ― Să-nchid uşa. Olguţa îl ajunge din urmă şi-l loveşte în spate cu pumnul şi piciorul. proaspătă şi delicată ca întîia cireaşă de mai. punîndu-i mîna pe umăr.. Are să vadă Olguţa! Să-i pună o păpuşă în pat! Da ce-i el? Fată?. Se sărută amîndoi. Subt pat. mamă. Lasă eă-ţi arăt eu! Rîzi tu. Mai rămînea numai uşa dinspre odaia ei. Păpuşa năpîrlise de-a binelea. Aprinse lumînarea. şopti ea închizînd uşa la loc. Dănuţ simţi ceva tare alături de el. ― Mamă. merg la . Papucii erau pe covoraşul din faţa patului. buclele blonde. pacific. dormea complect transfigurată de tunsoare şi de barbişonul şi musteţile "Hardtmuth no. de curînd parfumate cu eau de cédrat începură să cadă pe cămeşa lui Dănuţ. Dănuţ! Hai să ne împăcăm. N-are decît să se bată dacă î-i poftă! Da să nu-l insulte. Şi-ncet cu-ncetul. în blondul flăcărilor sobei. Dănuţ ar vrea să-i spuie ceva. I-o întinse rîzînd. Din geamandanul de marochin. Dănuţ luă plumiera. Dănuţ. Dănuţ îşi căutase papucii subt pat. subt oghial. congediindu-şi paznicul inutil. Întinzîndu-se în pat. Ştie bine că merită să fie lovit. Buclele împachetate într-un jurnal mai pîlpîiră o dată. blonde. învîrtind cheia de două ori. cămeşa de noapte în dulap. Dănuţ nu spune nimic. Dănuţ? ― Cheia de la odaia mea. ― Ce cheie. Nouă nu ne e somn. descoperi păpuşa îmbrăcată în rochie de mireasă. Olguţa nu era nici subt pat. tunse sarcastic. ― Aha! Îţi baţi joc de mine! ridică el pumnul spre uşa închisă. din căldura patului zîmbi flăcărilor şi uşii închise de două ori cu cheia. ― Tare mai eşti copil. eu n-am avut niciodată cheia la mine începu Dănuţ cu ton plîngător. Dănuţ încuie uşa. ― Aa! În locul şoarecelui de care se temuse. bine învelit în oghial. ― Mamă. da nu-şi aduce aminte ce! Şi plimbarea prin ogradă reîncepe: de data aceasta însă.. Dănuţ ! îl dezmierdă doamna Deleanu.. din plumieră.Dănuţ plînge. păpuşa. cămeşa de noapte pe pat. cuţitaşul cu limbi tăioase. Apoi se aşeză pe marginea patului. Dănuţ. De ce stă cheia la Olguţa? Eu îs mai mare... nu ne culcăm? respiră el.. nici în dulap.. ― Tu plîngi? îl întrebă Olguţa.― Haidem. 1". ― Lasă. ― De ce nu mi-ai spus? ― Am uitat. rîzi. cu păpuşa între genunchi. Uite cheia..

Au ajuns. Dumnezeu vîră mîna în sobă. Ce-i de făcut? Casa e înconjurată. Deodată. Dumnezeu se uită la Dănuţ. Dănuţ vede că Olguţa-i aliata lui. Ciudat! Căsuţa lui moş Gheorghe luceşte în noaptea neagră ca o lună. Olguţa şi Dănuţ stau pe laviţă.braţ amîndoi. ― Da nu vreau eu. Noaptea e grozavă. Dacă nu-şi aduce aminte ce! ― De ce să pleci tu la Bucureşti? Asta-i persecuţie! ― Dacă vrea mama! oftează Dănuţ din greu. Dumnezeu dăruieşte păpuşa lui Dănuţ şi zmeul Olguţei. Sfinţii îşi trag coate şi se încruntă aşa de sever. Dumnezeu ia o iconiţă din cui. L-au păcălit pe Herr Direktor. Dănuţ face cu ochiul sfintelor de pe iconiţă. Dănuţ închide ochii. că Herr Direktor mai face o cruce. Oare a ars Monica?.. Iacă şi mama! Şi ea se uită la ei. şi-i pare foarte rău că trebuie să-i ascundă ceva. Îi caută de-acasă. .Amîndoi fug de-acasă la moş Gheorghe. I-au crescut cozile la loc. Sfintele se prăpădesc de rîs. îi trece mîna peste faţă şi-n locul chipului cu musteţi şi barbişon. Dumnezeu. Sfinţii clipesc. şi-n tindă răsare moş Gheorghe. Fără să-i pese de cei care bat. ca doi fraţi model. Dănuţ tremură. Numai că n-are păr. Olguţa spune că Dănuţ e persecutat. Deacuma poate să-i caute! Herr Direktor îşi pune monoclul şi se uită prin odaie. Bat la uşă.. Herr Direktor. tata şi cu mama bat în uşă din răsputeri. ia un pumn de flăcări şi-l răstoarnă pe capul tuns al Monicăi. îi preface pe toţi trei în sfinţişori zugrăviţi şi aşază iconiţa la loc. Îi sărută mîna. .. înaintea lui Dumnezeu. Herr Direktor se uită la ei. S-aud bătăi în uşă.. fiindcă moş Gheorghe e chiar Dumnezeu. Lui Dănuţ îi sare inima. Nu. E chiar zmeul cel mare de la începutul vacanţei. Uşa se deschide de la sine. vede icoana. zîmbeşte Monica. Răsare un alt înger cu păpuşa Olguţei în mîni. şi-şi face cruce. Dumnezeu ia păpuşa pe genunchi. Dumnezeu îi primeşte în casă. Vra să zică Monica a rămas păpuşa.. răsare un înger cu zmeul lui Dănuţ în mînă. că vor să-l trimeată intern la Bucureşti şi că de asta au fugit de-acasă. Dănuţ se cutremură. pe scăunaş.. Olguţa se încruntă.. cu sfoara tăiată de Olguţa.. Olguţa şi Dănuţ cad în genunchi. cam lung. Numai Dumnezeu zîmbeşte. dar Dănuţ nu se teme fiindcă Olguţa e lîngă el. Dănuţ zîmbeşte iertător...

Nimic nu se schimbase în pod de cînd se despărţise de Robinson Crusoe. Cu toate semnele şi poruncile date în şoaptă de doamna Deleanu. Păpuşa din vis semăna cu Monica ― era chiar Monica. dar nimeni nu ştiuse. şopti doamna Deleanu. avea cocheta dezolare a unei domniţe în bejenie.Mama ia icoana. Oftînd. cu guler tare. s-apleacă asupra ei ― Dănuţ simte lămurit parfumul mamei ― şi sărută pe frunte tocmai pe Dănuţ. cizmele lui Ion şi ale lui Pricop bocăneau aspru pe podele. Dănuţ. Dănuţ o îndepărtă puţin. primejduind somnul fetiţelor. Ali intră în casă pe uşa deschisă. umbrele oamenilor care duceau cufărul erau lugubre. curmată doar de bocănitul cizmelor. dădu din cap Dănuţ. Dănuţ ştergea cu radierul musteţile şi barba păpuşii . şi-n visul nopţii păpuşa se oglindi. şi îi bătuse inima ciudat. păpuşa din mînă. privind-o. Dănuţ închise capacul. În sufletul lui Dănuţ era visul nopţii. Nimeni nu-l goni. nu mai semăna cu păpuşa din vis. Acelaşi miros. Noaptea păpuşii începu o dată cu cîntecul cucoşilor ― şi insomnia ― fiindcă Dănuţ uitase să închidă ochii de sticlă în care aflase melancolic de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana cînd erau . la lumina slabă a lumînării. în tăcerea de şoapte. celălalt argat de la grajd. cu un aer nemulţumit. de cînd era tunsă. scoală-te. vărsase din greşeală prea multă apă de dinţi în paharul cu apă: îl usturau gingiile. casa părea deşteptată în negru miez de noapte. rabattu şi elegantă lavalieră. "Păcat c-am tuns-o". a copilului cu bucle castanii. Bărbia-şi arătă din nou gropiţa. alături de Robinson Crusoe. aceeaşi pace. dezmierdînd pe frunte cea din urmă deşteptare în casa părintească. fiindcă-i era ruşine de Olguţa. cam palid în hainele de catifea albastră. Numai lipsa buclelor mai amintea urgia care se abătuse asupra ei. se uita distrat în jurul lui. Păpuşa cu rochiţa de mătasă albă. Oamenii ridicară cufărul din odaia lui Dănuţ. Cuprinzînd-o c-o mînă de mijloc. Şi lui Dănuţ îi părea rău. cu capetele înfăşurate în tulpane negre. Femeile intrară în antret cu lămpile aprinse. Deşi s-apropia dimineaţa. De acuma şi pe ea o aştepta colbul. îmbrăcate gros. buzele-şi pierdură aroganţa zîmbetului muşchetăresc. ― Hai. ca o bătrîneţă între străini. erau încă buimăcite de somnul neisprăvit. aceiaşi sîmburi de piersică uscaţi şi prăfuiţi.. Dănuţ.. singură între atîtea cărţi. Dănuţ îi făcu loc în lada cu cărţi. fiindcă abia acum îşi aducea aminte că în vis Dumnezeu îi dăduse lui păpuşa care semăna cu Monica. Curentul făcu să tresară şi să tremure flacăra lămpilor. Anica şi Profira. Mesteca mereu. regăsindu-l pe acel suav. obrajii păpuşei îşi recăpătară tenul feminin. În podul cu vechituri. Cufărul cu aşternutul fu scos afară. Subt hărnicia radierului. urmate de Ion şi de Pricop.

Doamna Deleanu zîmbi pentru el. Caii se smunciseră. grămădindu-se pe pled la picioarele lui Dănuţ. Palid. cerul vînăt. La intrarea în sat. moş Gheorghe! Ali se urcă în trăsură. bucurară ferestrele. Treptat.. controlîndu-şi uneori nodul cravatei. comic deformaţi de rasa mongolică parcă. Doamna Deleanu se sculă de la masă şi începu să privească afară. ţinîndu-şi mînile pe gură. zorii. aceste două cuvinte îl înfricoşau. ― Nu-nu-nu! Asta nu! ― Lasă-l. uite. şi o clipă numai zări în pragul uşei pe Monica ― visa? ― cu părul desfăcut şi chimonoul prea larg. Anica şi Profira păiuriră pledul de o parte şi de alta.singuri. Ali se luase după trăsură. După o lungă.. profirii ca sănătatea tinereţii. se rugă el dezmierdînd mîna doamnei Deleanu. turnă în paharul lui Dănuţ cam mult. cînd la spate cîntă lăutarii. Dănuţ ronţăia îngîndurat cornuleţele presărate cu chimion... ― Parcă-i un prinţişor! exclamă tare bucătăreasa. ― Opreşte. mamă! Hai să-l luăm în trăsură. duduie! D-apoi cu sumanul ista sau în casă nu-i totuna? Toţi servitorii ieşiră pe scări. Dănuţ îşi trăgea mănuşile de piele. Aşteptînd să i se răcorească ceaiul. masa şi cei trei comeseni. Dănuţ se ridică în picioare. samovarul de aramă sclipea şi fumega obez. parcă ne-a fost vorba să stai în casă? ― Da. În ceaiul cu rom căzură lacrimi. ca un tren negru care-l ducea de-acasă între străini.. În tăcerea deplină.Dănuţ făcu un semn cu mîna spre casă şi servitori. dulăii ciobăneşti se repeziră crunţi spre el. În şoldurile lui gălbuie se oglindea sofrageria. zarea răsăritului tumultoasă de aur roşu. Dănuţ se aşeză la mijloc între domnul şi doamna Deleanu. în familie. Domnul Deleanu îşi sorbea ceaiul cu lapte. Cîmpiile erau albe de brumă. Alice! E băiat mare. samovarul bufnea şi şuiera ca o ironică locomotivă. aşa cum torni din sticlă. Apucînd maşinal sticla cu rom. Trapul cailor răsuna din nou. abia scoase din rolă: bucătăreasa se sculase înaintea tuturora. Doamna Deleanu desena cu degetul pe faţa de masă capul lui Dănuţ. moş Gheorghe! Ce bine-mi pare!! se lumină Dănuţ văzîndu-l pe capră. ― Moş Gheorghe! îl dojeni doamna Deleanu cu degetul ridicat. Copitele cailor dansau pe loc. ― Mamă. necurmată şi tihnită vacanţă la ţară. ― Bună dimineaţa şi sărut mîna! ― Ei. ce Dumnezeu! Băiat mare! Departe de-al măguli. Era bine dispus. Bucureştiul.. La loc de cinste în capul mesei. ocrotit de şuierul biciului. Satul rămase .

Doi ţărani se sculară. Dănuţ? Îi mai îndreptă odată lavaliera şi bereta. Într-un capăt al băncii de pe peronul gării. Mîna lui Dănuţ îi încleştă mîna. Şi vacanţa. pe mine aşa mă taie capul. Îl lovise peste picioare. Doamna Deleanu vorbea lui Dănuţ pe şoptite. cînd se întîmpla să-i asculte. Azi îţi fixez termenul de judecată şi văd dosarul.. îmbrîncind cu piciorul în vagon geamandanele. Alergară într-un suflet. îl grăbi domnul Deleanu. ― Bun aer! exclamă domnul Deleanu.în urmă.. ― . copii şi extracte.. însuşiri care lipseau cu desăvîrşire domnului Şteflea. ― Dănuţ. murdărind lumina dimineţii. tot-tot-tot ce faci. Dialogurile dintre ei erau o necontenită ciocnire între un expres şi-un tren de marfă. Cînd mă gîndesc la infecţia din Bucureşti! ― St! Doarme! şopti doamna Deleanu. O sonerie vibră teatral prin pacea cîmpenească a peronului. domnul Deleanu răsfoia grăbit teancul de citaţii...... Vagonul de clasa întîi se opri dincolo de peron. ridicînd ochii de pe hîrtii Domnul Şteflea îşi şterse fruntea năduşită şi oftă. Domnul Şteflea se înclină cu deferentă. ascultînd explicaţiile domnului Şteflea cu privire la procesul ajuns la Curtea de apel. Pe la moara murgului Trece iată turcului.. ― Hai.Eu stau la Iaşi pînă diseară. Domnul Deleanu cerea de la clienţii săi. claritate şi preciziune. Auzi. ― Dă. Da aduc martor tot judeţul! ― Domnul meu! îl întrerupse glacial domnul Deleanu. Dănuţ şi doamna Deleanu şedeau alături ţinîndu-se de mînă. lung. luînd pe braţe capul îngreuiat al lui Dănuţ. La ferestre clipeau somnoros chipuri palide şi unsuroase.. Diseară ai să mă aştepţi la trenul de Bucureşti... Cum adică?. Ioane.. Unu Ilă Duduilă Eşti coş Toporaş. Am să-ţi spun ce trebuie să faci. ― Să scrii mamei cum ajungi. Trenul intra în gară. Doamna Deleanu se ridică. Şi tu de ce nu bagi de seamă? Dănuţ înghiţi în sec. cucoane Iorgule. ― Domnule Şteflea! începu domnul Deleanu categoric. Aşezat pe marginea celuilalt capăt.. Dănuţ! îl chemă doamna Deleanu mergînd alături de .

pentru tăcerea de după masă. ţipă el nemaivăzînd-o. Olguţa închise uşa. ciugulind prin prund. Şi eu îl iubesc. vagonul de dormit gemea şi scîrţîia molatec de-a lungul kilometrilor. Nimeni nu-i mai spunea: "Du-te la culcare. ― Duduiţă. două pahare cu monograma companiei de "Wagon-Lits" cîntau ciocnindu-se cristalin. Olguţa se sui în pat.. îşi făcea socotelile. prea mare salonaşul doamnei Deleanu. ― Hai la culcare. nene.-istă şi a fum de havană. Mirosul de terebentină al podelelor proaspăt ceruite.. nu-l lăsa pe Ali. sau: "Cum? Nu te-ai culcat?" deşi trecuse ora cînd copiii "trebuie să se culce". copii. cu noaptea la ferestre. cu chipiul pe ceafă şi tunica desfăcută la gît.. ― Pă asta. din timpul dejunului şi al mesei. ― Ce faci? tresări Olguţa. mirosind a piele C. cu mişcări ostenite. ― Mamă. ― Sigur. Tu eşti prietena mea. greu s-o cîştigi! . vorbi Monica zguduită de suspine. Îngrăşat de confort. îngînă Dănuţ. ştergîndu-şi ochii. conductorul. multă vreme. Eu îl iubesc pe Dănuţ. Ţinîndu-şi suflarea se apropie de patul Olguţei. Se făcuse grijitură mare în odaia lui Dănuţ. Înainte de a se dezbrăca. În trăsură. Monica se aşeză îmbrăcată pe marginea patului. Uşa cu panoplia rusojaponeză era dată în lături. Prea mare fusese sofrageria pentru tăcerea în trei. privind în jos. Doamna Deleanu nu le mai însoţi în odaie. Dănuţ privea afară cu fruntea rezemată de sticla rece. mai avem pe cineva acasă. simţind o lacrimă pe obraz. Olguţa! ― Noapte bună. Alături. Dănuţ".10-11 ― domnul Deleanu juca o partidă de écarté cu un confrate bucureştean.F-R. ia-l în tră. Monica rămase în picioare între paturi. Începu să-şi scoată rochiţa. Pe fotoliul din fundul coridorului.. În faţa cabinei. În cabina mică ― no. Abia avu vreme să-i sărute mîna întinsă. ca o indiferenţă. În urma trenului o cioară coborî între şine. ― Ba da. ― Tu nu te culci? o întrebă Olguţa.trenul pornit. Monica-şi spuse rugăciunea mai repede ca de obicei. îmbrobonat de lumini rotunde. aşezat pe strapontinul de lîngă fereastră. vorbi moş Gheorghe ridicînd de jos batista doamnei Deleanu. pe măsuţă. tresărea o sticlă de "Cherry Brandy". te-am trădat. ― Noapte bună... Se despărţiră în antret. prin întuneric. Olguţa şi Monica îi sărutară mîna... Monica! Olguţa suflă în lumînare. muind mereu în gură creionul chimic. ― Olguţa. pătrundea răcoros în odaia fetiţelor.

cu glas de bariton răguşit... Trenul pornise.. Dănuţ se aşeză din nou pe strapontin şi. ― Ce. Trenul îşi încetini mersul. am ajuns! se ilumină Dănuţ văzînd la fereastra vagonului oprit figura familiară a domnului Şteflea. Domnul Deleanu. La tante Melanie Et l'oncle Leon. NU TRAGI DIN LULEA?" La tante Julie. te-aşteaptă clienţi pă la gări? ― Un imbecil care mă pisează! Cu cărţile de joc în mînă. IV "MOŞ GHEORGHE. aplecat pe fereastră. Dănuţ. privind-o. aplecat peste umărul Olguţei. Domnul Şleflea o luă nedumerit şi rămase cu ea în mînă. privise toată scena. grăbit. dramatic. nene! Halal fecior! Îţi seamănă! clipi confratele către domnul Deleanu. i-ar fi dat domnului Şteflea şi turbinca lui Ivan. flutură batista îndelung spre şeful gării. ― Bravo. Pierzîndu-l din ochi.. asupra pupitrului descifra. Deznădăjduit. Dacă nu ştia ce să-i spuie! Gorniţa de plecare răsună. puiule? ― Dănuţ! suspină el ridicîndu-se în picioare. O doamnă. îşi reluă partida. Domnul Şteflea rămase aiurit la geam.. La tante Sophie. începu să plîngă. ca şi cum şeful gării i-ar fi fost singura şi ultima bucurie de-a lungul drumului amar.. Dănuţ îşi frîngea mînile. care prea tîrziu alerga după tren să restituie cutia cu bomboane. Să fi putut. .Huruitul roţilor şi vorba muntenească a partenerului domnului Deleanu ţineau tovărăşie gîndurilor lui Dănuţ.. Se apropie de Dănuţ cu un pachet de şocolată. (1) ― Ah! Papa! Iar ai greşit! îl dojeni Olguţa zburlindu-i părul cu podul palmei. arătîndu-i cu degetul idila de pe coridor.. domnul Deleanu ridică geamul din dreptul lui Dănuţ. dădu cîteva ordine laconice domnului Şteflea şi.Trei gînduri urmăreau prin noapte acelaşi tren căutînd pe-acelaşi călător.. şansoneta adusă de la Bucureşti o dată cu răguşeala. nene. Locomotiva ţipă ascuţit.. ― Papa. Olguţa îl acompania la pian. Dănuţ scoase cutia cu bomboane de mintă şi o întinse pe geam. ― Cum te cheamă. din uşa cabinei alăturate. .

. ― Vai.. Ea îl persecută. papa. / Mătuşa Sophie. ― Ce-i de făcut? ― S-o persecutăm şi noi pe ea. săracul de el. ― Ce-ţi spuneam eu! Vrea să divorţeze şi m-a angajat pe mine avocat. sculptînd-o cu degetele în aer. ― Săraca Olguţa! oftă ea adînc din cap. . ― Atunci hai să mai cîntăm odată. ― . Şi din nou.. aurind sclipitor covoare şi oglinzi. Începu din nou.. Ştii. Monica aflase adevărata pricină a contramandării plecării la Iaşi... o invocă Olguţa. Monica şedea pe divan lîngă sobă. ― Şi ce mai are? ― Aa! Un neg. papa. Asta-i greţos! Vai. / Mătuşa Melanie / Şi unchiul Leon (fr. ce urîtă-i!. Dimineaţa intra pe ferestre ca un viscol de polen... şuierînd melodia şi bătînd tactul cu piciorul. ― Ei. un neg păros deasupra buzei! Şi-i slabă ca un ţîr. papa. are ochelari pe vîrful nasului şi se uită pe deasupra lor. Papa. 1 Mătuşa Julie. dar făgăduise doamnei Deleanu să nu spuie nimic Olguţei. Ascultă-mă pe mine. glasul de soprană şi cel de bariton silabisiră pomelnicul ritmat al tantelor.Cu ochelari... papa! Mă jur! Cînd mănîncă ouă fierte îi rămîne gălbenuş pe musteţi. papa! Dac-ai şti tu cine-i tante Melanie. ― De ce greşeşti tu. n-ai spune una ca asta! ― Da tu de unde-o cunoşti? ― Aşa!.). ― Nu primi. tocmai la l`oncle Leon? ― Mare mister! se încruntă domnul Deleanu. Domnul Deleanu fredona cu buzele închise. ţinînd pe genunchi o carte din "Bibliothèque rose".. ― Stai. iar?! Ce-are să spuie mama? Domnul Deleanu îşi luă o figură de şcolar prins cu lecţia neînvăţată. dînd din cap. Tante Melanie e o zgripţuroaieă. Eu cred că tante Melanie îmi pune piedică! Olguţa bufni de rîs. Mi-o închipui eu. tante Melanie e nevasta lui oncle Leon. papa. papa. Din întîmplare.. ― Hai. adaugă domnul Deleanu.― Vezi. Oncle Leon are dreptate. papa! Are musteţi! ― I-auzi! ― Zău. tu cînţi: si-sol-mi-do ― în loc să cînţi: si-la-si-do.

În cinci minute sîntem cei mai buni amici. venit pentru afaceri. azi. duduie. 1 Ia te uită!.Anica. N-aveţi nici o grijă..? ― Dă. ― A venit doctorul? ― Da. Uşa salonului se deschise încetişor. Anica-şi vîrî numai capul. La tante Melanie Et l'oncle Leon..... ― Voyons! N-aveţi nici o închietudine. Mult nu mai are. La tante Julie. Moş Gheorghe cercă să închege un zîmbet mucalit cu colţul buzei şi .. La tante Sophie. Monica ieşi afară. vorbi doamna Deleanu trecîndu-şi mîna peste frunte.. domnul Deleanu se aşeză la pian... Aş vrea să nu ştie. Anica o luă la goană pe scări.. Văzîndu-l pe doctor. Urmat de Anica. Cere coniţa spirtul din dulap şi un prosop curat. doamnă. O lăsăm să creadă că eşti un client al bărbatului meu. urmîndu-l c-o privire duşmănoasă pornită din ochii uzi de lacrimi curate... la spital. ― Păcat de cheltuială! Nu rezistă. c-un deget măcar. zîmbi doctorul ridicînd mîna. salutîndu-l adînc. ― Bravo. trăsura-l aştepta la poartă cu Ion pe capră.. J'en fais mon afjaire (1). doctorul trecu înainte. papa. Vrînd-nevrînd... ― . mîne: e o chestie de ore.. Domnule doctor. Cu prosopul şi sticla în mînă. aşteptînd.... fetiţa mea îl iubeşte pe moş Gheorghe..).. papa! ― Cu aşa profesoară ajung departe! ― Ştii ce. Olguţa începu să-i călăuzească degetele nedibace printre clapele uniforme. înghiţi Anica ştergîndu-şi ochii cu pestelca.. Doamna Deleanu ieşi cu doctorul în tindă. ― Ceva moştenire? glumi doctorul ascuţindu-şi privirea. ― Scapă. Et l'oncle Leon..... papa? Hai să te-nvăţ acompaniamentul! ― Vrei să mor? ― Hai. ― . ― Spurcăciune! scuipă printre dinţi Oţăleanca. ţăranii aşezaţi pe prispă se ridicară în picioare. du-l pe domnul doctor la curte. Mă descurc eu (fr.. Monica intră în salon cu fruntea încreţită şi ochii grei. ― Să-l transportăm la Iaşi. domnule doftor? întrebă unul.

Asta-ţi dă sănătate. ― Bine. ― Monica. ― Les malheurs de Sophie(1). începu Olguţa descoperindu-şi fruntea. Şi întorcîndu-se către Olguţa: A la vôtre.. de cum intra pe uşă. Eu propun: Les bonheurs de Sophie(2). ― Bună şi bătrîneaţa la ceva! clipi doctorul. ― Vrei ceva. Spiritual. şopti el rar. încet. moş Gheorghe.. Sofia dumneavoastră e nenorocită? Ia puneţi-mă şi pe mine la curent cu nenorocirile ei. Ochii moşneagului... cuminte şi amatoare de poveşti. dacă vrei.. ― Sărut mîna.. ― . ― Bucuria părinţilor. îi luă doctorul vorba din gură. zîmbetul răsări trist pe faţa topită în jurul ochilor amari de suferinţă. după aromă.coada ochiului.. moş Gheorghe. moş Gheorghe? ― Duduie. Olguţa se încruntă. aspiră aer pe nas.Odăiţa în care Olguţa descoperea fructele din livada Oţălencei. ― Vous avez la parole. are să vină şi părintele.. moş Gheorghe. se umplură de lacrimi. adăugă scurt Olguţa. titlul cărţii. ― Les malheurs? A! Nu! Cu-aşa cetitoare trebuie să schimbăm titlul. combativ. moş Gheorghe? ― . întoarse capul. mă rog. ― Te doare. domnule Deleanu. prefăcîndu-se că ceteşte. mirosea acum a iod. se oferi Olguţa. Ochii lui moş Gheorghe stăruiră umili subt privirea doamnei Deleanu care. Profira ieşi cu tablaua. di ci m-o mai împuns? ― Fiindcă aşa trebuie. ― Şi vra să zică. încheie doctorul. binişor. îndreptaţi spre ferestrele luminoase. ― Bătrînă. ― Bună ţuică. ― Şi cu ce se delectează. a eter şi a spirt ars. frămîntîndu-şi degetele subţiate. Doamna Deleanu se aşeză pe marginea laviţei. mademoiselle! Olguţa îl privi cu ochi de miop şi-şi vîrî din nou nasul în carte. strîngîndu-se în Olguţa.. ai băgat de seamă? Clientul se rade pe frunte! şopti ea. ― Şi binecrescută. recită repede Monica. ― Frumoasă. obraz în obraz cu Monica. ― Cum nu.Am să ţi-o aduc mai încolo. (3) ― Sofia noastră. Un oftat greu curmă tăcerea. privindu-l drept în ochi. . aruncînd doctorului o privire scîrbită: mîncase toate aperitivele. da eu aş zice să vie părintele.. era o fetiţă ca şi noi. domnişoarele? Dacă nu-s indiscret? le întrebă doctorul aşezîndu-se pe divan alături de ele.

sări Olguţa.. ― Daa? Te rog să spui mata degetului cel mic ― care? de la mîna stîngă.. ― Admirabil! Ne tachinăm deja. ― Te rog să-i spui mata că spune minciuni şi drept pedeapsă să-i tai unghia. ― Olguţa. ― Nu-mi vine a crede! ― Ascultă mata şi ai să vezi. (fr. ― O veste bună: o scrisoare de la Dănuţ.). Uşa se deschise. ― Sofia tocmai cînta la pian. Dar musafirul n-o lăsa în pace. datorită pesemne unei concepţii estetice. Şi-atunci. roman al contesei de Segur (1799―1874) Bucuriile Sophiei (fr. Tăcere gîtuită..― De unde ştii mata? 1 Nenorocirile Sophiei. Domnul Deleanu îşi muşcă musteaţa... ― N-o aşteptăm pe mama?. de la mîna dreapta. Unghiile doctorului erau tăiate ― sau.. 1 Sînt numai urechi (fr. strănutînd. se aşeză pe divan. fiindcă miroşi ca o farmacie şi fiindcă nu-mi dai pace". Numai degetul cel mic al mînii drepte era privilegiat cu prisosinţă. ― Ha-ha! Şi de ce spune minciuni. nu pot să te sufăr: fiindcă te razi pe frunte. sau de la picior? ― Iacătă-l! Olguţa îl privi cu deosebită şi lungă atenţie. (1) ― Odată. vine un domn în vizită la părinţii Sofiei. se amestecă domnul Deleanu.. domnişoară? ― Fiindcă Sofia noastră nu era bucuria părinţilor. la picioarele Olguţei. Ce să facă? Se scoală şi ea să-l primească pe musafir. Sofia nu s-a mai putut ţine şi i-a spus în faţă: "Domnule musafir. urmă Olguţa îndîrjită. Din plicul deschis se revărsă pe farfuria doamnei Deleanu un teanc . În loc să stea de vorbă cu părinţii Sofiei ― cum stau oamenii mari ― el vorbea cu Sofia.. subit. ― Ia să văd.). eu aş propune să ne aşezăm la masă. Doamna Deleanu intră cu o prefăcută însufleţire. Ştiţi: "Qui s'aime se taquine(1)l".). 2 3 ― Aa! Ce nu ştiu eu?! Îmi spune degetul cel mic.). ― Haidem la masă. Domnul Deleanu.. fiindcă era o fetiţă binecrescută. Ei.. Aveţi cuvîntul (fr. cum vă-mpăcaţi? întrebă doamna Deleanu pe doctor. mai exact mîncate ― scurt. ― Je suis tout oreilles.

Zugrumată de emoţie. ― Dănuţ! Uite: Dănuţ! se bucură doamna Deleanu.. ― Hei! Ca o ridiche! Căpăţînosul tatei! ― Asta-i pentru mine. Toţi se posomorîră. ― Chiar aşa. ― Mergi şi tu. Nu-s eu prietenul juneţii? 1 Cine se iubeşte se tachinează (fr. interveni el mestecînd. Numai doctorul zîmbi. nu? ― Nici vorbă! ― Bravo. fără ca bucătăreasa să se mire.. Hai să mîncăm. ― Mamă. Mergi cu tata cînd s-o întoarce. ― "Dragă mamă.. O pauză lungă. Nu pot să-l sufăr. mai tîrziu.). papa? ― Nu ţi-am promis? Îi facem noi doi o vizită! ― Şi ne dăm în scrînciob? ― Vai! ― Şi pe client îl lăsăm acasă. o aşeză pe genunchi pipăind-o cu degetele. şi-şi trecu şervetul peste obrajii aprinşi. Alice. mă rog. înghiţi. Eu i-o duc lui moş Gheorghe. da aceea pentru cine-i? ― "Pentru moş Gheorghe. clipind cu înţeles cătră doamna Deleanu. anunţă Olguţa urmărind cu o privire cruntă pe doctorul care intra în salon. privind cu de-amănuntul fotografia proaspătului licean. mamă. ― Bravo. ― Lasă. Monica... eu mă duc la moş Gheorghe să-i duc fotografia. uite: scrie ceva pe dos. ― Lasă. Moş Gheorghe-i dus la pădure. Ceteşte fiecare după masă. se scutură doamna Deleanu. Singur doctorul îşi mînca omleta cu brînză şi verdeţuri. Ai văzut cum . Daţi-mi şi mie o fotografie. Olguţa. ― "Pentru Monica de la Dănuţ". ― Ia să vedem. omleta s-ar fi întors aşa cum venise. mi-e foarte dor de voi toţi. ceti doamna Deleanu slova caligrafică. mamă? Ceteşte scrisoarea. Dănuţ! jubilă Olguţa. doamna Deleanu. Poftim. ― "Pentru papa de la Dănuţ". Monica şi luă fotografia fără s-o privească. "Pentru Olguţa de la Dănuţ. ― Mamă." ceti repede. oprindu-se prea tîrziu. ― Tuns! se-ntristă doamna Deleanu. ― Ce scrie.de fotografii. Dacă n-ar fi fost doctorul la dejun.. ― Poftim omletă. ripostă crunt Olguţa îndesînd farfuria înspre el. ― Staţi. de moş Gheorghe şi de Ali"." ― Mamă. papa! respiră Olguţa.

Monica? ― De ce.. ― Nu-s eu acolo. Eu n-am spus nimica". aprinsă de mînie. fiindcă eu sînt şoldovean căpăţînos. fiindcă în româneşte subiectul se acordă cu predicatul.. Dănuţ nu spune-aşa! sări şi Monica.Băieţii de aici mă rîd fiindcă vorbesc moldoveneşte. în care nu se făcuse încă foc fiindcă Olguţa pretindea că-i prea cald. ― Ce era să facă săracu Dănuţ? îl apără Monica. Ei n-are dreptate niciodată . Mie nu-mi pasă. ― Bravo ţie! aprobă Olguţa pe neştiute.. eşti un prost! Se cunoaşte şi după nume că-i prost."Ieri. prigonitori ai lui Dănuţ. nu-i aşa. . Olguţa? El i-a dat dreptate lui Dănuţ. ei îs cam surzi! explică Olguţa compătimitoare. ― Sigur dă nu spune! Da-s proşti muntenii! Ştii. Numai mi-i ciudă că spun minciuni! Spune şi tu.. Doamna Deleanu începu să plîngă. altfel nu te-nţelege. dacă-i adevărat că eu spun: «şi mai faşi» în loc să spun «ce mai faci?»". mamă dragă. cînd intram în clasă. urmă Dănuţ îndărătnic.. Olguţa tresări. Cînd vorbeşti cu un muntean trebuie să ţipi.. Luînd-o pe Monica de mînă. El mi-a dat dreptate. Olguţa.. un băiat spunea arătînd pe nişte băieţi din altă clasă: «Mă. mamă dragă. rostit de doamna Deleanu. da mi-i ruşine cu capul gol! Ce-ar mai rîde Olguţa să mă vadă aşa!" . ― Foarte rău! dezaprobă Olguţa.mănîncă? Doamna Deleanu întinse Olguţei scrisoarea lui Dănuţ. ― Ceteşte-o cu Monica. lîngă ea. ş-atunci trebuia să spuie: ei au liber».. l-am întrebat pe domnul Ilie Popescu cum se spune. Monica urmărea cu privirea şirurile neregulate pe care ar fi vrut să le alinte şi să le sărute. Şi nu ştiu de ce. Auzind cuvîntul gavanoase.da în ora de română. N-ai auzit? Ei nu spun măi ca noi.. ei are liber. Ei ţipă: băăă! . se grăbi spre odaia ei."Da nici eu nu m-am lăsat".. Toţi băieţii rîdeau şi spuneau că el are dreptate. Monica. E vorba de nişte gavanoase! cercă ea să zîmbească. ― Da nu-i adevărat. şi-a bătut joc de mine sau nici el nu ştie româneşte?" ― Ilie Popescu. al dracului!" Atunci eu am sărit şi i-am spus că nu ştie să vorbească româneşte. ".. că v-aş arăta eu şi mai fac! se stropşi Olguţa la nevăzuţii munteni. ― Biata Olguţa! dădu din cap domnul Deleanu. ". "De cînd m-am tuns mi-i foarte frig. ― Să-i insulte şi să-i bată.. ― Nu trebuie să ţii cu proştii. Monica primi omagiul. Chiar m-au poreclit «Şoldoveanu» şi «domnul Măi». Da eu nu mai pricep nimic! Chiar el spune tot aşa: «Ei are»! Spune tu. Olguţa cetea cu glas tare scrisoarea lui Dănuţ.

De la o vreme aţipise.Şi eu am mîncat dulceaţă din gavanoasele de la Olguţa. Acum dormea cu faţa în sus. cu slăvirea lor şi măgulirea păgubaşului ― fără să-şi dea seamă că acel "bună mai era. Fără de moş Gheorghe nu l-ar fi cunoscut. subt acelaşi acoperămînt cu doamna Deleanu. greu zdruncinată de la naştere. Mai tîrziu. Venirile ei acasă ― din ce în ce mai rare ― nu aduceau decît o faţă mai istovită. atîrnînd ţapănă de-a lungul coapsei. trăise mai mult prin străinătate. aşezată pe un scăunel alături de laviţă. Braţele-i atîrnau în lături.. Veghea şi Oţeleanca. . fuseseră ochii Fiţei Elencu. Doamna Deleanu îl veghea. o mînă voivodal înfiptă în şold. grele. Doctorul. mamă dragă! Numai la noi acasă se face aşa bună dulceaţă!" ― Bravo. uneori numai ― şatunci c-un oftat de mîhnire ― capul fetiţei timide cu care avea să i se stingă numele. întins pe prispă. Dănuţ. După împărtăşanie. ca un mucegai nimicitor al oricărei frăgezimi. El alungase tot atîtea lacrimi pe cît deşteptase zîmbete şi-nviorări pe chipul palid al feţei . dezmierda distrat. cu coatele sprijinite pe genunchi şi fruntea cufundată în palme. îngenunchease în faţa icoanelor. Scrisoarea se isprăvea cu următorul post-scriptum: ". un zîmbet mai chinuit şi o poruncă de linişte sfătuită de doctori şi rostită de Fiţa Elencu în faţa mormanelor de jucării proaspăt aduse. Roşi. privind fotografia din mînile Monicăi. ca la comanda militărească "pe loc 'paus!". mamă dragă!" departe de a fi un vicleşug. Dănuţ! Aşa aş fi scris şi eu. Moş Gheorghe-i ţinuse loc de mamă şi bunic.Pe cînd era de-o samă cu Olguţa. străjeri neclintiţi ai copilăriei ei în căminul părintesc. Olguţa admira retorica măiestrie cu care Dănuţ îmbinase spovedania jafului dulceţilor păstrate pentru iarnă. şi fiind ostenită de lunga şedere în picioare. Conu Costache Dumşa.. pentru Dănuţ era o naivă şi deplină doină. la aer curat. Şi trupul. dascăli şi guvernante. Neîndrăznind să stea jos. în uniformă cu pantaloni lungi avea o poziţie foarte fotografică: un picior înainte. prins de viaţa politică. cealaltă. şi chipul păstrau parcă întipărirea resemnată a unei răstigniri. posomorîtă şi savantă şi în alte limbi decît cea românească. obrajii Monicăi îşi însuşiră zîmbetul. Bună mai era. moş Gheorghe privise lung aburii albăstrii ai fumului de tămîie plutind înfloriţi prin odaie. doamna Deleanu căpătase de la moş Gheorghe un dar nepieritor. cetea un roman franţuzesc. Surîdea serafic mînei nevăzute a fotografului. verzi. Asculta şi privea. tot subt diriguirea Fiţei Elencu. deşteaptă. o învăţară să fie bătrînă la minte. purtătoarea chipiului. În schimb. făcînd reflecţii specific româneşti. Parcă-i dat cu var pe cap! Olguţa reîncepu lectura. Monica nu-şi mai lua ochii de pe fotografie. Nu doar că n-o iubeau părinţii! Dar mama doamnei Deleanu.. ca trandafirii Iericonului: zîmbetul copilăriei.― Săracu Buftea! zîmbi Olguţa. capul strîmbat în sus..

. Bicele. şi acolo am săţi spun eu "draga mea Alice" pînă ce ti-i sătura de dragoste. Moş Gheorghe o întîmpinase ― mohorît de vesel ce era ― în tindă. Şi ce mai spune? "Mea!" Cum se poate! Nu-ţi pare ţie.. Nu ştii... . vine la curte mama Anica. duduie. somn tineresc "dragul duduiţei". O noapte întreagă dormiseră pe prispă. şi acestea tot de moş Gheorghe legate şi de căsuţa lui. o căzut la pat moşneagul. Acum era Olguţa. . pentru ce-s făcute bicele?. În loc de boală ― tînărul Iorgu Deleanu. începuse Fiţa Elencu aşezîndu-se într-un fotoliu. că-i mai bătrînă.. Fiţa se ţinuse de cuvînt aşa de vertiginos. dragă nepoată.istovite de învăţătură şi singurătate. O după amiază întreagă. bre!. ca să le facă mai subţiri. Într-o bună zi.. la Iaşi. fetiţo. tînărul Iorgu Deleanu le lăsă să curgă în voie. fetiţo. profesorul de filozofie al nepoatei sale. scumpa mea nepoată. oftase ea ca să-şi ascundă zîmbetul. de mai tîrziu. Inima nepoatei simţise greutatea întregei planete. că acest posesiv nesăbuit porneşte dintr-o minte cu totul smintită? Că altfel nu-i cu putinţă să îndrăznească un fecior de robi să fure un cuvînt aşa de boieresc!. Şi moşul copilăriei lor se ducea.. Moş Gheorghe şi mama Anica pîndiseră pe geam pentru fericirea de la spatele lor.. un slugoi.. înlocuiră pe-ale copilăriei. are cutezanţa să te tutuiască pe tine.. sînt făcute pentru tălpile groase.. să tenveţe mătuşă-ta. nevasta lui moş Gheorghe. odraslă de neam boieresc! Frumos! Tare frumos! Ştii tu.. încît tînărul Iorgu Deleanu găsise numai o uşă închisă în casa unde preda lecţii de filozofie. Moş Gheorghe ştia bine cine-i şi ce poate Fiţa Elencu... căpătînd bile din ce în ce mai roşii la examenele de drept. ca să nu mai simţi nevoia să ţi-o spună slugile. Alte amintiri. un Deleanu oarecare. Degetele doamnei Deleanu mîngîiară uşor părul alb al moşneagului.. "duduiţa moşului" pornise într-un suflet. Mata. Şi ea fusese odată "duduiţa moşului". încheiase Fiţa păturind scrisoarea ca pe un document de mare preţ. ― Sărut mîna. Alice? întrebase ea cu scrisoarea în mînă şi un zîmbet oţeţit în ochi. Vra să zică.. Fără să mai aştepte încuviinţarea Fiţei. scumpa mea nepoată. ai să mergi cu mine la ţară. "Draga mea Alice" Bre. Şi cum mai spune? "Dragă!" Un adiectiv foarte necuviincios!. Pe cînd nepoata Fiţei învăţa la Medeleni să-şi stăpînească lacrimile subt atenta priveghere a ochilor verzi. Ei.Fiţa Elencu prinsese la Iaşi ― era mult de-atunci ― o scrisoare de dragoste de la tînărul Iorgu Deleanu... fiindcă în odăiţa lor dormea somn fericit. Totuşi nu pregetase. ― Ia să vedem noi ce-a scris domnul profesor. ― Ce-i asta. şi mai simţitoare.

şi începuse să înainteze.. replicase domnul Deleanu.. redusă la proporţiile pitice ale coupe-papier-ului de pe birou. Ceaşca de cafea neagră era mînjită pe dinăuntru de drojdie. Şi dacă se întîmplă ca securea să-i abată. înfierbîntat de oratorie şi de întreruperi. Doamna Deleanu plîngea. îmi permiteţi să chem aprodul să mute masa Curţii. Porthos. Un scaun căzu trosnind. la Curtea cu juri. cînd înainta. încît domnul Deleanu.. ci şi redate prin gest şi atitudine. valsa mereu. părăsise. dădea la o parte cu piciorul imaginare cadavre. Isprăvile celor "trei muşchetari" nu erau numai povestite.. domnul Deleanu era stăpînit de un zbucium meridional care-l făcea să nu-şi găsească astîmpăr. pînă cînd preşedintele sunase clopoţelul: ― Domnule avocat. . ― . Cînd povestea sau cînd pleda. ca să aveţi loc! ― Mă iertaţi. Coupe-papier-ul nu mai avea pic de praf: după fiecare duel. fiindcă în frunză şi în cuiburi trăiesc şi cîntă amintiri şi fiindcă umbra lor e dulce ca o dragoste.. fiindcă ― deşi golită de pe la mijlocul povestirei ― domnul Deleanu o răsturna pe gît. Odată. muşchetăreşte. arăta că slujise de fetru ceremonioaselor saluturi schimbate între bravii Athos. cu zilele şi anii tot mai scump îţi este. moartea dobora un blînd stejar. sorbind din ea închipuirea acelor savuroase vinuri care răscumpărau ― în scurtele popasuri ― truda şi încercările celor patru bravi.Porthos îi vede. De astă dată.. domnul Deleanu îl ştergea de sînge. şi golul lipsei lor vaier de jale. al căror cor de cuiburi. domnule preşedinte. Fără să-şi dea seama. ca un asalt spre dreptate. între acuzat şi juraţi. urmărind zigzagurile povestitorului prin larga încăpere. da ce-i pasă lui de patru-cinci-şase guarzi de-ai şnapanului de cardinal! C-un brînci numai... Spada neînvinsă a lui "d'Artagnan". subiectul povestirei era în cel mai desăvîrşit acord cu temperamentul povestitorului.. oprindu-se. doborîse atîţia guarzi de-ai cardinalului Richelieu. al căror zvon de frunze. Cu hîrşcăit de ferestrău. de bună credinţă.... Mulţumesc onoratei curţi că m-a trimes la timp îndărăt. Aramis şi al patrulea muşchetar al treimei: gasconul d'Artagnan.înşfacă pe călăreţ. Oţăleanca se închina la icoane.Cresc uneori în faţa caselor copilăriei masivi şi blînzi stejari. încetul cu încetul. răstoarnă cal cu călăreţ cu tot. înaintînd spre masa Curţii.. banca apărării.. Ajunsese în mijlocul sălii. Abat-jour-ul lămpii. ― . În tăcerea odăiţei nu s-auzea decît suflarea hurducată şi şuierătoare a lui moş Gheorghe. Adevărul te poartă înainte. căderea lor e-o prăbuşire de trecut.. răsturnat pe covor. Monica şi Olguţa aveau mişcări de rîndunele.

Aşa că muşchetarii luptau cu oştiri întregi pe care. Veniseră să afle veşti despre cel mai bătrîn şi cel mai bun dintre ei. În plin galop. Gîndurile se mişcau anevoie ca nişte care troienite prin nebulosul îngheţ al iernii. domnul Deleanu le istorisea prin viu grai. ci al cincilea muşchetar inedit: verbalul viteaz Tartarin de Tarascon.. De-acum înainte. încetul cu încetul se umpluse de ţărani. Privi prin încăpere. purtînd astfel cu vîntul galic al spadelor toate corăbiile Franţei pe mări şi oceane. Ultimul guard ― Justiţia ― căzu din greu pe covor. vîntul celor patru spade dezrădăcina pădurile. Cu multă trudă. Moş Gheorghe deschise din nou ochii. fireşte. Întîlnind chipul străin.şi-ncepe să facă mulineuri: trei guarzi cad morţi. ochii lui moş Gheorghe se înturnară. Pornind poate de la adagiul juridic: "La plume est serve. făcîndu-i semn să se apropie. doi răniţi.. moş Gheorghe îşi urni capul din loc: aplecîndu-şi-l sărută mîna doamnei Deleanu. din zare în zare ― iluminase cerul. Monica ridică Justiţia punînd-o la locul ei pe birou. Alexandre Dumas scrisese aventurile celor trei muşchetari. tăcuţi şi solemni ca la moartea unui voievod. Ochii doamnei Deleanu întîlniră privirile muribundului. le biruiau neglijent. Şi muşchetarii ― flamberge au vent(2) ― ar fi făcut mulineuri din zori şi pînă-n seară... Unii şedeau jos la pămînt. roşeaţa soarelui ― din nor în nor. Moş Gheorghe deschise ochii: erau turburi. Iar cînd toţi patru muşchetari luptau delaolaltă.. în aplauzele Olguţei. Doctorul îi luă pulsul.. D'Artagnan trecea singur prin rîndurile duşmane ― ca Isus pe valurile mării ― împărţind în dreapta şi-n stînga trăsnete de spadă şi interjecţii româneşti. alţii pe prispă.. la parole est libre(1)l" ― povestitorul imensifica romantismul romancierului.. şopti ea Oţălencei. Porthos smulgea buchete de stejari ― sau alţi giganţi vegetali ― pe care le arunca în capetele urmăritorilor. Ca un "Hristos a înviat" rostit de preot şi apoi de mii de guri. Ograda casei lui moş Gheorghe. fără ca armăsarul de subt el ― de cea mai romantică rasă ― să bage de seamă adaosul miilor de kilograme. ― . Dacă şnapanul de Richelieu ar fi fost mai practic. Caritabilă. Doamna Deleanu îşi trecu mîna peste frunte: uitase.. Domnul Deleanu înşfacă justiţia de bronz. haiducii naţionali aveau serioşi rivali în stima . şi ad-o pe Olguţa... ― Du-te acasă. O luptă fără trupuri se încinse în tăcerea odăiţei. ar fi apelat la patriotismul muşchetarilor în loc să-i prigonească. Începu să caute. Îi închise iar.. Domnul Deleanu nu mai era avocatul Iorgu Deleanu. alţii în picioare.Cea mai nimerită întruchipare a călăreţului cardinalicesc era statuia justiţiei cu balanţele veşnic strîmbe. ceilalţi fug. o recunoscu.

1 2 Condeiul este sclav. nu tragi din lulea? îl întrebă Olguţa tainic. cînd la altul. ţăranii din ogradă se descoperiră ridicîndu-se în picioare.). nici să-i zîmbească. luă cutia cu chibrituri.. strîns de tot. ― Moş Gheorghe.) Cu panaşul fluturînd în vînt (fr. ― A trimes cuconiţa după duduia Olguţa. Tinda se umpluse de capete. Văzînd că nu-i luată în samă.Adversarul lui Porthos era chiar Aramis! ― Aaa! ― Lui moş Gheorghe-i rău de tot.. zăbovind îndelung cu mînuţa ei rece pe îngheţul degetelor albe. ― . privindu-i zăpăcită.. Olguţa luă luleaua de pe masa cu bucoavne. se apropie de laviţă.. papa. Neprimind nici un răspuns.. . Obrajii Olguţei albiră. se smunci. Toţi se fereau din calea ei.. sărutîndu-l pe frunte. Spune.. cuprinse cu palmele capul Olguţei. trezit. Luleaua căzu din degetele ţapene. În vîrful picioarelor intrară domnul Deleanu.. ― Ce-ai spus? sări Olguţa.. ― Adversarul era chiar Athos? ― Eeei! Anica nu-şi lua ochii de la domnul Deleanu care urma aprins povestirea. ― .Olguţei. Aşeză luleaua în mîna lui moş Gheorghe. Chibritul ardea pîlpîind în mînuţa tremurătoare. deschise uşa şi o rupse la fugă. Olguţa se încruntă: palpita. Oţăleanca intră după ea. ― . Se apropie de laviţă.. Moş Gheorghe nu mai putea nici să-i vorbească. Ce vrei? întrebă d'Artagnan dînd cu ochii de Anica. vorbi tare Anica. înaintă spre birou. Olguţa trecu în goană printre ei. aplecîndu-se asupra lui ca să n-o audă nimeni. Pleoapele moşneagului se zbătură pe albul ochilor. Olguţa clipi. privindu-l pe Moş Gheorghe cu spaimă şi neîncredere. Doamna Deleanu şi doctorul se ridicară în picioare.O lovitură la stînga: bang! Adversarul o parase. cuvîntul este liber (fr. intră. Văzînd-o pe Olguţa. Aprinse chibritul. gîfîind.. Monica şi Anica. Toţi tăceau apăsător. Anica fugise. Se duse din nou la masa cu bucoavne. ― Ce-a spus. Olguţa se uită cînd la unul.O lovitură la dreapta. Abia o zărea poate ― cu aburul de suflet rătăcit în ochi. ― Moş Gheorghe! ţipă ea din tindă. ― Afară! ţipă Olguţa. Anica bătu de cîteva ori în uşă. papa? Domnul Deleanu. Olguţa se uită la domnul Deleanu cu fruntea încreţită.. fără să primească nici un răspuns.

apoi făţiş. Acolo nimeni nu rîdea. Îndărătul caselor boiereşti începuse praznicul de pomenire pregătit de doamna Deleanu după datini. Satul părea al copiilor.Acolo. O amiază rece. Pletele ei negre fluturaseră în vîntul aspru laolaltă cu pletele flăcărilor şi-ale moşnegilor. un copil plîngea cu mînile pe ochi. nici nu şopti c-un zîmbet blînd: "Mînă mata. strîngîndu-şi buzele uscate. La cimitir. Dar toţi plecară capetele. "Moş Gheorghe. . nici nu cuprinse de la spate pumnii uzi. Dacă ar fi văzut moş Gheorghe ochii duduiţei lui. sătenii cu capetele plecate îndărătul familiei Deleanu ascultau clopotul jalnic. la ureche. unde eşti?" ― Fie-i ţărîna uşoară. dar porni spre casă. cu o sfîşietoare duioşie. . Anica.. se sfădesc eu vrăbiile şi se supără pe copaci.Oţăleanca întinse lumînarea şi o aprinse de la chibritul pe sfîrşite. Profira şi Safta ― bucătăreasa oamenilor de pe moşie ― aduceau felurile de bucate.. Pe uliţa cea mare şi prin faţa ogrăzilor nu se vedea ţipenie de om în vrîstă. Mai întăi vorbiră amintirile bătrînilor.. blînd. Cînd începuse slujba la mormînt. încercănaţi ca niciodată şi pironiţi fără de lacrimi asupra mormîntului ― "Aici-s. Şi icoanele din părete tăceau severe. duduiţă". Pe urmă izbucniră glumele tinerilor: la început în şoaptă. Doamna Deleanu şi Monica împărţeau paharele cu rachiu de pe tablaua purtată de Oţăleanca. Şi deasupra mormîntului ţăranii adînciră crucea de stejar. Cu mîna ei. Cimitirul... dîndu-le hăţuri. Rachiul. stingînd totodată flacăra care ardea degetele Olguţei. O vorbă aprigă îi aprinse ochii. duduiţa moşului" ― privirea lor l-ar fi împovărat mai greu decît ţărîna umedă care-l pecetluise între morţi. ca alungată de cineva. ― Dumnezeu să-l ierte! ― Pentru ce? întrebă rugîndu-se Olguţa. Se îndreptă spre grajd. pe capra trăsurii neclintite. Vorbele slujbei semănau cu-acele amuţite în bucoavnele căsuţei deşarte. Olguţa se încruntă. Şi dumnezeul minunatelor poveşti nici nu trimese îngeri să senhame zburători. Deasupra satului suna clopotul. Sfiala posomorîtă adusă de la cimitir nu ţinu mult. fără de cai. supa fierbinte şi priveliştea bunătăţilor calde înteţiră voioşia. Olguţa se descoperise. numai copii de cei mărunţi care vorbesc cu gîzele. fără de hăţuri. amintind cerului depărtat intrarea în pămînt a unui om. În faţa scărilor se opri. cu cerul îmbătrînit de nouri suri. Preotul era bătrîn.. Olguţa vărsă din cană în ulciorul fiecăruia.

Noaptea de toamnă era umedă şi amară. Vorbele testamentului se îmbinau în mintea ei cu dialoguri din alţi ani. îl lăs cu tot ce-i în el duduii Olguţa. luîndu-şi rămas bun de la stăpînii săi şi mulţumindu-le pentru pînea care o mîncase la casa lor şi pentru bunătatea cu care-l învredniciseră. Iacăt-o. moş Gheorghe. ― Părinte. Între timp. domnul Deleanu se uită la preot. şi să zic: «Duduita moşului. "Cît. mîna lui moş Gheorghe aşternuse tremurătoare chirilice. Trenul intră în staţie cu o întîrziere de un ceas. Pe coridorul neluminat un glas bărbătesc întrebă căscînd: ― Ce gară mai e şi asta. Începea moş Gheorghe.. Că dacă n-am avut eu parte s-o văd mireasă. sărut mîna. domnul Deleanu şi fetiţele. să nu-ţi hie ruşine să primeşti săstre de la o slugă. duduii Olguţa şi lui cuconaşu Dănuţ. şedeau tăcuţi ca o familie de emigranţi. strînşi în jurul geamandanelor. Am adunat în sipet oleacă de zestre." "Ba mătasă. Apoi arăta întrebuinţarea ce roagă să se dea banilor pe care i-a agonisit. că mult am iubit-o". Sî li hie casa şi pămîntul mieu loc de gioacă după moartea me precum le-o fost şi cît am trăit. măcar de-atîta bucurie să am parte. moş Gheorghe? Că doar fată de măritat n-ai?" "Sî hie! Ştie el moşu!" "Şi mi-i iertat mie. După o scurtă aruncătură de ochi. ca izgonită din fundul unui ocean. Pe-o faţă de coală. ce am dar de la răposatul cuconu Costache Dumşa.. Se suiră repede. Numai doamna Deleanu ştia ― din întîmplare ― că Olguţa îmbrăcase într-ascuns rochiţa de doliu a Monicăi pentru înmormîntarea slugei care-şi închinase munca anilor din urmă unei albe rochii de mireasă. ca slugă veche a neamului dumneavoastră şi ca om bătrîn. Vîrînd mîna subt rasă. părinte. Domnul Deleanu luă plicul de pînză cu peceţi roşii. că munca şi dragostea îs sfinţite chiar de Domnul nostru Dumnezeu»" . să ridic ochii la stăpîna me. duduia Olguţa. Şi vă roagă moşu cu plecăciune şi supunere să faceţi duduii Olguţa haină de mireasă din mătasurile adunate în sipet. Pe peronul gării."Eu Gheorghe Iernilă. domnule? Cînd dracu o să mai ajungem . Apoi: . "Şi pentru ce. eu am cam uitat slova asta. Preotul îşi puse ochelarii şi dădu glas voinţelor din urmă ale celui dus. că-i bun şi ieftin. Fii bun şi ceteşte. din munca me. lămurindu-le. adicătelea. că-i scumpă şi frumoasă". pentru duduia Olguţa. acum doi ani. las cu limbă de moarte casa şi gospodăria me copiilor lui cuconu Iorgu Deleanu..― Stai jos. doamna Deleanu. doamna Deleanu intrase în birou căutînd-o pe Olguţa. moş Gheorghe ― Dumnezeu să-l ierte ― mi-o încredinţat o hîrtie pentru domnia-ta.. Iară sipetul brăşovenesc. preotul scoase la iveală un plic. ― Cucoane Iorgule...

Trenul porni din anonima gară a vacanţelor sure oraşele cu nume atît de cunoscute. Gorniţa sună scurt. ------------------------ .cu-atîta stat pe loc! Olguţa strînse pumnii.