Ionel Teodoreanu La Medeleni Vol.

1 - Hotarul nestatornic

Partea întîi I POTEMKIN ŞI KAMI-MURA Doi ţărani salutară cu o arhaică solemnitate pe viitorul stăpîn al moşiei. Mişcarea vastelor pălării învălui pe Dănuţ cu epicul vînt al gloriei. Se opri în mijlocul şoselei ca un gladiator aclamat în arenă cu călcîiul pe trupul biruitului, avînd drept scut zmeul, drept lance sfoara al cărei fuior îl strîngea în pumnul răpezit îndărăt. ― D-apoi nu te doboară, boierule, namila asta? întrebă unul din ţărani. ― Pe mine?! Dănuţ tocmai isprăvise clasele primare. Era licean în vacanţă. ― Mai bine hai de i-om da boierului o mînă de-ajutor să-l suie, se amestecă în vorbă celălalt ţăran, apropiindu-se de zmeu. ― Da mare-i! se minună el. Cît o fereastră boierească! Dănuţ se simţi mîndru că zmeul e al lui şi umilit că e mai mare decît el. Instinctiv ― cum ocoleşte o femeie măruntă vecinătatea celor înalte ― se îndepărtă grav, măsurînd şoseaua cu pasul. Zmeul rămase arestat între cei doi ţărani. ― Opreşte, boierule, că nu bate vîntul dintr-acolo; întoarce-tenapoi, porunci sfătos unul dintre ei. Dănuţ se codi o clipă, cercetă zările, se încruntă cu demnitate, ca frămîntat de socoteli adînci, de răspunderi... şi se supuse. În goana mare trecu pe lîngă zmeul atent, şi fugi, şi fugi depănînd sfoara între degete. În urma lui mosorul se zbătea ca un guzgan epileptic. ― Daţi-i drumul! răcni el de departe, smucind sfoara din răsputeri. Zmeul căzu în cap, Dănuţ pe spate. Între timp, unul cîte unul, apoi pîlcuri-pîlcuri, copilaşii satului îngrădiră, desculţi şi naivi, evenimentul de pe şosea. ― Lasă, boierule, că ţi-l muştruluiesc eu, îl linişti unul din ţărani, ştergîndu-i straiele de colb cu bătăi delicate, ca pe un patrafir. ― Vezi! Vezi! Dacă nu i-aţi întins coada, suspină întretăiat Dănuţ, abia stăpînindu-şi lacrimile. ― Ia să vezi, boierule, numai să-l iei cu binişoru, ş-ăl vezi că

porneşte! Aşa-i şi calu nărăvaş!... Ia te uită mata!... Ş-ăl tragi... ş-ăl încerci, ş-ăl mai laşi slobod... şi iar tragi hăţu... Ian auzi! Melodică mînie de violoncele, zbîrnîitoarea vîjîia în salturile, tresăltările şi înconvoierile-ncordate ale zmeului însufleţit de viaţa vînturilor străvezii. Cozile se alintau feminin în larg, dezmierdînd puterea vînturilor. ― Hooo-pa!... Dănuţ întinse braţele pe jumătate, într-ajutor celui de sus, c-un gol în piept şi, înfiorat, îşi feri capul. Cu o pornire de balet, fetiţele se mlădiară lin; băieţii se-ncordară, gata să se avînte. Ca un delfin pe valul mării zmeul se dăduse peste cap... şi mîrîind se înţepenise iar la loc, piept în piept cu-ntreg văzduhul... În urmă ondulară cozile, păstrîndu-şi graţia de stele căzătoare. ― Hăi-hăi! chiuiră copiii. Dănuţ clipi, zîmbind. Sfoara curgea repede spre cer. Zmeul se înălţă deasupra satului, mai sus decît dealurile, decît soarele, decît rîndunelele. Copiii îl căutau cu mîna streaşină la ochi, cu degetul celeilalte întins. ― Uite-l, măi! izbucni un băieţel. ― Taci, măi! se răsti la el altul. ― Ci, măi? Ci? ― Sss! se-ncruntară ceilalţi. În tăcerea din nou limpezită, cerul torcea înnăbuşit. Dănuţ pipăi sfoara ca pe tăişul unei săbii, cu vîrful vîrfului degetelor. ― Apucă zdravăn, boierule, că ţin şi eu... Dănuţ se înghesui în ţăran, apucă sfoara şi, pătruns de adîncimea bulboanei de sus, îşi trase o mînă de pe sfoară. Dibuind cu ea îndărăt, apucă braţul omului. Mîna de pe braţ strîngea din răsputeri; cea de pe sfoară, uşurel. ― Ţine bine, boierule, nu-ţi fie frică!... Pune amîndouă mînile, voiniceşte! Cu o pornire duşmănoasă, Dănuţ se opinti şi trase, încreţindu-şi faţa. Cerul nu se desfundă... În mînile lui, atletică, sfoara vibra, umplîndu-i muşchii de bărbăţie... Ochii îi străluciră îmbătaţi. ― De-acum poţi pleca. ― Rămîi sănătos, boierule! glumi cu seriozitate ţăranul, prefăcînduse că pleacă. Sfoara-i izbucni din mînă. ― Stai! Stai! Nu mă lăsa! Scapă-mă! ţipă Dănuţ, îmbrîncit, tîrît, răscolit de panica unui înec în văzduh. ― Iaca aici-s! Din urmă răsună un trap jucăuş... ― Vă pofteşte coniţa de grabă la curte. ― De ce? se răsti Dănuţ către omul de pe bihuncă. ― Mergem la gară, boierule, că-i vremea! răspunse omul, abia stăpînind calul.

― Feriţi, măăi! chiuiră copiii, zbughind din calea calului speriat. Colbul se luă la trîntă cu şoseaua... Hora copiilor încercui îndeaproape pe Dănuţ. ― Ce ne facem? întrebă el mîhnit, cu toată nădejdea în ţăran... Îl dăm jos? ― Mai lasă-l bădie!... Nu-l da jos, boierule! se rugară în cor copiii, cînd la ţăran, cînd la Dănuţ. ― Eu zic să-l ducem în ogradă şi să-l legăm. ― Sigur! Sigur! jubilă Dănuţ, mai-mai să sară de gîtul mîntuitorului. În frunte cu Dănuţ, alaiul mărunţilor călăuzi pînă la poarta ogrăzii pasul înalt al zmeului... Ograda se umplu de zarvă: cînii hămăiau, slugile răsăreau din toate părţile. ― Hai, Dănuţ, hai că vine trenul, îl îndemnă din trăsură, gata de plecare, doamna Deleanu, cu mînile pe urechi. ― Stai, mamă, nu vezi că am treabă! răspunse Dănuţ, trăgînd de sfoara zmeului priponit, ca spre încercare. ― Gata, boierule! De-acuma nu mai scapă, că doar îl ţine un stejar! ― Ai isprăvit, Dănuţ? ― Bine, da` cine-l păzeşte? se îngrijoră el. ― Noi! Noi! protestă poarta înflorită cu copii. ― Ba eu! hotărî apăsat un băieţaş mai răsărit, îngroşîndu-şi glasul. Înfruntînd dulăii, intră în ogradă şi se înfipse lîngă stejarul încolăcit de sfoara zmeului. ― Cum îţi zice ţie? îl cercetă bănuitor Dănuţ. ― A Marandei, să trăiţi, răsună marţial răspunsul. ― Şi mai cum, băietele? întrebă cu blîndeţă doamna Deleanu, scoborînd pe scara trăsurii. ― Gheorghiţă, sărut mîna! ― Şi nu ţi-i teamă c-or să te mănînce cînii? ― Ehei!... ― Măi Gheorghiţă, să nu te mişti de-aici! porunci Dănuţ. ― Ecoutes, mon petit, il faut lui parler gentiment, pas de cette maniere; tiens, donnes-lui des bonbons. (1) ― Na... poftim, retuşă Dănuţ subt privirea doamnei Deleanu. Şi, brusc, îi întinse cutiuţa cu bomboane violete, oferindu-i orăşeneşte. Gheorghiţă şovăi, dar îndemnul cucoanei îl hotărî. Înşfăcă repede cutiuţa. Dănuţ rămase cu capacul, indignat şi nedumerit. Doamna Deleanu începu să rîdă. ― Lasă, Dănuţ, dă-i şi capacul... Poftim şi dumitale pentr-un rachiu, şi-ţi mulţumesc. ― Să trăiască boierul şi să crească mare! se ploconi ţăranul. Trăsura porni. Urcîndu-se în genunchi pe pernă, cu bărbia sprijinită de poclit, Dănuţ privi îndelung, cu melancolică invidie, pe din ce în ce micşoratul Gheorghiţă. La fel priveau copiii, căţăraţi de-a lungul porţii, pe străjerul stejarului cu zmeul.

. ― Hai. Cu o înclinare eroică de om gras. Dănuţ. În sfîrşit. căldurile.. nu aşa. nu te deranja. ţine. boxa în zadar. ― Vai de mine! Scuzaţi. mîna şefului se repezi spre mîna înmănuşată a doamnei Deleanu. Dănuţ se simţi înfrigurat.. vă rog! Ştiţi. panglicile fluturară marin. încercase naufragiul şoselei. Pe peron aşteptau un buchet de gîşte legate. pudic.. îmbrăcat abia de dimineaţă.. avîndu-l pe Dănuţ în faţă. cam pe-o ureche. Dănuţ se simţi reconstruit. Nu-şi lua ochii de la looping-the-loop-ul lent al benzii de hîrtie ciuruită de pe rotiţa telegrafului. îşi scoase mănuşile. imediat! gîfîi şeful. răsărind cu o condicuţă subţioară şi cu chipiul roş deasupra pletelor batistei. ― Ia să te văd.. trebuie să-i vorbeşti frumos. coniţă. dă-i bomboane (fr. Dănuţ. Îşi ridică voaleta. 1 Ascultă. Gheorghiţă a Marandei dezmierdă sfoara întinsă şi sonoră ca o strună. Aducîndu-şi aminte de batistă. descoperind gleznele mai albe decît pulpele. cu surtucul pe jumătate îmbrăcat. Cochetă impertinenţă ― poruncită de năsucul cîrn copilăreşte ― bereta albă se înclină spre ceafă. .. domnule Şteflea? ― Vai de mine... ca o problemă de arhitectură.. pe nevăzute. şi nesocotind bunătăţile din pumnul închis. se aşeză la pămînt sprijinindu-se de trunchi. Vai! În ce hal eşti! Costumul elegant de marinar. şi-o luă de pe cap. funda albastră reînflori cu ancora pe faţă.. Odăiţa scundă bîzîia ca un 10 mai al muştelor. Zărise la orizontul vertiginos al şinelor un punct negru.Te rog. Doamna Deleanu se aşeză pe bancă. Sandalele fumegau la fiecare mişcare de colbăite ce erau. blondă.). ca salvat de la sinucidere. sărută mănuşa. micuţul meu. iar şosetele atîrnau buzate. ― Dănuţ! Dănuţ! Cu resemnare satisfăcută. cu pumnul îndărăt..... ― . ca într-o magazie cu jucării misterioase. la îmbinarea aripelor gulerului. Şeful gării.Rămas stăpîn.. răzbind prin tunelul de alpaca albastră. dimineaţa de vară între doi castani. ― Vine? ― Vine. o traistă vărgată şi. afară. Dănuţ se lăsă tras îndărăt. ― Vine regulat. decoltînd fruntea în întregime. ― Numai o mireasă-i lipseşte! se minună duios şeful gării. Ştia că banda aceea e tainicul funicular cu care urcă şi coboară cuvintele de prin văzduh. domnule Şteflea. şi parcă nu-i venea să creadă. îşi încrucişă braţele pe piept şi începu să privească cerul ca un flăcău îndrăgostit. gaura blestemată a celeilalte mîneci..

. prinsă cu elastic pe sub bărbie. ― Marfă.. de-a dreptul de pe ultima treaptă. cu ochelari de aur pe vîrful nasului.. descifra Dănuţ în gura mare.. ― Îţi pare bine că ai venit la noi.. doamna Deleanu. clipind şi strîngînd mai tare mîna doamnei Deleanu. Un cap de bunic.. a rămas în compartiment o pălărie de domnişoară. în haine de soie-ecrue. şi sărutîndu-i obrajii. Şopti ceva la urechea Monicăi. n-am uitat vreun bagaj?. veselă.. Totu-i în regulă! Ei. . maşina trecu înainte.. Dănuţ se bosumflase. Doamna Deleanu surîse părului descoperit: era auriu cum sînt numai pletele de soare. Monica.duşmănos ca o gaură de revolver încărcat. Îngrozitor de supărată pe gară. În treacăt. nu-i a dumneavoastră? ― Ba da! o revendică Olguţa cu tărie. bravo! Grozav îs de bine dispus! se lumină de-a binelea domnul Deleanu. marfă. chefliu.. ― Da. ― Pfuuu! izbucni Olguţa. sosind în goana mare de la cai. alergînd spre ea. Gestul bucuriei. ― Mai bine mulţumeşte domnului. măsurînd-o din cap pînă-n picioare. pe care copiii vînători de fluturi le găsesc prin iarba crîngurilor. că Olguţa şi sărise de pe scară. în locul fluturelui după care au azvîrlit-o. La uşa vagonului fluturară pletele întunecate ale Olguţei. ― Vai. a treia. ― Uite-l pe tata.. atîrnîndu-i de gît. Poftim! Ce ţi-ai mai uitat? o cercetă. privind şi respirînd vacanţa.. dînd cu ochii de Dănuţ.. a treia. ― Ei. Pălăria de pai. mîinile domnului Deleanu scuturau mănuşele spre cei de pe peron. nimeni nu-l lua în seamă. nimeni nu se uita la el! Închise ochii şi se făcu nevăzut! ― Mamă. îi alunecă pe spate. Olguţa! vrei să mă îmbolnăveşti? ţipă doamna Deleanu. apăru la fereastra vagonului.. marfă. după el. Olguţa.. a treia. privind şinele nervoase. zîmbind subt pălăria lor. să interpeleze. cum sărea şi dimineaţa din pat pe covoraş. gata să glumească... unde mi-i pălăria? gîfîi Olguţa. ― Mă rog. al enervării şi al spălatului pe mîni era acelaşi la domnul Deleanu. mamă! Nu-l vezi?! Papa! Papa! La fereastra unui compartiment. Bun.. frecîndu-şi mînile ca după un proces cîştigat. cu mişcări liniştite şi ochi mari de îndrăgostită. copii. cu panamaua pe ceafă. Olguţa-i sărută mîna şi se repezi la vizitiu : ― Moş Gheorhge! Moş Gheorghe! Am venit! În urma Olguţei se coborîră bagajele ― trecute pe geam lui Ion ― apoi domnul Deleanu. luînd-o în braţe. cu boruri rotunde şi panglică neagră.... Nici nu se oprise trenul.. familiară. Monica? o întîmpină doamna Deleanu. Mai aşteptară..

. stărui încruntat Olguţa. ― Nu-i adevărat! bătu din picior Olguţa. cătră omul care-ncărca geamandanele în căruţă. ― Atunci. Aşa-i. Dănuţ le ajunse din urmă. cioc-poc. doamna Deleanu se urcase în trăsură. Buftea poloboc. Între timp.. ― Lasă. ferestrele vagonului de-a doua se umplură de capete semite. Tu eşti băiat.. ca ferestrele unei cafenele de pe Ştefan cel Mare. ― Bravoo! Galant cavaler! se amestecă.― Pfuuu! pufniră amîndouă. şopti moş Gheorghe... cu mînile care ţinuseră sfoara zmeului. o pălmui din două părţi. mă rog! îi potoli doamna Deleanu. ― Voi. ― Nici nu mai încape vorbă. interveni domnul Deleanu. Olguţa. Cine merge cu mine în bihuncă? ― Eu! se pripi Dănuţ. Singura noastră fetiţă e Monica. .. despărţind la timp pe Dănuţ de pumnul şi piciorul Olguţei. voi sînteţi nişte fete! le aruncă el cu glasul înecat de indignare. împreună cu doamna Deleanu. Care negustor din Iaşi nu fusese sau nu era clientul lui conu Iorgu Deleanu! ― Copii! Copii! Ia.. da cu mine nu vine nimeni? ― Eu. ― Eu am spus întîi! ― Ce-are a face! ― Ba are! ― Nu vorbesc cu tine. La auzul jargonului ireproşabil. cioc-poc! apostrofă Olguţa pe Dănuţ. ― Buftea. tante Alice. nu vorbi c-un rău crescut. luînd-o de braţ. ― Vus tis di land?. Deşteptat din posomorală şi uitare. alungînd de pe obrajii ei paloarea examenelor. voi haideţi cu mine în bihunca. coani Iorgu! răsună un glas de la fereastra vagonului următor. Da nu-i dau voie lui ― îl fulgeră cu degetul ― să mă insulte! ― Numai foc îi duduiţa noastră. Monica? ― Ba şi eu! protestă Olguţa. ― Pace vouă! le porunci rîzînd domnul Deleanu.. Dănuţ măsură pieziş pe sora lui şi. ― El să meargă în trăsură. o împăcă Monica. ― Bine. răzbită de insultă.. ― Am să-ţi arăt eu ţie! gesticulă Olguţa. se oferi Monica. ― Respectili mele. ― Ba eu! îl înlătură Olguţa.. şi de serviabile salutări. domnul cel bătrîn. Porniră înainte. stîrnind astfel o nouă poreclă pe buzele Olguţei. Cele două săptămîni de vacanţă la ţară îi rotunjiseră obrajii. A ghiten Weig. de la fereastra trenului pornit. cu zîmbete-n mustăţi şi-n ochi.

în urma trăsurii... şi iar se lăsau. Dănuţ se muiase: trăsura nu se mai vedea. ce atîta grabă? Doar nu eşti preşedinte la Casaţie! ― Să dea Dumnezeu s-ajungă! dori din adîncul inimii domnul Şteflea. ce culoare îţi place ţie mai mult? Ochii fetiţei priviră grav pe doamna Deleanu... şi iar tresăreau răsfirîndu-se. Picioarele Monicăi nu ajungeau pînă la podeaua trăsurii.. lasă! se prefăcu ea că suspină.. rumenind cîmpiile. duduiţă.. Nici nu bătea cu vîrful ghetelor sîrguitor lustruite toaca.... alături de mama lui: să poată plînge şi să fie consolat.. dă. Numai la Curtea de apel. coane Iorgule! ― Hei! ce mai faci. şfichiui caii..... Un nod amar i se urcă în gît. lăsînd albe paginile. cînd umbrite ― fiindcă pe-alocuri salungau atîţia maci.. încît subt pleoapele închise închipuirea-i dădu buzna în trăsură. Locul era ocupat de Monica!.. pentru moartea bunicii. ― Ai ajuns cu vreun proces pe-acolo? ― Chiar pîn-acolo nu. ― Hai... papa. cînd luminate. îi şopti moş Gheorghe. "Ce bine-i stă în negru!" gîndi doamna Deleanu.. se spovedi el modest. frate.. ca omul! ― O mînă de-ajutor? ― Dac-aţi vrea! îndrăzni el. hai cu moşu pe capră. dar repede-şi luă o figură de mucenică. de parcă toate pozele Scufiţei Roşii din cărţile de basme porniseră însufleţite.. Şi mînile Monicăi pluteau liniştite pe genunchii împreunaţi. Totuşi. Numai vîrfurile degetelor se ridicau uneori. nu şi le legăna.. că ne răstoarnă! ― Moş Gheorghe. Dănuţ dădu pinteni roţilor bihuncii. ― Stai binişor. ― Stai. ― Ei! Om vorbi altădată. şi îndată-şi duse cu spaimă superstiţioasă mîna la gură. în geamandanul ei de pe scăunaş. atîrnau. ― Du-te cu bihunca! Mie nu-mi trebuie!. Mmdă!. Neastîmpărul şi mînia clocoteau în sufletul lui Dănuţ. zvîcni Olguţa cu neastîmpăr între picioarele lui. urcîndu-se pe capră.. Să nu cumva să ne ajungă! Auzi.― Duduiţă.. te rog.. iute. amintindu-şi cum se urcase Olguţa pe capră... încălecat pe bihunca.. pe care copilăria ei o îmbrăcase acum pentru ultima oară.. Monica avea abia zece ani şi purtase de trei ori haina de doliu.. ― Monica.. .. eu îs persecutată: ştiu eu! Şi smulgînd biciul din teaca lui. deopotrivă şi-n copitele calului rămas pe loc.. .Fiindcă de-a dreapta şi de-a stînga drumului se legănau lanuri de culoarea soarelui. i-o făcuse doamna Deleanu. Atîta obidă se abătu asupra lui. fiindcă de acum înainte nu mai avea pe nimeni. mînă cît poţi. moş Gheorghe? ― Vă salut cu respect. domnule Şteflea? Tot voinic?! Tot vesel?! ― Vă mulţumesc! Cu slujba. Rochia neagră. Olguţa se însemnă. Lasă.

. Îmi place albastrul. murmurîndu-i descîntecul cu vorbe dulci. dar zmeul s-apropia ca gîndul şi Făt-Frumos simţea în spate. Ochii mici se micşorară sclipitori. ― Pui mic.. dacă Făt-Frumos ar . Ba trag eu. binişor. c-un fior în spate. ― Da caii cine să-i mîie. Mînuţile ei strînseră rochiţa ca pe o păpuşă primejduită. pînă-n inima pămîntului. dar simţise numai spaima lui Făt-Frumos!... Lumina soarelui adînc se dăruia pămîntului. Subt roţile bihuncei. întorcînd spre el coada ochilor negri ca două capete de rîndunici ieşite din cuib. ― Bată-te norocul să te bată! ― N-ai titiun? îl cercetă Olguţa.. îşi plecă genele negre pe ochii de miere brună. n-am vrut să te supăr! Îi luă capul mîhnit pe genunchi. ţi-am adus un pac di titiun. începu Olguţa cu sfială. şi păstrată în dulăpiorul ei un an întreg. bătînd în tact cu inima lui..Se făcuse noaptea neagră ca iadul. Eu. Se prefăcuse el în zmeu. cînd am vreme! Toate cu rînduiala lor.. ― Cumpără moşu`! ― Moş Gheorghe. musteţile-mproşcate-a neastîmpăr. ― Da acuma de ce nu tragi? Moşneagul ridică din umeri.. îmbrăcînd cu-albastrul cerului unde era bunica blondul holdelor unde-ncepea vacanţa. Ş-apoi. şi nu uitase! Pacul era o cutie de tablă. ca două coji de nucă miezurile fragede. ― Nu mai tragi din lulea.. Vezi că m-am ţinut de cuvînt. ocrotitoare.. lacrimi mari îi alunecară de-a lungul feţei. De astă-vară făgăduise Olguţa moşului un pac di titiun. moş Gheorghe? ― Duduiţa moşului. înfipse în pletele întunecate ale fetiţei roşul luceafăr al dedeochiului. n-am să mai fac!. Cum să tragă? Palmele lui negre şi bătătorite învăluiau. Cîmpiile zvoneau de rîsetele glasurilor mici. şopti Monica. Olguţa n-avea bunici. Fugea calul lui Făt-Frumos ca vîntul. tremurară zburlite. ".. Cuprinzînd c-o mînă hăţurile încrustate cu mînile Olguţei. toate le ştie!. moş Gheorghe! îl dojeni ea cu seriozitate.Prinzînd privirea îndreptată asupra rochiţei de doliu. cînd zmeul se năpusti năprasnic în urma fugarilor. pumnişorii albi încleştaţi pe hăţuri. pentru durerile copiilor şi-ale îndrăgostiţilor.. de cu toamnă. imitîndu-l. pui mic. cu tutun de lux cumpărată de Olguţa din banii ei.. scoase o garofiţă sălbatecă şi. scotoci cu cealaltă în buzunarul de la piept. Obrajii i se împurpurară. duduiţa moşului? ― Cine?!.. Dănuţ închise ochii. clătină din cap moşneagul." Dănuţ deschise ochii. şoseaua viscolea-ndărăt.. Dănuţ n-auzea decît tictacul mat al copitelor.. ― Iartă-mă tante Alice... Chipul vioi şi ghiduş al moşneagului se încruntă de înduioşare.

Dănuţ îşi pipăise fruntea. Dănuţ se iuţea după Olguţa. bereta se rostogolea pe jos. ― Papa. şi-n orice. Pe mama o făcea împărăteasă. boierule. şi se uită la tatăl lui.. dar nu i-ar fi trecut prin minte că nu mîna el calul.. domnul Deleanu îi înfundă panamaua în capul lui Dănuţ. moş Gheorghe! ― De unde s-o iau? ― Dă-mi-o. c-un zîmbet pentru el. cu ochii femeilor neînţelese de bărbaţii lor. care-l ţinea pe Dănuţ să nu cadă. chiar peste tata şi mama. matale ţi-aş da-o. Dănuţ tăcuse.. ca un somn cu visuri. Ion sări după ea. Olguţa ceruse moşului o turbincă la fel cu a lui Ivan. întinzînd braţele alene. ca un cuier ocupat. lăsîndu-l fără cap.. Mai tîrziu. ― Ţine hăţul. N-avea decît să-nchidă ochii. în rostogolul roţilor. pe tata ori general... călare pe bihuncă. cu ochii închişi. . Uite şi pentru tine. ― Ce-i? ― Opriţi... fiindcă nimeni ― nici Olguţa ― n-avea turbincă. alarmat de presimţirea unui nou popas. duduiţa moşului! ― Dă-mi-o. şi. Cînd le povestise moş Gheorghe povestea lui Ivan Turbincă.. căci dacă murea mama cine l-ar fi iertat! Nimeni nu bănuia tainele lui Dănuţ. Zîmbind copilăreşte. oriunde. opriţi. de acolo de unde vin lacrimile.. posomorît. Fluturîndu-şi panglicele. Dănuţ se putea preface-n oricine. Subt pleoapele lui Dănuţ. fiindcă-l luase de urechi şi-l pusese la colţ. Odată se mîniase pe mama lui. Dănuţ simţi deodată vîntul şi soarele în părul lui. cînd închide ochii. o înviase la loc... cu fruntea încordată. moş Gheorghe! Olguţa se înroşise de necaz. nici doctorul care-l ştia pe de rost înlăuntru şi-n afară. şi Ion. în care încăpea tot iadul şi tot pămîntul.. privind-o în înecul ciudat al oglinzii. suferise. grăbit. nu erau decît Dănuţ prefăcut în ei toţi. putea fi oricînd. a căzut pălăria conaşului. Dănuţ ridică panamaua... Mult se bucurase Dănuţ. ca pe un dar. nu pornim? întrebă Dănuţ.. Şi nimeni nu ştia că numai el o are. Să fi vrut el.. Ioane.. ori o trimetea la bucătărie.. ― Dac-aş fi Sîn-Petru. Acolo era turbinca lui Ivan. ori mare sfetnic. măi! Stai să-nvîrt o ţigară. ― Hoăăă! căscă el zgomotos. Domnul Deleanu ţinea hăţurile. cine-ar mai fi urmărit-o pe Olguţa?. Şi cum să-l fi mînat! Şi bihunca şi calul şi hăţurile.. se ascundea ceva. care-şi răsucea ţigara.fi tăiat capul zmeului. Cu dinţii strînşi. de la spate. în tictacul mat al copitelor. Iar te grăbeşti? Măi.. O dezmierdase chiar. la lumina lumînării. în ochi. în adîncul lor. cît rău n-ar fi putut face! Noroc că era milos! Dănuţ era mîndru cu spaimă de puterile ascunse-n el. pe Olguţa ori copil de casă. Închizînd ochii Dănuţ o omorîse.. Dănuţ porni din nou la drum. cum închidea ochii era mai mare peste toţi.

. sfîntul Petre surîzînd. ― Ce are moşu?? ― Roşcove! porunci Olguţa. oftă el melancolic. ― Tante Alice! ― Ce-i Monica? ― Nimic. Drumul de foşnete şi de miresme ducea spre cerul apropiat ― cu părul auriu. Putea să răsară. tante Alice..... ― Lasă. ― Ia nişte zahăr de gheaţă. ţinînd într-o mînă inelul cu cheile cele grele care deschid porţile cerului. au băut multă apă. ― Mi-i foame. urcînd la pas suişul.. De cînd aştepta moş Gheorghe vorba asta! ― Sss! şopti el la urechea Olguţei. Rîndunelele-şi lăsaseră în iarbă. în haină albă. ― Monica! Avem zahăr de gheaţă! strigă Olguţa.. E frumos... Uguiau nevăzuţi în jurul trăsurii. să te rumenească soarele. moş Gheorghe?! întrebă Olguţa făcînd întocmai. la asta nu m-am gîndit. Moş Gheorghe scoase din buzunar o punguliţă de hîrtie. duduiţa moşului. dulci hulubi. acolo unde drumul se împreună cu albastrul. tante Alice! ― Pui mic!. ― Acele ce-s. cu cozile pe spate..Sînziene. şi ele în vacanţă. se întristă moşneagul. Pîlpîiau fluturaşi albaştri. protestă Olguţa. zîmbi Monica. ― Vrei să-mi spui ceva.. moş Gheorghe? se frămîntă Olguţa.. la uscat. respirînd adînc. cu mînile împreunate ― pe Monica.― Uu-uu! uu-uu! uu-uu!. uite romaniţe! recunoscu Monica florile călcate în picioare prin ograda şcolilor. tropăind pe capră. ― Cine face-aşa. moş Gheorghe. ― Iaca.... Monica? ― Nu. ― Ei. tante Alice? ― Sînziene! ― Şi acelea? ― Sîngele-voinicului! ― Şi acelea? ― Condurul-doamnei! ― . cuconiţă... Scoate-ţi pălăria. ― Ce ai acolo. Parcă matale nu-ţi ... ― Tante Alice.. rochiţele umede de rouă. are moşul ceva! ― Ia să văd! îl rugă Olguţa cu glas scăzut.. ― Aşa! au broaşte-n burtă. ― Caii. Romaniţele rîdeau în soare. îmi pare că vrei să-ţi dai leafa pe mîna dentiştilor! îl dojeni în şagă doamna Deleanu. cu obrajii palizi. Tăcură. Monica dezmierdă mîna doamnei Deleanu. murmură Monica silabele tremurătoare de soare ca un vers uitat de albine pe buzele copiilor. să mănînce copiii zahăr. Caii dădeau din cap blajin..

fluturînd cozile lungi. luînd biciul din mîna lui moş Gheorghe.. scuturînd coamele grele. N-am mai mîncat de cînd! Ştii. pe capră.. Olguţa nu-l uitase: cu de-a sila îi vîrîse în gură o bucată de zahăr. întrecerea începu vioaie.. Monica îngenunchie pe perne. privind aiurea. Totuşi. ca să zîmbească inima boierilor de ţipetele jupîniţelor. cu sare şi chiper! ronţăi Olguţa. se temu Monica. în gura mare. caii lungiră trapul. ― Dar acuma îmi mai dai. şi pe cei de la bihuncă. ― Hii-hiii!. cum nu! ― Şi mîncăm.. Moş Gheorghe zîmbi numai.. Un nechezat vesti din urmă apropierea bihuncei. Monica! o îndemnă Olguţa. privi. cuconiţă! Cum o vrea duduiţa! Olguţa sfărîmă ceţoasele diamante înşirate pe sfoară. sfărma.. Era mult de-atunci.dădeam tot aşa cînd erai mică!.Dacă mi-i da dinţii la loc oi mînca şi eu..... ― S-apropie? tună Olguţa.... cum ştie el. ridicînd capul pe deasupra poclitului. chiui Olguţa. ronţăia încetişor. moş Gheorghe o furişase în buzunar. . în trăsură. Doamna Deleanu zîmbi. Şi ea. Începu praznicul: Olguţa. se încruntă şi puse mîna pe bici. ― Uită-te-napoi... biciul şuieră o vorbă de şarpe. înghimpîndu-se în colţurile sloiului vanilat. ― S-apropie? ― Parcă da. ştii. Aşa era.. şi cînd surugii învîrteau harapnice intrînd cu oiştea-naintaşilor la porţi. Olguţa se răsuci. Moş Gheorghe îşi mai aducea aminte. Şi opt copite bătură toba luptelor. Moş Gheorghe îşi smulgea musteţile zîmbind. gîndindu-se la vacanţele de odinioară. moş Gheorghe? ― Aud eu! ― Şi cumpărăm? ― Cumpărăm. şi iar începea. ca pe un dar de preţ. ― Lasă s-ajungem! Îţi pregăteşte moşu. ― S-apropie? ― Parcă.. ― Moş Gheorghe... caii de la trăsură nechezară războinic. şoricelul moşului! ― Vai.. ― Moş Gheorghe! Nu mă lăsa! Ne-ajung! Mult iubea moş Gheorghe caii. Hai să le facem compot. moş Gheorghe? ― Dă. ― Moş Gheorghe. Monica. sugea şi înghiţea. ca odinioară. şi pe cei de la trăsură. cu mare băgare de samă.. moş Gheorghe! N-ai să mănînci roşcove?. Doamna Deleanu sugea neîndemînatec.. ştia şi Olguţa de la el. grozav mi-i de poftă de un castravete crud. ― . cumpărăm şi roşcove de la crîşmă. la cofetărie n-au roşcove! Auzi. şovăi răspunsul. cînd boierii erau năprasnici la mînie şi la veselie. ca în plină vijelie.

ca o melancolie de fîn cosit în toamna soarelui de sus. Multă vreme.. ― Lasă că pornim îndată. Olguţa răsucea biciul. Caii opriţi gîfîiau din greu. Ocolind trăsura pe dindărăt. ― Tante Alice! ― Ce-i. şi pe obraji culori de cîmp. suflările lor alergau încă. tante Alice! răsări şi Monica. trăsura oprită! În mintea ei de copil necăjit. încordîndu-şi coada ochiului. da! Fugiţi dumneavoastră cît vreţi! Noi nu omorîm caii. aducînd în braţe mănunchiul verde plin de galbene scîntei. doamna Deleanu orîndui în poclit mănunchiurile de sulfină. Dănuţ. gata s-o întreacă.. se uita drept înainte. o potoli doamna Deleanu. Cei din trăsură se ridicaseră în picioare. ― Uite.. toate trăsurile oprite aşteptau pornirea convoiului. bihunca răsări în rînd cu trăsura. zbuciumîndu-i pe loc.. ― Grăbiţi. Hăinuţa neagră. opreşte! hotărî în şoaptă Olguţa. culese o dată cu sulfina şi cu albăstrelele din păr. ― Ho-ho. Ajutorată de Monica. "Ce bine-i să fii bărbat!" gîndi Dănuţ respirînd cu nesaţ aroma de tutun desprinsă din haina tatălui său. Caii porniră. ca o piatră ucigătoare din urmă.. bucuroasă. ― Nu mai pot! Mor de sete! răsuflă Olguţa răsturnînd în trăsură braţul de sulfină smulsă voiniceşte. ― Moş Gheorghe.. respirînd cu convingere duhoarea de tutun mîinilor şi a suflării lui Ion de la spate.― Da-da ! se-nspăimîntă Monica.. îngîndurată. copii! Grăbiţi: mi-i o foame grozavă! Şi-o sete! le vorbi din goană domnul Deleanu.. Astfel arăta Olguţei dispreţul lui şi totodată putea să-i şi zărească înfrîngerea prelungă. urmărind fumul bihuncei pe şosea. senin. ca întîmpinată de un gînd rău. băieţi! Bihunca se ducea dusă ca o săniuţă cu roţi prin pulberi. toate trăsurile mergeau spre cimitir. ― N-ai număr! şopti Monica trăsurii şi-o bătu cu mînuţa. ― Da. În soare. Şi deodată. le aruncă Olguţa.. ― Tante Alice! Trăsura n-are număr! ― Sigur că n-are! Trăsurile de casă n-au număr. Monica? ― Mai e mult pînă acasă? ― Acuşi ajungem! ― Vai! . fulguind uşor pe capetele din trăsură. Cu trupul lung şi zvelt de libelulă. răsfirînd şuviţele. copii! Ho-ho.. Ielele străvezii ale arşiţei umpleau zările de jocuri fără trupuri. Monica se opri deodată. mireasma sulfinei îi învălui. albine credincioase urmăriră colibioara de sulfină. de îngeri trişti şi blînzi... să se urce în stînga. ştergîndu-i cu batista focul obrajilor năduşiţi. sclipeau steluţe aromate. mărinimia milei.

ce s-aude? întrebă Olguţa. În freamătul de viţă verde al pridvorului. cu braţele deschise cuprinzînd ograda toată ― coborî pe scări bucătăreasa. tante Alice! Sigur că-i părea bine! Şi totuşi. trecură pragul porţii la trap. Acum geamandanul cu iniţialele bunicei era singur. cu gura închisă. lăsînd pe scaun geamandanul uşurel al Monicăi şi ieşise trîntind uşa. smucind de hamuri. surîsul de ţigancă tînără. ― Mi-i foame! ţipă Olguţa cu mînie. ― Moş Gheorghe. Sforăind. mînca frumos cum o învăţase bunica: cu şerveţelul agăţat de pieptarul rochiţei. babo? La glasul ei. şi-ar . ţinîndu-se dreaptă. parcă ar fi vrut să nu se mai coboare niciodată din trăsura fără număr şi cu sulfină în poclit: trăsura vacanţei.. zorelele multicolore căscau fraged. Risipa albă a caselor ogrăzii. bătu-i-ar norocii să-i bată! Un cerşaf ud prins cu ţinte de colţurile ferestrei deschise se bomba lin şi iar venea la loc. după ce-şi sclipise în oglinda ovală a şifonierei de mahon. pe un scaun cu două perne dedesubt. Unde eşti.― Îţi pare rău. rîzînd în hopurile pîntecului şi-n căscatul ştirb al gurii. nici cele două dulăpioare de lîngă paturile de nuc. aşezată în sofragerie la masă. ― Aici-i baba! Da bine c-aţi venit odată... fără să-şi întindă coatele pe masă. În odăiţa fetiţelor nu era nimeni. Monica. Intrase Anica în goană desculţă. caii se opriră la scară. Deun marinar! De-un amiral avînd pe buze zîmbetul aceluia care primi spada înfrîntului Napoleon. că-ţi face moşu unu mai frumos! ― Nu-mi trebuie! Caii se opriră şi. ar fi văzut că pic de colb nu-i nicăieri. Dacă ar fi intrat bunica în odaia fetiţelor şi-ar fi pus ochelarii şi. cercetînd cerul cu mîna adusă deasupra ochilor. că-mi ard puii pe frigare. Monica? ― Nuuu.. să vadă noua locuinţă a Monicăi. pre-făcînd căldura care moleşea caisele livezii în răcorită boare. pe subt vîjîitul zmeului străjuit de un stejar şi de un marinar mărunt.. cu cea din mijloc largă şi adîncă şi stăpînă peste toate.. răsări ca o luminoasă mănăstire fără turle şi călugări în ochii Monicăi. nici muşte. fără să atingă cu degetul nici şifoniera. moş Gheorghe! ― Bată-l să-l bată! Zmăul lui conaşu Dănuţ. ― Bat cînii! ― Ei! Cînii! Sus... ― Aha! mormăi Olguţa. ― Lasă. cu chip şi trup enorm de eunuc ― broboadă albă şi pestelcă albă. În el aşteptau portretul bunicei şi o păpuşă îmbrăcată în negru.

cu zmeul. Scoţîndu-şi surtucul de soie-ecrue.. Teroarea comparaţiilor cu Monica dăinuia de un an: de cînd Monica şi Olguţa preparau împreună... de vremurile vechi. Dănuţ. se suci... O ţinti şi el drept în ochi. Asta mai mergea! Dar pe Monica n-o putea mistui. şi s-ar fi dus.. spre deznădejdea bucătăresei. afară. ― Copii. mînicile alunecară în jos. clasele primare.. acuma eşti licean! Eşti băiat mare! Poţi judeca.. Ochii Olguţei îl iscodeau pe subt gene. Şi-i mai mică decît tine! Olguţa îşi retrase coatele zîmbind. fiindcă Monica putea să intre.. Olguţa nu-l slăbea din ochi. . în odaia fetiţelor nu mai era nimeni. le scutură. şi dacă ar mai fi deschis şi şifoniera şi-ar fi văzut păpuşile care aşteptau emoţia fetiţelor premiate la examenul de clasa treia primară şi-ar fi luat bunica ochelarii de pe nas. De nu... nu mai pot. Ridicîndu-şi braţele în sus. Poate că pînă atunci vor pricepe "cretinii" ― cretinii erau toţi aceia care contraziceau părerile profesionale ale domnului Deleanu ― că roba dă aripi cuvîntului. ― De ce te uiţi la mine? ― Eu? se miră candid Olguţa. ― Lasă-l te rog să mănînce mai întăi!. Domnul Deleanu îşi iubea profesia "ca pe-o amantă" ― aşa spusese într-o pledoarie la Casaţie. rostind cuvîntul ilegal cu pasiune şi aroganţă. Păstrase şi roba cu gîndul că Dănuţ va îmbrăca-o într-o zi ca să pledeze. daţi-mi voie să-mi scot haina. ― Ei. şi dezvelind un colţ ar fi văzut că aşternutu-i de olandă şi că spălătoreasa-i vrednică. o alta deasupra încăperii ― şi-ncetişor.. încetişor. De la o vreme băgă de samă. ar fi ieşit.. ar fi simţit mirosul de podele ceruite îmbinîndu-se cu aroma de răcoare păstrată doar în tihna caselor bătrîne unde iernează mere şi gutăi şi ar fi clătinat din cap cu bunătate şi cu duioşie.fi oftat cu uşurare. Uite-te la Monica ce frumos mănîncă.. Păstrase mişcarea aceasta de mult.. şi că-n dulapul rufelor mai e sulfină şi lavandă ― şi-ar fi acoperit ea cu evlavie colţul descoperit. ştergîndu-şi-i. cu guler jos şi moale.. Clipi. Dănuţ demult aştepta prilejul s-o tragă de cozi cum trebuie! "Lasă!" înghiţi el în gînd. Dacă Olguţa ar fi fost băiat!. domnul Deleanu rămase în cămaşă de soie-ecrue. ca să deştepte pe un consilier adormit ― şi dorea ca şi Dănuţ să gîndească şi să poată spune la fel. de pe atunci cînd avocaţii pledau îmbrăcaţi în robă. lui Dănuţ.. Dănuţ! Iar ţii coatele pe masă!. Cine-o mai descoperise şi pe Monica! Olguţa! Fireşte! Ea aducea şi puii de mîţă părăsiţi pe subt garduri. şi s-ar fi aplecat cu multă trudă asupra paturilor neted învelite. Şi din nou se dezrobi.. Scăpărînd o privire cruntă înspre Monica şi Olguţa. să-i amintească măcar din dulap. cu aceeaşi profesoară. Uzurpatoarea! Aliata Olguţei! Blonda!. ar fi făcut o cruce la icoana Preacuratei din părete. Dănuţ se înroşi. şi vor reintroduce-o. Te faci avocat ca şi tata? Doamna Deleanu ridică din umeri.

unde te duci? Ce. violent. Dănuţ? încheie. Spune şi mata. ― Poftim la masă. Atunci poftim la colţ. şi?! N-am voie să mă uit? ― Bine! Vom vedea! ― Ba ia te rog să te astîmperi! îl urechi din ochi doamna Deleanu. Ia poftim înapoi! ― Nu vreau! îngînă Dănuţ cu jumătate glas. Eram să mă-nec! răsuflă Olguţa. ― Eu nu mă uit la tine! Eu mă uit la Monica! argumentă Olguţa.― Da. ― Şi tu să te linişteşti! ― Eu nu fac nimic!. schimbînd timpul şi împungînd cu degetul.. uitîndu-se la Monica. ― Ia. ― Să vă fie de bine. Eu mă duc să mă culc! ― Dănuţ. Dănuţ despică în dinţi o jumătate de caisă şi aşteptă. zvîrlind şervetul. ― Nu vrei la masă?!. ― Acum mănîncă-ţi caisele. Bucuria jocului cu zmeul în plin soare se umplu de amărăciunea somnului silit. Rîsul se răspîndi ca o horă batjocoritoare în jurul posomorălii lui Dănuţ.... Bine! Foarte bine!. Monica? Monica dădu din cap cu putere. du-te şi tu la culcare. doamna Deleanu. toţi îi zăriră rîsul... ― Vrei să-l iert. da! ― Merci! tremurară sarcastic buzele lui Dănuţ. măi băiete! îl consolă domnul Deleanu. Dănuţ se duse. gîrbov.. ― Te-aşteaptă. ― Ei.. mă rog ! Domnul Deleanu îşi trecu zadarnic şervetul peste faţă. În sofragerie se făcuse o tăcere solemnă. Şi mulţumeşte Monicăi! Da. ai isprăvit? Ne-am ridicat de la masă?. Doamna Deleanu zîmbi cu bunătate întîlnind ochii speriaţi şi umezi ai Monicăi aţintiţi asupra ei. Se ridică de la masă. cealaltă jumătate rămase în farfuria cu caise graţiate de la moarte. ― Pfuu! se bucură Olguţa cu şervetul la gură. mamă? ― Ba te-ai uitat! îşi ieşi din fire Dănuţ... Auzi.. Cu sîmburele în ea şi cu o viespe proaspăt aterizată.. tu! replică el. hotărît să facă scandal.. Dînd din umeri se resemnă şi doamna Deleanu să rîdă. scurt şi energic. ― Şi zmeul de afară? scînci Dănuţ. ― Dănuţ.. ― De ce. lăsînd o mînă moartă în mînile Monicăi. mamă? ― Fiindcă aşa trebuie! ― Hai cu tata şi te culcă. căscînd cu poftă. şi aşteptă să-i treacă nodul din gît. ca să o poată înghiţi. "Lua-l-ar dracu de somn!" blestemă Dănuţ în gînd pe Molohul dupăamiezelor copilăreşti... ... şi porni spre uşă...

Monica? ― Da. Profira! Şi vrei să am încredere în tine ― De ce. absorbită şi atentă ca şi cum ar fi învăţat o poezie pe de rost. ― La ce. un creion şi o bucăţică de hîrtie! gesticulă Olguţa cu degetul arătător. se rugă ea. Punctul de fruntarie era uşa închisă. ― Bun! Ieşi hotărîtă. ― Să ştii că te-aştept în odaie. Adă-mi chiar acuma un foarfece.. şi medită preocupat. ― Şi tu. hai-hai. Ascultă bine. cu capul plecat în farfurie. Îţi mulţumesc. numai patru caise mai am. strîngîndu-şi obrajii cu pumnii. ― Şi ce-a spus mama? ― A spus să caut la dumneaei în odaie. păturindu-şi şervetul şi scuturîndu-şi fărâmăturile de pe rochiţă. Olguţa. duduie? căută să se dumirească femeia. apăsat ― scoţînd limba la fiecare cotitură de literă. scuturînd un şervet. Olguţa.. tante Alice. Faţa dinspre odaia lui Dănuţ era împodobită în partea de sus cu o . Olguţa îşi sprijini bărbia de marginea mesei. ― Amarnic diavol! exclamă admirativ Profira. ― Profira. ― Nu te priveşte! Aşa vreau eu! În aşteptarea Profirei. Olguţa! Să nu cumva să te prind peafară! ― Dacă spun că vin! ― Bine-bine! Rămînînd singură. îşi lăţi coatele.. Olguţa zîmbi.. ― Aşaa! Bun!. mulţumesc! răspunse Monica. trudea mîncînd caise.. se uită lung la Profira. Profira îşi întoarse faţa turtită de pansea albă spre Olguţa. cu foarfece de parcă despicat în mînă. Aplecîndu-se asupra mesei. muşcînd dintr-o caisă. în care atîrnau pălării de pai. uite. funde de mătasă. ― Ai adus? ― Am adus. isprăveşte. Odaia lui Dănuţ se învecina primejdios cu odaia fetiţelor. cu cheia în broasca din partea cealaltă.. începu să scrie pe hîrtia elegantă.. ― Ba chiar aşa! ― Vai. întovărăşind substantivele cu cîte o ciocăneală în masă. Încredinţîndu-se că nu se-ntorcea nimeni în sofragerie. şi eu am căutat şi am adus. Aşteptă. Faţa dinspre odaia fetiţelor purta un cuier.― Ai isprăvit. o reţea cu mingi multicolore şi două paltonaşe pepita. luată de Profira din cutia de scrisori ― mare. cu ochii înneguraţi de Salomee. ― Nu cumva i-ai cerut mamei ce ţi-am spus? se alarmă deodată Olguţa... duduie? Iaca am adus. un cerc tricolor. lătăreţ. ― Haidem să-ţi arăt odaia voastră. Olguţa trase cu urechea. ― Vin îndată....

Doamna Deleanu reconstruise chipiul. Şi dacă vrei să te baţi. Pe atunci era la modă războiul ruso-japonez (1). două săbii de tinichea cu tecile pistruite de rugină şi scofîlcite de duelurile cu Olguţa. e imposibil"... chipiul amiralului rus subt pumnul lui Dănuţ se destupase. îmbrăcat în uniformă de amiral japonez. cu şuier bîlbîit şi gust acrişor. spunea Olguţa. alcătuită astfel: o puşcă Eureka ― culcată pe ţinta ei de carton alb cu cercuri roşii în jurul centrului albastru ― în tovărăşia beţişoarelor isprăvite cu un tampon de gumă lipicioasă. alta de amiral rus.panoplie de postav de biliard. (1) Războiul ruso-japonez a avut loc în anii 1904―1905 şi s-a sfîrşit cu victoria japonezilor. despărţite de o sabie atîrnată vertical ca o coloană vertebrală a războiului. Dănuţ pe japonezi. ― Nu-i adevărat! ― Să spuie papa. decoraţia ― o fundă de la o jartieră de-a doamnei Deleanu ― cusută nemuritor de Profira pe pieptul amiralului japonez. domnul Deleanu citise . ― Da tu nu eşti Potemkin? o sfidase Dănuţ.. erau răstignite două uniforme: una de amiral japonez.. încrucişate în X şi o şuierătoare prinsă cu un şnur roşu. Olguţa îşi avansase chipiul la gradul de pesteamiral şi inaugurase evenimentul destupînd la rîndul ei ― ceva mai calm şi mai metodic decît Dănuţ ― chipiul amiralului japonez. cu gumă arabică şi cususe trainic fundul cu sfoară. aşa-s japonezii. iacătă jurnalele. nu cu ruşii. ― Eu? Nici n-am fost. iar Dănuţ îl avansase generos la gradul de peste-peste-amiral: "ceea ce. încheiase Olguţa cu fruntea sus. poreclită Kami-Mura. Şi-n afară de asta. Olguţa proteguia pe ruşi. să te baţi cu mine. cu şapcă şi fără pantaloni. La masa dată în cinstea ambilor amirali. Olguţa! Ce să-ţi fac! Ruşii au mîncat bătaie. De aceea. ― Dă. nu eu. ― Cum? ― Fetele nu fac armată. Toţi au gălbenare! ţipase Olguţa pentru urechile întregii Japonii. ― Minţi! ― Mint? Atunci de ce-s galbeni? ― Cum de ce? Fiindcă-s galbeni. În schimb. da-s nişte fricoşi. fusese smulsă cu stofă cu tot şi era păstrată prudent în buzunarul amiralului rămas decorat cu "steaua căptuşelii". ― Ruşii. Mai jos de panoplie. ― Să-ţi spun eu: is galbeni de frică. nici nu puteam să fiu. Olguţa lipise la loc arhipelagul de carton. Eu îs fată. Iată şi epilogul războiului ruso-japonez în casa Deleanu: ― Acuma ce mai spui? Ai mîncat bătaie! o anunţase Dănuţ pe Olguţa.. să spuie papa. japonezii tăi au avut noroc. împodobind totodată chipiul cu ciudate ţesături de aur. botezată Potemkin..

Ocoleşte-o pe Olguţa. În ce hal fără de hal Ţi-e chipiul. Ura! Ura! S-au luptat cît s-au luptat ― Umplînd casa de clemstre ― Prin salon. sufragerie Şi prin locuri mai sihastre. Cu toată cenzura mamii. nici vasal. Şi că deci nu poate fi Biruită. Dar Olguţa a pretins Că e fată. Vezi proverbul cu căruţa! Buturuga nu-i la ruşi. Envoi II Japonezi stăpînitori . nu băiat. Envoi (1)I Kami-Mura legendar. Kami-Mura a învins. Fiindcă n-a fost niciodată Autentic amiral. Dar chipiul e-ntr-un hal Supra-supranatural. Şi Dănuţ a cîştigat.următorul comunicat: Potemkin şi Kami-Mura Au pornit dîrji la răzbel Foc şi pară şi oţel. Potemkin! Dar e peste-amiral Kami-Mura-i mai puţin! Peste-peste-amiral Kami-Mura-i avansat. Au mai stat ei şi la colţ ― Aveau şi părinţi duşmanii! Ripostând: colţ pentru colţ.

în care pat vrei să dormi? . încît molozul se prăbuşi pe umeri... sus. Monica. Dănuţ amuţi.. ― Ce bine miroase. Dănuţ trînti uşa cu atîta putere. tanle Alice! Cuprinzînd-o în braţe. ― Vezi tu ceva acolo? ― Da.. ― Lasă-lasă! dădu el din cap. v-oi arăta eu vouă! clătină el pumnii spre uşa fetiţelor. cu vietăţi de celuloid găunos. pac!.. Îţi place? Mîna Monicăi îi strînse mîna mai tare. ― Uite.. Eii!. Pac! pocni săgeata. cumpărată de la "Magasin univeisei" din Bucureşti de moşu Puiu: un singur vas.). ― De asta învăţ eu. da ce-i scandalul acesta? Ce faci acolo Dănuţ? Nu dormi?? îl întîmpină. 1 Dedicaţie (fr.. Pac!. foiţe de hîrtie ceruită drept vîntrele. ― Acum să-mi spui.. Se scutură.... Dănuţ o desprinse. Odăiţa lui Dănuţ avea şi flota! Flota de lighean lucrată de moş Gheorghe din coji mari de nucă: chibrituri drept catarg. rămînînd lipită de uşă.. o înarmă cu săgeata gumată şi trase. coşuri şi marinari de tinichea. ― Ai adormit? Dănuţ izbi cu pumnul în pernă şi se întinse pe rug... Dînd cu ochii de ultima cunună de premiant întîi.. pac!. clătinîndu-şi buclele castanii.. Pe uşă rămase un monoclu aburit.. Şi flota de iaz. tante Alice! Zărise deasupra şifonierei o tablă de-argint acoperită cu sulfină. ― Ei. buzele lui Dănuţ drept vînt şi ale Olguţei drept ciclon. îmbrîncind-o cu piciorul. paralizaţi pe punte. glasul doamnei Deleanu. cu elice.. Chipiul peste-amiralului rus tresări rămînînd cu o gropiţă întunecată în fund. Asta e odaia voastră. Culese cununa. cu mişcarea biblică a lui Samson.Pe îndepărtata mare. ca să mă persecute! Lasă.. tunuri... măturînd foile desprinse subt dulap. ca o fişă de telefon. steag.. şi atîrnă restul gloriei în cuierul ei. o smulse din cui şi o trînti pe jos. Desprinzînd puşca de pe ţintă. atîrnată deasupra patului. Merci... La ce bun? Toţi veţi pieri În curînd de gălbenare.. Flota de băltoace: corăbioare debile încărcate ca arca lui Noe. doamna Deleanu o ridică sus. lung şi gros cît o franzelă. În vîrful picioarelor îşi atîrnă puşca la loc. de dincolo de uşă..

.. o împăcă ea dezmierdîndu-i părul. tante Alice. Ce cruciuliţă frumoasă! Alături de cheiţa nichelată atîrna o cruce de aramă pe care ardea relieful unei chinuite răstigniri. privind în pămînt. ia-o! o rugă fetiţa. puişor! E o amintire de la părinţii tăi. o dezmierdă doamna Deleanu. ― Oare Olguţa de ce nu mai vine? Ia du-te şi vezi tu... în preajma energiei lacrimilor.. şi pînă să deschidă geamandanul dibui mult în jurul broaştei. e bine aşa. n-ai găsit o păpuşă în geamandan? ― Ba da! zîmbi doamna Deleanu. scoţîndu-şi lănţucul. alege-ţi-l tu pe care-l vrei. ― N-o găsesc. ― Ş-acuma.. cu capul ridicat. Monica? ― .. hai să desfacem bagajul. cu obrajii încinşi. Aşa o am pe Olguţa mai aproape de urechea mea! zîmbi doamna Deleanu... cu cheiţa nichelată. capătul lănţucului de argint din jurul gîtului.Îţi mulţumesc. tante Alice? ― Foarte mult. ― O iubeşti aşa de mult pe tante Alice? ― Da... Da astfel de lucruri nu se dau.. Monica?.. Uşa ietacului ei şi uşa odăii fetiţelor... Monica. tante Alice! stărui ea. atunci ţi-l aleg eu pe cel dinspre fereastră. Eu ţio păstrez numai... ― Nu-nu. .... Uite: rafturile de sus sînt ale tale. scos de pe piept.. ― . Şi cu de-a sila strecură lănţucul în mîna doamnei Deleanu. cu sprîncenele ridicate. că vine ea singură.. ― Lasă. ― Ştiu! şopti Monica. Dacă vrei să-l atîrni în părete. ― Bine..― Olguţa pe care şi l-a ales. tante Alice? ― Las-o pe Olguţa.... se cutremură Monica. ― Ţie pot să ţi-o dau.... tante Alice! îi oferi Monica. ― Lucrurile ţi le-am aşezat în şifonieră. Am culcat-o.. ― Îţi place. îi răspunse cu linişte şi gravitate Monica.. Tante Alice. tante Alice! intră alarmată Monica.Te rog. Pe cel dinspre fereastră. ― Şi tante Alice te iubeşte pe tine mult de tot. erau despărţite de tăcerea unui vast antret. tante Alice. sau pe cel dinspre uşă? ― Mi-i totuna.. Unde-i cheia? ― Poftim. de subt pieptarul rochiţei. ― Ce-i. ― Da asta ce-i. aşezate faţă-n faţă. mi-a dat-o bunica.. îţi dau eu o altă ramă.. O ai de la mama? ― Nu ştiu.. ― Tante Alice... Doamna Deleanu clipi.. Monica! Ţi-am pus pe măsuţa de noapte portretul bunicei.. uite.. Vreau eu să ţi-o dau.. Trebuie să fie la moş Gheorghe! Uite. ca pe Olguţa şi Dănuţ..

iar ai făcut o poznă! ― Spune drept. Olguţa? o întrebă doamna Deleanu. luă în braţe un pătuţ în care dormeau două păpuşi cu pălăriile în cap. cambrîndu-şi degetul cel mare de la picior. ― Nu spun?! Am fost la moş Gheorghe! ― Olguţa. Monica!. rochiţa Monicăi descoperi un trup de băieţel mlădiu.. plecînd bărbia... culcă-te odată!.. tante Alice? nu-şi crezu ochilor Monica. ― Sigur. Olguţa. nu umbla cu fleacuri! Aşa se răspunde? ― .. prin spărtura mereu lărgită de înflorirea lui roză şi ghiduşă. ― Văd şi mă bucur. Dănuţ deschise turbinca lui Ivan. tante Alice! Pot singură. privindu-i deodată ochii cu luare-aminte. Monica? ― Nu merci. La revedere. Olguţa! ― Am făcut ce trebuia să fac! vorbi Olguţa sacadat. aşa se intră într-o casă de oameni?.. ― Foarfecele!!. cu o gheată în mînă.. Ia hai şi te dezbracă mai bine. ― Şi ea are la fel! Clanţa descărcă un foc de puşcă...Şi din penumbra raftului. mărturisirea începută în gînd. ― Da` Olguţa? se opri fetiţa cu braţele întinse.. Olguţa! Hai scoate-l! ― Să-ţi ajut. Monica. ― Olguţa.. sărind de pe pat jos. Răpegior. Începu să-şi contemple poziţia de scrimă în oglindă... cu piept naiv. uşa pocni şi bufni la loc. care dormeau de un an. în pat. simţind fericirea vinovaţilor care-şi găsesc din senin un complice la răspundere. Alunecînd. după ce-au săvîrşit singuri fapta. mi s-a rupt ciorapul! se bucură Olguţa. Cine ţi l-a dat? ― Chiar mata!. Monica îşi deschise nasturii rochiţei... ― Mamă. se acoperi din nou.. ce bine-i în pantaloni! se făli Olguţa. Lasă ciorapul în pace. ― Drac împeliţat.Foarfecele l-am pus la loc. ― Ce-i? Ce-i? Olguţa se aruncase de sus. prin vorbe.. ― Bine.. Uite şi o şifonieră cu rochii pentru păpuşile tale. legănîndu-se molatec în tresăltările arcurilor scîrţîitoare. Închizînd ochii... răpegior. vină-ţi în fire!.. Şi cu botinele murdare în pat! Vai! Vai! Vai! ― Nu mai pot! ― Unde-ai fost? ― La moş Gheorghe. ― Eu mă duc.. ― Şi ce-ai mai făcut. Simţind privirea doamnei Deleanu.. ― Mie. Monica. . Sigur! mata mi l-ai dat! se ilumină Olguţa. sfidînd... cu mîna stîngă. ― Eu!! Olguţa. ― Mamă.. Ciorapii Olguţei zburară violent.. Cu braţele aduse la spate pe deasupra grumazilor... Dezbracă-te. de Olguţa. încheie Olguţa. repezită îndărăt..

― Monica. ― Nici eu. La picioarele tronului se-nşiră mii de turbane aplecate pînă la pămînt. Colţii sînt împrumutaţi de la un strigoi!.. vine Dănuţ... stau drepţi ş-aşteaptă cu mîna pe securi..... ― Auzi Monica? ― Ce s-aud? ― Mă bat la tălpi.. De-a dreapta şi de-a stînga.. şi! Parcă tu dormi! ― Eu încerc! se scuză Monica. flutură mari evantalii colorate... cu părul des şi creţ ca icrele negre.. ― Ei. Parcă ne ştie cineva! Mama doarme..... ― Tu dormi.... Monica muşcă dintr-o caisă. Răsare un armăsar care tresaltă şi rînjeşte... Numai doi harapi goi... Sultanul face un semn. Sultanul ridică un deget..... N-are pe nimeni s-o apere decît pe fratele ei Dănuţ. Începu să colinde cu privirea plafonul alb. El le ia pe şea şi porneşte. bătîndu-şi tălpile goale cu palmele.. ucide pe sultan şi pe harapi ― turbanele fug ― şi scapă de la moarte pe Olguţa şi pe Monica. ce facem? ― Nu dormim?! ― De ce să dormim? ― Aşa vrea tante Alice.Sultanul stă pe un tron de aur. O sută de mii de harapnice s-abat asupra calului. ― De ce? ― Ştiu eu!. Toţi se închină sultanului.. . Olguţa dă din picioare şi se strîmbă la sultan. Sultanul Dănuţ era aşa de înspăimîntător. Dănuţ închise ochii cu mînie! .. Doi colţi lungi ies prin gură rînjind.. Harapii o înşfacă pe Olguţa. Olguţa îşi ridică picioarele în sus. Olguţa căscă a pustiu. ― Nu mai încerca.. Şi-ntr-adevăr.. negri şi buzaţi.. Nimeni nu vorbeşte... Olguţa e spoliată. în fruntea unei oşti.. Harapii înnoadă cozile Monicăi de coada armăsarului.Dănuţ e paşă sau sultan: n-are a face! Capul e înfăşurat într-un turban de subt care răsar două musteţi ca două iatagane şi o păreche de ochi fioroşi... Aşa! Bine!. două arăpoaice cu dinţii ca frişca pe crema de cafea.. Monica? ― Nu. În fundul turbincei lui Ivan era somnul. ― Monica? ― Ce? ― Nimic.. şi porneşte. ca Mihai Viteazul. Olguţa şi Monica îngenunchează şi-i sărută mînile. Nu-i pasă! Lasă că-i arată el sultanul!.. Harapul ridica securea. încît Dănuţ deschise ochii şi se răsuci pe-o coastă. Fă şi tu aşa... Din odaia fetiţelor s-auzea glasul Olguţei..

.. ― Da. Da` nu-s bune la bătaie...... m-aş plimba pe plafon cu capul în jos. ― Spune. visă Monica. eu nu mai dorm! Sărind jos din pat. ― Nimic! răspunse iute Olguţa. cu intonaţia prezumată a lui Cristofor Columb în faţa Americei. meditînd..... Te-a bătut.. Nimica! El are cu mine.. ― Adevărat! consimţi Monica. ― Eu aş vrea să fiu mare. Monica. ― Şi eu. ca moş Gheorghe!. ― Eu nu spun! se revoltă Monica..Nu. peste rochiţa Monicăi.. tu ai vrea să fii muscă? ― Muscă? ― Da. ― Ce ai tu cu Dănuţ? ― Eu?. Îi plăceau bunicei.. Monica. ― Monica..numărînd zgrumţurii varufui. tu ai muşchi? ― Nu ştiu! ― Eu am! Uite: cînd strîng piciorul!. ― Ce-i? sări speriată. Te apucă de ele! ― De ce să mă bat? ― Nu poţi şti! ― Şi cu cine să mă bat? ― Cu Buftea.Nu ştiu! se încurcă Monica. azi-dimineaţă! ― Nu mă ţin!. închizînd portiţa sobei.. asta nu se face! ― M-a bătut? se răsti Olguţa întrebător. cred!. ― Ei.. inspectînd odaia. începu să ţupăie pe podele. ― Eu m-aş face vizitiu... ― Monica. Dacă nu-l apăra mama... Şi l-aş răsturna pe Buftea din trăsură. Ce-ai face tu dac-ai fi mare? ― .. ea mi le-mpletea.. nu aşa! dădu din cap Olguţa. ― Monica. muscă! Eu grozav aş vrea. Nu-i dau eu voie! Olguţa se ridică într-un cot. ― Monica! ţipă ea deodată. se grăbi Olguţa s-o ajungă. ― Da... am să-ţi spun un secret.. Se aşeză pe scaun. ― Mai întîi să te juri că nu spui. aşezîndu-se pe patul Monicăi... Ştii.. Monica. Vrei să-ţi arăt? ― Nu.. mişcînd piciorul în aer. ai dreptate! reveni Olguţa. ― Ascultă... . Olguţa oftă. de ce nu-ţi tai cozile? ― De ce să le tai?. Tăcură.. Olguţa?? ― Tu nu ştii?? ― Nu. îi arătam eu lui! ― Tu ştii să te baţi.. ― Eu ştiu foarte bine! ― Şi-ţi place? ― Sigur.

. ― Acum spune: amin! ― ...... ― Că n-am să spun la nimeni. ― Bine! Olguţa se ridică de pe pat. jură-te!... O duse de mînă pînă la gura sobei. Dar trebuie să juri. Monica zări privirea Olguţei.... Pe ce te juri? Făcînd ocolul odăii. repetă Monica în silă.. ― ...... bătînd tactul cu degetul arătător... repetă Monica... Te rog.. ― Stai! se încruntă Olguţa.. Spune încă o dată!. Ridică-te şi vino cu mine.ceea ce are să-mi spuie Olguţa... Începu să se plimbe prin odaie..şi dac-oi spune. aşa nu-i bine.. ochii Olguţei se opriră o clipă deasupra măsuţei de noapte.. se încăpăţînă Monica. încercă Olguţa să smulgă suprema făgăduială. indignată..îi dau voie Olguţei.... ― .. se aşeză pe marginea patului.... ― Nu! se îmblînzi Monica. vezi? Bravo!...ceea ce are să-mi spuie Olguţa.. ― . Olguţa? ― Spun! Aşteaptă.. Atunci jură-te pe păpuşa ta.. Ai isprăvit? ― Stai. ― .să-mi moară păpuşa. Monica! ― Bine.. spui? ― .să spargă capul păpuşei mele Monica.îi dau voie Olguţei. Începu ea repede. ― Nu! Asta nu! se apără Olguţa. ― Am făcut.să spargă capul păpuşei mele Monica. ridicînd din umeri..― Nu te supăra! Te cred. Şi dac-oi spune. mă jur. ― Mă jur pe păpuşa mea Monica.. ― Ei. Da` de ce nu mă crezi? ― Atunci te rog.. Într-un tîrziu.. Monica: fă-mi mie plăcere! Haide. ― Da n-ai să spui?. formulă Olguţa mai departe. ― . Mai spune după mine!. repetă Monica dînd din cap.Amin. ― Te-ai supărat. Hai să-ţi spun. oftă Monica.că n-am să spun la nimeni. ― .. ― . ocolind-o pe Monica.. eu nu spun... Şi dac-oi spune..să-mi moară păpuşa. ― Nu te juri?! ― Nu.. acum să-ţi spun secretul! Tăcu zîmbind.şi dac-oi spune. .. ― Fă-ţi cruce... Monica? o dezmierdă Olguţa.. ― Te juri? ― Nu mă jur.... ― . ― Pe portretul bunicei? întrebă ea cu ochii mari. ― . ― . ― Ei... ― Spui..

Bătuse jumătatea lui cinci. Copiii. evaziv. însoţit de mîna doamnei Deleanu pînă la cerul copt de soare. ― Nu te-a lăsat să dormi.. cu întortocheate crizanteme portocalii. ― Să-l scol?. Pleoapele lui pe care le privea cu ochii închişi.. dojenite de un "ţţ" bine cunoscut lui Dănuţ. mamă dragă! mărturisi Olguţa. între frunzele mărului domnesc de la geam. înainte de-a fi băgat de samă. îi dădu voie Olguţa. scuturate din lumină..― Vai! Olguţa! ― Deschide şi uită-te.. o porecliseră.... Mai bine spune drept de ce n-ai dormit? ― Eu n-am insomnii! El are insomnii! aruncă Olguţa noul cuvînt în uşa lui Dănuţ. Umblă încet! Profira păşea desculţă ca şi cînd ar fi avut cizme: podelele duduiau. Să nu cumva să spui.... ― Dacă-i cald. răsucind linguriţa în dulceaţă. care dormea dus.. "Sfînta lui Sfîntul Ilie".. fiindcă nu intra aţa în urechile acului. Somnul. intrînd pe uşă urmată de Profira. nesocotind porunca de tăcere. mai demult. vorbi pendula din părete.. ― Ce? Poate nu-ţi place!. tic-tac. Storul cu resort nu ţîşni cum avea obicei cînd îl smuncea Dănuţ. împodobeau haina de mătasă cenuşie a somnului abia isprăvit. plecă ochii la pămînt... bang. Uşa se deschise blînd.. tic-tac. şovăi doamna Deleanu.. Dănuţ îşi stăpîni un zîmbet de superioritate.. ― Mata ai insomnii? ― Ce-i asta "insomnii"..... sau cînd un musafir fără creştere mînca brînza cu cuţitul. Monica? ― Nu poţi să dormi pe-aşa călduri! hotărî Olguţa. ― Doarme. Monica se înroşi. c-un gest larg.. ca şi boala îl făceau pe Dănuţ invulnerabil şi răsfăţat de părinţi. cumpănind primejduirea somnului de noapte cu binefacerile somnului de după masă. Monica! gesticulă Olguţa c-un deget spadasin. Doamna Deleanu făcea .ţţ" (încreţind nasul şi scuturînd capul cu o mişcare vioaie) cînd era enervată din pricini mărunte ori din pricini mai grave şi trebuia să se stăpînească. cu capete de hîrtie albă.. sau fiindcă lampa fila de mult. şedeau două gavanoase de dulceaţă. îndreptăţindu-se cu braţele aruncate în sus. De pildă. ― Ăsta era secretul?! În umbra răcoroasă a sobei. ghetele scîrţîiră. ― Tic-tac. Fiindcă umblau în vîrfuri.. fără zgomot de clanţă. ― Asta nu-i pentru tine. De aceea lui Dănuţ îi plăcea să fie bolnav şi să ţie ochii închişi . care aducea pe tabla chiseaua cu dulceaţă de trandafir.. mamă? suspectă Olguţa cuvîntul şi politeţa formulei şi zîmbetul însoţitor. se urcă lin. ― Aţi dormit bine? le-ntrebă doamna Deleanu..

.. ― Gata! răsuflă ea. Genele lui Dănuţ tremurau. somnorosule! îl îmbie doamna Deleanu.. Olguţa. păstrînd o clipă în palmele ei capul pieptănat corect. ― Poate i-a luat Profira să-i cîrpească! ― Am să-i arăt eu ei. Doamna Deleanu cuprinse cu braţul capul lui Dănuţ. Bluza de mătasă înflori cu roş de mac neastîmpărul văratec al Olguţei. îţi vin? o îndemnă întrebător Monica.. în cuierul uşii. Ha-ha!. Cum?.. ca pe o enormă boabă de cafea Ceylon prăjită din cale-afară.. Eu nu-s copil!. Nu-i dau voie să umble în lucrurile mele!. curată la faţă. Ciorapii zvîrliţi de Olguţa atîrnau peste pălării. ascuns în trupul cald şi fericit ca într-un pod în care atîrnă lenea strugurilor copţi.. Monica îi strînse părul la tîmple cu şuviţele alipite... ― Eşti gata.. ridicată-n vîrfuri. aici-s"! ţipă gîndul lui Dănuţ. ― Ia uită-te! E bine? ― De ce nu te piepteni în oglindă. căutînd. Olguţa? ― Îndată... Merci... Monica îşi încheia la spate nasturii rochiţei de doliu. Cu-cu. să nu curgă! Linguriţa plină.. Privindu-se-n oglindă peste umăr. ţupăind. Ia repede. Îşi pălmui părul cu amîndouă mîinile în dreapta şi-n stînga unei cărări alese pe nevăzute.. culegîndu-i buclele de pe frunte.. ajutîndu-i ca unui convalescent neîntremat să bea apă din pahar.. ― Deschide gura mare!.. da nu-s! se înfurie Olguţa trîntind perna. ― Nu i-ai pus pe scaun? ― I-am pus...... Isprăvind.. ― Nu vreau nimic! Nu primesc!. Vezi.. ― Îţi dau eu o păreche de ciorapi. ― Hai scoală. îl ridică. intră dulce în gura căscată şi ieşi anevoie dintre buzele închise asupră-i.Se uită la mine..... Monica! I-am găsit. Uite-i. ― Stai. începu să clipească. Olguţa? o întrebă Monica îndreptîndu-i cărarea. Doamna Deleanu se aşeză oftînd pe marginea patului. Hai. leneşule!... nu mi-ai văzut ciorapii? întrebă Olguţa. Eu nu mă mişc din pat pînă ce numi dă ciorapii mei!... deschizînd ochii de-a binelea. nu ţi-ai pus ciorapii. şi sub pernă.. Olguţa se privi în . ― Monica. Îşi încheie grabnic centura de lac.după ce se deştepta. Dănuţ se întinse şi căscă sincer. bombăni Olguţa trîntindu-se din nou pe pat. despărţitoare la mijloc. scoasă din fire. încîntată c-a întrecut-o pe Monica. Olguţa se plecase docil subt mînile Monicăi. Dănuţ primea calm răsplata somnului.. între bluză şi-ntre rochiţa ecossaise. aşezîndu-i coirapii la căpătîi. ". Prezenţa ei parfumă altfel căldura venită din livadă. adusă plutitor deasupra paharului cu apă care o oglindea.

Olguta.. să ştii că azi are să se-ntîmple ceva! ― Nu ştiu! ridică din umeri Monica. Monica o urmă cu tartinele în mînă. Trecură pe lîngă Dănuţ. Dănuţ era aici. ― Tu eşti mai înaltă!. ― Ce pot eu? ― Tu trebuie să ţii cu mine. ― Ascultă.oglindă. Fiecare bucurie avea pentru Dănuţ. pironită de un gînd.. coborî treptele.. Sîmbătă era ajunul ei. încetini pasul... "Ştie!" gîndi Olguţa văzîndu-l pe Dănuţ aşezat pe scări.. Dănuţ întoarse capul într-altă parte. da ce are să se-ntîmple? ― Ceva! se încruntă enigmatic Olguţa.. şi se aşeză pe treptele pridvorului calde de soare. ― Şi ce pot să fac eu? ― Ba poţi! ― Eu?! ― Sigur! apăsă Olguţa. Da eu îs mai voinică! se consolă Olguţa. mi-ai făgăduit? ― Da. Zmeul era acolo. Dănuţ străbătu casa în goană. ― Bine. rugă pe Monica să-i ţie restul şi. o sîmbătă şi o duminică.. oftă Monica. De duminică parcă se temea.. cu mînile slobode. ― Îţi spun eu! o asigură Olguţa. gata să fugă. Dar pe cînd bucuria duminicii era întotdeauna întristată de apropierea treptată a celei mai urîte zile din săptămînă ― luni. Dănuţ se bucura că are să se joace. nemaiîndrăznind să muşte din a ei. Muşcă o îmbucătură bună din tartina cu unt. Olguţa. bombîndu-şi pieptul în oglindă. Şi aştepta. atingîndu-l cu umbrele lor. în timpul şcolii. ― Ia să vedem care din noi e mai înaltă? ― Ce bine-ţi stă cu bluză roşie! Eşti frumoasă. lăţindu-şi umerii. papa? .. Olguţa! ― Lasă-le-aşa! Haidem! În faţa uşii se răsuci pe loc. zi neagră în calendar după ziua roşie ― bucuria sîmbetei era ocrotită de apropierea unei duminici care-o despărţea de luni. Îi erau mînile flămînde: de cînd aşteptau ele sfoara zmeului! Totuşi. ― Sigur. Înainte de a se juca. privind-o în ochi. potrivindu-şi cu degetul elasticul pălăriei pe subt bărbie.. întocmai ca şi săptămîna. Monica.. "Laş!" murmură Olguţa pentru sine cuvîntul laş curînd învăţat într-o poezie patriotică şi tălmăcit de tatăl ei. după ce trînti uşa antretului din faţă. ― Ce-nseamnă asta "laş". ― De ce? ― Fiindcă tu eşti prietena mea. ― Atunci.. Duminica. era vacanţa cea mare a săptămînii. Dănuţ ajunsese să preţuiască mai mult sîmbăta de cît duminica. ― Ridică-ţi şosetele..

Bine. Şi în sfîrşit se lămurise Olguţa că un copil nu poate să fie laş decît între copii.. Doamna Deleanu îl luă de după gît înspre casă. tăiat ca şi sfoara zmeului. Subt cerul fără Dumnezeu şi fără zmeu... ― Duduie Olguţă! Duduie Olguţă! dădu alarma în livadă un glas ascuţit. Pe măsura ce sendepărta de locul zmeului. Uite. ― . dar că acolo nu trebuie să fie. Dănuţ îşi ducea tot mai des mînile la ochi... duduie! dădu ea cu spaimă din cap. Dănuţ? De ce stai aşa? ― A! Ăsta era foarfecele Olgutei! Pe doamna Deleanu anumite lacrimi o întristau adînc.. de stejar. Dănuţ. papa. n-auzi? Doamna Deleanu coborî scările. De data aceasta.. ― Te-ai lovit. Hai şi mănîncă ceva. cu mînile pe sîni. Dănuţ ceti biletul înfipt în sfoara care atîrna. ― Spune că vin. A poruncit . Buftea! Olguţa Deleanu" Sufletul lui Dănuţ căzu. Aici-s! înfruntă ea începutul începutului. vă pofteşte coniţa în casă. tăiată. dacă cineva îţi dă o palmă şi tu nui răspunzi eşti laş! ― Va să zică eu eram laşă. ceva: a! nu sauzea zbîrnîitoarea zmeului. n-avem ce căuta aici... ― Ai fi fost obraznică. ca de pragul unei temniţe. îi strigă din capul scărilor doamna Deleanu. papa? ― De ce? ― . cînd îmi trăgea mama cu papucul unde ştii tu? îi replicase Olguţa privindu-l pe subt sprîncene. ― Asta-i altceva! începuse să rîdă domnul Deleanu. Abia atunci îşi dădu seama că lipsea ceva.. Răutatea Olguţei o revoltă.. ― Aha! se pregăti Olguţa. ― Duduie Olguţă. şi s-ar fi supărat şi papa! ― N-am înţeles. Mai spune-o dată. Se aşeză ostenit de durere la rădăcinile stejarului. ― Mai lasă zmeul. orb şi zguduit de suspine. ― Nu se poate.. Un început de nelinişte îl cuprinse pe Dănuţ după ce trecură fetiţele... Se împiedecă de scară. Lacrimele de acum ale lui Dănuţ erau dintr-a-celea.... începu Anica gîfîind de alergătură.. turbinca lui Ivan era plină de lacrimi. N-ai tu încredere în mama? Dănuţ aştepta un miracol.. Cu inima în hopuri se repezi înspre stejar. ― Haidem. ― Hai cu mama. Monica.. papa. "Asta pentru palmele de la gară.. ― Dănuţ. Dănuţ!..Şi dacă aş fi dat şi eu? îndrăznise Olguţa cu oarecare codeală şi fără convingere.― Cum să-ţi spun eu ţie?.

Olguţa urcă singură treptele pridvorului. interveni domnul Deleanu. ― Atunci să taci din gură. înainte. ― Alice. Ţţ!. las-o şi pe ea să se apere! ― N-are nevoie! Are destui avocaţi! ― . în care fierbea judecătoreşte mînia mamei lui. încît nici pe copii nu-i putea judeca. picior peste picior. de umbră şi de soare al viţei. duduie Olguţa! se milogi Anica.. Domnul Deleanu. Descoperindu-l pe Dănuţ îndărătul baricadei se încruntă scuturîndu-şi pletele. cum îi spunea el uneori.. adresîndu-se Olguţei. ştie ea ce-o aşteaptă! vorbi uscat doamna Deleanu. şi să stai cuviincios. Monica după ea... ― Pfuu! Doamna Deleanu dojeni din ochi pe părintele vinovatei şi.. orgolios de Olguţa.. gîndindu-se cu nerăbdare şi curiozitate la pledoaria Olguţei.. judec-o! ― Nu! se apără el.. ― Am venit. Cu inima grea ca o lacată de biserică pustie. ― Iaca mă duc!. asupra acestui substantiv abstract. coborîndu-i cu deznădejde.. o va chema la el să-i întregească mulţumirea fără chip şi fără glas. privea în sus.. ― Ştiu de ce m-aţi chemat. ― Crezi?! ― Sînt sigură. Domnul Deleanu era avocat într-atîta. ― Poftim. îşi îndeplini Anica însărcinarea cu glas scăzut şi ochi cît mai de căprioară. Olguţa aşteptă pînă ce pierdu din ochi tulpanul roş al Anicăi. Du-te şi spune că vin! comandă Olguţa. Spune ce ai de spus? reîncepu doamna Deleanu. ― Olguţa. la adăpostul plin de cîntece.coniţa să veniţi îndată. ca o mucenică..Dar trebuie să aibă şi un judecător! stărui cu înţeles ştiut domnul Deleanu. încrucişîndu-şi braţele. ridică umerii cu revoltă.. ― Ba te poftesc să stai.. Ţigareta de chilimbar cu ţigara neîncepută pîndea de pe masă clipa cînd.. eu mă duc... mai ales pe Olguţa. răsturnat în fotoliu. ― Ştiu. Tribunalul vindictei părinteşti îşi inaugura şedinţele în pridvor. ― Dacă-i aşa. eu. ― Acuma haidem! Olguţa păşea. că de nu ― Anica plecă ruşinată ochii în pămînt ― să vă aduc pe sus! ― Să pofteşti!. ― A spus duduia că vine îndată. ca un erou. nu mă scoate din sărite! . ― O aştept. Eu am dreptate. ― Eu tac. Dănuţ şedea în picioare îndărătul fotoliului de pai împletit. ― Văd.. Da să veniţi. Ştii..

arătîndu-i cerul. ― Te muţi?! ― Mă mut. ― . ― Asta nu. Olguţa se încruntă.. ― Minţi! se revoltă Dănuţ.. ― Vedeţi? triumfă Olguţa. Rostogoli un colac de fum aromat spre Olguţa. strănutînd. spune tu ce ţi-a făcut? ― Eu am iertat-o! îngînă posomorît şi răguşit Dănuţ. la gară. ― De ce m-ai făcut "Buftea"? ― Fiindcă eşti. sări Olguţa. Buftea! ― Să-mi dea zmeul. Ai să te duci la tine în odaie ― unde ai să stai toată ziua ― şi ai să scrii de sută de ori "Eu am dreptate" şi de două sute de ori "Eu n-am dreptate".. Iertare nu primesc. şi imediat! ― Dacă-i aşa.cînd te roagă tata.. ― . ― Olguţa. mă rog? ― La moş Gheorghe.. dînd răgaz propoziţiei să capete o valoare neatîrnată.....― Eu tac. El nu mă persecută fiindcă am dreptate şi fiindcă nu-s băiat. Olguţa intră în casă. Domnul Deleanu făcu o pauză savantă. cu capul sus. Eu!? sui glasul Olguţei treptele eşafodului. ― Sigur! Toţi pe mine! ― Olguţa! ― Eu am dreptate! ― Foarte bine. Aşa-i.. ― Şi unde. Eu am dreptate. Olguţa pierduse procesul cu brio. Mîne dimineaţă să vii să-mi spui faţă de Dănuţ cine are dreptate ― dacă vrei să-ţi mai dau voie să te joci şi să capeţi bomboane. ― Eu?! ― Tu. Lasă-mă pe mine.. Monica? ― Asta-i adevărat.. eu mă mut. trebuie s-o asculţi pe mama. mamă! scînci Dănuţ.. Dănuţ! îl acoperi doamna Deleanu. ― Am ascultat destul.. Am văzut şi eu. ― Să stau pînă mîne dimineaţă în odaie!.. . împlîntînd pe ultima roşul răzvrătirii. Domnul Deleanu aprinse ţigara. ― Ba tu minţi! ― Nu-i adevărat! ― Ba da! ― Tu m-ai insultat! ― Şi tu m-ai lovit! zvîcni Olguţa.. ― Da! Tu. El m-a lovit întîi. ― Ia-l! zîmbi Olguţa mefistofelic. gata să-şi ia revanşa.Dănut.

Alice.― Aşa strici tu copiii! ― Alice.. Ietacul era gol. precipitat şi violent. Făcînduşi vînt.. ― Păcat că nu se mai poate! oftă nostalgic domnul Deleanu. abia stăpînind o lucire de tainică mîndrie. reluîndu-şi demnitatea. ― Au! Începu să-şi sugă. Spune drept. fără mînie. . ― . ale cărei oglinzi erau podelele ― şi se întoarse îndărăt. Şi se grăbi să dezmierde capul înfrîntului Dănuţ. dezmierdă fruntea impertinent bombată a capului culcat pe speteaza fotoliului.... corect.. Bătu cu degetul îndoit în uşa ietacului doamnei Deleanu. pornind spre uşă. ― Aşa e! oftă doamna Deleanu.. glacial. ― Bine face tante Alice. condei.. Se uită crunt la podele ― cu gîndul la Anica. Doamna Deleanu se ridică de pe fotoliu. fără şovăire. Din treacăt. Dănuţ. ― Pot să intru? Bătu din nou.. mai-mai s-o trîntească. fără enervare. îşi dădu drumul pe gheţuşul roşcat. scuturînd scrumul ţigării.. ― Te-ai lovit? sări degrabă doamna Deleanu. plină de mînie. sugătoare. călcînd apăsat pe covorul moale. cu mîna pe clanţa din afară... chiar acum scriu la "universel"... Acuma ia-o pe Monica de mînă şi jucaţi-vămpreună.Nu pot să intru? apostrofă ea clanţa piezişă. ― Ce-i? ― M-am împiedicat! gîfîi Olguţa. încheietura îndurerată. aprobă în şoaptă Monica. Se îndreptă spre uşa din faţă. ― Şi pe tine ar trebui să te pun la colţ! zîmbi ea blînd. de două ori. dacă Olguţa nu-i un drac. Se îndreptă spre salonaş. ― Am venit să. şi un transparent! mai născoci Olguţa. Buf. ― Aha! se dumeri Olguţa. cu noua suflare. Un picior îi lunecă pe podeaua bine ceruită. Îngeresc! zîmbi ei cu ochii Olguţei.. ― Lasă.. ― Nu! răspunse Olguţa. răsfirîndu-şi musteţile... închizînd uşa cu zgomot. Dănuţ luă cu acreală mînuţa timidă a suplinitoarei zmeului şi o smuci spre livadă... Uite. ― Ce vrei? ― Am venit să cer hîrtie. Olguţa ieşi din odaia ei. Dădu buzna în odaie.. peniţă. Bătu din nou cu pumnul în uşă. îţi cumpără mama un zmeu mai mare. cerneală. pocniră mînile ei în uşa salonaşului. gata să facă la fel.. începu domnul Deleanu.

văzînd-o că tot nu pleacă. ca pe o servietă. păstrînd peniţa "claps". ― Pentru ce. ― Şi-un transparent. ― Iar te ţii de drăcii. Ce-ţi place? Hai. o prefăcu în punguliţă. şi vezi să n-o scapi pe jos!. Fruntea Olguţei se-ncărcă.. doamna Deleanu servi de portar măriei-sale Pedepsita. dragu tatii? se interesă domnul Deleanu. ― Papa. Ce mai vrei. ― Hîrtie.. începu să caute cu mişcări de pianistă prin rafturile înguste. să-ţi dau coli. ― Ca să scriu de o sută de ori că am dreptate. ― Uf!.. Uite un condei frumos. ţinînd cu mîna foile cărţii cetită pînă la mijloc.. ― Haidem în birou. cu foile răscolite.. ― Atunci să nu scriu? ― Ba te poftesc!. se oferi galant domnul Deleanu. ― Şi-un transparent.― Pentru ce? o întrebă distrat doamna Deleanu. îndepărtînd şuviţele alunecate.aluminium"! Acum lasă-mă!. Olguţa? îşi ieşi din fire doamna Deleanu.şi o peniţă nouă. papa! Nu ştii? Punînd calamara pe masă.. ― Poftim încă una. Scoţînd o plumieră de lac japonez.... ― Poftim .. spune! ― "Aluminium". ― Lasă c-o iau eu. nu pot să deschid uşa! Trîntindu-şi cartea pe birou.. triumfă Olguţa. papa.. cîte vrei! ― Mamă. în palmă. ― Mai dă-mi una! pretinse Olguţa întinzînd mîna mai departe. Olguţa întinse mîna spre calamara de cristal.. îndoindu-şi ziarul.. ― Şi de două sute de ori că n-ai dreptate! adăugă doamna Deleanu.. Olguţa luă ziarul subt braţ. o umplu cu suflarea ei şi o pocni de frunte: Poc... m-a trimes mama să-mi dai coli. Olguţa. şi-l suflă spre viţa pridvorului. Olguţa culese cu solicitudine scrumul din capătul ţigării. Olguţa îşi trecu mîna pe frunte. ― Nu pot scrie cu "claps"! ― Te rog lasă-mă!. Asta-i "claps" îi explică doamna Deleanu... papa. N-am hîrtie! răspunse scurt doamna Deleanu. ― Merci. Ia-ţi şi calamara. cu o atitudine de picolo nemulţumit cu bacşişul căpătat. Doamna Deleanu deschise săltarul birouaşului de lemn de trandafir.. doamna Deleanu tresări.. Olguţa o culese din zbor.. Du-te imediat la tata şi spune-i să-ţi dea coli. întorcîndu-şi cartea pe dos. La zgomotul fetiţii. şi porni îndatoritoare . ― . ― M-a pedepsit. închizînd cutia cu hîrtia de scrisori.. O flacără bombată se desprinse dintr-un bujor roş.

. ― Cum vrei! ― Aşa vreau! ― Eşti supărat pe mine. Monica iuţi pasul după el. ― Bine. Olguţa. ― Nu. Olguţa!... ― De ce rîzi.. Adică. papa? îl iscodi Olguţa. la Monica. cu mîna Monicăi ferecată în pumnul lui. ― Uite. nu poţi avea şi tu. Dănuţ ştia că trebuie să se răzbune. Parcă începuse să-i mai treacă mînia. Biroul de stejar. lasă pe oamenii mari să ştie... Tu joacă-te!. Merci. ― Atunci hai să stăm pe iarbă.. Dănuţ? ― Nu-i treaba ta! "E supărat. papa! Dănuţ intră în livadă. cu condiţia s-o asculţi pe mama şi să n-o superi. dacă am dreptate! se apără Olguţa. Asta îl revoltă! ― De ce mergi aşa încet? Nu poţi să mergi mai repede? se stropşi el. asta din partea mamei.. papa. aşa cum îşi aduce-acasă un bărbat rnohorît soţia descoperită necredincioasă... dar nu ştia cum să înceapă. şi-nlăuntru plin de bunătăţi pentru... ― Ba să stai! ... Mergeau repede ca subt ameninţarea unei ploi torenţiale cînd n-ai umbrelă.. Dănuţ? ― De ce nu-mi răspunzi? ― Nu vrei să vorbeşti cu mine? ― Nu. ― Lasă. Monica îl urma privind pe sus... grăbind pasul. sfărîmînd în dinţi bomboana. Îi oferi cutia plină de verdele primăvăratec al bomboanelor de mintă. copii. ca şi sufletul domnului Deleanu. Îi întinse un cont întreg de hîrtie albă şi un transparent pătat de cerneală. ― Ştii ce? Hai să ne luăm la-ntrecere.după domnul Deleanu. ― Atunci mă duc.. ― M-am gîndit la ceva!. ― .. Cînd are mama dreptate.. du-te şi scrie ce-a spus mama. săracu! îl compătimi Monica. ― Unde mergem. ― Papa. era acoperit cu cărţi de drept. Dănuţ! ― Nu. ― Ştiu eu! ― Olguţa. ― Şi astea din partea mea ― serveşte-te. Zarea se răsturnase roşie ca un coş de cireşe pe cer şi pe obraji. tu eşti supărat pe mine? ― Nu! De ce? ― Atunci am avut dreptate.

În faţa ochilor şi-a mîinilor Monicăi. ― Da! bufni Dănuţ. Lasă cam să-i arăt eu! Blondă! apostrofă Dănuţ o caisă coaptă... ca şi cum expresul care le umpluse ar fi . Du-te-acasă şi spune că te-am bătut. Lasă. În loc să ţin cu Olguţa. ― Muşti? o ameninţă el cu pumnii. la început plină. ochii i se înnegriră subt sprîncenele încordate. ― Cum? Nu-mi dai voie să mă duc? ― Nu-ţi dau. Dănuţ făcu un pas îndărăt. se prefăcu la sfîrşit în două şine subţiri. simţi o arsură la deget. o cufundă umezită în cerneală. Trase din nou de cozi cu stîngăcie. cum ai pîrît-o pe Olguţa. ― Eu nu pîrăsc. încît linia..... Simţi o înţepătură la deget: dinţişorii Monicăi lăsaseră o cununiţă urzicătoare. scutură condeiul pe sugătoare. ― Au! Monica-i dădu drumul. Monica îşi strînse dinţii.. Am fost un prost".― Cu sila? ― Da. şi ce greu era de-acum înainte să le mai aibă în mîni. ― ....Că n-am bătut-o!" ― De ce m-a făcut pîrîtor? ţipă el ciudos bătînd din picior.Te-ai supărat? începu Dănuţ dezarmat. ― Nu mă bat c-o fată!. O altă Monică o apăra pe cea dinainte.. văzînd-o că plînge.. după Monica.. ― Să nu mai vorbeşti cu mine. neştiind cum să bată pe cineva care vorbeşte în loc să lovească şi să ţipe. Sublinie titlul cu-atîta energie. ". Înainte de-a-şi da sama de ce iau scăpat cozile din mîini.... Apoi boteză între buze noua peniţă "aluminium" cu gust de aguridă.. alb la faţă. ― Dănuţ. fiindcă în livadă. numai caisele mai erau blonde. mi-a fost milă. Aşa îmi trebuie! suspină Monica ştergîndu-şi ochii cu mîneca.. ― Vrei să mă baţi? gîfîi ea. ce-nseamnă asta? ― Înseamnă! ― Eşti un rău-crescut! ― Vra să zică mă insulţi?. şi scrise titlul pedepsei: "Olguţa are dreptate". o sfida el mai de departe... Amurgul era roşu. că-ţi arăt eu! Cu o mişcare vijelioasă o apucă de cozi şi smuci.. oftă el descoperind ce hăţuri minunate puteau fi cozile Monicăi.. Dănuţ privi îndelung cozile blonde tresărind pe spatele aplecat al Monicăi. "Mai bine ne-am fi jucat amîndoi de-a caii.. ― Şi zgîrii.. O pierdu din ochi. Olguţa luă cu degetele din gură ultima bomboană de mintă şi o aşeză pe sugătoare.

"Olguţa n-are dreptate de o sută de ori Însă Buftea n-are dreptate de loc.. . Parcă scărpina coala.. contrazisă de cele două sute de negaţii care-şi aşteptau rîndul în ciubăraşul negru al călimării de cristal. Olguţa le contemplă cu satisfacţie. Olguţa nu era mulţumită. Mişcarea îi plăcea. cu mîna la gură. Monica intră în odaie. a celor o sută de afirmaţii. iar îşi suci nasul. Luă din nou condeiul. Făcuse într-adins o greşeală de ortografie." Privi cu mîndrie sinteza bine caligrafiată şi corect scrisă. orizontal. uitînd să-şi scoată pălăria. închizîndu-le.. Uşa se deschise încetişor. ― Nu cred! scutură ea capul. şi altele. scăzu şi scrise: "Olguţa n-are dreptate de o sută de ori". deschizîndu-le.. ia uită-te ce-am scris! ― Olguţa. Mirosea a cerneală. din ce în ce mai răsărită dintre buze. Subt fiecare cuvînt al ultimei afirmaţii însemnă cu vîrful peniţei cîte două ghilemeţe drepte.. privind epitaful pedepsei. Virajurile roşii ale limbii. ca pe un plenipotenţiar mut. "Olguţa are dreptate de o sută de ori.. şi de-acolo coborî inspirat asupra unei coli intacte: "Olguţa nare dreptate de două sute de ori". Bomboana de mintă explodă în dinţi. privind podelele. După a zecea afirmaţie. Olguţa lăsă condeiul şi începu să-şi sucească nasul. Vra să zică nimicise o sută de negaţii. Bine! dacă-i aşa. C-un "oac" de castaniete. scriind "n-are" într-un cuvînt. însoţeau virajurile negre ale peniţei. eu te-am trădat. ― Cine?! Tu?! ― Da.. din ce în ce mai repezi. Condeiul se ridică în aer. Subt ele altele.deraiat. eu. Cu încetul hîrtia se umlpu pînă jos de un joc de ţînţari sinelii. Iar lăsa condeiul. Mai muie o dată condeiul în cerneală şi începu să caligrafieze afirmaţia.. ― Monica. Începu să facă gimnastică suedeză cu degetele. Luă şi bomboana de mintă punînd-o în gură. Bun! Dar tot mai rămîneau o sută... degetele pocniră lovind vioi podul palmelor. închizîndu-le. şi altele. Olguţa se încruntă.." Olguţa respiră.. deschizîndu-le. începu Monica.. Olguţa privi cu milă pe reprezentanta celor două sute de negaţii.... Subt ele trase o linie.

Am mers.. ― Da. ― Da. Numai să nu te bată. ― Ce? Nu-ţi place? ― Nu zic că nu!. Olguţa. schimbînd tonul. ―De ce? ― Aşa...... El ştie că ţii cu mine! o încredinţa ea confidenţial..... Aşa am vrut eu să scriu! ―Tante Alice a văzut? ― Aşa vreau eu! se împotrivi Olguţa. fă-mi şi mie o plăcere. Olguţa. ― Nuu! Nu m-ai trădat! tăgădui Olguţa Ai ţinut cu mine cînd te-am întrebat. Ai dreptate. . ― Da vreau eu! ― De ce. ― Da. Ai voie să mergi cu el în livadă! ridică ea cu indiferenţă umerii. ― Ţi-a spus el? ― ... ― Am fost cu Dănuţ în livadă. ― Da nu vreau!...Monica oftă.. ― Şi ţi-a spus ceva? ― .? ― Scriu şi eu cu tine! ― Nu vreau. Eu nu mai vorbesc cu Dănuţ. Olguţa? ― Fiindcă n-am ce face!. Tu scrii "Olguţa n-are dreptate" de două sute de ori.. ― Bine! acceptă Olguţa. ― Olguţa. ― Şi eu ce să fac? începu să consimtă Olguţa. Tu eşti prietena mea. ştie! suspină Monica. îţi promit că de-acum înainte sînt numai prietena ta.. lasă-mă să-ncep. ― Ştii ce? ― . Da scriu eu pentru tine. şi eu scriu că am dreptate. N-ai văzut ce-am scris?! ― Cum? ai şi scris?! ― Uită-te! ― Aa! Numai atîta ai scris! se linişti Monica. ― Tu uită-te! ― Asta nu! ― Atunci pune sugătoarea! ― Tţ! ― Fă şi tu ceva! Hai..Nu.Nu. ― Foarte bine! aprobă Olguţa. ― Ce-aţi făcut atunci? ― ... ştiu eu! ― Sigur. Eu ţi-am făcut: vezi! Am jurat pentru tine. ― Şi te-a bătut? ― Nu...

.. ― Aşa! Douăzeci? ― Da.. ― Mamă.. intrînd în salon. ― Şi tante Alice? ― Nu controlează.― Hai să-ncepem. o batistă. ― Scrie la-nceput numărul cincizeci.. dă-mi. Începu el săşi vorbească. tu pui numere la-nceput? ― Nu pun... ce-avem la masă? întrebă Dănuţ pe doamna Deleanu. Din pricina Olguţei şi-a Monicăi trebuia să-ndure pînă la masă pedeapsa unei sonate de Beethoven. ― De ce? ― Ai să vezi! . Îl ispiti deodată o împăcare pornită de la el. ― Aha! ― Vrei să pun? ― Nu. Se aplecă peste umărul Monicăi.... Mai ai de scris douăzeci de rînduri. Olguţa! ― Fă cum spun .. şi s-a făcut suta mea. mahmur de singurătate.. ― La Olguţa?! ― Bine... Nu-şi dădu voie. n-am condei! se tîngui Olguţa... "Cînd eşti băiat mare"... ― Ţi-e foame. lăsînd-o pe Monica să-i ia condeiul. din ce în ce mai repede. Scrie mare de tot "cincizeci".. Olguţa! Lasă-mă pe mine! ― Fă cum vrei! oftă Olguţa. ― Du-te şi tu. Ia o carte şi ceteşte. te rog. închise portiţa la loc. Poftim batista mea. Ascultă muzică dacă nu vrei să ceteşti.. să-mi spui cînd îi ajunge la douăzeci.. ― Vai. ― Ce carte să iau? ― Dănuţ!.. ― Vezi. căscă Dănuţ răsturnîndu-se pe divan. ― Mamă. controlînd. Aşa. ― Monica.... Eu te-aştept! Începu să cutreiere odaia în lung şi-n lat.. "Ce rău e să fii băiat mare". deschise portiţa. acordă o scurtă audienţă gavanoaselor.. De ce n-ai batistă? . Poposi lîngă sobă. mai rău decît sălbatecii!... ― Ascultă Monica... Eşti băiat mare!. Dănuţ? ― Ştiu eu?. ― Atunci cum ştii cît ai scris? ― Ţin minte.. Da n-am ce face! ― De ce nu te joci cu Monica? ― S-a dus la Olguţa. ― Vai.. Dănuţ..

― Vă pofteşte la masă.. duduie?!. că nu mai am mult.. Eu am două păpuşi!. ― Acum fă o fundă frumoasă. "Cînd oi fi mare.Sonata reîncepu. ― Isprăveşte.. silind-o pe Monica să numeroteze cu cîte-un "cincizeci" persuaziv fiecare rînd al cincisprezecelea.. Tu ce-ai să faci fără păpuşă? ― Nu!. mi-a spus ! ― Monica. Olguţa măsluise şi negaţiunile. ― .. aşa spun eu. .. hotărî el.. se impacientă Olguţa. Olguţa! Ce-are să spună tante Alice! ― Lasă. cum mi-ai făcut pentru premii.. Olguţa. Olguţa făcu sul colile. Caută-mi o panglică. du-te tu singură. Afară s-aprindea clipa de argint a cerului pe înserate. cum ţi-a spus? ― Cum să-mi spună. Sonata lunii începu să cînte-n el pentru amintirile de mai tîrziu. ― Ai găsit? ― Da.. ― Ce? ― Nimic. ― Coniţa! ― Pe cine? ― Pe dumneavoastră. ― Cine? o luă în primire Olguţa... duduie! ― Cum ţi-a spus? ― Spune. sorbind din ochi funda roşie..? ― Fiindcă eu nu ştiu să fac funde. le vorbi din uşă Anica.. Ai isprăvit? ― Am isprăvit.. ştii. începu Olguţa agitată. Monica... Dănuţ ghemui batista mamei lui în buzunar. Da mie nu-mi trebuie păpuşă. Şi fiindcă n-o mai asculta. ― Lasă. Asta nu-i frumos. n-am să-i dau voie nevestii mele să cînte la pian". ― De ce. ― Pentru că ţi-am scris asta? dispreţui Monica colile acoperite de parada amăgitoare a literilor.. îţi dau ţie păpuşa mea.. tare eşti şireată! ― Aşa-i cînd. Olguţa? întrebă Monica. ş-atunci are să uite să mai controleze! ― Vai. după oarecare codeală jenată. peste batista lui. remarcînd lipsa domnului Deleanu. Monica.. "ai părinţi" urmă în gînd Olguţa. Să veniţi la masă. Eu nu mă duc. înflorind din vîrful degetelor funda sulului cu pedeapsa... ― Mama are să vadă că funda-i bine făcută şi-are să fie mulţumită.. ― Ascultă.. clipa cînd nimeni nu îndrăzneşte să aprindă lumînările subt ochii zilei care vede încă. melancolia umbrelor fără de soare şi de lună..

― Pentru ce, Olguţa? ― Fiindcă nu m-a poftit pe mine; şi eu am făcut pedeapsa. ― Iar începi, Olguţa? ― Te rog! Eu fac ce trebuie... Du-te şi spune că eu nu vin la masă, fiindcă nu m-a poftit, scandă ea cu mîna şi cu piciorul. ― Şi ce-ai să faci? ― Am s-aştept să mă poftească. ― Tante Alice, m-a rugat Olguţa să te-ntreb dacă poate să vină îa masă? ― Sigur că da... Anica du-te şi o pofteşte. "Al dracului îs fetele!" se mîndri Anica, alergînd din nou îndărăt. Domnul Deleanu îşi întoarse faţa din lumină, zîmbind; recunoscuse retuşarea. Luau masa în pridvor. Ca pentru un început de chef, nevăzuţi, greierii îşi acordau subţire scripcele; broaştele îşi dregeau glasul... ― Am venit. Olguţa întinse sulul ca un pretext pentru fundă. ― Bravo, Olguţa! o lăudă înduplecată doamna Deleanu. Olguţa zîmbi modest şi blazat. ― Ei, acuma, fiindcă eşti o fată cuminte, să ne spui frumos şi drept cine-a avut dreptate: tu sau Dănuţ? Olguţa privi adînc pe domnul Deleanu. ― Mata, mamă dragă. ― La masă, copii, că se răceşte supa! izbucni gălăgios domnul Deleanu de teama unui nou proces. ― Spune drept, Olguţa. Îţi pare rău de ce-ai făcut? o întrebă doamna Deleanu cu polonicul de supă în mînă ― Îmi pare rău... după zmeu, oftă Olguţa. În jurul lămpii cu glob roz, începură să cotească fluturii ca nişte delicate vehicule la ultimul rond aj unei şosele... Faţa de pansea albă cu trup gigantic a Pachiţei visa, ascultînd muzica lingurilor de supă. Mînile ei încrucişate odihneau orizontal pe pîntece. ― Dănuţ, nu sorbi supa. Iar! ― Dănuţ, de ce nu te-nveţi să mănînci frumos!... Monica, arată-i, te rog, cum se mănîncă supa. Cu rumen în obraji, ca o logodnică sărutată în faţa părinţilor, Monica aplecă vîrful lingurii spre buze, insinuînd supa, lin, fără murmur. ― Acum fă şi tu la fel. ― Miauuu... Modulaţia de foame a pisicilor se mlădie veridică în noaptea de vară. ― Cîţţ! se stropşi doamna Deleanu spre întunericul de subt masă, dînd cu piciorul. O pisică nevinovată suferi în locul Olguţei. Domnul Deleanu îşi

şterse cu şervetul un zîrnbet înstelat de supă. Începură să se adune oaspeţii nepoftiţi ai meselor de-afară. Veni, mai întăi, Ali: pointer-ul lăptos, roşcat şi jovial. Se aşeză lîngă doamna Deleanu, privind-o cu deferenţă hemesită. Era plin de ticuri sau de purici. Clipea: nările-i tremurau, mereu mobile; strănuta; îşi sucea gîtul ca cei care poartă gulere strangulatoare; îşi culca tîmplele cînd pe-o parte, cînd pe alta; hăpăia muşte şi le înghiţea ca şi cum ar fi avut amigdalită; îşi freca dinapoiul pe jos, botul i se sfădea cu coada; coada cu podelele; podelele cu picioarele... ― Marş, Ali! Se dădu lîngă Dănuţ, tot scuturîndu-se, tot gudurîndu-se, plin de vorbe dulci, dar vorbind prea tare: Uu-iuuu, hau-hau! Din farfuriile schimbate se înălţă mirosul fripturii... Chemaţi de el, dulăii din ogradă ― cu ochi de haiduc şi sfieli de căprioară ― răsăriră întunecaţi pe scări... şi nu îndrăzniră... Subt garda picioarelor mesenilor, pisicile se strînseră mai tare, mute, c-un fior de frig de-a lungul spinării. ― Patapum, stîng! Patapum, drept! Patapum, stîng! Patapum drept! comandă Olguţa ― în picioare pe scaun ― nemaiţinînd samă de nimic. C-o ureche neagră pe ochi şi una răsfrîntă pe ceafă, castanie; cu bot crocodilian; pieptos; cu picioarele strîmbe; cu mers legănat şi chilos de atlet în frac, basset-ul Patapum, ghiduşul ghiduşilor şi "bucuria Olguţei", îşi făcuse apariţia. În timpul zilei nu-l putea descoperi nimeni. Se ascundea ca o tragediană răscoaptă de lumina soarelui. Veni de-a dreptul la Olguţa, conştient parcă de ilaritatea care-l întîmpină. Se opri la picioarele scaunului, aplecîndu-şi capul într-o parte, ca cineva care spune: "Aud?" ― Patapum, drepţi! Patapum făcu un sluj ostăşesc. ― Patapum, bum! Patapum căzu drept pe spate. ― Patapum, sus! Patapum învie dînd din coadă. ― Patapum, hap! Cu o strîmbătură acră, ca la unt de ricină, Patapum înghiţi musca oferită. ― Bravo, Patapum! Patapum făcu o piruetă, şi înflori sluj, cu jumătate din friptura Olguţei în dinţii ilari. Monica rîdea cu hohote. Îi căzură lacrimi pe friptura surprinsă. Doamna Deleanu rîdea cu ochii la Monica; domnul Deleanu, cu ochii la Olguţa; Olguţa, în braţe cu Patapum; şi lampa roză, tuturora. Demn, Dănuţ întinse o bucată de friptură lui Ali: singurul rest de seriozitate cu care mai putea vorbi ― şi care-l asculta.

― Ali! ţipă ascuţit Olguţa, sărind de pe scaun cu mînile pe urechi. Din braţele ei, expulzat, Patapum se rostogoli pînă subt botul lui Ali, care, de sus, aruncă o privire dezgustată bătrînului nemernic. Acoperindu-şi pletele cu mîinile, Olguţa îşi ascunse capul, violent, în braţele doamnei Deleanu. ― Ce-i, Olguţa? Ce s-a întîmplat?... Hai, spune, Olguţa! ― Ai amuţit, Olguţa? Tu!! ― S-a dus! ţipă Olguţa înnăduşit în rochia doamnei Deleanu. ― Cine? ― Liliacul! ţipă ea scuturîndu-şi fiorii în braţele mamei ei. Un mieunat strident străpunse tăcerea. ― Unde-i? ― ...Uf! S-a dus. Doamna Deleanu închise ochii, cutremurîndu-se. Strigoiul moale al pletelor zburase afară, frîngînd un trăsnet negru pe tremurul luceafărului. ― Hai, Olguţa. S-a dus... Sigur că s-a dus. ― Nu cred. ― Olguţa, lasă copilăriile! ― Papa, s-a dus? întrebă Olguţa, trăgînd cu coada ochiului. ― Da, da! S-a dus. Olguţa sări drept în sus, cu ochii ţintă în ochii lui Dănuţ. ― Eram sigură că rîzi! Nu-ţi dau voie să rîzi de mine! Eu nu mă tem de nimeni. ― Numai de lilieci! şopti suav Dănuţ, încordîndu-şi picioarele subt masă. ― Bravo, Dănuţ! aprobă domnul Deieanu. Chipul dinafară al lui Dănuţ nici nu clinti, de teamă să nu-l descopere ceilalţi pe cel dinlăuntru. Olguţa sencruntă o clipă numai şi pufni de rîs. ― Ai dreptate!... Ce bine că s-a dus!... Papa, de ce mă tem eu de lilieci? ― Întreab-o pe mama. ― Mamă, tu ştii de ce mă tem de lilieci? ― De unde vrei să ştiu? ridică ea din umeri privind pieziş pe domnul Deleanu. ― Atunci de ce m-a trimis papa la tine? ― Întreabă-l! ― Eu ştiu, dădu din cap cu tîlc, Olguţa. ― De ce, mă rog? ― Să spun? ― Spune. ― Fiindcă şi tu te temi de lilieci! ― Olguţa, nu fi obraznică! ― Şi eu mă tem de lilieci! se spovedi Monica încă palidă. ― Sigur. Tu eşti prietena mea.

au moins!. Vra să zică Olguţa nu uitase spiritul făcut pe socoteala ei!... mon petit. . Dănuţ clipi. micuţule. comment dit-on en français (4): lasă-mă-n pace? ― Laisse-le tranquille. nu înţelege! 6 Olguţa. stăpînindu-şi un zîmbet. să nu te mai deranjez! 4 Ascultă... împreună... aruncînd o privire spre Dănuţ. (3) ― Dă-mi pace! mormăi Dănuţ. Pe-al Olguţei îl păturise Monica. ― Olguţa. plus difficile: n'est-ce pas.Ce temperament de avocat!" regretă el. cu vorba. ce faci tu în această clipă? E prea simplu mamă! Pune-mi altă întrebare. mon frère? (2) ― Est-ce que tu as mal à la tête. la pîndă. ― Ça c'est trop simple. cel puţin spune asta în franceză!. Dănuţ. cum se spune în franceză. fii mai amabilă! 7 Dar totuşi. maman. fraţioare?. dar cu plăcere.. călcate pe coadă. strînge-ţi şervetul.? Stai cu noi. que je ne te dérange plus. Vorbim.. propuse Olguţa. mon frère?. Dis vrai! Şi c'est oui. Dănuţ se concentra asupra şervetului. eu pot să mă scol? întrebă Dănuţ. tu n'as pas raison! (8) apără doamna Deleanu pe Dănuţ. Dănuţ. ― Olguţa. Olguţa. Dănuţ. tu n-ai dreptate! 1 2 ― Qu'il le prouve! (1) gesticulă Olguţa. eu spun adevărul. primenindu-şi obrajii cu altă roşeaţă. ― Cum nu? consimţi surprinsă.. ― Mamă. maman! Poses moi une autre question. ― Olguţa. dis cela en français. ― Dănuţ. Îi creştea inima auzind-o pe Olguţa polemizînd într-o limbă pe care abia o învăţase. maman! (7) Domnul Deleanu îşi muşcă buza. cu toţii. que fais-tu en ce moment? (1) începu doamna Deleanu.. Răzbunarea Olguţei începea. mai grea: nu-i aşa frate? 3 Te doare capul. doamna Deleanu. pe care nimeni nu-l ştia că se temuse. sois plus aimable!(6) ― Mais puisque je dis la vérité. aşa că ochii lui Dănuţ întîlniră o dezamăgire ― şi pe deasupra ochii Olguţei. ― Voyons. mamă! 8 Olguţa. şi mai mult din auzite. ― Mamă.. .. luîndu-şi inima în dinţi. gîndi c-un fel de respect Dănuţ... decît pisicile de subt masă. ― De ce. Spune drept! Dacă da. il ne comprends pas! (5) dispreţui Olguţa pe Dănuţ. cu accent corect şi dezinvoltură. înghiţi şi se supuse. hai să vorbim franţuzeşte. cu tonul şi cu mişcarea buzelor.."Ce proastă-i Monica".. 5 Lasă-l în pace mamă..

la rîndul ei... Cu accent de violă. Dănuţ porni. O clipă. Nici vînt şi nici murmur de frunze nu era. broaştele-amuţiră.. care s-ar putea traduce: hodoronc-tronc.. ca şi de recitarea poeziilor în salonul cu musafiri. cu amfora răcoarei pe umărul ei gol de lună plină. ― Allons. ... 3 Nu-mi pasă! 4 Hai.. dar ştiau să muşte. În antret era întuneric. îşi strînse dinţii şi tăcu patriotic în noaptea românească. Şi din tăcerea lor de inimi zbuciumate.. micuţul meu. Dănuţ. Tăcură. cum fac avocaţii! (Patapum a devenit nume propriu din expresie interjecţională. Adunîndu-şi puterile. buhaiul de baltă se tîngui aşa de simplu şi de trist! Şi broaştele-ncepură iar. ― Je m'en fiche! (3) ― Alors. se apropia încet. noi mai bătrîni..Dănuţ ştia franţuzeşte cît şi Olguţa. Îmbătrînim. Şi Patapum ştie franţuzeşte! vorbi tare Olguţa. Şi tu. Dănuţ! ― Puneţi-l şi tu. Se jena. şi se aşeză pe scări între cînii ciobăneşti care nu ştiau franţuzeşte. Monica!. Monica. Să dovedească! Hai.. N-avea însă curajul să vorbească. care s-au oprit delaolaltă... Lui Dănuţ i se urcă sîngele la cap.... ― Oglinzile de-acum înainte sînt numai pentru ei.. ― Ca mîine-poimîne casa rămîne goală. comment font Ies avocats? (5) ― Hau-hau! ― Cest bien.. să nu răceşti. adevărata noapte. şi să ne privim tot mai rar în oglindă.. căci de pe zări desprinse. cum fac magistraţii? 1 2 ― La ce te gîndeşti.... mon petit.) 6 E bine!. Copiii cresc mari. dar altfel.La nimic... smulse din tăcerea lui înnourată o expresie auzită de la domnul Deleanu. ca şi noi. puneţi-vă paltoanele. Se pornise parcă o mişcare undeva pe cer sau pe pămînt.. Se întoarse îndărăt în pridvor. ― Ce putem face? ― Nimic! Să-i creştem pe ei. şi o fulgeră pe Olguţa în franţuzeşte.. tot pe scară... Patapum.. ― Patapum. ― Hai. comment font les magistrats?(6) Patapum închise ochii şi căzu narcotizat. trecînd cu Monica de mînă pe lîngă Dănuţ. va te coucher! (4) încheie aspru doamna Deleanu.. răspunde. reponds(2) îl somă doamna Deleanu. Alice. ― Olguţa şi Monica.. Alice? ― . intrase în tabăra duşmanilor. du-te la culcare! 5 Patapum. ― Da. Patapum. între cîini..

. nenumită. în pridvor. aruncîndu-i un puişor. revăzîndu-l din nou singur pe scară între cîini.. proşti!. cu mişcările factice ale actorilor cînd reproduc pe scenă gesturile mici de toate zilele. se îmbărbăta Dănuţ. Monica. Şi se gîndi deodată cu nedumerire că întro zi chiar el. ― După ce ne batem cu perne! ― Nu. Eu mă-nchin. Începu să-şi scoată hainele.. "Ce bine-i să fii însurat".. Da aşa-s băieţii! ― Olguţa. ― Monica.. Olguţa. desprinzîndu-şi faţa din cerul bunicei. ― Sigur. călcînd desculţă în apa lunii. îi dovedi Olguţa. ― Tu nu te-nchini. ― Atunci cum? ― El nu-i prost. Din odaia Olguţei răsunară moi bufnituri de perne şi rîsete de două glasuri. Num...... ― Atunci de ce nu vrea să vorbească? ― Aşa-s băieţii... ― Vezi. Dar nimeni nu trebuia să ştie nici ce ştia Dănuţ. cu glas tare.. al Fiului şi-al Sfîntului Duh. amin. în picioare.... tu nu-ţi pui papucii? ― Nuu! Aşa-i bine! Scoate-i şi tu! Aşa-i că-i altfel cu picioarele goale? ― Ce frumos e.. ţi-a plăcut ce i-am făcut? "Săracu Dănut !" gîndi Monica. ― Hai să ne batem cu perne!. Şi cu glas tare: ― Dănuţ nu ştie franţuzeşte? ― Cum să nu ştie?! îl apară jignită Olguţa.. Monica se rugă în gînd cu ochii închişi "Tatăl nostru cel din ceruri". amin...în numele Tatălui. va fi mare. ca cineva strigat pe nume. îl privea gata să vie..― Monica. Îşi ridică ochii în oglindă şi privi sus. sculîndu-se zgomotos de pe pat. tu ai vrea să fii Maica Domnului? ― . Ce-ai spus.... Olguţa? o întrebă.. dacă m-asculţi! ― Acum ce facem?! ― Ne batem cu perne. nici că Ali sforăia în odaia lui. fiu. ― Hai să mă dezbrac. Dănuţ ştia de ce dormea Ali pe covor în odaia lui. Se opri ca să îndrepte icoana strîmbată de inaugurarea bătăii cu perne.Da. duh. Olguţa? o întrebă Monica.. încheie-mă la gît. frica de noapte şi singurătate. fiindcă ştiind. în loc să doarmă afară. Tu ai spus că băieţii îs proşti. ― Am spus eu asta? ― . prinzîndu-i nasturele în cheutoarea guleraşului.. scuturîndu-şi trupul în căderea albă a cămeşei de noapte.. ― Hai şi eu atunci! Îngenunchind pe pat. tată. Dănuţ. ― Cum? Dănuţ îi prost? se mira Monica.. Monica. Olguţa! zîmbi fetiţa.. ferindu-se. încolăcit pe covor ca un continent de purici. cu . La drept vorbind nici lui Dănuţ nu-i prea venea-ndămînă să ştie ce ştia.

. El e premiant întîi...El e copilul tatei... Dacă l-ar tăia pe tata în două. şi capul ar gîndi deoparte ― cum? poate să gîndească aşa! Şi trupul fără cap. . ― Nu vreau! se împotrivi Dănuţ.. Cum asta? Şi mic şi mare?... de asta poate vorbi un ceas!...... Bine. .. Asta-i sigur! A învăţat la aritmetică..... Ciudat!. Nu spune mama că Dănuţ e băiatul ei? Oare mama spune minciuni?..... şi Dănuţ al tatei.. o pedepsi Dănuţ..capul dat pe ceafă.. numai pisicile fac!... îl va înghiţi pe Dănuţ. dar Olguţa e foarte deşteaptă. Numai poeziile se pot învăţa pe de rost!.. Oare învaţă pe de rost? Nu se poate!.. ca în faţa morţii şi-a mormântului.. dac-ar mai fi... "Eu îs băiat!" se linişti el.. "Oare şi tata a fost mic?... Olguţa e sora lui!.. "Oare eu am să fac copii?" Dănuţ se privi cu spaimă în oglindă... Cum poate oare să vorbească tata un ceas în şir fără să cetească?.Tata e avocat.. şi mama e femeie.... Cum poate să facă o femeie un băiat!. Capul lui Dănuţ îi ajunge pînă la buzunarul de la jiletcă.. capul lui Dan de peste mulţi ani.. Aşa crede Olguţa. da motanii nu fac pui. Are păr lung?..Olguţa!. Foarte ciudat!. Mama are rochie!. Mama e femeie.. S-a dus sau e în el?. "Olguţa are să aibă copii''... .... frate cu Dănuţ şi cu Olguţa.. Parcă nu-i venea să creadă!...... un uriaş... şi totodată. Nu-i aşa! Dănuţ va fi în el.. Olguţa e a mamei. unde-i ceasul tatei.. şi cu Dănuţ în ei va face pe ceilalţi să creadă că-i însuşi Dănuţ?.. Ca şi cum ai ţinea capul între mîini. ca şi cum s-ar fi amăgit pe sine ca pe altcineva mai mic decît el şi mai neştiutor.... Atuncea unde-i celălalt? "Oare nu-s eu?" Dănuţ clipi ameţit. Unu plus unu face doi..... şi acuma nu mai este decît tatăl lui Dănuţ. l-ar găsi pe celălalt? Sigur că nu!.. şi al mamei?. ca un ou mic de lemn într-un ou mare. Asta-i altceva!. s-ar gîndi şi el!... Atunci de ce Dănuţ e copilul şi ai tatei. Dănuţ zîmbi.. Sigur c-a fost. Şi cum se fac copiii?. da nu-i adevărat!.. În trup e scheletul. Oare şi Dănuţ va fi avocat?.. Oare Dănuţ îi prost?. Fiindcă uriaşul va fi tot Dănuţ....... inima... Dănuţ nu va mai fi nicăieri. Să fii unul singur şi să fii copilul a doi oameni!.. şi-al mamei! Ciudat!. Tata are musteţi!..... Nu-i totuna!...... Atunci tata l-a făcut pe Dănuţ?. plămînii.. Dănuţ se teme de Olguţa. Şi tata ar putea să-şi puie rochie! Închipuindu-şi-l în rochie. capul uriaşului e însuşi capul lui Dănuţ? Ciudat!. Nu-i vine să creadă!........... Da unde-i celălalt?. Dănuţ a învăţat la şcoală tot ce-i în trupul tatei.. Cu ea nu se poate pune....... De ce?.... Nu se poate!... Tata e foarte deştept. locul unde va fi capul unui Dănuţ. Şi Olguţa e foarte deşteaptă... . De ce e mama femeie?.. Adică va veni un străin....." Vra să zică a fost odată un copil de-o vrîstă cu Dănuţ.. Şi Dănuţ unde va fi?.. Fiindcă şi ea e a tatei şi a mamei.

..... De ce nu mai asculta?.... mamă! ― Cred. Dănuţ? În loc să dormi te uiţi în oglindă? Ia. Oare şi degetele gîndesc?.... descoperindu-l pe Ali.. bine ! Asta mai lipsea!.Zgîrie-l pe Dănuţ"... mamă.Am uitat.. Dar nici dinţii nu vroiau să-l muşte pe Dănuţ!. ― Te-ai spălat pe dinţi? ― M-am spălat. Asta-i altceva! Dănuţ ştie că nu-i prost fiindcă el are turbinca lui Ivan. El putea face cu el orice!.. ― Şi-acuma culcă-te. pe tăcute. Nici aşa! Nici una n-ar fi vrut să-l zgîrie.. Ali! Ali deschise ochi de cuvios călugăr descoperit de stareţă la maici şi ondulă spre uşă. Ce păcat!..... gîndi Dănuţ. Făcu mişcări cu degetele. De ce?. Dacă i-ar fi spus: . Cu Olguţa poate vorbi numai.. Atunci?.. ar fi răspuns Olguţa".. Ba da! Putea să le muşte!. Capul Olguţei răsărise atent. Ai auzit? ― Am auzit. mamă!.. Aşa-i! Mîinile care nu vor să-l zgîrie sînt mîinile lui!.... ― Ce-i asta... Da tu ce cauţi aici?? ― N-aveam chibrituri.Cum poate să fie Dănuţ prost. Dacă-ar asculta Olguţa ce gîndeşte Dănuţ!. Dănuţ ― Dănuţ! Pentru ce-s făcute periile de unghii? "Pentru mata. Nu.... lasă-l în pace! ― Mamă.Vra să zică el... ― Ce caută dumnealui aici? ― A venit singur. Îşi pipăi mînile. cînd Dănuţ vede cum e Olguţa şi cum e el singur!. ca toţi cei care-l fac. ― Umbli cu picioarele goale? Olguţa! ― Nu-mi găsesc papucii! Am să-i arăt eu Anicăi! ― Ba te poftesc să te culci! ― Ce cauţi la mine în odaie? se oţărî Dănuţ. El vorbea sau altcineva?. ― Să vii mîne dimineaţă să-ţi tai unghiile. l-ai dat afară pe Ali? ... Dănuţ se privi deodată în oglindă.. roşindu-se. cu braţul.. El poruncea şi el asculta... Olguţa nu ştie că Dănuţ e deştept. ― Eu vorbesc cu mama! Asta-i casa mamei.. prin crăpătura uşii care dădea în antret........ Marş...... Ba avea! Cu cealaltă mînă. Fiindcă nu le putea pedepsi.. în chimono. De ce n-o dai afară pe mama? ― Olguţa. mă rog! Doamna Deleanu.. Fiindcă n-avea cum s-o silească.. aşa cum trebuia să asculte Dănuţ pe mama şi pe tata. chiar foarte deştept!...... una pe cealaltă.. Spunea mîinii: "Întinde-te". . ― Mînile ţi-s curate?. Dănuţ! Da asta ce mai e? înmărmuri doamna Deleanu. De ce nu l-ai dat afară? ― . ― Noroc că mi-am adus eu aminte!. Ia să văd.... El nu poate vorbi ca Olguţa. l-ar fi zgîriat?.. şi mîna se întindea. făcea rondul de noapte... era stăpînul lui: tot Dănuţ..... Dănuţ...

fratele tău. dar poate plecase şi venise la loc. ― Cine. Monica se vîrî în pat. şi strigoiul vine fără să-l auzi. ― Deschide uşa. tăcută. ― Noapte bună.. mamă dragă? ― Te rog. dimpreună cu celălalt. cînii fac ploşniţe? ― Ce? Ai găsit ploşniţe? se spăimîntă doamna Deleanu. Se făcu palid în paloarea lunii... ― Pentru ce? . Se smulse de pe pernă şi repede întoarse capul: nu era nimeni la spate..... Mamă dragă. tot dialogul cu Olguţa şi cu mama: "Eşti un prost! Eşti un prost! Eşti un prost! Du-te şi-o bate pe Olguţa! Nu ţi-i ruşine să te facă de rîs! Să te facă de rîs. mută. Şi nici nu-l auzi cînd vine." Şi-un alt gînd.În cimitir. E galbăn la faţă. ― Nuu! Da-ntreb aşa! ― Olguţa.. Olguţa lăsă lingura în gavanos... Dar inima lui Dănuţ auzea venind. ca un papagal. ai să mă-nnebuneşti! ― De ce.... şoptea ca şerpii: . de unde răsunau bocăniturile. spaima. ― Cine-i acolo? ― Eu. să-i zboare rîsul acolo de unde răsar fluturii. prin lumina lunii. cresc. "." ". Se culcase fără să spuie rugăciunea. Hai la culcare! Repede...începu un gînd să povestească în gura mare.. Îşi făcu semnul crucii... tare-ţi şade bine în chimono! Doamna Deleanu întoarse capul spre fereastră. se ridică din mormînt strigoiul.. . În cimitir." Deschise ochii: spaima lunii umplea odaia.― De asta ai venit!. Dănuţ! Îl sărută pe frunte..Strigoii caută sînge de om tînăr.. ― Spune. gavanosul îl vîrî în sobă.. în cimitir. dinţii şi unghiile cresc.De fată tînără!" ţipă alt gînd de-al lui Dănuţ.... asurzitor. Olguţa! ― Mamă. Hotărîtă. şi ieşi lăsîndu-l pe Dănuţ cu lumina lunii. lasă-l pe Dănuţ să doarmă! ― Eu nu-l las? EI nu mă lasă pe mine! ― Olguţa! ― Iaca mă duc... ― Nu cred! ― Dacă-ţi spun! ― Şi ce vrei? ― Să-ţi spun ceva. eu? ― Eu. ochii negri ard. stinse lumînarea....... şi cu ceva care nu intrase încă în odaie.. Olguţa porni spre uşa dintre odaia lor şi a lui Dănuţ. ascuţită ca umbra unui zbor de liliac...

― Ţi-o dau! ― Jură-te. ― Da tu ce vrei? ― Olguţa. Dănuţ respiră.. ― Ce facem? se-ntrebă Olguţa. voi nu dormiţi? întrebă din capătul antretului doamna Deleanu. nu deschide! o îndemnă tainic Monica. ― Vrei să te-mpaci? ― Da. Olguţa. ― Cum vrei tu. Dănuţ. ― Poţi să-mi spui! Nu mă supăr. nelăsîndu-l pe Dănuţ să încalce hotarul. ce vrei? Olguţa se-ncruntă. ― Buftea! îl încercă ea. ― Ce bine-mi pare. ― Spui drept? ― Spun drept. Hai să ne sărutăm. răsună tare şi grăbită vocea lui Dănuţ. pe tine te crede. ― Copii. Olguţa răsuci cheia. ― Dă-i şi lui. spune tu că dormim. cercă s-o înduplece Monica. ― Da juri? interveni Olguţa. Olguţa desprinse puşca. apăsă clanţa şi brusc deschizînd. jur! ― Zi după mine: Mă jur. pentru a doua oară. ― Spune: jur. vreau să mă împac. ― Să-mi dai puşca ta. din grabă. ― Monica. Monica-l sărută pe nas. ― Da n-am jurat? ― Pentru puşcă! ― Bine. ― Şi ce-mi dai dacă deschid? ― Spune tu. ― Tu zici să-i dau? ― Da. ― Atunci intră.. Jur pe onoarea mea..― Ca să-ţi spun. Olguţa. ― Olguţa. ― Monica. ― Deschide. . din greşeală. răsări în prag. ― Unde-i puşca? ― Ia-o.. ― Spun pe onoarea mea. Olguţa. de ce să nu-i dai? ― Ce vreţi să-mi daţi? se nelinişti Dănuţ. înarmată cu puşca. Nu mai înţelegea nimic. şi cu tine vreau să mă împac. Se sărutară entuziasmaţi: Dănuţ în vînt. ― De ce să nu deschid? ― Deschide Olguţa. ― Atunci nu-ţi mai spun.

poftim puşca înapoi...dacă oi spune cuiva. ― Aşteaptă să găsesc!..... trei copii desculţi. II CĂSUŢA ALBĂ ŞI ROCHIŢA ROŞIE Moş Ghoorghe.ce-are să-mi arate.şi să stau în pat toată vacanţa. ― .încă nu. asta nu-i jurămînt. ferestre cît icoana cea mare a bisericii din sat... doi cu plete brune ― poposiră în jurul unui gavanos cu dulceaţă...... ― Da? Foarte bine. mai-marele grajdului.... Olguţa! începu Dănuţ în şoaptă....fără de dulciuri..... Dar moş Gheorghe avea şi gospodăria lui.. se strîmbă binevoitor Dănuţ. ― De ce..Albi pelerini ai căilor de lună pe covoare...Olguţa... ― .. ― Atunci o ţin pentru Monica. Olguţa! ― Mă jur.. ― Noapte bună. Olguţa? ― E puşcă de copil! Mie nu-mi trebuie! ― N-o primesc. ― . Auzi. pe covor..... asta-i blestem! se înfricoşa Monica. se îngrijora Dănuţ... ― .şi să mă puie doctorul la dietă... Şi-acum.şi să mă puie doctorul la dietă. ― . ― ... subt privirea aceleeaşi bunice. Zi după mine.― ..... bine văruită.... tante Alice. ― . Ai s-o pui în patul păpuşelor. Monica. ― ....... în lungi cămeşi de noapte ― unul cu cozi blonde.. Ce-am spus? ― Să am crampe. din dulceaţa aceloraşi uriaşi ― jos..fără de dulciuri. cu pat curat înfăţat.. ― .şi să stau în pat toată vacanţa. cît poate cumpăni un cîne ciobănesc între turmă şi păstor ― era a lui moş .dacă oi spune cuiva... să am crampe. şi mîncare adusă de Anica de la masa boierilor. Monica? . ― ..ce-are să-mi arate. ― . Am dat-o. Şi toţi trei mîncau din aceeaşi lingură.. oftă el amar. avea locuinţă la curtea boierească: încăpere înaltă....Olguţa.să am crampe... ― . Să ştii că te-aud. ― Amin! ― Bagă de seamă!... ― Olguţa. Căsuţa cea mai la o parte de sat ― nu tare ― şi cea mai apropiată de curte ― nu mult. Hai. ― .

că altfel spui minciuni şi mă supăr! . făcătorii de rele nu intrau. îngînă Monica porunca Olguţei.. vreo nuntă cînd era nevoie de-o casă mai încăpătoare. Ia-ţi beleaua de pe cap! Moş Gheorghe încreţea fruntea. Olguţa? ― Eu credeam că-i sărbătoare. ― Ferească Dumnezeu. tante Alice. şi Olguţa. Doamna Deleanu i-o făcuse de îndată. Pe atunci. Nu-i nici o sărbătoare! Ce ţi-a venit. Ochii nu destăinuiau mai mult decît vorbele. ce sărbătoare-i azi? ― Azi?. îl dojenea. cam pe deal. fiindcă ochii Olguţei. ― Ştie. ― Ce-ţi trebuie. dar Monica o încercase numai. Doamna Deleanu iscodi în zădar ochii Olguţei... ― Mamă dragă. moş Gheorghe. devale se lărgea ogorul în care iese grîul verii ca o înviere din biserică. Olguţa şi Monica se jucau de-a culorile: născocire de-a Olguţei. Olguţa nu venea. asta nu înseamnă că nu venea des. în gospodăria fără cîne a veteranului de la şaptezeci şi şapte. adică mai lămurit. ― Ce culoare ai vrea să fii tu?. cine să vadă de el?" Dar în vîrful casei era un cuib de cocostîrc cu toaca de asfinţit a pliscului în el. ― Fiindcă are inimă bună moşul.Gheorghe. tu vrei să-ncerci rochiţa albastră? ― Sigur că vrea! comentă imperativ Olguţa roşeaţa Monicăi. Nepoftită. Dănuţ.. însă. şi Olguţa oricînd vroia. ci ca o amintire de la bunica. Rochiţa albastră o aştepta pe Monica de la începutul vacanţei. Moş Gheorghe n-avea cîne.. nu mai ai putere. De aceea.. mamă dragă! Grozav mă mai iubeşti! Spune mai bine.. încîntată că i se împlinea o vinovată dorinţă nu din vina ei. mamă dragă! ― Mamă dragă. înainte de-a o vedea. Aş vrea numai să văd cum îi şade Monicăi cu rochia albastră. caii ţi-s aici. "La ce? Eu şăd la boieri. Într-o zi. Spune repede.. eu bunătate. Să trimet oamenii să-ţi are. casă?. doamna Deleanu. c-un zîmbet viclean în ochii micşoraţi.. În casa lui moş Gheorghe intra numai preotul la zile mari.. se întindea livada cu prunii şi vişinii care coboară primăvara din cerul albastru în straie mirositoare. pesemne. mama Anica-― Dumnezeu s-o ierte. ― Moş Gheorghe. ce vrei de la mine? ― Eu??? Nimic!.. îşi tălmăceau sătenii prieteşugul cocostîrcului cu o casă mai mult nelocuită. Copii n-ai. ― Monica.. Ştie el moşu! În dosul casei. cuconiţă! Să-ţi ajute Cel-de-Sus. Monica îşi iubea rochiţa de doliu nu ca o datorie. da să-mi dai numai boii şi plugul. ― Vreau.. aici-s şi eu..

Monica urmă în ietac pe doamna Deleanu. ― Intră. De-atunci. ― Foarte frumos? ― Foarte frumos. eu mă întorc. Doamna Deleanu nu mai îndrăznea să i-o dea. eu am mai văzut-o pe Monica în pantaloni! Pînă ce se îmbracă. foarte frumos. biruise Olguţa. ― Bine. . Aşa. Mamă dragă. de glasul şi ochii Olguţei. ― Uite un scaun. şi lui Dănuţ îi plăcea albastrul. ― Nu-i adevărat.Vra să zică. Monica nu se încumeta s-o ceară.. ― Spui minciuni. Olguţa nu intra niciodată într-o odaie înainte de-a bate la uşă...Eu nu ştiu! ― Atunci şi tu spui ca şi mine. ― Olguţa. ― Am venit să te văd. Spune şi tu. se hotărîse el. ― Atunci de ce te duci? ― Fiindcă. Zîmbi.. n-ai spus tu că vrei să vezi cum îi şade Monicăi cu rochiţa albastră? ― Ba da. ― Şi de ce-ai vrea să fii albastru? ― Fiindcă-i frumos. . dar vroia să-l scoată pe Dănuţ ― şi pe care o deschidea pe tăcute cînd vroia să-l surprindă.. pe neaşteptate.. ― Ba albastrul e şi mai frumos. ― . Nici nu-i trecuse prin cap una ca asta! Ce-avea el cu culorile! ― Albastru. Olguţa. Olguţa bătu o toacă discretă în uşa biroului domnului Deleanu.Luat din scurt. eu am vrut.. stai jos. de teamă să n-o mîhnească. ― Daa?! ― Sigur! se înverşunase Dănuţ.. O singură uşă făcea excepţie de la acest tratament: uşa odăii lui Dănuţ. Roşul e mai frumos... ― Cel mai frumos? ― Cel mai frumos. Olguţa.. papa. ― Olguţa. în care Olguţa bătea cu piciorul cînd nu vroia să intre. Dănuţ se zăpăcise.. scos din încurcătură de culoarea cerului. Şi nici pe Olguţa n-ar fi vrut s-o trădeze.. şi noi avem dreptate. Şi tare se temea Monica să n-o supere pe bunica ei!. Olguţa. Olguţa intră o clipă după ele şi dădu să iasă. papa! Am venit să te văd. dragu tatei. unde te duci? ― Vreau să vorbesc cu papa.. azi nu-i lucru curat cu tine! ― De ce? ― Bine. Monica începuse să aştepte rochiţa de culoarea lui Dănuţ. Poate vrei ceva? ― Nuu. Cînd făcea vizite. cel mai frumos. Monica.

.. Nu ştiu.... şi nu fac bine! Cu luleaua numai pufăi.. Am mai multe. Papa. tu mă iubeşti pe mine? ― Nuu! ― Ba da. ― De ce. Vrei tu să fumez? ― Da. Olguţa. Domnul Deleanu înşurubă ţigara răsucită în ţigaretă. papa! Asta-i altceva! Da ţie nu-ţi place luleaua? ― Ba îmi place. ― Da. eu ştiu întotdeauna cînd rîzi tu. ― Fuuu! Papa. ― Degeaba? ― Adică mai dau cîte una la vreun prieten. papa! ― Dragu tatei.. Uitasem. dac-aş fi eu judecător. ― Şi luleaua o mai ai? ― Sigur. papa? ― Sigur. Începură să rîdă amîndoi.. de ce nu fumezi tu? Fiindcă-s eu aici? ― Nu.. ştiu! Da-mi place să mi-o spui tu.. ― De ce mă întrebi? Parcă tu nu ştii! ― Ştiu.― Ca o clientă.Şi-l iubeşti tu pe tata? Olguţa se încruntă. Olguţa? Tata n-are dreptate întotdeauna.. Olguţa aprinse un chibrit oferindu-i cu băgare de seamă flacăra conică. De-aş avea clienţi ca tine aş cîştiga toate procesele. ― Vrei bomboane? ― Merci. de ce-i mai frumoasă o lulea decît o ţigaretă? ― Fiindcă-ţi place ţie. ― Mie nu. Olguţa? ― Aşa. pildui cu voluptate domnul Deleanu.. numai mama are! Domnul Deleanu privi spre fereastră. tu n-ai pierde nici un proces. ― Papa. Pierd şi eu ca oricare altul! ― Papa. ― Atunci de ce nu fumezi cu luleaua? ― M-am deprins cu ţigareta.. ― Fiindcă şi mie îmi vine să rîd. ― Şi ce faci cu ele? ― Le ţin şi eu degeaba. ferindu-şi faţa de ochii Olguţei. se întoarse la loc din cale-afară de serios. ― Eh. ― . da mă iubeşti mai mult decît pe prietenii tăi? ― Mai încape vorbă?! ― Atunci dă-mi şi mie o lulea. . ― De ce. ― Tu pierzi procese.. Ţie-ţi stă bine cînd fumezi.. ― Cum vrei tu! ― Papa. ― Papa.. papa. nu tragi în piept cum fac eu.

Îţi place? ― Îmi place. şi deschise din nou saltarul cu lulele. Olguţa: asta-i frumoasă şi-i mică.. atîrna pe spate... Olguţa-şi trecu mîna pe frunte. Da eu vreau una mare. ― Ascultă. aşa.. Numai bună pentru tine. de spumă de mare. întovărăşindu-şi copilul peste pragul vremii. Îl iau şi pe Dănuţ... mai ia-ţi o lulea: să ai şi tu una. ― Olguţa.. Merci. Ştii.. de frumuseţă. papa! ― Şi ce vrei să faci tu c-o lulea? ― S-o am şi eu la mine. ― Papa.... o măsură pe Olguţa. Şi ochii. Biata Olguţa. A murit. Tu nu ştii că tata-ţi dă orice? Olguţa îi dezmierdă fruntea şi părul. Cînd cerul e albastru toate lacurile limpezi ar fi numai albastre dacă n-ar fi soarele atît de despletit. săracu! Ce om cumsecade!. împletit în două cozi. Mie nu-mi trebuie. cum nu?! Asta. Monica nu schimbase o rochiţă. ― Bună. Olguţa. plecă ea capul... Excelentă pipă. Din ietac se întoarse ea în frunte. Rochiţa se oprea deasupra genunchilor ― doamna Deleanu nu . papa. şi se gîndi îndelung. Olguţa. asta o am şi eu de la un franţuz care acorda piane la Iaşi. cu rochiţa albastră. De-acuma mă duc. decoltată cît trebuie ca să rămîie copil şi ca să aibă capul ― cu ochii şi gura ― tulpina gîtului întreagă... Facem o plimbare cu docarul. urmînd-o încetişor ― de bucurie stăpînită ― pe doamna Deleanu.. Domnul Deleanu îşi resfiră mustăţile. papa! Parcă-i mătasă!. însă Monica cea care intrase în ietac nu mai ieşise la loc. ― Bine. papa. Olguţa îi privi fruntea. zîmbind. Deschise un saltar ticsit cu felurite unelte de-ale fumatului.. dragu tatii. el ne-a poftit. ― Alege-ţi una mare atunci! ― Asta-i bună. Uite. ― Atunci o iau pe asta. Toate-s ale tale.. hai şi tu cu tata la pădure. şi părul îi luceau altfel... departe." Monica pornise din salon îmbrăcată cu rochiţa neagră.. Azi fac o vizită lui moş Gheorghe... cu rochiţa neagră. ― Merg altădată.. cu Monica. Am să ţin minte. punând mîna pe cea mai mare. papa? întrebă Olguţa. Atîrna în cuierul rochiilor. Dar părul Monicăi. poate vine şi mama. tare eşti tu deştept! Merci. ― Lasă.. "Cînd te gîndeşti că într-o zi Olguţa va fi mare. papa.. După ce plecă Olguţa. cu inima strinsă. domnul Deleanu îşi luă fruntea în mîni. ci un anotimp. ― Ce păr frumos ai tu. Alege-ţi tu una pe placul tău. Aşa că Monica era îmbrăcată în rochiţă de olandă albastră. ― Uite.― O lulea? ― Dacă mă iubeşti.

ci numai pentru împodobirea unei vrîste ― fiindcă genunchii copiilor pot fi sinceri ca şi obrazul lor şi tot frumoşi rămîn şi vii.. mamă dragă! ― Ia te rog! Lasă-l pe tata să fie bine dispus cînd vrea. sau rămîi aşa? ― Las-o-n pace... Şi Dănuţ era îmbrăcat la fel. Dănuţ creştea repede. ― Pui mic. o luă în primire Olguţa întorcînd-o spre ea. alte Olguţe.. Monica nu era altă Olguţă. rochiţa albastră răsărise întîia. ia uită-te în oglindă.. nu-i păcat? tresări teama în bucuria ei. în case nevoiaşe. mamă dragă? ― Şi eu. da parcă ar fi!.. ― Am venit! ― Nu trînti. Monica era ca şi-Olguţa.făcea hăinuţe pentru evoluţia copiilor. tare te iubesc! ― Olguţa! ― Am spus o obrăznicie? Doamna Deleanu începu să rîdă. ― Olguţa. dulapurile nu erau ticsite cu hăinuţe strîmte sau cu rochiţe prea scurte. Tu trebuie să fii totdeauna. ― Poate.. nu-i păcat. o pofti doamna Deleanu la vernisajul rochiţei. alţi Dănuţi. că azi îi sărbătoare. bine mai lucrezi tu! ― Slavă Domnului! Am auzit şi eu o laudă din gura ta! ― Azi sînt bine dispusă.. ― Monica. uită-te la mine ! ― Ce vrei? . Totuşi. Hăinuţele şi rochiţele rămase pe loc în urma copiilor.. ― Vezi. Monica.. ― Îţi spun eu. Monica plecă ochii în jos. tante Alice! Clanţa zvîcni. De aceea.. Lumina amiezei suflă cu aur în oglindă iconiţa dimineţilor de primăvară. ― Ce bună eşti. ţi-am mai spus o dată că nu-i! ― Cred. da azi sînt foarte bine dispusă! Şi tu. ― Ia să te văd. l-ar lua tante Alice asupra ei. mamă. îmbrăcau. ― .. Mamă dragă..nu bufni. nu pocni! Mamă dragă. ridicînd storul unei ferestre din salon. tu te dezbraci acuma. Mamă dragă. ― Tante Alice. Doamna Deleanu avea mult de lucru ca fiecare vrîstă să-şi aibă zestrea ei cochetă pentru toate anotimpurile anului.. mamă dragă! ― Ia astîmpără-te! Uite-te mai bine la Monica. dacă nu mă năuceşti... Foarte bine! îmi place !Grozav îmi place !. pe o nouă dumbravă la începutul căreia trecuse umbra unei rochiţe negre. m-aş fi mirat. ― De ce? ― Fiindcă eşti copil.. Şi dac-ar fi. Olguţa! De ce vrei să se dezbrace? ― Eu nu vreau! Tocmai..

Monica? ― Nici eu!. ştiam.. Da de ce să am o rochiţă pătată? Eu nu vreau să am o rochiţă pătată. Ai dreptate. ― Olguţa! Olguţa! Spune-mi drept... ― Tu ai vrut să te-mbraci cu rochia cea nouă. ― Olguţa.. ca şi Monica. ― Ba da. te rog! Am înţeles. Inspectează-mă.. ca un copil cuminte: "Mamă. ― Da. ştii tu: cum te uiţi cînd mergem la teatru.― Eu? Nimic. Tu nu ştiai că ţi-am făcut o rochie nouă.. Acuma am văzut că-i gata. ― Da. ― Nu în ochi! Uită-te la mine. mă uit. Te rog numai să-mi răspunzi drept la ce te-oi întreba.. te rog frumos să-mi pui rochiţa cea nouă"? ― Fiindcă nu mi-ai fi pus-o. cînd ai scos-o pe-a Monicăi. ― Taci. Olguţa? ― Nu tac. Numai să te uiţi. ademeni Olguţa dialogul spre biruinţă. Mamă draga. ― Şi vrei s-o îmbraci? ― Eu?. Mi-ai fi răspuns că azi nu-i sărbătoare şi c-am s-o pătez. ― Ei. aşa-i? ― Da. aşa. Cînd mi-am pătat-o? Tu ştii.. ― Bine.. Adică supa. răspund. ― Olguţa! ― Vrei să mă pedepseşti. ― Bine... nu-i păcat să am eu o rochiţă pătată? ― Păcat de rochiţă! ― Şi de mine nu? ― De ce ai pătat-o? ― Eu? ― Da cine? ― Ea singură.. ― Taci.. ― Atunci de ce nu mi-ai spus. ― Atunci de ce spui c-ai văzut-o acuma? ― Sigur. da nu ştiu! . de ce spui minciuni? ― Eu nu spun minciuni. S-o-ncerc numai. mamă? ― Te rog. ― De unde ştii? ― Ştiu eu.. şi? ― Şi nu vezi nimica? ― Ba văd că ţi-ai pătat rochiţa! Cînd ţi-ai pătat-o? ― Ai văzut?.. de ce eşti tu aşa de şireată? ― Taci. Ai văzut în şifonieră rochia cea nouă. consimţi cu precauţiune Olguţa. spune-mi ce vrei? ― Şi-mi dai? ― Spune ce? ― Eu nu cer nimic.

Monica se uita pe fereastră. intră în salon brusc. ― Nu ţi-i frică? sfida el. Dănuţ. Olguţa! ― Poate că ştii mata. ― Frumos! A treia oară la fel. uşurel. Şi.. Dănuţ! dădu din cap Monica. Monica... mamă dragă! ― Hai să te-mbrac. arătînd cu degetul oglinda goală.. Monicacea-ascultătoare..― Vezi. ― Hm! ― Nu ţi-i prea cald... rămînînd afară. gîndului obraznic. ― Ţi-i frică! ― Nu mi-i frică. urmă în gînd. Mai zi ceva! . ― Hee! Ştiu eu ce spun!. Păcat de rochiţa cea neagră!. gata să-i slujească în haine de împărăteasă. Monica. ― Aha! Dănuţ închise uşa salonului. Se uită şi Dănuţ.. Dănuţ? ― Fă-mi numai! ― Nu-ţi fac nimic.. Dănuţ? îl întîmpină Monica. dar el era băiat! Vra să zică Monica. Păcat! Da ! Păcat! ― Taci? ― N-ai dreptate.. ― Fiindcă ai mînca bătaie? Monica oftă.. şi eu m-am uitat. Tante Alice mi-a spus să mă uit.. De ce-o mai îmbrăcase pe cea albastră?. ― Treaba mea! Nu te-amesteca! ― Ţi-am făcut ceva. şi pe obrajii tot mai roşi. ca să i-o dovedească. ― Bravo! Şi a patra oară.. Dănuţ . ― Nu.. Vra să zică Monica se uită în oglindă! Monica-cea-cuminte. Dănuţ. ― M-am uitat. ― Hm! Prin gaura broaştei o văzu din nou uitîndu-se în oglindă. ― Da te uiţi în oglindă! replică victorios Dănuţ. De ce să-mi fie frică? ― Atunci de ce nu sări la bătaie? ― Eu nu mă bat.. "mi-i milă de tine fiindcă te persecută Olguţa".. Monica nu băgase de seamă. se uită în oglindă. ― Bine că ai tu! ― Dănuţ. nu vorbi aşa urît! ― Du-te şi mă spune! ― Eu nu pîrăsc. "Dar şi tu te uiţi pe borta cheii!" "Asta-i altceva!" răspunse Dănuţ cu vorbe mute...

lasă! Crezi tu c-ai să mîi? Tata ţine hăţurile.. Un cusur numai. Olguţo! o aclamară gîndurile lui Dănuţ. Olguţa. ― Du-te să te vadă şi tata. şi rochiţa ar fi trecut pe masa de operaţie! ― Vin' să te sărut. Asta era răsplata. stai liniştită. ― Credeai că eu nu ştiu? ― Ce să ştii? se cutremură Dănuţ. fiindcă aşa vreau! "Bravo ţie. Olguţa era a doamnei Deleanu.. Merg singur! Merg singur!. ― Cum.― Spune.. ― Poţi să-mi mulţumeşti! ― Merci.. Mi-a spus el mie! Pune-ţi pofta-n cui! ― Aa! De asta ai refuzat! . mamă dragă! răsuflă Olguţa. ― Olguţa. Cred şi eu! îmi întorci spatele! Aşa-i uşor să vorbeşti! Monica plîngea. Olguţa privi compătimitoare pe Dănuţ. înainte de-a-şi pune mantoul de bal. Eu refuz să merg. înainte de-a şi le trimete la Salon. ascultînd..... fiindcă te prefaci! Cum ar mai fi vrut Dănuţ să-l audă şi Olguţa. Asta pe deasupra. doamna Deleanu avea privirea pe careo au numai generalii tineri pentru oştile lor în preajma atacului. vorbind aşa de mult şi de bine. Se încrucişară în antret. aşteptînd o provocare. îndrăgostiţii pentru întîiul plic. ― Mai spune ceva.. ― Şi ce? Merg! izbucni Dănuţ.. cu ochii închişi.. Ce mare fericire!... Cu fruntea încordată şi cu ochii micşoraţi. Olguţa nici nu clinti. de ce te-ai uitat? Ochii Monicăi se plecară mai tare şi inima-i bătu. Bine. ― Ai refuzat? nu-şi crezu urechilor Dănuţ.. ― Fiindcă nu era nimeni." Mînia plînsului o înăspri. antrenat de întîia victorie. "Dănuţ e supărat pe mine!.. Doamna Deleanu se dădu îndărăt doi paşi. Se despărţea de Monica aşa cum te desparţi de un succes fără aplauze: cu melancolie. Eu am refuzat! replică sarcastic Olguţa. Îşi strînse batista cu severitate. ― Lasă. Dănuţ se îndreptă spre uşă.. ― Du-te!. sculptorii pentru statui... şi femeile coapte în oglindă.. ce să ştiu? Că mergeţi la pădure cu docarul. în acea clipă solemnă. Mai zăbovi puţin în prag. mulţumind mai mult pentru vorbă decît pentru rochiţă. fiindcă te-ascunzi.. înainte de-ai încredinţa destinul cutiei de scrisori. ― Eu nu mă rog să mă ia ― ca tine." ― Sigur! dacă vrei tu aşa! vorbi el ceremonios. Nu mai avea ce face. pedepsindu-şi rochiţa să fie pătată de lacrămi.. dacă-i aşa.. ca şi cum rochiţa nouă. s-ar fi putut scutura ca o tufă de măcieşi suprem înfloriţi. Poate ascultă la uşă Olguţa.

Eu ştiu să mîn. ― Lasă! Am să-ţi arăt eu ţie! Feţi-frumoşi din turbinca lui Ivan îşi pregătiră paloşele ca să retuşeze umilirea lui Dănuţ. spune tu dacă nu m-ai poftit la pădure şi eu am refuzat? ― Aşa-i. "Hm !. duduiţa moşului?" "Ia. ― Atunci de ce nu mergi? ― Fiindcă nu vreau! ― Nu vrei?! zîmbi sceptic Dănuţ. Olguţa. moş Gheorghe! Cum le dăm noi gios? Sus. glasurile lor ţineau tovărăşie singurătăţii moşului. bre! Da frumoasă mai eşti! ― Vezi! Dănuţ era în prag. eu mînam. şi fiindcă în casa lui avea să vie "duduiţa moşului".― Ba de loc! Dacă mergeam eu.. şi asta-i altceva! ― Şi pe tine nu te ia: sîc! ― Pe mine?!.... Cu Dumnezeu. Şi pentru ce? ― Asta-i treaba mea! ― Nu zic!. Luă strachina. hore care-i mai jucau în amintire uneori cînd bucuria nu-şi găsea astîmpăr nici tovarăş în trupul îmbătrînit.. ― Ce-i. şi cu Olguţa putea vorbi oricînd. Se gătise fiindcă era în casa lui. şi o aşeză deasupra unei bîrne de sus." Moş Gheorghe vorbea singur. îl smuci spre uşa biroului... ― Tuu? Vrea tata. moş Gheorghe?" "Ce s-ascund.. Tu faci vizite azi. Apucîndu-l de mînă. Hei! atunci ar fi îmbrăcat moş Gheorghe hainele de mire şi numai ce-ar fi chiuit el de pe capră: "Hii- .. Hai să-ţi arăt eu! Şi să nu mai spui sîc. Moş Gheorghe se gătise ca pentru horele din tinereţă. Unde le-ai ascuns.. O singură amărăciune avea moş Gheorghe: că nu va ajunge s-o vadă mireasă pe duduiţa moşului. moş Gheorghe. trecu prin tindă. A spus şi moş Gheorghe.. Miroase bine a nu ştiu ce!. nişte pere busuioace de la Oţăleanca. că mata n-ajungi. în faţa uşii izgonitor închise." "Oare?" "Ba că da!" "Ba că nu'." "Iacătă-le. Acoperi cu o năframă strachina plină de pere busuioace culese una cîte una din vestita livadă a Oţălencii. copii? Mergem? ― Papa. tămîia aprinsă de soarele verii umplu încăperea. Dănuţ se văzu afară. Bre.. ― Ce vrei? ― Să merg. Te ia tata altădată. ― Acuma du-te cu docarul. Da eu vreau... Ca dintr-o căţuie rustică.

.. Şi numai ce s-ar fi întors duduiţa moşului spre mire şi i-ar fi spus: "Aista-i moş Gheorghe.. că multî ai mai face! Sipetul braşovenesc ― dar de la boierul cel bătrîn ― era aproape plin. urcîndu-se la spatele docarului.hii." Şi moşu ar fi zîmbit pe capră îndreptîndu-şi spinarea: "Hei-hei! Şi pe tine are să te mîie. pentru vecie.. Anica? vociferă Olguţa de pe scara pridvorului. fimee. şi-o bucurie mare: că după moartea lui. ― Anica! Unde-i Anica? strigă doamna Deleanu. Dar nu se dumirea nici Oţăleanca. moş Gheorghe? Că doar fată de măritat n-ai? ― Să hie. moş Gheorghe oftase după cai. . ― Cît. privea. ― Şi pentru ce.. asupra plecării la oraş. că ştie duduiţa moşului să ţie hăţu!" Dar mai avea moş Gheorghe. că-i bun şi ieftin.. ― Dă!.. Căci după moartea lui.. moş Gheorghe? ― Are el moşu pentru cine! ― Pentru cine.. Din casa ei porneau spre casa lui moş Gheorghe valuri-valuri. oftase moş Gheorghe. ― Ba. de doi ani. măi. ― Unde eşti. moş Gheorghe? ― Lucru ales. băieţii moşului !" Şi-ar fi întins băieţii un trap drăcesc să-i crească inima duduiţei.. pînzeturi albe de tot soiul. În fiecare toamnă. moş Gheorghe. moş Gheorghe?! Dai caii pe mîna lui Ion?! ― Aşa-i. matasă. văzîndu-l cu banii într-o mîna şi pălăria-ntr-alta. ― A-nii-caaa! răcni Ion. El umplea. cuconiţă. moş Gheorghe? îl mustra doamna Deleanu.. Iar. ca pentru faţă boierească. ageră la minte şi iscoditoare. făcînd foc în vatră pentru sipet. ― Pentru cine strîngi zestre.. Două ierni. ― Iar. sărut mîna. Moş Ggeorghe îşi pieptănă părul alb cu mînile. Nu cuteza el să umble în sipet cu mînile de la grajd. Doamna Deleanu nu se dumirea.. Docarul se opri în pragul porţii deschise de Ali care porni înainte cu limba scoasă. se întîmpla la fel. Ştie el moşu.. ― Se poate. păcat că nu faci tu pînză cu limba aiasta. Îşi potoli mustăţile. ieşi afară şi se aşeză pe prispă cu ochii îndreptaţi spre poartă. moş Gheorghe? ― Măi. că-i scumpă şi frumoasă. şi-atît! Din pricina sipetului. plătite fără tocmeală. ca cei care ştiu că în curînd vor ieşi pe ea. Da iaca-s bătrîn! Să mă găsească moartea la mine-acasă. tot într-ascuns. gospodină de frunte. ― Şi ce vrei să-ţi cumpăr. El m-o învăţat să mîn caii. De asta moş Gheorghe nu ştia că mătăsurile din fund se tăiaseră. moş Gheorghe nu mai mîna caii la Iaşi.

― Să mergem! se amestecă Anica. Să le păzeşti de cîni pîn-acolo. Aha! Se auzea glasul Olguţei. ca un vînat speriat de răcnetele gonacilor. Şi deodată. ― Uită-te la mine. auzi? ― Da. Două priviri se încrucişară în poartă asupra celor două rochiţe colorate: privirea Anicăi. oprindu-se din fugă. de pe scări. Olguţa. dar trupul Anicăi..... Rochiţa albastră şi rochiţa roşie înfloriră drumul alb de-a lungul. de pe prispă. Ai să te duci cu duducele la moş Gheorghe. ― Mă uit. Cea albastră şovăi pe loc. coniţă! ţipă Anica năvălind din casă.. Monica! ― Sărut mîna! Ochii Anicăi ascultară pe doamna Deleanu. Monica încă mai departe. Moş Gheorghe porni într-un suflet spre livadă. sărut mîna. ― Da tu ce vrei? ― Să vă duc la moş Gheorghe! ― Să mă duci tu pe mine? ― Aşa a poruncit coniţă. se pregăti să facă ceea ce poruncise duduiţa cu ochi de drac. arătînd că era mai aproape spre casa lui moş Gheorghe pe drum decît pe cîmp. Olguţa îl petrecu pînă ce colbul îl mistui de-a binelea. cînd iată că rochiţa roşie se opri. dindărătul Olguţei. De pe scări. ― De-acuma hai să ne culcăm.. ― Iacătă-mă-s. Moş Gheorghe zîmbi. ca un fluture albastru ademenit de un mac. Rochiţa albastră fîlfîia. ― Hai.. cu ochii logodnicelor de pescari norvegieni. căscă Profira. ― Du-te şi-o caută! se încruntă Olguţa. zîmbind. Ştia el din tinereţă că la poartă niciodată nu răsar rochiţe roşii. Rochiţa roşie lăsase drumul şi apucase pe cîmp. ― Ascultă bine. zîmbind după rochiţa rumenă în soare.. Docarul porni. ţintuit pe scări. oftă Monica. aşa am să fac. ― Ţie-ţi place să intri pe poartă? ― Da. Monica! ― Hai.― Unde-i Anica? se întrebă placid Profira. ― Amarnic are să se mînie! mormăi el. Moş Gheorghe se tupilă în iarbă subt gardul nalt din fundul livezii şi aşteptă. cu-a lui moş Gheorghe. ironică. Hai. coniţă! se alintă din şolduri şi grumaji Anica. de ce să nu-mi placă? ― Da de ce să-ţi placă! . rochiţa albastră alergă după cea roşie. ― Şi eu îţi poruncesc să ştergi colburile în casă.

― Şi intrăm pe poartă.... Rochiţa roşie intră după cea albastră. ― Ce-i. ― Şi tante Alice face foarte bună! ― Da! Parcă tu te pricepi! Ca asta nu face nimeni! Spun eu! Moş Gheorghe îşi trecu palma peste musteţi. Olguţa? ― A astupat-o! ― . Da poftim în casă. Olguţa? ― Fiindcă numai moşnegii intră pe poartă..― Ştiu eu! Aşa m-am deprins! ― Foarte rău! ― De ce. Moş Gheorghe se posomorî. Da de ce-a astupat-o? ― Nu ştiu. Eu nu intru! ― Tu sari gardul? ― Sigur. să vă răcoriţi. moş Gheorghe? ― Iaca iau! ― Ei! Ai văzut? se încruntă Olguţa la Monica. moş Gheorghe.. Nu se poate!! exclamă Olguţa.Săracu moş Gheorghe! Dădeau porcii în livada lui! Sigur! Trebuia s-o astupe. Ce-mi trebuie mie! ― Vrei să mă supăr. ― Şi mata n-ai să iei? ― Mulţumesc.. ― Aşa dulceaţă nu mai este! hotărî Olguţa tot cu ochii ia Monica.. ― Vezi tu. moş Gheorghe le întîmpină gîfîind..? ― Borta de la gard. Intrăm şi noi pe unde putem! ― Bine-ai făcut. ş-ai să vezi!. Monica. ― Lasă.... fiindcă-mi stric rochia. Da acuma nu vreau. Tot bucătăreasa de .. cum se cuvine la oaspeţi. moş Gheorghe. ― Eii!.. Olguţa! Dacă mergeam pe drum! ― Da! Sigur! Ca să ne umplem de colb!.. zîmbi Monica. eu ţin tablaua. ― Văd! ― Vezi! Mănîncă mai întîi. c-ai astupat borta! I-am arătat şi Monicăi pe unde intrau porcii! Ridicîndu-se de pe prispă.... ― Duduita moşului! Nu s-a supărat! mormăi încet moşneagul.. duduiţă! Mata ia şi mănîncă şi te răcoreşte cu apă.. c-o face moşu la loc!. ― Eii! Pe poartă. Lasă. asta-i dulceaţă de nuci verzi... duduiţa moşului! Eu îs bătrîn. ― Nu se poate.. ― Foarte bună! Mulţumesc... moş Gheorghe. Olguţa! ― Da ştiu eu! ― De ce?! ― .. ― Şi-acuma ce facem? ― Mergem pe dincolo. ― Aa!. ― Atuncea cum facem? ― Lasă că ştiu eu. Vezi..

― Moş Gheorghe le are? ― Nu-ţi spun! ― Da tu spuneai că-s de la Oţăleanca ― Ce-are-a-face! se supără Olguţa. oftă încetişor moş Gheorghe. La începutul celei următoare.. Monica?! Citeşte dacă poţi. ― Tu poţi? ― Eii!. ― Da... Miroase foarte bine..... Păcat numai că-s a Oţălencei.. pofti Olguţa pe Monica. ― Olguţa.... ― Moş Gheorghe. Olguţa luă strachina de pe grindă... Asta se cheamă laviţă. Biblia veche îşi desfăcu scoarţele afumate. Să vezi tu ce are moş Gheorghe! ― Ia nişte vechituri. întîia slovă ardea roşie într-un chenar negru. Moş Gheorghe se aşeză pe un scăunel rotund la picioarele fetiţelor. duduiţa moşului?! ― Nu spune. .. ― Olguţa. Monica nu le-a văzut!... că tare-s zămoase! ― Şi bune-s! adăugă Monica. Unde-s moş Gheorghe? ― Ce să fie. moş Gheorghe? ― Aşa-i! Ce nu ştie duduiţa moşului! ― Vezi. Olguţa şi Monica se strînseră alături pe laviţă. muşcînd din pară cu batista dedesubt.. că ştiu! ― Ce să spun?! ― De la Oţăleanca? ― Oţăleanca?! ― Sigur că-s de la Oţăleanca! Suită.. luînd cu evlavie bucoavnele rînduite pe masa de subt icoană. deopotrivă. duduiţă... ca o garoafă în pioasă ferestruică a unei mănăstiri. ― Şi coapte! le preamări Olguţa. zîmbi moşneagul. ― Sigur! Numai moş Gheorghe are aşa pere. ca şi moş Gheorghe.. în braţele lui moş Gheorghe. Numai moş Gheorghe poate.. Aha!. Pe rochiţa roşie şi pe rochiţa albastră. după vechiul obicei. ― Vezi tu. privind cu mîndrie lacrimile picurate pe prosopul aşternut peste rochiţă.. Olguţa întoarse o foaie cu băgare de seamă. ― Le-a ales el moşu!. Aşa-i. ce bine miroase! ― Sigur. Monica .la curte îi făcea şi lui dulceaţă... Mirosul busuioacelor plutea firesc deasupra Bibliei şi a tăcerii. da nu-i arăţi cărţile?. să nu vă feşteliţi. ― Acuma stai jos. asta-i de la mine! se bucură Monica descoperind zălogul de mătase dintre foile deschise... La Oţăleanca se coc numai! ― Ia să vă dea moşu un prosop. Lui moş Gheorghe îi trebuia pentru carte ! ― Şi bunica tot aşa avea! ― Sigur..

nu l-au pedepsit? . s-au întors la Ierusalim. ― Sigur. spune mai departe. îşi dădu capul îndărăt cu solemnitate. ― De asta l-au ucis.. chirilice? ― Sigur. moş Gheorghe. şi învăţaţii aveau bărbi lungi? ― Şi albe. Nu-i greu. ― Moş Gheorghe. suindu-se el la Ierusalim. Aieste-s chirilice. ― Şi nu-i trăgea de barbă? ― Nu-i trăgea. fetiţele ascultau povestea. după datina sărbătoarei şi sfîrşindu-se zilele. Arată-i. căutîndu-l. s-aud şi eu cum citeşti! îl rugă Monica.― Chiar ştii. Moş Gheorghe... ― Şi la toţi le răspundea? ― Le răspundea.. fără ca Iosif şi muma lui să ştie". ― Şi ei îl întrebau? ― Îl întrebau. ― Şi bunica avea ochelari. şi a zis către el muma lui: «Fiule. Şi-i încurca. duduiţa moşului. Foarte greu. la sărbătoarea Paştelor. dădu din cap Olguţa cu respect.. "Şi se duceau părinţii săi în fiecare an la Ierusalim. şezînd în mijlocul învăţaţilor.. zîmbi moş Gheorghe. ― Sigur. moş Gheorghe? ― Ştie moşu. "Şi văzîndu-l. tare-i bine la moş Gheorghe! ― Sigur. chirilice. Şi după trei zile lau aflat în templu. ― Daa. Cu mînile încrucişate pe genunchi. şopti Monica. duduiţa moşului.. ascultîndu-i şi întrebîndu-i. "Şi neaflîndu-l.. l-au ucis. Şi se mirau toţi cei ce-l auzeau de priceperea şi de răspunsurile lui. ― Sigur. de ce ne-ai făcut asta? Iaca. Moş Gheorghe îşi drese glasul. ― Numai să-mi pun ochelarii. ca la gura sobei.» Şi a zis către dânşii: «Pentru ce mă căutaţi? Au nu aţi ştiut că mi se cade să fiu în cele ce sînt ale părintelui meu'!» Dar ei nu au înţeles graiul care le-a vorbit". Vorbeau cu glas scăzut. scuturîndu-şi cozile pe spate. ― Moş Gheorghe. moş Gheorghe.. a rămas pruncul Isus în Ierusalim. şi-i întreba şi el. ― Sigur. părintele tău şi eu.. ― Îi încurca.. îngrijiţi fiind.. Şi cînd el a fost de doisprezece ani. Monica. ca şi moş Gheorghe! ― Olguţa. ― Moş Gheorghe. ― Aşa-i că-i frumos moş Gheorghe? ― Da. cum nu.. se posomorî moşneagul. oftă şi. duduiţa moşului. Olguţa. răspunse tot în şoaptă. cînd s-au întors ei. ― Da.. sau uimit." ― Dragu lui copil! oftă moş Gheorghe cu ochii Olguţa. cuprinzînd Biblia în palmele despărţite. te căutam.. S-ascultăm pe moş Gheorghe.. că-i foarte bine.

― Nuu.. Olguţa.. . asta se cheamă fes. îi explică Olguţa. Da hai să vă arate moşu ceva în livadă. şi dac-aş face obrăznicii."Şi Isus creştea în înţelepciune şi în vrîstă şi în har înaintea lui Dumnezeu şi-a oamenilor. ― Da ştia Dumnezeu! . da fesul nu l-ai arătat! ― Iacătă şi fesul turcului.. Ducă-se pe pustii! ― Şi mata n-ai murit. Ia mai bine să mergem în livadă. ― Eii! Acela era cumpărat de la Constanţa. ― Moş Gheorghe. moş Gheorghe? se alarmă Olguţa.. ― Ba-i frumos. moş Gheorghe. ― Ştiu. ― Cum să moară. avea să moară pe cruce: copilul Domnului. Nu te supăra. se indignă Olguţa.. Ce vrei să faci.. De la Plevna îl am. Olguţa! Tot aşa era: roş. subt ochii lui.. Pe fiul lui Dumnezeu? se spăimîntă moş Gheorghe. cu canaf negru. ― Ai fost la Plevna. Avea şi bunica de la bunicu." Moş Gheorghe îşi ridică ochii de pe Biblie. Aşa am avut şi eu. Ducă-se pe pustii!. În căsuţa moşului. duduiţă. şi Monicăi. moş Gheorghe? ― Sigur c-a fost.. moş Gheorghe? ― Adevărat.. ― Hai. duduiţă.. Monica.. săracii.. Vrei să mă supăr? ― Iaca-s viu. Olguţa! Cum să nu ştiu!. ― Da ei nu ştiau. dac-aş fi eu fata matale. Monica.. Da fesu lui moş Gheorghe e chiar de la turci. asupra fetiţelor. făcîndu-şi cruce. ― De la turci? ― Sigur. ― Vezi. trei copii creşteau împreună înaintea lui Dumnezeu. Îmi place mie. chiar aşa! se încruntă viclean. dar feriţi de oameni. Dacă-ţi spun eu! Moş Gheorghe are şi decoraţii. Monica!.. duduiţa moşului. moş Gheorghe? ― Eii!... ― Să-ţi dau pălăria. Şi dintre ei numai unul. duduiţa moşului. moş Gheorghe. Da de ce nu tragi din lulea. Din bătălie. văzîndu-l că întinde mîna spre pălăria ei. Mor bieţii cai ― mai mare jalea ― şi oamenii.. m-ai bate? ― Ferească Dumnezeu! ― Vezi. ― Adevărat? ― Are moşu. ― Adevărat. ― Şi-i frumos la război. săracu. moş Gheorghe? ― Fac miros urît. ―Fie ş-aşa. moş Gheorghe.. Fericirea îi umplea sufletul. ― Nu se poate! ― Ba da.... ― Nu pune mîna pe pălărie. foc în pălărie? ― Foc. Da ce-i. ― Moş Gheorghe.... moş Gheorghe! ― Iaca am lăsat-o!.

luă din fundul pălăriei luleaua învălită într-o sugătoare. chiui Olguţa. moş Gheorghe. ― . .. Cînd sus. Îmbrăţişa picioarele Olguţei. ― Moş Gheorghe. n-ai grijă... moş Gheorghe. da scrînciob n-avea. Avea Oţăleanca pere busuioace. cădem! ― Nu te las eu! ― Olguţa! ― Monica! Monica închise ochii. Monica vedea cînd cerul. zîmbi el departe. ― Stai. Monica! Hai să te dau în scrînciob! Merci.. o mai lustrui cu rochiţa cea nouă. moş Gheorghe. cînd iar sus.... şi începu să caute prin odaie.. Deschizînd capacul. vreau să merg călare.. Olguţa se suise în picioare pe banca zburătoare. alături de bucoavnele sfinte. cînd pămîntul. ― Olguţa! ― Sstt! ― Olguţa! ― Ţi-i frică? ― Nu mi-i frică. ― Ţine-te de mine. Rămînînd singură. strigă Olguţa bătînd cu piciorul în scrînciobul oprit. duduiţa moşului. ― Vai. o potoli moşneagul. Olguţa desfăcu hîrtia roşie şi sonoră. ― Olguţa. cînd albastru. Olguţa? Moş Gheorghe aruncă o privire spre lacata sipetului. înfundă în aromatul aşternut luleaua. Cînd ai să-mi arăţi şi mie? ― Nu mai e mult pîn-atunci. acum ştiu de ce-ai astupat borta. cînd verde.. Ai vrut să-mi faci o bucurie!. subt icoană. că ameţeşti. Monica! Uite scrînciobu! Scrînciob.. ― Nu-i descuiet. Toate vioarele stridente ale scrînciobului mieunau aprig subt mînile ei. moş Gheorghe aşezase darul Olguţei: cutia cu bectimis.. c-un îngeraş albastru la picioarele unui drăcuşor roş. Olguţa! ― N-ai frică..― Mergem. Uite-l după nuc. Monica. duduiţa moşului. ― Închide uşa. La loc de cinste. şi închise capacul la loc. aducînd scrînciobul din cer în puterea braţelor. Moş Gheorghe aprinse luleaua şi porni spre fundul livezii să destupe borta...? ― Nu te preface. Obrajii Olguţei ardeau. ajungîndu-i din urmă.. Olguţa-i aşteptă să plece. Şi scrînciobul: scîrţ-scîrţ. da. cu mînile încleştate pe barele de lemn. Ştiam eu că n-ai astupat borta din pricina porcilor! ― Ce spui tu. ― Moş Gheorghe... Olguţa? ― Nu vezi.

Da eu mă dau în scrînciob. Acuşi trebuia să vie şi Dănuţ. şi-n locul şcolii aş duce casa lui moş Gheorghe. am să-ţi spun ceva.. nu mă lăsa! Moş Gheorghe intră în casă oftînd. ― Ş-acuma să mă vedeţi pe mine. Culcată pe lăicerul întins de-a lungul prispei. un scrînciob de aici pînă la Iaşi. ― M-am odihnit. că mă dau jos! ţipă Monica.. ― Şi tu? ― Eu îs împărăteasă. ― Nu mai pot! Uf! Nu mai pot! Moş Gheorghe... ― Vai..... înviind din noaptea valurilor la lumina portului. Tu ştii că în America e cel mai mare fluviu din lume?! Eu îl aduc în România.. ― L-ai lua de aici? ― Cînd începe şcoala.. eu aş vrea un scrînciob din România pînă în America. la bunica.. Şi peste ţara mea." "Fără de bunica?. ― Tu eşti teribilă. pune mîna aici. moş Gheorghe. Ştii ce-aş face?. de culoarea lor. ― Şi cu regele Carol ce faci? ― Nu ştiu.. ― Rău te-ai înfierbîntat. ― Dă-mi apă.. ― Ascultă. ― Stai. ― Şi dacă-i mai mare decît România? ― Nu-i nimic. În sufletul Monicăi bucuria năvăli ca o roşeaţă pe obraji. L-aş lua pe moş Gheorghe şi dintr-o dată l-aş lăsa la Iaşi. Mîna Monicăi fugi spre frunte." Monica privi spre curtea boierească. Mie-mi vine ameţeală.... să-mi aduci aminte.. Moş Gheorghe. moş Gheorghe.. Multă.. Scrînciobul pornise gol în cer. m-ai lăsat! Moş . ― Uf! Tare-i bine. Olguţa! ― Ei! ― Da. Îl fac statuie şi gata!. urmărindu-şi gîndurile. da nu mai pot! răsuflă Monica..― Te-nvaţă el moşu. Vocea Olguţei răsună energică. Olguţa zîmbea şi gîfîia cu capul pe genunchii Monicăi.. Monica.. îl pun împărat pe moş Gheorghe. Eu aş vrea un scrînciob mare-maremare. "Fără Dănuţ?. duduiţă? ― Dă-mi.. Tăcură. moş Gheorghe. ― Vai de mine! Vrei să cazi la pat. Monica. ― Nu se poate. moş Gheorghe.. Iar încep! Hai şi mata.. Şi după asta aş lua şcoala şi aş zvîrli-o în iaz. Monica îşi închipui un scrînciob care ar duce-o în cer. ce tare-ţi bate inima! Ar fi putut scutura un mănunchi de bujori cu bătăile inimii. îi vesti Olguţa ridicîndu-se la loc în norii de asfinţit. nu acuma. da odihneşte-te oleacă.. duduiţa moşului. Aşa crezi tu.

― Mai ai? ― Are moşu un paneraş. ― Şi ţie? . tot zăbovise. nu mă lăsa! ― Nişte busuioace. da voi n-aveţi gură ― cînd vă-ntreabă duduiţa? interveni moş Gheorghe. duduiţa moşului. că-n casă nu-s. moş Gheorghe. ― Bune-s! ― Dulci-s! ― Mai bune decît apa. Copii. ― Dacă îţi spune moşu. duduiţa moşului! ― Moş Gheorghe. Ascuns după uşă. duduiţa moşului. mi-i sete! ― Iaca şi moşu. ― Aşa zic şi eu. ce ţipi? Cel mic amuţi. ― Toate le ştie duduiţa moşului. ― Ce-l baţi. ca doi tăuraşi în faţa muletei toreadorului. că bune-s busuioacele cînd ţi-i sete de apă. ― Bună-i şi apa. ― Acuşi v-arăt eu vouă! De ce vă bateţi? Amîndoi băieţaşii îndreptară o căutătură cruntă spre Olguţa. moş Gheorghe! ― Ba zău ! ― Hai să te cred. moş Gheorghe? ― Ei! Se hîrjonesc ei aşa. privi şi se repezi la poartă. duduitelor. ce s-aude? ― Ia nişte copii. ― Şi tu. Olguţa sări drept în picioare. S-o încăierat. ― Să le mîncăm. icnind numai. ― Nu-i bună apa. ― Moş Gheorghe. dînd răgaz Olguţei să se mai potolească puţin. Alături de ei însă. măi. ― Măi. cei doi băieţi de ţăran se băteau cu destoinicie pe tăcute. da cică au intrat muştele. un copilaş mărunt. dă! ― Se bat. trecîndu-şi dosul palmei peste nas.Gheorghe. ― Le-ai prins mata de-afară. în cămeşuică. ţipa şi se văicăra ca un lăutar tocmit pentru bătaia celorlalţi. Am uitat cofa descoperită şi-au dat muştele în ea.. nu ţi-i ruşine? Mai năltuţi decît Olguţa. ― Moş Gheorghe! ― Zău. moş Gheorghe. O spurcat apa.. moş Gheorghe. ― Ia l-am găbjit! ― L-am trîntit oleacă! ― Cum îţi zice ţie? ― Ionică. tot aşteptase.

. Acuma să vă judec pe voi. ― Cîţi bunghi aveţi? ― Eu n-am. încrucişînd. tu ai sărit. dă-i o pară. Se opriră cu toţii în faţa prispei. Moş Gheorghe îi slobozi. se încruntă şi vorbi apăsat. că pe tine te-am întrebat. aducîndu-i înăuntru.. Pătru să uită la Ionică. ― Parcă numai eu! ― Spune de ce ai sărit la bătaie? ― Să spună el! ― Ba tu să spui. lămuri. şopti Monica. Cel mic începu să ţipe. voi vă jucaţi în bunghi în loc să faceţi treabă. Vra să zică. Cămeşuica celui mic.. ― Tu să taci odată! Monica. .. în treacăt. ― Aha!. răguşind deodată. ― Şi ce i-aţi făcut? ― Olguţa. ― Moş Gheorghe. codindu-se în faţa porţii şi-a poruncii. cu blîndeţă. m-o prădat! se răsti Pătru la Ionică. ― Cine-a sărit întîi la bătaie? ― Măi Pătru. moş Gheorghe zîmbea în mustăţile albe. Moş Gheorghe întîlni ochii Olguţei şi plecă fruntea în pămînt... îl ţinti Olguţa.. gata s-o ia la fugă. devenind batistă.. ― El îi frati-meu. Băieţii plecară capetele. ― Hai-hai! cînd spune duduiţa! Moş Gheorghe îi luă de după gît pe fiecare. ― Şi tu de ce plîngeai? se înturnă Olguţa cătră cel mărunt. de mînă cu cel mic. descoperi o goliciune pîntecoasă. împingîndu-i binişor spre Olguţa. da tu cîţi bunghi ai avut? ― El ştie. Pătru. Ionică-l măsură pe Pătru. Mai mult decît toţi. spune să-i şteargă nasul. priviri dîrze. ― Parcă am făcut ceva! se înspăimîntară băieţii. Amîndouă capetele se îndreptară spre moş Gheorghe. acuma lasă-i cu mine.. ― Da tu di ci m-ai făcut jidan? izbucni Ionică. ― Auzi măi.porcule". ― M-o făcut . aşezată turceşte pe lăicer. Monica după ei. tot mohorît.. ― Cîţi bunghi ai tu? ― Parcă-am numărat?! ― Măi Pătrule. Olguţa. mormăi Pătru cu pumnii strînşi. îngînîndu-l.― Pătru. să nu mai plîngi! Şi voi veniţi cu mine. şterge nasu lui frati-tău! ― Da di ci? ― Da di ci-i frati-tău? se îmbufnă Olguţa. arătînd doi ochi albaştri şi un năsuc tare necăjit. Uite ce ochi frumoşi are. ― Măi broscoiule. ― Fiindcă m-ai prădat de bunghi! ― De unde-aţi furat voi bunghi? se oţărî Olguţa.. că m-o prădat! ― Scoate bunghii! Ionică întoarse capul înspre poartă.

hhh! Hă. Vra să zică v-aţi prădat şi v-aţi bătut.. ― Ca să ne giucăm noi! se bătură ei peste piept.... fiindcă nu l-aţi ascultat. ― Monica.... du-te-n casă şi împarte-i în două.. cu bumbii tărcaţi. hhh! începu din nou frăţiorul lui Pătru. Şi moş Gheorghe. dă-i două să tacă ― auzi tu? Monica întinse Olguţei.. în loc să vă jucaţi cu bunghii lui moş Gheorghe. ― Ei. vă ia înapoi bunghii. ca un chimiraş copilăresc.. moş Gheorghe clipi. în palmele alăturate. ci stai! ― M-ai prădat. Spune tu. ― Moş Gheorghe.. ― Ia! Olguţa se ridică în picioare. În ce clasă eşti tu. ― Mai mulţi n-am! ― Dă-i încoace! Fruntea lui Ionică îmbătrîni. Bine. se scuturară ei... ― Vra să zică moş Gheorghe v-a dat bunghii. Ionică se scărpină după ceafă. moş Gheorghe. săltă din umeri subţiindu-şi mijlocul încins cu brîu roş şi scoase o legăturică plină de noduri şi sunătoare de bumbi.. ― Vouă. ― Acuma să vă văd! Pătru oftă.. mai dă-i o pară... Degetul cel mare de la piciorul lui Pătru se ridică în sus. ― Nouă ni i-o dat... ― Monica. moş Gheorghe? Privit din trei părţi.. acuma vorbesc eu. Asta-i stăpîna ta..― Fă cum porunceşte duduiţa. Pătru se dădu mai la o parte. ― El m-o prădat! ― Îs bunghii mei! Zi măi. strigară într-un glas băieţii gata să se repeadă după Monica. ― Dă! oftă el cu ochii la Olguţa. Pătru? ― Parcă eu mai ştiu! ― Nu ştii. ― N-o lăsa.. hă. Aşa-i. Acuma să vorbesc eu.. îl sfătui moş Gheorghe. nedumerit. Eu m-am bătut. Ochii lui Ionică n-o slăbeau pe Monica. ― Vra să zică aţi tăcut. voi vaţi prădat. Atunci bunghii tăi îi dau eu lui Ionică. ― Şi voi aşa aţi făcut? ― Da cum? ― Da cum?. ― Hă.. privindu-i de sus. măi .. legătura desfăcută. vouă! Da de ce vi i-a dat?. măi Ionică. Călcîile goale ale lui Ionică sfredeleau pămîntul..... hă. ia deznoadă tu.. Ionică oftă din greu. pumnii lui Ionică se strîngeau mai tare fără folos pentru nodurile batistei şi cele din gît. Cu fiecare nod desfăcut. sau voi? Ia să văd. ― Vra să zică...

Cît face cinzeci şi trei înmulţit cu şaptezeci şi unu? Poftim. Moş Gheorghe dădu din cap minunat. purtîndu-şi privirile cînd spre palma lui. ― Mă duc în sat. nu ştiţi să faceţi o înmulţire. în ce clasă eşti? ― Într-a patra. ― Da tu? ― Nu ştiu. ― Ia întindeţi fiecare cîte-o mînă. ― Acuşi îs şi eu. ― Ai mei. întorcîndu-şi spatele şi scriind în aer cifrele.. băieţi din clasa a patra. Ia spuneţi voi.. ― Vai. ― Unu ori trei face trei. arătîndu-i pumnii închişi. că mă supăr. făcu un buchet din cozi.. ― Nici legătura nu mi-o dai? întrebă cu spaimă şi sfială Ionică. măi Ionică? ― Hhei! oftă el hurducat. ― Dă-i-o. capătă bunghii lui moş Gheorghe. ― Ia veniţi încoace.. ― Vra să zică nu ştiţi. fiindcă numai eu ştiu. măi! ― Hai! ― Măi Pătrule. Monica. ― Vra să zică într-a patra. şi le întinse Olguţei. Aţi auzit? Băieţii se încordară ca pentru o întrecere la fugă. Voi. Acuma eu am să pun o întrebare: cine răspunde îndată.. ― Pătrule. Olguţa. şi-aduc socoteala gata.Ionică. ca şi mine. Monica. Pătru şi Ionică rămaseră cu ochii mari şi gura căscată în faţa Olguţei. Băieţii se apropiară cu capul în pămînt. De-acuma plecaţi! Ce mai aşteptaţi? ― Hai. Hai. dă-mi şase pere. Ionică îi privi pe-ai săi cu mai mult "rămas bun!" decît "bine-ati venit". Monica. a cui-s bunghii? ― .. Monica alese.. ― Vra să zică numai eu ştiu. Olguţa! ― Parcă ei ştiu! Da-s proşti! Uite cum îşi bat capul. şi să nu mai fii prost să-ţi pierzi bunghii ia . Pumnul lui Pătru înghiţi bumbii. ai să te mai baţi? ― La ce? ― Da tu.. ― Dacă n-am tablă şi plumb! se tîngui Pătru cu amărăciune. cînd spre pumnii lui Pătru. Unu ori cinci face cinci.. De ce nu v-a lăsat repetenţi? Băieţii o ascultau cu teamă şi supunere.. oftară ei amar. ― Tu ştii. Începură în gura mare Pătru şi Ionică. ― Şi eu parcă nu-s! sări Pătru. dă-i încoace. Monica. ― Gata. ― Monica. Olguţa? şopti uşurel. Bun. o vesti Monica. na două pere. se oferi Ionică. ― Nici eu. se iuţi el cu răspunsul.

― Ştiu. Ce cauţi aici? ― Vă pof. că morcovul ţine umezeală. ― Iaca vă poftesc. îţi dau eu patru pere busuioace cum n-ai mîncat tu niciodată.. moş Gheorghe.. ― Aşa oi face. Vino cu mine. am dres gardu la loc! clipi cu înţeles moş Gheorghe. Pune lacata. Se înserase limpede. ― Duduită.. felii de morcov în tutun. ― Duduitelor. unde-s duduiele? ― Du-te şi le caută că asta-i treaba ta! În urma tuturor porni moş Gheorghe. măi Ionică. da cînd mai veniţi la moşu? ― Cînd ni-i pofti. vine Anica să vă cheme. De ce nu pui mata. cum pune şi papa? ― Oi pune.. vezi c-ai uitat să-mi aduci aminte! ― Vezi!... că mă supăr! ― Mulţumiţi duduiţei. ― Monica. zîmbi modest Olguţa. ― Cînd să-i dau drumul? se veseli moş Gheorghe. ― MoşGheorghe. îi explică ea serios. vocifera Anica din casă. ― Da. măi. nu-i batista. măi urşilor! ― Sărut mîna! ― Săr. ― Or să intre porcii în livadă! ― Să intre sănătoşi.. . ― Duduie Olguţa. De-acuma are moşu scrînciob. ― De-acum pleacă. ― Duduită.Ionică ― şi ţie. Mînile Justiţiei de pe prispa casei lui moş Gheorghe primiră sărutul împricinaţilor. Şi să te astîmperi. Olguţa trînti uşa lăsîndo pe Anica înlăuntru. ― Cînd om ajunge-n poarta casei. ― Iar Anica! ― Vă pof. ― Mi-am pierdut batista. rochiţa roşie şi cea albastră făcură semn cătră moş Gheorghe. moş Gheorghe. moş Gheorghe. Din pragul curţii boiereşti. mna! ― Sărutaţ-o. duduiţa moşului. că ea v-o făcut dreptate. moş Gheorghe. Pentru ce? ― Mi-au încleiat mînile. Pune-te şi-o caută. ― Să pui. ― Caut-o. dă-mi batista.. ― Atunci venim mîine. ― Ştiu. Pune-ţi bunghii la loc ― nu ţi-i iau înapoi ― şi mănîncă perele.. Anica intră în casă după Olguţa.. zîmbi moş Gheorghe dînd drumul Anicăi. ― Uite-o. coborîndu-se de pe piedestal.

Dănuţ le mai încurca. Olguţa făcu semn cu piciorul pe subt masă Monicăi. Monica oftă neutral. ca notele başilor bisericeşti. Pe poarta casei lui moş Gheorghe intrase şi ieşise o poveste. mam deprins.. ― Ascultă.. le mai uita. Obrajii lui Dănuţ luară culoarea miezului de harbuz.. ― Da! Tu îmi spargi urechile cu perjele tale şi nu-ţi spun nimica. tu auzi ceva? întrebă Olguţa pocnind în dinţi o prună brumărie. Dănuţ. ― Ce s-aud? ― Ascultă bine. ― Băă-băă. ― Ţţ! Îl aud pe Dănuţ sorbind harbuzul şi n-ar trebui să-l aud. sape sau securi. n-auzi? ― . Topi între limbă şi cerul gurii geroasa îmbucătură. ori înghiţea friptura. Sprîncenile reveniră la loc... intră doar carele cu boi şi oamenii cu seceri.? Toţi ascultară înspre uşă.. Monica? ― Foarte bine. Pe poarta caselor de ţară. fragilul murmur al sopranelor. . ― Ce nu-mi dai pace să mănînc? ― Eu? Hm! Mama ţi-a făcut observaţie. mimetic parcă.. cînd simţea ochii mamei lui privindu-l cu toată atenţia urechilor mesteca supa. ca la miopi. Dănuţ tocmai începuse rugul zămos din mijlocul harbuzoaicei. Moş Gheorghe întoarse capul îndărăt. tante Alice. înecîndu-se.. ―. Păcat numai că n-a fost şi Dănuţ. Deasupra casei lui moş Gheorghe. Ochii Olguţei se micşorară de încordare. frigîndu-se. Din care pricină.Luceafărul dintăi lucea curat şi zîmbitor. N-auziţi? se înverşună Olguţa.! Pe tine te aud mîncînd în fiecare zi. Răgetele boilor răsunau profunde şi enorme acoperind ţiuitul greierilor şi al cosaşilor. înghiţind de două ori.. la fel cu-acel care lucise deasupra ieslelor din Betleem. ― Cum aţi petrecut.. cum spune şi mama. Vorbeam de altceva. fără s-o mai mestece. Sprîncenile Olguţei se strîmbară în sus.. Satanic. un înger sau un cocostîrc se închină.. Doamna Deleanu îl obliga pe Dănuţ să aibă cîte-o altă surdină pentru fiecare fel de mîncare. penserat. îşi şterse buzele şi. numai racii se sorb aşa. cînd nu ştii să-i mănînci altfel. ridică ochii spre Olguţa. papa. Olguţa pocni o prună. III HERR DIREKTOR ― Mamă. mamă.

. Şi tu să-i spui Herr Direktor.. Tu eşti prietena mea. da lui îi place să-i spui aşa.. Olguţa! zîmbi domnul Deleanu. Eu glumesc. Cu Herr Direktor!. ― Păcat de harbuz! cercă Monica s-o înduplece. ― E director de şcoală? ― Cum poţi să spui aşa ceva!. Monica.al vostru.E directorul unei societăţi foarte mari. urmat de doamna Deleanu şi Profira. eu ţin cu caii adevăraţi. ― Să ştiţi că vine Herr Direktor cu automobilul. consimţi diplomatic. ― Sînt sigură.. nu vorbi urît. Olguţa începu să împlînte în ea scobitori. Eu îl iubesc. De ce nu mă crezi tu pe mine? ― Ba te cred.. ― Şi eu. ― Olguţa... Ai să-l vezi.. Olguţa se ridică solemn în picioare. dădu din cap energic şi zîmbi indulgent. papa. Cum fac boii? Aşa fac? consultă ea deferentă pe Dănuţ.. îi răspunse zîmbind domnul Deleanu din pragul uşii. papa.. . ― Olguţa.― Un bou ca toţi boii! se pronunţă sarcastic Dănuţ. Dănuţ se repezi afară cu şervetul la gît. simbolicele scobitori îndurerau miezul harbuzului locţiitor al lui Dănuţ. Nu ştiu cu cine seamănă! Cu papa nu seamănă de loc. ca şi mama. Tu ai ureche muzicală. ― Taci! ― Da papa. Uitînd harbuzul şi insulta..... Olguţa! Da ia spune-mi tu de unde ştii să deosebeşti sunetul unei trombe de mugetul vitelor? Că doar automobilele de la noi le poţi număra pe degete! ― Fiindcă mi-s antipatice. de ce-i spui tu Herr Direktor? E neamţ? ― Ţţ-ţî-ţî!. Olguţa! ― Ce-are-aface! Îl cunosc eu. ai auzit ce-a spus papa? Să-l iubeşti pe Herr Direktor.. Ţi-am mai spus. papa? ― Nu.... cu harbuzul lui Dănuţ? ― M-a insultat! Mă răzbun. ― Rîzi de mine. ceva cu electricitate şi cu nemţi.. E fratele tatei!. ― Şi seamănă cu moşu Iorgu? ― Nu. Ce ai tu.. Cine pune rămăşag cu mine? N-auziţi? Băă-băă!. ― Şi cu Grigore nu? Fiindcă-i automobilist? ― Ba da. ― Dănuţ. Olguţa îl privi. Ca cele şapte săgeţi din inima biblică a Mariei. cu şervetul în mînă. ca un primjurat cu verdictul.. ― . ― Nici nu-l cunosc. Nu l-aş putea suferi!. cine-i Herr Direktor? ― Un alt papa. Olguţa.. nu ştiu ce fel. scuturîndu-şi şervetul. Zărind inima harbuzoaicei neisprăvită de Dănuţ. ― Monica.

în loc de hăţuri. cu ochii cînd la dihanie.. Ţăranii îşi făceau cruce. Monica plivi miezul străpuns. ― Să nu se supere tante Alice! Alta urmă. temerară. Isprăvindu-şi vindicta. iartă-mă ― suind la deal în goana mare. mi se pare că eşti şireată!. Dumnezeu să-l ierte! În ograda dumnealui să intre una ca asta!. duduind. Lasă c-o-nvaţă moşu pe duduiţa să umble călare. cască de doc.. ― Săracu conu Costache..Altă scobitoare pătrunse mai adînc. boală!" un muget de bou în mînă. copiii tremurau să nu-i fure Ucigă-l-toaca şi scînceau. Tropăi ca să-şi desmorţească picioarele. De aceea mai scuipă o dată. Fără poftă. ― Olguţa. Herr Direktor! ― Moşu Puiu! moşu Puiu! vocifera Dănuţ cu şervetul în mînă. cu burta plină de darabane bătute de toţi dracii. Toţi servitorii ieşiseră din casă. îşi . ca orbii. se întinse. Moş Gheorghe mai văzuse la Iaşi nelegiuirea-cu-roţi. îmi dai voie să scot scobitorile? ― Cum vrei. bufnind. închis ermetic la gît şi la încheietura mînilor ― se coborî flegmatic pe portiţa de la spatele automobilului. Grigore! ― Guten Tag l.. Cu sufletele înfrăţite în aceeaşi depărtată epocă geologică. jubiliar. îşi puse monoclul în ochi. încruntîndu-se. ― Merci. Eu am isprăvit.. Monica. masiv pe roţile burtoase ― molohul kilometrilor se opri războinic în faţa scărilor. adunînd scobitorile în farfuria ei. cînd la biserică. Herr Direktor. În sfîrşit. juca-naintea şi în urma goanei roşii. iscodind cu ochi de femeie... ― Olguţa. Vicleimul păsărilor înşirate pe şosea.. să văd şi eu automobilul. şin loc de bici şi de "hii. Olguţa mîncă miezul pe care Dănuţ îl curăţise de sîmburi şi Monica de scobitori. şi-n urmă împroşcînd un fum puturos ca cel din iad. vitele şi ţăranii priveau trăsura stacojie ― cine-o mai văzut! ― fără de cine ― Doamne. o roată în proţap. halat de doc. ― Bine-ai venit. îşi descoperi faţa lăsînd ochelarii să-i atîrne de gît. ca şi mine. Sigur. Olguţa o întregi cu un pocnet de prună. Iar vizitiul ― ptiu! ferească Sfîntul de-aşa creştin! ― în loc de ochi avea sticle negre. Înghesuiţi în mamele lor. căscă. ― Lasă că-l vezi. Monica. dar cu entuziasm. ca o jalbă. acoperit de colb. Mai e vreme. ridicînd bancheta articulată. îmbrăcat din cap pînă-n picioare în armura automobiliştilor ― ochelari rotunzi de scafandru cu rame de cauciuc cărămiziu. Cînii lătrau şi schelălăiau ca la urs. mugind. haidem afară. Noi avem ecou la Medeleni: de asta am auzit eu trompa.

Părea că toastează cu o cupă de şampanie. Herr Kulek se bătea cu palmele peste genunchi. Herr Direktor..). ― Poţi să mă săruţi şi pe obraz. acesta este fiul meu (germ. cu aerul unui amiral englez aclamat într-un mic port dunărean..). ― Monica e fetiţa noastră. glumi domnul Deleanu. şi se înclină zîmbind în faţa scărilor. Herr Direktor. Mecanicul berlinez.) 4 Asta-i bine! (germ.. ― Măi Grigore. Era şi el confecţionat în fabrica de blonzi cu ochi albaştri şi obrajii de Gretchen ai Germaniei. ― Dănuţ.. ― Zău! ― Da. ― Domnişoara? ― Monica. ― Bine v-am găsit! Căzuseră şi ochelarii negri de pe faţa şoferului ― din pricina Anicăi. aşa cum e Dănuţ băiatul tău. Buftea-i gras. ― Ba mă cormpromiteţi voi pe mine! protestă doamna Deleanu. ― Am muşchi. Anica plecă ochii ruşinată.2 ― Und ich bin sein Vater! 3 adăugă modest domnul Deleanu. ― Monica? Doamna Deleanu îi făcu semn din ochi. Da . 1 Şi eu sînt tatăl lui! (germ.. coborînd scările. o numi doamna Deleanu.. Nu mă supăr! ― Uf! Da grea te-ai mai făcut! oftă el. punîndu-i mînile pe umeri. tu ai să mă compromiţi. ― Kulek. sărutîndu-l. eşti sau nu feciorul meu? ― Tu eşti burlac. expediat în ţară o dată cu automobilul.frecă mînele neatinse de colb şi de soare. Kulek. Herr Direktor! ― Scuzele mele domnişoară! Urcînd treptele se aplecă în faţa Olguţei şi-i sărută mîna.) 1 s Cuprins de giganticul hohot de rîs al băutorilor de bere. dieser ist mein Sohn. eu îs voinică. ridicînd-o. tresăltînd delaolaltă cu trepidaţiile maşinii. ― Das ist guuut! 4 Bună ziua (germ. îl întregea. Herr Direktor se însufleţise ţinîndu-l pe Dănuţ în braţe. tată de carton ce eşti! ― Atunci mai am o nepoată? ― Te poţi mîndri! ― M-am curăţit! Mă pregătisem numai pentru doi nepoţi. ― Tot drac ai rămas! ― Nici nu mi-ai spus bună-ziua. îl apostrofă Olguţa din pridvor.

fără să răspundă Monicăi. torni apă. ― Ce te-amesteci! Du-te cu Olguţa. strigă el cu ochii de vizionar ai jucătorilor de chemin-de-fer. ― Să trăieşti. Nişte sărmăluţe de piept de gîscă! susură galeş bucătăreasa răsărind în urma lui Dănuţ şi a Monicăi. ― Hai la masă. Măi Iorgule. ofensat totuşi. domnul neamţ! începu să cînte Olguţa. "Din invidie". ― N-am vorbit cu tine.. ― Te-ai supărat. şopti Monica intimidată. aşa se vorbeşte?! se încruntă doamna Deleanu. ― Olguţa. apucînd mîna Olguţei. Dănuţ? ceru voie Monica. ― Îi dai voie lui moşu Puiu să te sărute? ― Sigur. ai mîncat? ― Aş! ― Haidem în sofragerie. începu să numere Herr Direktor pe cei din pridvor. ― Daa! N-ai nici-o grijă! Îţi dă voie Anica! răspunse Olguţa. ― Sărut mîna. Puteai să te anunţi. aşezînd pantalonii pe dungă. Bine-ai venit. m-ai nenorocit! S-a făcut bac. Eu îţi vorbesc.frumoasă nepoată mai am! Monica: nu? ― Monica. te-am fi aşteptat. aprobă Olguţa. ― Vrei să te-ajut. v-am pregătit de spălat. cucoană! ― Aşa-i! Îţi uitasem tabieturile! Un ceas îţi ajunge să te speli? ― Cuconiţă. ― Măi omule. roşie la faţă. ― Tu eşti servitor: duci geamandanul. şchiopăta purtînd geamandanul greu. aducînd geamandanul. nu slujbă de slugă cum spunea Olguţa. Trecu înainte. ce neam de ghinionişti sîntem! ― Cui i-o spui?! ― Ieşi afară.. babo! Mi-ai ieşit cu plin! Unu. ― Moş Puiu. congestionat. S-a spart ghina! ― Cuconaşule.. avea dreptul sa ducă geamandanul greu. socotindu-l şi pe Kulek. eu îţi torn apă de spălat. ca şi pe mine. gîndea Dănuţ. Nici nu-i trecea prin minte Monicăi cît de temerară-i era propunerea! Dănuţ. cuconaşule.. Babo. ai la mine un bacşiş: ai făcut abatajul cel mare! Nouă. numai. Profira! Adică du-te-n casă. Asta era o demnitate bărbătească. perii hainele. stărui Dănuţ. Dănuţ? Dănuţ se întorcea cu mînele goale pătruns de o gravă mîndrie. doi.. Tot el îi peria hainele. . Iorgule. ― Domnul neamţ. ― Apă de spălat. trei. să toarne apă de spălat pe buretele mare şi zburlit ca un cap de hotentot blond şi colonie în pumnii lui moşu Puiu. ajungîndu-l în antret. unde-l culcăm pe domnul neamţ? se interesă Anica. ca după un fapt de arme. Dănuţ. urmat de supunerea ei întristată. ― Ai-ia-ia! Profiro. ― Imposibil! Daţi-mi apă. Tu taci şi-asculţi..

am dres abatajul lui Herr Direktor. sau mai ales cînd îl poartă femeile". că am avut eu. Spune.. ― Atunci tunde-te. ― De ce? ― Fiindcă n-am să mă mărit. mamă? Vreau eu să mă însor Cine nu-mi dă voie? ― Eu. aderă Dănuţ. Herr Direktor. cucoană! ― Spală-te odată.― Mamă dragă. chiar. Cu osebirea că Dănuţ întrebuinţa numai colonia doamnei Deleanu. ― Nici n-ai să te-nsori. ― Vezi. ― Herr Direktor.. Dănuţ! ― Să nu uiţi să verşi căldarea! insinuă Olguţa la urechea lui Dănuţ.. ― De ce. ai să-ţi tunzi nevasta? ― Nu. Eu nu-s femeie. pe care nu-l ascund. De harbuz n-ai grijă. din pricina abuzului de colonie. ― Să trăieşti. ci chiar era.) . Doamna Deleanu pretindea că nu părea. ― Olguţa. de cîte ori nu ţi-am spus că numai femeile se mărită! intervenea doamna Deleanu. Proaspăt tuns. deci neigienice. cu numărul zero. cum spui tu. omule! ― Hai. care se ştiu! ― Ta-ta-ta! Lasă părul să crească. că baba face cît doi! ― Cît patru. ― Calomnie! protestă Herr Direktor. conveni serviabil bucătăreasa. încheia logic şi violent Olguţa. Olguţa! Dar tot bac a rămas. capul rotund al lui Herr Direktor părea cărunt ca un bulgăre de sare. şi succesele. inestetice şi incomode pe deasupra. şi tu ai să ajungi moşneag ca şi moşu Puiu. bătînd cu degetul în lemn toaca superstiţioşilor.. Umberufen! (1) adăugă el. Herr Direktor! ― Toate le face baba. monoclul pe care-l arăt ostentativ. deci nefaste. ― Haidem odată la masă! ― La spălat. Atunci să te vedem! ― Prefer să fiu calomniat! Pentru Herr Direktor. cînd ti-i mărita ai să-ţi tunzi nevasta? îl întrebă Olguţa. ― Actul de naştere. "Să nu fie de deochi!" (Germ. ― Dovadă.. Nici sub formă de musteţi nu îngăduia părul: "această pacoste pentru bărbaţi. de la trei centimetri în sus. ― Da eu vreau să mă însor. cum spune mama? ― Nici. ― Nici eu. torenţial. necivilizate... începeau pletele: poetice. Dănuţ..

Acum îţi dai pe faţă.Dănuţ amuţea. să chemăm părintele din sat: aşa a spus coniţa.. Rînd pe rînd. M-am prefăcut. tu ai să mi le dai! ― După aceea. oftezi. Profira se bătu cu palma peste gura nelegiuită. ceri să-ţi mai dea. Întreabă coniţa dacă v-aţi botezat. Acum venise rîndul coloniei. şi-ţi freci pleoapele. te masezi pe cap. fiindcă ai isprăvit colonia.. Dănuţ turnase de băut buretelui.. am intrat la stăpîn! ― Aşa. de la sprîncene în sus şi gemi: îîî-îîî!... mai întîi tu stropeşti covorul. ― Auzi!. ― Herr Direktor. dragă Herr Direktor. ― Nu te-am întrebat pe tine. sau l-aş stropi în ochi din greşeală". Buftea! tună Olguţa. Dintr-o aruncătură de ochi.Că de nu. Desfăcîndu-şi palmele boltite şi le frecă una de alta: picături acide plouară pe covoraş.. ― Intră. ― Herr Direktor. Herr Direktor? ― Nu se poate. Tot mai ai migrene. n-auzi? ― Toarnă-i. se recomandă Profira pe nevăzute.. sărut mîna.. ― Toarnă. ― . Pot să intru.După aceea. întinsese prosopul. Olguţa. ― Ba tu să-mi torni.. Dănuţ se uita pe geam. făcînd scut cu trupul sticlei din mînă. Nu te frigi? Fff-haa! aspiră ea întretăiat oftînd apoi ca după o arsură. Olguţa văzu tot. medită Olguţa răzbunări în locul lui Dănuţ. Dănuţ desfăcu şurubul dopului metalic.S-o usture! Aşa-i trebuie! Lasă!. Herr Direktor? ― Diavol împieliţat. suflecase la loc o mînecă nesupusă. Ca să nu-l tundă ar fi fost în stare să se însoare chiar. care turna cu mînie. cum spune Profira. ― Ia să văd. dar conştiincios... ochii Olguţei îl pîndeau. ― Toarnă-i. tot în război sînteţî? Dănuţ se bosumflă. ― Cine-i? ― Careul de popi sau carul de popi. Dănuţ. Simţind c-o pufneşte rîsul... Dănuţ. Aşa să spui. Dănuţ.. cu sticla de colonie în mînă. Dănuţ zîmbi: .." Printre zăbrelele degetelor viclene. să-mi trimită un care de popi. ― Toarnă.. din cana cea mare. ― Degeaba te bucuri.. Buftea. Aşa ţi-a poruncit Herr Direktor. răspunse dîrz Dănuţ. Toarnă bine: asta nu-i joacă! "Eu m-aş face că torn şi l-aş lovi cu vîrful.. ― Spune amfitrioanei că nu-mi ajunge un popă. ― Toarnă-ţi singură. hai să-ţi arăt eu cum faci tu cînd pui colonie. porunci ea umilitului paharnic. ― Cine-i? ― Eu. . ... în afara uşii odăii de baie. şi uită însărcinarea cu care pornise din sufragerie..

― Şi ce mai fac, Olguţa? ― Crezi că nu ştiu.! Dă-mi sticla, Buftea. Dănuţ rămase cu mîna goală. ― Acuma, Herr Direktor, vine rîndul batistei. Eu n-am. Să zicem că rochiţa mea e batista. ― Să zicem... da ce-are să zică Alice? ― Mama zice că tu eşti de vină. Colonia gîlgîia, murînd rochiţa Olguţei. ― Grigore, să-ţi faci singur mîncare! răsună glasul doamnei Deleanu. ― Intră. Am isprăvit. ― Ce faci acolo, Olguţa? ― Mamă dragă, aveam o pată pe rochiţă şi Herr Direktor a spus că iesă cu colonie. ― Tu-mi strici copiii, Grigore! ― Vezi, Herr Direktor! ― Mai bine spune-mi ce-mi dai de mîncare. ― Colonie... Asta meriţi. ― Atunci sînt sigur că masa-i bună! ― Te poftesc să mănînci la Bucureşti ca la mine! ― Bucureştiul are multe bunătăţi! ― Acele!... ― Care-s acele, Herr Direktor? ― Are să-ţi spuie Dănuţ... peste vreo cîţiva ani. ― Grigore! ― Ba ştiu eu şi n-am să-i spun lui Buftea. ― Olguţa ! ― Dacă ştiu, mamă dragă! La Bucureşti faci un chef. ― Cine ţi-a mai spus şi asta? ― Tu, mamă. ― Eu?! ― Sigur. N-ai spus tu că papa face un chef la Bucureşti? ― ...Am glumit! ― Atunci şi eu am glumit, mamă dragă! ― Tante Alice, se răcesc ochiurile, vesti Monica din pragul uşii, cu un aer de paj timid. ― Iacătă singurul copil cuminte din casa asta! ― Lasă, c-am să-i arăt eu! mormăi Dănuţ, uitat de toţi, atingînd cu cotul pe Monica, dinadins rămasă la urmă. Ochiul lui Herr Direktor, cel cu monoclul, nu făcea mare deosebire între femeile frumoase şi mîncările alese. Le privea cu aceeaşi impertinenţă curtenitoare, în timp ce buzele întredeschise şovăiau parcă între vorbe şi fapte. Se aşezară cu toţii în jurul mesei, păstrîndu-şi locurile obişnuite. În faţa tacîmului solitar al lui Herr Direktor, curba de aur roz a ochiurilor, palpita; alături de farfuria lor, mămăliguţa poetică şi adormită ca o

poreclă moldovenească a soarelui; mai încolo, untul tatuat cu linguriţa şi împodobit cu două ridichi violent roşii; şi smîntîna cu ten de madonă... ― Se aprobă! ― Măi omule, nu mai aproba! Ia şi mănîncă. Acuşi e vremea mesei! ― Şi voi să mă priviţi?... Pardon! ― Te cred! Ce vrei să facem? Să-ţi întoarcem spatele? ― Să mîncaţi şi voi... Altfel să-mi plătiţi intrare! ― Mamă, eu zic să aducă un cantalup, propuse Olguţa îndatoritoare. ― Hm? consultă doamna Deleanu pe domnul Deleanu. ― Amin. Azi e bairam! ― Prohiro, adă un cantalop... Vezi, Herr Direktor, eu nu te las! ― Aşa eşti tu, Olguţa: îţi place să te sacrifici! glumi doamna Deleanu. ― Mamă, spune tu drept dacă şi ţie nu-ţi place cantalupul de la gheaţă? ― Îmi place: cum nu?! ― Atunci ne sacrificăm împreună! ― Olguţa! ― Dragă Alice, toate bune şi frumoase în casa ta, începînd cu tine! Cum se face numai că la voi... ― ...nu-s scrumelniţe? îi luă vorba din gură Olguţa, luîndu-i şi monoclul ca să-l imite mai bine. La masa lui Herr Direktor, scrumelniţa făcea parte dintre farfurii, şi ţigara dintre mîncări. ― Olguţa, scoate monoclul: asta-ţi mai lipseşte!... Fumat! fumat şi iar fumat! Mîncare se mai cheamă asta Grigore? ― Omoară microbii şi ajută digestia! ― Lasă scrumelniţa, Dănuţ! ― Dă-mi-o, Dănuţ. ― Nu i-o da! Olguţa smunci scrumelniţa din mîna buimăcită de două magnete potrivnice şi o insinua pe masă. ― Mamă, uite ce face Olguţa! ― Aşa îţi trebuie dacă nu asculţi!... Şi tu, Olguţa, de ce nu faci cum spune mama? ― Mi-ai spus mie ceva, mamă dragă? ― Am spus. Ajunge. ― Mamă, tu nu eşti decît mama mea, pe cînd Herr Direktor... ― Ce-i, mă rog? ― El e musafir... şi tu eşti gazdă. ― Obraznică mai eşti! Profira intra solemn cu sarmalele; după ea Anica purtătoarea cantalupului palid şi zbîrcit ca un cap de mucenic al scopiţilor. ― Cine-i amator de cantalup să ridice un deget.

Olguţa împunse cantalupul cu două degete. ― Vezi, Monica, asta-i o figură de jiu-jiţiu. Dacă erai tu în locul cantalupului ― Olguţa se aplecă la urechea Monicăi de teamă să n-o audă Dănuţ ― trebuia să-mi despici degetele cu palma. Altfel îţi scoteam ochii. Aşa se parează. Să ştii de la mine! Monica ridică un deget încovoiat, reţinîndu-şi o modestă felie. ― Nu aşa. Uită-te la mine. Cu muchea palmei, Olguţa despică aerul, scurt, tăios. Domnul Deleanu se aplecă asupra cantalupului, îl mirosi, apoi, cu buzele strînse şi nările dilatate, privi plafonul dînd din mînă ― Vous m'en direz des nouvelles! 1... Măi, tot jidanii mei, săracii! Numai ei ştiu s-aleagă ce-i bun: cum îi avocatul lor aşa-i şi cantalupul avocatului... Mă duc s-aduc curaçao-ul. Grigore, tu vrei cognac?
1

"Ei, na!" <Fr.)

― Contra! Sînt la al doilea abataj de sarmale! După asta să-mi faceţi coliva. Dănuţ ridicase degetul subt faţa de masă. Ce? Erau la şcoală? Sigur că mînca şi el. Nici nu mai încăpea vorbă. Se simţea în stare să mănînce el singur tot cantalupul. Din cantalupul tăiat în două, ca dintr-o besactea orientală, curgeau şiruri blonde şi roşcate. ― Hm-hm-hm! se pregăti Olguţa zăngănind cuţitul de farfurie. Cu o legănare de evantaliu, mîna Monicăi alungă mirosul sarmalelor... Buzele lui Dănuţ se crăpară umede, topind în gura şi în plămîni adierea care te face să închizi ochii şi să-ţi lărgeşti nările şi pieptul, ca întîia sărutare a fecioarelor aprige. ― Dănuţ, tu nu mănînci cantalup? "Sigur că da, sigur că da", vociferau gîndurile îmbătate de făgăduinţi mereu împrospătate. ― Nu, merci. De ce? Tăcu mîndru şi amar... De ce?... Fiindcă aşa vroia... De ce?... De multe ori buzele lui Dănuţ erau duşmanele lui Dănuţ... De ce?... Lasă... ― Porţia lui o mănînc eu, hotărî Olguţa, dînd din picioare. Dănuţ înghiţi în sec de mai multe ori, cu ochii la farfuria sarmalelor ― lua-le-ar dracu! ― cu sufletul la poarta paradisului pierdut unde veghea Olguţa cu dinţii şi cuţitul. ― Dănuţ, noi doi nu umblăm cu fleacuri. Hai şi-mi ţine tovărăşie. Sarmalele-s mîncare serioasă. ― Da, moşu Puiu. Chiar mi-i poftă. ― Vai de mine, Dănuţ! Ce-i lăcomia asta? Acuma ne-am sculat de la masă! ― Lasă-l să mănînce cît vrea. La vrîsta lui... ― Bine, bine! Profiro, dă-i o farfurie, oftă doamna Deleanu... Şi să

ca un curcubeu al fericiţilor. covor mai plin decît ale divanurilor. tuns cu numărul zero şi împodobit cu semiluna unei cicatrice de Schläger ― venise la Medeleni să facă vizită cumnatei sale şi părintelui ei. şi două portrete în rame ovale: tinereţea cu haine şi bucle demodate a străbunilor copiilor de-acum. Aroma cantalupului plutea răcoroasă deasupra arşiţei de varză ardeiată. pe care orice zgomot amuţea desculţ ― ca şi ţigăncile de-odinioară. pe cinci divane rînduite-n şir de-a lungul zidurilor de cetate. să-ţi spun care-i cîntecul: cînd m-oi culca eu singur într-o odaie cu cinci paturi. împlîntă furculiţa în sarmale. poate din pricina cotnarului ― posomorala coborîtă pe faţa venerabilului bătrîn. Ş-are să fie bine! Şi cînd m-oi .mănînci frumos. La fiecare căpătîi vegheau măsuţe arăbeşti..Demult. te rog! Măcar atîta! ― Buftea. ― Măi neamţule.. ― Coane Costache. măi păgînule? Pentru un cap de steclă şi spîn. şi topeau lung aurul onctuos din care o apăsare numai revărsa şipote de miere glacială. Buftea! Buzele Olguţei insultau pe şoptite. nici narghileaua cea cu trompa lungă pentru fumul lung. ― Şi ce ai să faci cu cinci paturi. unde să te culc pe tine? îl întrebase conu Costache privindu-l cam de sus. strivi o lacrimă între pleoape şi. şi turcească pe deasupra am să visez că-s sultan la mine în harem. ― În odaia turcească. Dănuţ întoarse capul. şi la încruntarea lor hangerele şi iataganele din cui ar fi dat iureş. De aceea. Pe jos. odihneau covoare moi de lînuri. S-ar fi încruntat poate strămoşii văzînd prihana.. Şi mai era ceva în odaia trecutului: un cufăr-dulap de la "Wertheim". care aduceau boierilor un zîmbet roşu în dinţii albi şi dulceaţa de trandafir între pahare brumate. în liniştea exotică a odăii turceşti. nesocotind ― poate din pricina monoclului. portretele străbunilor şedeau la locul lor aşteptînd să se deschidă uşa şi să năvălească strănepoţii. icoane cu obrazul castaniu îmbrobodit în aur şi argint. Dar cufărul de la Berlin era încărcat cu daruri. cu un gest de sinucigaş. răposatul conu Costache Dumşa.. ras pe de-a-ntregul. De pe nici una nu lipsea tablaua de aramă împodobită cu mlădii desenuri.. panoplii de arme vechi cu tecile împodobite ca odăjdiile mitropoliţilor. după un dejun subt nucul din livadă. Pe ziduri. fin încrustate cu lucirile de ger ale sidefului. cu lăutari şi cotnar. ajunge unul singur. înflorite-n Orientul unde lenea şi cadînele-s frumoase ca şi basmele celor o mie şi una de nopţi. să se deschidă cufărul nemţesc şi să răsune veselia copiilor de-acum în faţa zîmbetului tinerilor de atunci. Herr Direktor abia sosit din Germania ― cu monoclu.. răspunsese Herr Direktor. În odaia turcească. ultimul model. .

mamă dragă. De atunci. Ia să-i mai ziceţi un cîntec moldovenesc. Tot aşa păţea cînd erau prea multe bunătăţi la masă. încît nu-i mai era poftă de nimic şi mînca în silă.. De unde. rămase odaia lui Herr Direktor. ― Măi!. salam. neamţule! Tot moldovan ai rămas pe dinăuntru. De pildă: icre negre. rivalitate. răspunse capul de pe divan rostogolinduse. îmbrăcînd pijamaua. Monica ştia să organizeze geamandanul cu lucruşoarele ei şi zestrea păpuşelor. ghiudem. ― Sfîntă modestie! ― Sfîntă dreptate! Lui Dănuţ îi bătea inima repede. cînd m-oi culca şi cînd m-oi deştepta. şi cataif cu frişca la sfîrşit. ― Dă-te jos. În preajma cadourilor. astîmpără-te! ― Să-ţi ajut. în faţa ei. copleşit de presimţirea cadourilor. Uitase de Olguţa şi de toate cele. Grigore? Asta-i portretul ordinei tale: fanfaronadă! . Brava. toate cele trebuitoare de la locul lor. ― Olguţa.. trăgea săltarele pe rînd. Lăcomia îl exalta aşa de tare. coane Costache. orice ladă-i la-nălţime.. Herr Direktor cu ochii închişi şi-ar fi putut îmbrăca fracul. În lăzile lui Herr Direktor domnea o ordine amănunţită şi strategică. măsline marinate. parcă-i o vitrină! ― Bravo. una cîte una. Olguţa făcu o tumbă şi încă una. dar mult.. Suferea. odaia turcească în care nimeni nu intra.. Olguţa începu să fumeze din narghilea. Monica! Ai auzit.deştepta dimineaţa cu grija celor cinci belele din vis. Şi cît oi sta la Medeleni am să te binecuvîntez.. şi ceilalţi nu mai tăceau odată: ţţ-ţţ-ţţ. Îşi freca mereu mînile. ― Olguţa. bucuria se prefăcea în chin şi nu mai era bucurie. Ştii că nu-i prost neamţu! Să mai aducă o steclă de cotnar. smochingul sau un sacou. ş-oi vedea cinci paturi goale are să fie şi mai bine. Vorbele lui conu Costache erau pravilă în casa bătrînească. ca să nu se căiască mai tîrziu. înecîndu-l.. ca pe Dumnezeu. Dar ce-are-a face o biată odăiţă cu un palat! ― Tante Alice. Rezemîndu-şi creştetul capului pe divan. ― Cu aşa ladă nu-i greu să fii ordonat! ― Cu aşa ordine. ca jucătorii de bacara cînd au pontat fundul buzunarelor. Herr Direktor? ― Imposibil! Mînă de femeie în lada mea?! Tocmai desfăcuse lada.... şi de îndată s-ar fi putut dezbrăca. culegînd. ce-nseamnă asta? ― Tumbe. În genunchi. gata să nu le mai isprăvească. Şi doamna Deleanu era meşteră la alcătuirea lăzilor.

peştişori de mintă. papa? ― O cucoană. pachetele. ― .. cu mînile înfundate în buzunarele pantalonilor. dragă Alice. aşa-i şi capul: ce intră nu mai iesă.. Grigore. decît atunci cînd trebuie. ţiaduci aminte de cele două capete de leu de pe speteaza fotoliului? ― Cum nu?! Tata ne speria că muşcă şi tu le-ai pus în gură cîte-o bucăţică de carne crudă ca să-i îmblînzeşti. N-ai uitat comisionul... ― Cine-i Minerva. mai uşoare. ca zgribulit de frig. regret migrenele burlacilor. ― Ce nume! ― Aşa-s cucoanele! ― Sigur. ― . Erau singurele ocazii cînd treceam şi eu drept copii cuminte. dragă.. pe jumătate desfăcute de doamna Deleanu. răspundeam noi în locul mamei. ― Iorgule. ne chema în biroul lui: "Aţi fost cuminţi.. ― Migrenele capului tău!! ― Iorgule. Încep cu moşnegii.. Înainte de-a se dezbrăca. ― Cred că alte muzici. mi-i totuna ― cu o uşoară preferinţă pentru ciorapi!... ― Eşti în stare !.. Of! Bine c-am scăpat! Muzica asta îmi dădea migrene. de unde vine aşa miros urît?" Cum să-şi închipuie bietul bătrîn că leii de lemn deveniseră carnivori! ... ― Frumos! ― Şi Minerva. anume făcute pentru urechile mamei. ― Napoleon! ― Al lăzilor. Monica...balonaşe.. ― Bach? ― Habar n-am! Am luat ce-ai scris. Poftim.. Unul cîte unul. tu ce spui? ― Eu. Olguţa. Aceeaşi însufleţire copilărească creştea în toţi deopotrivă. "Măi băieţi. ţi-aduci aminte cînd se întorcea tata de prin judeţe. Alice: o pereche de ochelari pentru cochetele venerabile. Bach sau ciorapi. Poftim şi notele. A! Face-à-main! Merci. şi piramidonul. ― Bietul tata!. mai berlineze! ― Acelea te lecuiesc de migrene. Numai Dănuţ....... Grigore.― Invidia traducînd elogiul sincerităţii! Şi asta-i un portret: nu? Să trăieşti.... şedea ursuz. Ţii minte? Acolo a rămas carnea.. primăvara... copii?" "Cuminţi".. Două pistoale de tinichea cu petiţe. de la sesiunile curţilor cu juri? ― Bietul tata! Parcă-l văd.. ― Cum îi lada. papa. ca subt streşinele tuturor caselor cînd se întorc păsările. erau rînduite de Monica pe divanul cel mai apropiat. Mie mi-au rămas celelalte. da...

îngîndurată: "Săracu moş Gheorghe!" ― Dănuţ. ― Pot să vă spun că vine de peste nouă mări şi nouă ţări. Olguţa. papa? ― Tăceam. privindu-l încruntaţi. Semănăm cu Olguţa cînd eram mic! ― Ş-acuma. Herr Direktor îşi puse monoclul. zîmbi domnul Deleanu. S-a uitat la tălpi: nimic! ― Şi tu tăceai. În jurul tainicului pachet se adunară toţi.. M-am suit pe acoperiş. Răspunde.. te-a bătut pentru conserve? ― Nu m-a putut prinde. Olguţa se aşeză pe marginea divanului.. papa.. Parc-o văd pe mama cu ochelarii pe nas. N-ai să ghiceşti. ― Ce faci şi tu: supăra pe mama. năvălind în trecutul poznelor părinteşti. lăsînd în loc privirea amintirilor. Bietul tata! Cînd te gîndeşti că din lefuşoara lui de magistrat cinstit izbutea să puie deoparte pentru cadouri. ― Da. Monoclul căzuse din ochiul lui Herr Direktor. ― Cărţi? ― De joc? ― Eu întreb. Herr Direktor dezmierdă hîrtia mută. şi pentru studii la Berlin.. ce era să fac? ― Şi moşu Puiu nu te-a spus? ― Se poate! Fraţi şi trădători? ― Şi ce s-a întîmplat? ― Tot mama a descoperit isprava! Avea un nas! Cînd începusem să fumez ― eram printr-a patra de liceu ― mîncam cîte o lămîie întreagă şi fugeam pe-afară cu gura deschisă ca să nu mă simtă. ― O surpriză! ― Spune.. ― Iorgule! îl mustră doamna Deleanu. mai spune ce făcea papa. ― Papa.. ― Degeaba. adă-mi un foarfece din trusă. ce-i? ― Foarfecele are cuvîntul cu precădere. pe subt birouri. ― Olguţa! ― Acuma-mi sameni tu mie. pe subt covor. ― Herr Direktor. ― Ştofe? ― Ţţ! ― Bomboane? ― Ba. ameninţînd că mă zvîrl de-acolo dacă nu mă iartă. oftă domnul Deleanu. ― Ce ai acolo? întrebă doamna Deleanu. ― Aşa-i.. şi tot mă descoperea. inspectînd pe subt dulap. papa?! întrebă Olguţa cu ochii scînteietori de mîndrie.. că e de ..― Se stricase carnea.

― Te-ai depărtat.).cadourile tale. Acuma e rîndul tău.. ― Cu enigmele tale. ― Anglia. Că-n tara de unde vine se bea mult ceai.. ― Bine. cadoul fără enigmă e ca o cucoană cinstită: nu interesează! ― Grigore! ― Tu eşti interesantă din alt punct de vedere! ― Poftim. ― A ta va fi împărăţia cerurilor. 1 Să fie blestemat cel care se gîndeşte la ceva rău (fr.. ― Grigore. ― Eu cred. se poate? ― După aşa surpriză eşti suveran. Fuu! Da cald mai e! ― Scoate-ţi surtucul.. Isprăveşte cu subtilităţile. sînt palizi. că-i plin de pasări gingaşe care au calitatea că tac. Iorgule. adevărate ţigarete orientale.. Tacticos.. ― . nu te mai strîmba. Copiii vin la urmă. tu mi-ai adus cleştele de unghii! Eu ţi-am cerut foarfecele. ― Ce să vă mai spun?. De-o vrîstă cu Olguţa şi Monica. asupra minunilor. că cei de la care vin sînt ga. am scăpat de femei.. şi că va fi la modă. ― Ei! ― Poftim. Excelente. că e cenuşiu pe dinafară şi roşu pe dinăuntru.. Herr Direktor tăie sfoara. ― Uite. ― Ţi-l plătesc. ― Dănuţ dragă. măi omule! ― Simandicoasă doamnă. o strînse ghem. moşu Puiu. ― Rusia? ― Acolo se bea votcă.. desfăcu învelitoarea descoperind o alta de hîrtie de mătase. ― Iorgule. ― Asta-i farsă! ― Mă rog. ― Draga mea. ..gen neutru: honny soit qui mal y pense (1). Uitaţi-vă în sus. doamna Deleanu îngenunchie pe covor. Zvîrlite-n sus chimonourile japoneze se desfăcură şi căzură iluminate de auriu şi roşu ca făşii desprinse din cerul legendelor nipone. Fiindcă-s fără carton ţi-am adus o ţigaretă. Un-doi-trei. că-i dulce la pipăit. completă Herr Direktor. o să-mi plătiţi cleştele. le pături. ― Uf! Nesuferit eşti cu..... Mai poetic nici că se poate! Ghiciţi! ― Precizează. Herr Direktor.

. nu te îngriji. Nu vreau aşa...Galbenă şi plină. aşteptîndu-l. aruncă o altfel de privire Olguţei. Jos moşnegii!.. Monica? ― Da. Herr Direktor. ― Herr Direktor ― nu te supăra ― eu aş vrea să-i dau Monicăi chimonoul meu. ― Ş-acum deschid bazarul de jucării.. ţigareta de chilimbar deşteptă zîmbetul pomului de Crăciun pe chipul domnului Deleanu. te rog dă-i-l tu. Chimonourile erau pentru cucoane. ― Monica. . ― Cu-aşa păr nu-i greu.. ― Olguţa să nu crezi că te-am uitat! Acuma vine rîndul vostru. ― Şi eu. mie-mi place foarte mult.. dar mi se pare că Monicăi îi place şi mai mult. Puşcă adevărată! Adevărată! La aşa bucurie nu s-aştepta. Vino să te sărut. Monica. ― Merci. ― La dispoziţie. ― Herr Direktor. ― Hopa! Luînd-o în braţe.. gură de aur. E cu doi ani mai mică decît tine: calibrul nouă. Herr Direktor o aşeză pe divan şi se dădu îndărăt măsurînd-o prin monoclu. Merită Japonia! ― Vrei... ca un toboşar napoleonian bătu imnuri de glorie. Hocus-pocus-filipus!. şopti Olguţa. Dănuţ e cel mai mare.. Ştii. şi-a europencei.. ― Herr Direktor. da frumoase-s japonezele! Mă mut în Japonia. La ureche.... da Olguţa?.. aş vrea să-ţi spun ceva. schimbă-i pieptănătura. Poftim o puşcă. ― Lasă. ― Alice. Începem după vîrstă. acela-i al tău. scoate-ţi cozile afară. tu eşti cucoană? ― Nuu. S-o facem japoneză de-a binelea. ― Dragii mei. Aşa.. şopti ea în braţele doamnei Deleanu. Olguţa are destule. Olguţa îl privea mai dinainte. mie nu-mi vine. Herr Direktor o metamorfoză pe Monica într-o clipă. Olguţa. să fii la înălţimea chimonoului. ― Bravo ţie. Ştii.. ― Alice. ― Poftim urechea. începu Herr Direktor acoperind cu mînile saltarul de jos. ― Vino să te pup. moşu Puiu. Unu-i mai mic. să isprăvim cu buclucurile. Inima lui Dănuţ. ― Nu. Uite şi-o cutie cu cartuşe. Ţinînd puşca în mînă. răspunse Monica prin visul chimonoului.. tante Alice. ― Tante Alice. Monica nu te superi? Ia să vedem cum îţi vine. Herr Direktor.. măi. Cu o surprinzătoare dibăcie. Aşadar chimonourile sînt ale cucoanelor. ― Ia să vedem. ca tăiată într-un miez de ananas.. Dănuţ. Uite şi cartuşiera... Tu eşti în partida mea..

― Aferim! aplaudă Herr Direktor. uitasem. cum sărutau străvechii luptători armele de luptă. Olguţa! ― Au. alune. Alte pachete zburară... papa! ― Pe el. se rostogoleau ca o grindină umoristică de fructe şi legume.Întîlnindu-i ochii. făcute din pastă de migdale.. Dănuţ îşi răsuci privirea spre geam.. Cal să-ţi dea tată-tău. Deschideţi gura şi întindeţi mînile. ― Măi-măi! De antilopă! se minună doamna Deleanu pieptănînd-o pe Monica. ridichi. Uite două diabolouri. Pentru aşa gazelă! ― Herr Direktor. şedea turceşte pe divan. mere. Aşa era Monica: o vignetă la începutul unei legende. cu genele şi umerii plecaţi şi mînile ― în mînicile largi ― încrucişate pe genunchi. ca să nu-i fie frig peste noapte: visul unui poet japonez îndrăgostit de piersici. ― Uite. un pui de piersic înflorit. şi uite. ― Ce vrei. Sfiala şi chimonoul îi insuflase gesturile înguste ale japonezelor. Monica. o minge de foot-ball. ― Ce ziceţi? îi întrebă doamna Deleanu dîndu-se la o parte cu o încetineală savantă din faţa Monicăi.de marţipan cădeau.. În rumen revărsat de zori. Olguţa. uite. ― Dacă vrei. ― A venit rîndul Olguţei. învelit de zeul livezilor cu chimonoul unei fetiţe. cepe. pere. ocoli plafonul şi strînse mai tare puşca. Olguţa luă puşca din mîna diplomatică în mîna ei războinică.migdale. ― Stai. Bluză să-ţi facă maică-ta. ― Staţi. piersici. înflorise în coc nipon.. Ajutor. că n-am isprăvit. prins cu pieptenii doamnei Deleanu. cireşe. Herr Direktor. Herr Direktor ! . oameni buni! Tigroaică. Olguţa le sărută cu evlavie. ― Va banque! Prune.. morcovi. ― Olguţa!. nu gazelă! gemea Herr Direktor năucit de sărutările Olguţei. nuci.. Luînd cizmele în braţe.. caise. Ochii Olguţei parcă erau de un calibru mai mare decît al puştii. castane . ― Prinde-o. îşi cufundă mînile în cutie. Puşca devenise internaţională. despuiate cu înfrigurare de Olguţa şi Dănuţ. Părul ei de aur tumultuos. roşie ca suflată cu vaporos mărgean. Herr Direktor desfăcu repede o lădiţă de carton. renclode. Poftim cizme de călărie şi pantaloni de amazoană. Nu cumva team protejat? Pachetele zburau unul după altul pe al treilea divan.... ― Dănuţ! Dănuţ! Tot Dănuţ! Iar Dănuţ! Încă Dănuţ!. săreau. uită-te şi tu. copii. Mută. pe fiecare în parte. c-un paradis de aur pe creanga cea din vîrf. îşi suflecă mînicile ca un hirurg.

. ― Mănîncă. scărpinîndu-şi limba cu dosul palmei. îl rugă Olguţa născocind un mijloc de-a prelungi dezordinea. Cepele erau învălite într-o foiţă de mătasă dogorită care imita foiţa lor. tu eşti gata costumată. ― Vai-vai-vai! Ce-am făcut aici! Parcă-i un bazar din Stambul. punînd piedici Olguţei. făcînd mereu mătănii graţioase fructelor ca unor drăgălaşe zeităţi. subt obştescul hohot de rîs al celor de jos.Duhul anarhic al neorînduielii. Dănuţ. ― De unde turban? ― Fac eu c-un prosop. culegeau bunătăţile. o întoarse. ― Se aprobă. Profiro! ― S-o mănînce sănătoşi! Mă lipsesc. intrase în odaia turcească... văzînd-o că se codeşte. zi: Doamne-ajută! ― S-o curăţ. Atunci daţi-mi şi un şal. Şi eu tot japoneză mă fac. ― Ia nu te mai strîmba! Parcă n-ai mai văzui ceapă de cînd eşti! Profira făcu o cruce cu limba în gură şi muşcă din ceapă. ― Sigur. clipi prosteşte şi rămase cu gura căscată. mari şi mici. lasă-mă să-ţi fac un turban. Am înnebunit cu toţii! ― Cine-i acolo? Intră. Profira luă ceapa. stărui doamna Deleanu. Un morcov aruncat de Olguţa o expulza pe Profira. să vezi şi tu cum îs cepele de pe-acolo. bombardînd-o cu cepe. Trîntiţi pe jos de-a valma.. ― Hai Profiro. de teamă să nu le calce. şi Herr Direktor. . porunci Olguţa. fără s-o mai curăţe. coniţă! ― Ceapă nemţească. ― Doamne păzeşte! Asta-i doftorie. Fiecare cum vrea. ― Te-ai otrăvit. hai să ne costumăm cu toţii. Profiro. contemplîndu-i ca un boscar încîntat. ― Ptiu! scuipă ea în pestelcă. doamna Deleanu redeveni severă gospodină. ca un nas de clown. Mîna liberă fanteziei fiecăruia. ― Herr Direktor. coniţă. ― Fă-ţi cruce şi mănîncă. tante Alice. Olguţa c-un morcov în dinţi. o sfătui Olguţa. ca obrajii umflaţi de piersica din gură. ― Prohiro. muşcînd ― minune! ― dintr-o ceapă inofensivă. o suci. cu nările înfiorate de teamă. ― Fugi şi adă apă de băut. Pune-o în gură. doamna Deleanu. tot trăgînd cu ochiul la zîmbetul neliniştitor al copiilor. Nu-i lucru curat. Monica. Ridicîndu-se în picioare. Profira intră. împiedicîndu-se în chimono. ― Apă! M-am topit! ― Un duş ne-ar trebui. ― Eu rămîn aşa. uite ceapă de la nemţi. ― Ştiţi ce? se amestecă doamna Deleanu din nou convertită la extravaganţe. se rugă Monica. domnul Deleanu. paradoxal răsărit din cufărul ordinei.

― Papa. Profira intră cu tablaua de dulceţi. exclamă domnul Deleanu. ― Da! Monica are haină frumoasă. tu eşti Nastratin Hogea. ― Tu. ― Dragă Alice.. Olguţa? ― Eu îmi pun cizmele şi pantalonii de călărie. Du-te şi ţi-l pune. repede. Aşa vreau eu. Mă fac haiduc şi o fur pe Monica. ca o ruşine întrupată în coadă de tinichea. ― Cu puşcă şi cu tun dacă vrei! Hai. Eşti japoneză autentică. Ca dimensiune. Herr Direktor avea înfăţişarea unui indian de operetă. tu. interveni Olguţa cu o ciudată suavitate în glas... Ce te-amesteci! ― Ce idee bună! Sigur. mamă? ― Fiindcă şi eu îs japoneză şi Monica. ochii depărtaţi şi paloarea brună a obrajilor ovali. ― De ce. ― Tu. bombăni Dănuţ. eşti în formă! Dănuţ se retrase pe lîngă zid într-un colţ. Du-te şi ţi le pune. ― Alice. Părul negru. Tu eşti soldat viteaz. te rog să nu-mi strici cheful. Şalul turcesc de pe umeri nu izbutea să anuleze efectul european al monoclului şi al zîmbotului de rigoare. ― Cred.― Da eu. adică tu eşti paşă ― îţi fac eu turban şi tot dichisul ― iar Grigore-i eunucul haremului. căută doamna Deleanu îmbrăcînd chimonoul. mai mult pentru viitor decît pentru prezent. eunuc am. harem am. uniforma de amiral japonez avea şase ani. ― Fără puşcă? se posomori Dănuţ mai tare. ― Nu vreau. ― Mă aşteptam! oftă doamna Deleanu. tu şi Grigore sînteţi turci. Cu prosopul improvizat turban în jurul capului.. în noua pieptănătură. ― Prea onorat!. el are costumul japonez. dă-mi şi mie o idee. ― Ia priviţi! îi invită Olguţa cu un gest teatral. ― Mai ştii?! zîmbi doamna Deleanu. Tu ai costumul lui Kami-Mura. tîrînd săbiuţa ruginită şi zăngănitoare. ― Ha-ha-ha! Ia uitaţi-vă la Buftea! ― Kami-Mura! ― Bravo.. Du-te şi te-mbracă.. prea mic. se răzbuna exagerînd circonferinţa buclată a capului care o purta plouat! ― Numai cafeaua şi rahatul îmi mai lipsesc! Narghilea am. mamă? întrebă Dănuţ.. Şi tu. Dănuţ unsprezece! Iar chipiul. Kami-Mura. nu-i fi avînd tu vreun strămoş mongol? ― Uită-te-n oglindă. erau un adaos exotic la chimono. . ― Mamă dragă. ― Da! cu haine urîte! ― Dănuţ.. bine! Ea e domnişoară.

tu nu te serveşti?. Profiro.. Profiro? ― Nici nu te-am cunoscut. şi mai ales bluza roşie cu centură de lac. Profiro! ― Trăiască Profira! ― Să închinăm un pahar cu apă în cinstea Profirei! ― Să trăiţi şi dumneavoastră şi tot veseli să fiţi! ― Dănuţ. Herr Direktor? îl dojeni Olguţa. ― Mor de căldură în Turcia asta.. . ― De ce rîzi. Nu vă dezbrăcaţi. erau licenţe poetice. Peste hotarul gol al pragului.― Iracan de mine! ― Te-ai speriat. eu aduc aparatul. Peste umărul ei. ― Spune. ― Bravo. pe unde năvălesc fesurile macilor musulmani. ― Să nu vă supăraţi. sărut mîna. Bravo! ― Bine. ― Să ne fotografiem. coniţă. Anica? ― Hă! Prin uşa întredeschisă. ― Eu propun să redevenim oameni serioşi. Am o idee. Ce nu fac eu pentru copii! ― Ridicaţi storurile.. cu glas de soprană şi de bariton. se ivi capul de lună umoristică al bucătăresei. ― Ce-i? Aţi venit la panoramă? ― Hă! Hă!. Tare-i frumos! Parcă-i la panoramă. Olguţa putea haiduci printre flori de luncă. Se auzi un pocnet. Anica o zbughi... Musteţile de funingine împodobeau o fragedă faţă de haiduc mărunt. ― De ce. Feţişoara lui Spuma laptelui. clipind din ochi către ele. zîmbiră dimpreună. sorbea tot ce vedea. cu gura pînă la urechi. Cizmele de antilopă. ― Ce ţi-ai făcut. Anica. ― Hi-hi! le îngînă Profira. mamă dragă. ― Să ne fotografiem. ― Staţi. Baba se răsuci. dragă. Anica şi baba. pantalonii bufanţi. Ochişorii lui Mura timpului. în stilul baladelor populare: Mustăcioara lui Pana corbului. Aşa au haiducii. Da tu ce cauţi. numai ochi şi zîmbet. mamă dragă. spune. Olguţa? ― Musteţi. coniţă . minunîndu-se. Profiro? o întrebă doamna Deleanu văzînd tablaua primejduită de hurducăturile vulcanice ale veseliei pîntecoase ― Spune.. Olguţa sări în odaie c-un bici în mînă.

Apleacă-ţi capul. Dănuţ!. Aşa-i bine? A la turca. E bine? ― Spune-i ş-aşa Olguţa. Grigore.. cu sabia şi chipiul în mînă. Olguţa. hai şi tu cu noi. Olguţa. Herr Direktor?.. Mobilizat din nou în oştile ridicolului. Grigore.. Brrr! Crunt mai eşti! Adevărat samurai! ― Küss die Hand gnädige Frau.. El se pricepe. Sărut mîna.. bitte schön. Dănuţ? îl întrebă doamna Deleanu. Aşa. întoarse capul obiectivului. Dănuţ. Fraţii turci alături pe divan.. ţinînd recordul încruntării.. ― Ruhig bleiben.. Monica. Dănuţ aşează-te lîngă Monica.... cheamă-l tu. restul poate să-l facă şi Profira. ― Explică-i. Doamna Deleanu se aşeză la picioarele divanului între copii. ― Perfect. Herr Direktor luă o narghilea şi-şi cabră monoclul. la Herr Direktor (germ.. care pregătea o răzbunare aprigă japonezei cu coc blond.). ― Ţi-ai găsit! Nu pune ea mîna pe-aşa ceva s-o tai! Se teme! ― Să-l chemăm pe Kulek. Was wollen sie. îi pofti doamna Deleanu. propuse Herr Direktor. de ce nu stai turceşte? ― Poftim. stimată doamnă. ― Unde te duci. te rog. ― Alice.. Vino. mînat din urmă de mama lui şi de blestematul aparat fotografic în care ruşinea clipei de faţă. ― Hai înapoi. ― Şi cine vă fotografiază? ― Pune tu aparatul la punct. ocrotită de zîmbetul haiducului cu musteţi de funingină. domnule Kulek. Dănuţ mergea.. Aşa.― Cum ne-aranjăm. domnule Director? (Germ. Ce doriţi.. 1 2 De pe scări.) 3 Staţi liniştiţi. Monica îşi privea mînecile. bre! ― Bun. Iorgule? ― Ce să ne mai aranjăm! Aşa cum sîntem.. Vrei să mă superi? Şi-mbracă-te la loc. tu stai la picioarele divanului cum ai stat adineoarea.. ― Cum să-i spun. vă rog (germ.(3) Olguţa privi cu coada ochiului pe Dănuţ. Herr Direktor?(2) urmă Herr Kulek cam zăpăcit. puţin numai.). Domnul Deleanu îşi răsuci musteţile. Să nu te superi! ― De-acuma aşezaţi-vă. întîlnindu-l pe coridor. Komen sie. lăsînd posterităţii profilul unui amiral japonez cu bucle de fetiţă. doamna Deleanu ― cercînd să compenseze cu gravitatea tonului neseriozitatea pieptănăturii şi a chimonoului ― vorbi apăsat: . înghiţită ca de-o sugătoare uriaşă.. nach Herr Direktor (1). Are să vie rîzînd. tu stai la dreapta Monicăi. avea să se întindă în viitor. Herr Kulek. dar vedea tot pe subt gene. ironică.

Grigore. la adăpost de puşti şi ochi de vînători. şi suiau dealuri ― hăt! în urmă ― se revărsau pe cîmpii.. cu puşca plecată în jos ― ca vînătorii ― Dănuţ îşi ducea oştirile la luptă. ― Ia lasă! ― Vorbesc serios. nu fiindcă-s negre. ― Mama-i fricoasă. ai cărui paşi erau paşii oştirilor care-l urmau mute. Herr Direktor îşi păstra albeaţa mînilor îngrijite "ca o. Asta a vrut să spuie mama şi nu găsea cuvîntul. ― Totuna.― Grigore.Armatele închipuirii lui Dănuţ." spunea doamna Deleanu.. . mai ales pe Olguţa. Pentru expediţia vînătorească ― copiii fuseseră iertaţi de somnul ritual în această zi ― Herr Direktor îmbrăcase haine uşoare de tussor şi inaugurase casca de colonist. prudent. Oştirile din spatele închipuirii lui Dănuţ erau nesfîrşite. supuse. îmi plac mînile ţigăncilor fiindcă-s fine şi uscate. Herr Direktor. Olguţa şi Monica. călăuzite de împăratul lor. Şi nu uita pariul. Olguţa păstrase numai costumul de haiduc.. ― Grigore.. Cuvîntul acela îl găseşti tu mai uşor decît mine. şi abia capetele lor ajungeau pe viteazul împărat din frunte. ― El mă găseşte! zîmbise Herr Direktor cu modestie. Eu îs sănătoasă. ― Ca o doctorie. ― Merci. ― Aşa-i bine. ca o trenă uriaşă. ― Ai să-ţi schimbi părerea. şi coborau. ― Tu nu eşti fricos. mamă? ― Ca o cucoană. Şi eu mi-am schimbat părerile de cînd am nepoţi. Atîta cochetărie la un bărbat?! ― Dragă Alice. ― Sînt. Soarele-i sănătate. ― E fricoasă pentru tine. ― Olguţa. musteţile şi le spălase cu vată îmbibată în colonie. ― Ca o ce. Herr Direktor. se legănau pasările brodate pe chimono.. La cîţiva paşi înaintea celorlalţi. ― Nu-mi trebuie. Începeau de unde răsare soarele.. eşti un caraghios! Uite: eu am mîni mai negre decît tine. pe o creangă înflorită. Armata din spatele concret al lui Dănut era alcătuită din Herr Direktor. mergeau . ― Ce-i asta prudent? ― Curaj cu linguriţa. Herr Direktor. de ce o superi tu pe mama? ― Fiindcă-i mama mea.. Nu lipseau nici mănuşile cu toţi nasturii încheiaţi. Să mă iertaţi cu soarele dumneavoastră! Mă pîriesc eu de ajuns la cărţi! Monica mergea alături de Olguţa. Nu samănă cu mine. În sufletul ei. ― Eu?? Nuu! ― Tu. Herr Direktor. cînd trebuie. Olguţa. te fac răspunzător! Ţine-o din scurt..

cu barca. O plimbare pe iaz. Un boier de pe vremuri o poreclise "soacra bucuriei" şi multele ei nurori nu puteau trăi cu ea în casă. peste toţi şi peste toate. Peste copilăria şi tinereţa doamnei Deleanu şi peste tinereţa mamei ei.. Curînd însă. Dar nimeni n-ar fi cutezat să gîndească măcar una ca asta. N-avea grijă împăratul! Dădea foc codrului şi trecea mai departe printre flăcări. apoi amuţită....să ucidă un zmeu străjuit de balauri.Cînele împăratului era năzdrăvan. sultănise vreme îndelungată. văduvă ― şi o roabă bătută cu harapnice pînă cînd trupul luase culoarea sîngerie a buzelor păcătoase. Cu putinţă?... Fiţa Elencu era hîdă pentru întregul ei neam în cumpăna a două veacuri.. Înaintea lui Dănuţ alerga Ali cu coada ţanţoş răsucită în sus ca o musteaţă rurală. aduse de prin străinătăţi ― laşul boieresc. Armata din spatele lui Dănuţ ― mai puţin Monica ― mergea să ucidă o legendă şi să cîştige o prinsoare cu prilejul botezului vînătoresc al puştii lui Dănuţ... Cartuşele le păstra Herr Direktor. un înec din care Fiţa Elencu scăpase. o luminase. căci ochii verzi... Şi-n casa lui conu Costache. însoţită numai de cărţi în felurite limbi. răzbăteau dincolo de frunţile plecate în faţa ei. Cruţaţi de bătrîneţă. Ochii negri ai fetiţei de cinci ani nu se plecau în faţa ochilor verzi.. Putea creşte cît o vacă. Fiţa trăise încă şi după moartea lui. scăpat de robia roşie şi verde a unei limbi şi a unor ochi ― ofta cu dulce uşurare. culoare ademenitoare de muşte verzui ca ochii Fiţei. Fiţa trecuse ca lăcustele prin lanuri. Vlăstar urît al unui neam de oameni frumoşi. pe care o înclina înspre ea. Şi ce? împăratul avea puşcă. Dar pe împărat îl asculta ca un cîne.... în cupeu. Oare?. ca pe o inscripţie netălmăcită încă. mult mai mare.. Iată obîrşia legendei: în casa lui conu Costache Dumşa... Un tînăr îndrăgostit de Fiţa Elencu. Primejdiile pîndeau la tot pasul.. dar zmeul n-avea de unde să ştie ce ştia Dănuţ. răutatea ei le întrecea pe amîndouă la un loc... Cu tinereţele fecioarei bătrîne se îngropase în trecut o taină şoptită odinioară. sora lui mai mare. se putea preface în armăsar cu aripi. . ochii verzi urmăreau deseori prin casă pletele brune şi fruntea scurt şi dîrz tăiată. ai Fiţei Elencu. Cînd pleca la Medeleni. ca verdele veninului. O dragoste. Zmeul avea balauri la poartă şi buzdugan năprasnic în cui. Deşteaptă pe cît era de slută. pe care nimeni nu cuteza să-l atingă.. Fiţa Elencu. Împăratul avea în cartuşieră moarte pentru o sută de zmei şi tot atîţia balauri. o întâmplare nemaipomenită în lunga viaţă a Fiţei. Parcă pompierii nu umblă prin foc!. Zmeul putea să fure soarele şi să arunce noaptea ca un codru des în faţa năvălitorilor.. Înşelarea cu o ţigancă trupeşă de la Medeleni. În schimb. . Să poftească zmeul!. la Medeleni începeau vremuri de bejenie.. Ţăranii bătrîni vorbeau că iazu-i blestemat. O singură slăbiciune avuse Fiţa Elencu ― de nimeni ştiută: Olguţa.

ca toate celelalte.. fetiţo. erau cei obîrşiţi din gingii. ocărind cu glasuri din ce în ce sporite priveliştile Domnului. Fiţa purta dantură. După moartea Fiţei ― spuneau ţăranii ― se ivise în iazul cu pricina o broască neobişnuit de mare şi de îndrăzneaţă. Olguţa nu-şi pierduse pofta de mîncare: dimpotrivă. cum domnise Fiţa cu ochi verzi peste toţi. ca un nesecat şi diabolic potir cu venin. Moş Gheorghe scăpase o vorbă ― ca s-o ferească pe Olguţa de iazul necurat ― vorbă necugetată! Olguţa începuse vînătoarea Fiţei iazului în care zîmbea dantura celeilalte Fiţe. . pofta-i venise la loc. mirosind a mîl şi a răcoare putredă. Acum. se înmulţeau în voie. Într-o bună zi. Fiţa Elencu începu un post care ţinu mai bine de două luni ― şi care-i grăbi sfîrşitul ― fiindcă dinţii luaseră drumul iazului. La prînz şi la masă. buzele fără dinţi sărutaseră c-un fel de acră duioşie. ― Am venit. aşa de palid la faţă. obrajii aprinşi ai Olguţei. Rîioasă.Se apropiau. într-o tăcere de oraş îngropat subt lavă. satul întreg ştia că Fiţa Elencu s-a prefăcut în broască fermecată. Şi.).. cu broasca cea mare între ele. cu plecarea dinţilor. Iazul pustiu ca subt lună. fireşte. ostentativ. cum germinează o sămînţă în mîna unui fachir. ― Naturalia non turpia (1). sătenii din Medeleni păstraseră vorba că iazu-i blestemat şi că Fiţa Elencu. în faţa tuturor comesenilor. sclipea zimţat în bătaia piezişă a soarelui. Şi pentru întîia oară în viaţa lor. că parcă-şi aducea inima în pocalul fără de dinţi. Nimeni nu crîcnea. Fiţa o privise din cale-afară de lung ― cu toată puterea ochilor şi a minţii ― făcînd-o pe Olguţa să crească mare în viitor. Pofta de mîncare pierea. să pofteşti la mine după ce-i sta la masă. ― Eu i-am zvîrlit în iaz. domnea peste celelalte. Olguţa botezase cu numele celei răposate o ciudată broască. . Din clipa aceea.. Şi mata. dinţii albi şi ţapeni ca un rînjet de strigoi. Fiţa Elencu nădăjduise că neamul ei de "papă-lapte" mai căpătase o Fiţă Elencu. feciorul aducea într-un pocal albastru. O lăsase moştenitoare. Feciorul venise la masă cu pocalul gol. ― Să-mi aducă un pahar cu lapte la mine în odaie.. intrase în odaia Fiţei trîntind uşa. plin de apă. după binecuvîntata ei moarte.. Din tată-n fiu. 1 Ceea ce este natural nu este urît (lat. vorbise răspicat Olguţa. Drept răsplată.Singurii dinţi de care bătrîneţă o despuiase pe Fiţa Elencu.. nici meşteşugul vînătorilor de aiurea. nesupărate de nimeni. broaştele. Praştia nu izbutise. la adăpostul legendei. După masă.

― Olguţa.. mult mai încolo de mal. sau din nostalgica paloare-a lunii. arătînd cu degetul un ciot de salcie săltată deasupra apei. Dănuţ ar fi fost mulţumit să-l atace Olguţa. Încet-încet.. Orăcăitul se dezlănţui mai pătimaş. Pe mal şedeau broaşte cu gura blazată şi ochi astronomici privind cerul fără stele. ― Nu. cu copitele în apă şi-ncremenit. de-a-ndaratelea ― ca cineva care se teme să nu fie prins pe la spate ― soarele roşu. gîndurile încep să vorbească singure. Şi praştia Olguţei pe deasupra. ca mii de saci cu nuci scuturaţi. Hămăitul lui Ali le făcu să tresară. Acela-i tronul ei. Şi puşca încărcată.Răsună dinspre trestii orăcăitul broaştelor.. Lătratul lor acuatic nu pornea vulcanic din craterul soarelui de-apus.. Alte broaşte ţîşniră din apă. Nu pot s-o sufăr! Aşa-i de obraznică! ― Lasă. ― S-aşteptăm. Din vălurele răsăreau capete cu ochi holbaţi de înecat şi s-afundau la loc.. Cînd vorbele amuţesc. îţi spun eu. Herr Direktor.. ca pe-o uşă îndărătul căreia o mînă . întretăiat de bocete. Monica asculta ţînţarii al căror ţiuit apropiat era ca freamătul tînguitor a mii de vioare. nemişcate. ca dinadins.... ciudat. rămînînd în genunchi. Incomat de lintiţă. . Ridică puşca. Prin apă îl pîndeau mii de ochi. lepădîndu-se de puşcă: nu-i bine să te pui rău cu Fiţa Elencu! Ca simplu privitor e altceva. cu salturi de gumă trecură prin mîl. ciotul părea un trup de cal decapitat. urmaţi de un inel de-argint înfiorat. mare şi rotund se-ndepărta de iaz. Şi apa e adîncă!. Larma crescu patetică. poate că iese-n altă parte. ― Tu o cunoşti.împăratul redeveni Dănuţ. Olguţa. Monoclul lui Herr Direktor o aştepta pe Fiţa Elencu. Un broscoi încalecă o broască şi împreunaţi se azvîrliră hîzi în apa nupţială. cuprinse de un brusc extaz. în cer parcă. De aproape broaştele erau soliste. Lui moşu Puiu nu-i pasă. Ai s-o vezi acuşi.. Herr Direktor aprinse o ţigară.. de văicăreli şi tînguiri ― ca psalmodia unei sinagoge. ochi lung cerul pînă cînd îl ajunseră ceilalţi şi porni cu ei alături. Mîna Olguţei izbucni duşmănos. că-i vin eu de hac. care deodată poate să te apuce şi să te tragă dincolo. iute. Herr Direktor. fiindcă Dănuţ ştia legenda şi nu-i venea să-nfrunte singur iazul ocolit de toţi. privindu-l.. Dar Olguţa pîndea luciul apei din preajma sălciei.. Olguţa îşi încerca praştia întinzînd-o prelung cu un gest graţios. Şi apa e ciudată ca o neînsufleţită mînă de mort. fără să le alunge din lenea lor şi-a mîlului. oprit din salt.. Pînda începuse. ci din cîte un trup bubos şi moale ca de bătrîneţă viermănoasă. Olguţa? ― Sigur. Dănuţ nu se simţea la îndemînă..

mă supăr.. mai mînios. împrejmuind cu ochi şi bube salcia. E rîndul tău. ― Eu nu ştiu. Dojana Olguţei o hotărî. ― Monica.. şopti Olguţa cu fruntea brăzdată.. O broască întoarsă pe burtă deveni nufăr alb. ― Înveţi. Răposata Fiţa Elencu răsărise din apă. . se grăbi Dănuţ. Piatra după glonţ. piatra porni.. L-am scăpat pe decan... ― Uite-o! Nu trage. leproasă. Monica are doi lei. Nu face zgomot. Burduhănoasă ca un idol chinezesc. Nu te pripi. ― Hai să plecăm.apăsa clampa. subt apă. În jurul sălciei. începură a prohodi în cor.. ― Acuma să ştiţi că iese. Şi deodată. ― Pauză. inima rănită. o îmbărbătă Herr Direktor văzînd-o că-şi astupă urechile în loc să apuce puşca. Broasca Olguţei făcu un salt deznădăjduit şi căzu pe apă. Şi glonţ şi piatră în zădar. gonea parcă şi glonţ şi piatră. din ce în ce mai urlător. Monica. E greu să tragi în apă. Să ne luăm măcar revanşa cu membrii baroului. Olguţa opt. interveni Olguţa. ― Un leu pentru Monica. Monica îşi astupă urechile. Ia să te văd.. Herr Direktor aruncă ţigara şi trase trăgaciul. Dănuţ. ― Urîtă! şopti Monica strînsă de un fior în spate. zvîcneau noroadele mucegăite. ― Ce zici. Glonţul porni. Urîtă broască! ― Urîtă broască! oftă Olguţa. Şi toate broaştele. Eu ţin contabilitatea. hămăind. N-ai frică. ― Nu. începe tu. Părea că se luptă cu ţînţarii: el prea mare. Ai scăpat-o. măi băiete! Ocheşte liniştit.rămase numai în ochii vînătorilor salcia goală . Să facem bilanţul. ştirbă şi guşată. mai buimac. stîngace ― aşa cum fumează femeile care nu ştiu ― şi trase la noroc. Herr Direktor! Lasă că le-arăt eu! ― Dănuţ.. Olguţa. Dănuţ cinci. arătînd cerului. înghiţită Fiţa Elencu .. Galeş şi sinistru. Herr Direktor? ― Ştiu eu!. Prohodul broaştelor. Un pocnet îl alunga înainte. dragă... S-a făcut? ― Bravo.Broaştele se risipiră. Fiţa Elencu nu se clinti din faţa puştei... Luă puşca.. altul îl întorcea îndărăt. te orbeşte lumina. Eu aştept. Cu mişcarea elegantă a vînătorilor ― asemănătoare cu destinderea în salt a ogarilor ― Herr Direktor sprijini puşca de umăr şi trase din nou. Mai stai. moşu Puiu. ― Sst! Nu vorbea nimeni. cu lăbuţa.. moşu Puiu. E rîndul Monicăi. ei prea mici. sau din salcie. Acuma trage. Fiţa Elencu îi privea. Institui premiu un leu de broască. Ali alerga de-a lungul malului.

trupul se prăvăli în apă. ― Bravo. Bietul împărat! Numai el îşi primejduise viaţa pentru ostaşii lui şi pentru liniştea împărăţiei. Labele Fiţei izbucniră în sus. În naltul luminiş. ― Olguţa. Dănuţ ascultă porunca epică. Un cataif cu frişcă de la mama şi un flacon de parfum de la mine. Fiindcă-mi era frică de ea. Pe iazul vînăt de înserarea cerului se făcuse linişte.. de mult trecuse soarele. Numai păpurişul din fund suspina uscat. Trebuia s-o ucid. Din inima Olguţei şi din puşca împietrită glonţul ţîşni. De astă dată.. nu se putea să scape. ― Ali. ― De ce. deschidea alaiul. înnăbuşit şi gros. De unde răsuna?. ― Olguţa.. Înainte era cimitirul de la marginea satului. Ce împărat de treabă! Ce împărat viteaz! Bravo lui! ― Moşu Puiu.. şopti Dănuţ lepădîndu-se de puşcă. AH! Ali ! Hei-hei!. ― Merci.. cimpoaie. ca braţele unui blestem. tălăngi. Dar moşu Puiu era înaintea iazului. răspunse tare Olguţa ca s-o audă şi Olguţele din trecut. mînate de un hohot de rîs hurducat. cu ... Dănuţ. Muzical.. Lătratul lui Ali crăinicea victorii. pentru paloarea de argint a unei zări. visul unei nopţi de vară suna pe hotarul toamnei.. unde eşti?. Meriţi o puşcă de vînătoare. cobze şi vioare. În tăcerea topită şi-n umbra clipei vinete suiau cirezile negre din fundul pămîntului. Îmbrîncit de glonţul care-l găurise. tragice. Oştile îl aşteptau mai încolo. vin aici! Ţine-l de gît. O luă la goană îndărăt. îşi sprijini cotul de genunchiul celălalt. Nu răsărise luna pe acolo... îţi dau ţie puşca mea. măi drace? ― Aşa.. cu puşca aplecată în jos.. ― Herr Direktor. şi ochi. Obrajii îi ardeau ca atunci cînd intrase în odaia Fiţei Elencu pentru răfuială.. păstreaz-o. Adică tu l-ai cîştigat. Răsăreau stelele pe cerul creştin. De-acolo sau de-aiurea?. Eu am să am puşcă de vînătoare..împăratul se întorcea singur de la luptă. broaştele amuţiră ca să răsune singur glasul celei de pe salcie. Olguţa! Asta-i lovitură de maestru... am cîştigat pariul. îndărăt iazul cu Fiţa Elencu. o stea tremura ca prinsă în pînze de păianjen. şi ochi. Olguţa se lăsă într-un genunchi. Acesta fu epitaful celor două Fiţe. pînă cînd ţelul se încrustă în burta albă ca un ciob de lună. şi nimeri.. sări Dănuţ cuprins de entuziasmul darnic al marilor evenimente. ca o pădure gata să-nflorească sau să piară subt secure. trage tu. eu nu mai văd.― Ssst! Herr Direktor! Fiţa. Olguţa i-o luă din mînă fără să-l asculte. viole şi violoncelul monocord al buhaiului de baltă cîntau din trei zări întunecate ― albastru. ― Olguţa. Fluiere şi flaute. .

― O iubeşti.. Olguţa oftă amar. ― Ei! ― Ba da. Olguţa? Ce mai vrei? ― Nu ştiu!. ― Da tu.puşca. ca nişte falnici cozonaci abia scoşi din cuptorul verii. mai avem. ― Nu-s băiat. ― Bine. ― Sau cocostîrcul.. ― Şi pe mine? ― Sigur.. Herr Direktor! Spun prostii.Eu aş vrea să fiu ca tante Alice. ― Îţi plac băieţii. ― Şi nu eşti tu mîndră să fii la fel ca mama? ― Asta-i altceva. şi te-aş ruga ceva. de ce nu-s eu băiat? ― Aşa a vrut Dumnezeu ! ― Ei. Monica? ― Da. Mama şi tata au vrut. ― Herr Direktor.. Herr Direktor. amplifică scrupulos Herr Direktor. De ce nu l-a făcut fată pe Buftea? ― Lasă-l în pace. Dumnezeu! Herr Direktor schimbă un zîmbet ateu cu steluţa de sus. aşa-i c-ai obosit? o întrebă poruncitor Olguţa. ― Monica. Monica? o întrebă Herr Direktor. ― De ce. Herr Direktor?! ― Ajungem îndată. măi drace! Ce-ţi mai trebuie? Acuma eşti băiat: ai pantaloni. Herr Direktor. ― Mama.. ea e prietena mea. ― Dragă Herr Direktor. fiindcă-s fată. îl încredinţa Olguţa. . Herr Direktor. cîntărindu-i cozile cu palma.Vezi. ― De ce tocmai mama? ― Ca să mă persecute. ― Puţin! ― Da tu. Treceau în dreptul stogurilor de fîn rînduite pe cîmpie.. Mama singură. ― Atunci de ce vrei să fii băiat? ― Eu nu vreau să fiu fată. Da ştiu eu. ― Şi ţie? ― Mie nu. Îţi spun eu.. ― Atunci ce vrei să fii? ― . cocostîrcul! ― Cine atunci? întrebă şi se-ntrebă prudent Herr Direktor. Mamei îi place. ― ... încetinind pasul. ― Nu.... ― Ei. Olguţa? ― Mie?! Nu pot să-i sufăr.

. lovindu-se una de alta pe neaşteptate.. Monica o luă la goană orbită de întuneric. sorbind adînc răcoarea serii. . calm. mută.. ― Spune tu ce vrei. hăuli ecoul dezmăţat. Eu am să-i spun. ― Depinde. Se întoarse îndărăt. oo-ooop". mă duc eu să-l aduc. ― Şi mama ce-are să spuie? ― Are să ne-aştepte.. ― Sigur. tra-raa. Herr Direktor. În schimb vorbele-i erau anemiate ca aripele fluturilor strînse în degete brutale.. ― Lasă-mă. Lui Dănuţ... Monica nu mai poate. sigur. minţiră buzele Monicăi.. ― Spune. istovitor de elastic. îl apucă de mînă. ţipa-n tăcerea ei: Dănuţ. dacă promiţi. Dănuţ! Kami-Mura.. Da unde-i Dănuţ?.. cu patul proptit în pămînt. de fier. ― Vra să zică mi-ai promis? ― Să zicem! ― Hai să ne odihnim. ca un greier negru şi strident. închise ochii şi ţipă. Cu dinţii şi pumnii strînşi. se oferi Monica. ― Aha! ― Te rog să nu mă spui Olguţei. Nu vezi că ţin puşca? ― Tu eşti. stop! "U-uuu.. Pe măsură ce se îndepărta mai tare de cei rămaşi pe loc. ― Moşu Puiu. Cu picioarele cosite Monica se opri în drum. gîfîind: "Dănuţ. dezminţite de obraji. Dănuţ.. ― Cu biciuşca! ― Ba cu mîncare bună şi caldă fiindcă noi am cîştigat pariul. ― Să ne aşezăm. ― Aşa să-i spui. Dănuţ.. Nu vezi! Ce cauţi aici? ― M-a trimis moşu Puiu să te chem înapoi. ― De ce m-ai strigat? Ţinea puşca de ţeava. căzură-n jos. spăimîntată de singurătatea lui Dănuţ. ― Şi de ce fugeai? ― Mi-era frică. îi căzuse puşca din mîini în dreptul Monicăi. se făli glasul învîrtoşat. Ţipătul Monicăi îl opri. Herr Direktor. Inimile celor doi fugari. Dănuţ. Monica..― La dispoziţie. în sprinteneala fugii. Şi spaima. ― Spune că da. alerga mai iute. Uite. Dănuţ. ― Spun. ridică puşca şi încruntat se porni asupra Monicăi. ajutor!". Dănuţ? ― Eu. Ea se supără. ― Da să-mi promiţi că faci. ― N-are să-ţi fie frică? ― Nuu. şi zvîcniră în sus.

Puşca într-o mînă. estompînd treptat silabele fioroase. ― Ştiam eu! ― Cu tine nu mi-i frică. da nu mai pot. Apoi.în drum. ― Nu. o vrăjitoare aţinuse calea împăratului. Dănuţ. Cu mînile ― fiindcă isprăvise gloanţele ― împăratul se luase la trîntă cu ea.. încuiate în apropierea cimitirului. Din marele belşug ceresc cădeau steluţe.. ― Şi ce vrei? ― Să mergem înapoi. ― Vai. ― Lasă-mă să te ţin de mînă. ― Şi dacă nu vreau? ― Atunci mergem acasă. ― Vai. ― Satul. Halal de-aşa împărat!.. Hai mai încet. ― De ce. ― Eu merg cu tine.. Hai cu mine înapoi. întîia noapte lirică a lunii. Dănuţ. eşti curajos.. stele şi luceferi prin noapte şi prin veacuri.... Dănuţ? Moşu Puiu ne aşteaptă. ― Dacă-ţi place! Eu mă grăbesc. ― Ştii tu ce-i acolo? o întrebă Dănuţ. Dănuţ îşi stăpîni un oftat de uşurare. Porniră. Monica privea cerul cu ochii măriţi ca şi cum ar fi văzut zborul unui înger. Dănuţ.. ca şi curajul său. nu. În ajutorul vrăjitoarei săriseră din cimitir toate duhurile rele. ― Mă plimbam. îl privi pe Dănuţ.― Şi eu mă supăr ! ― Nu te supăra.Bine. Dănuţ. arătînd cu ţeava puştii.. Dănuţ.. ― . ― Hee! Cred! ― Tu eşti băiat. ― Unde-s? se răsti Dănuţ dînd drumul mînii de prisos de acum ... Dar mîinile împăratului erau de fier. cu aceiaşi ochi... Dănuţ. ― Nu. ― Dănuţ. ― Ce stai? Dănuţ întoarse capul îndărăt. mîna vrăjitoarei în cealaltă ― şi la drum! Împăratul se ducea să înece vrăjitoarea în sîngele balaurului răpus. ce frumos e! Aşa se dezvălui sufletului Monicăi.. Da parcă şi tu veneai înapoi... nu vrei să mergem mai încet? ― N-ai decît să rămîi singură. Dănuţ! ― Ţi-i frică? ― Cu tine. vorbi tare Dănuţ. Două mîni se încleştară... ― Aîî! Am spus o dată! . Din nou goana clocotea în el. Eu îs fricoasă. eu cu tine vreau. Paşii lui Dănuţ creşteau. Ci-mi-ti-rul. unde vrei.

. roşu la faţă. al moşneagului ar fi acoperit cîteva fălci.. ― Eu mă duc să-i caut. Mai staţi oleacă la foc. de mare şi bun ce era... moşule. Dănuţ.. . La auzul vorbelor. Dacă şi surîsul ar fi să aibă umbră. şi-şi căută de treabă mai departe. Înălţată de braţele lui Herr Direktor. moşul se aplecă şi întoarse un păpuşoi rumenit: pe stogurile de fîn şi pe cîmpie... Dănuţ! Aici erau. suspină Monica. Ia luaţi cîte-un păpuşoi. ― Poate că-s mai încolo. şi poate şi pe cer ― o umbră mitologică răsuci gîtul unui balaur cu limbele vîlvoi. sau o gîză prizărita printre ierburi. cu stelele deasupra şi şoaptele Olguţei la ureche.. ― Ha? ― Poate că n-aude. Monica se trezi în fîn gîdilitor şi parfumat ca un îndemn la rîs.. îl privi pe Dănuţ cum priveşti o rîndunică pierdută în cer. făcînd semn Monicăi să tacă şi să vie. urlă Dănuţ. Aşa-i ghini!. În locul vînătorilor de broaşte ― ca într-o vrajă ― un moş decorativ cocea păpuşoi la un foc aromat de vreascuri şi coceni. N-auzi? Moşul se întoarse clipind. săracu! interveni Monica. ― Du-te şi-i caută. boierule!. Un alt păpuşoi fu tolănit pe cealaltă coastă de-o mînă deprinsă cu focul. n-auzi odată? ― Aud? ― N-ai văzut un domn şi-o domnişoară? răcni Dănuţ ca pentru cineva din lună.. ― Tu să taci! Mo-şu-le. ― Moşule.. Dănuţ bătu cu patul puştii în pămînt. Autoritar.. ― N-auzi. n-auzi? ― N-am văzut ni'că! Ei! ― Eşti sigur? ― Ţi-ai bătut joc de mine! se întoarse Dănuţ către Monica. ― Crede-mă că nu.înainte. Dănuţ îi întoarse spatele. Olguţa răsărise din car. ― Moşule. ― Parcă ţi-ar fi nevastă. ― Da nu-s! ― bătu el din picior. posomorîtă cu toată veselia flăcărilor. ― Crede-mă c-aici i-am lăsat! se apără Monica. A!.. moşule? ― . pe jumătate în bătaia flăcărilor. ― Hei! Moşule! Eu îs de la curte!. Vorbeşte mai tare. trase cu ochiul şi la faţa lui Dănuţ. ― Ei comedia dracului! oftă din greu Dănuţ. Moşul trase cu ochiul la carul cu boi oprit în drum. Cu ochii micşoraţi şi troieniţi de sprîncenele albe. îndoindu-şi degetele înţepenite de strînsoarea viteazului împărat.

Culcat pe spate. ai băgat de seamă? Cînd mănînci păpuşoi parcă paşti ! ― Merci! ― Să-ţi mai dau? ― Reste ! îmi stric pofta de mîncare. veselă sau tristă. păturînd în pănuşi păpuşoi copţi. ― Monica! Unde eşti. Monica? ― Aici-s. suflînd în palme. trebuie să pornim spre casă. Moşneagul lîngă boi. strîmbîndu-se elastic: serioasă. carul scîrţîia.― Olguţa. ― Uite luna! ― Luna-i? ― Luna.. scîrţ-scîrţ. oftînd. c-o mănîncă lupchii. ― Herr Direktor. măi copchile măi! Nu porni. ― Moşule. "Un taraf de lăutari. dori tainic Herr Direktor. ― Kami-Mura! ― Buftea. mă laşi aici? ― Păi cum? ― Moşule. strîngîndu-se lîngă foc. cînd ai oreillons ! Răsărise colorată ca un abţibild. . ― Apoi te las cu bine. ca vîntul într-un lan astral de rochiţa rîndunelii. Samănă cu tine. Se înfruptară toţi trei. boii trăgeau. ― Moşule. Aşa a vrut! Olguţa înjumătăţi păpuşoiul adus de Monica. Moşneagul se porni de lîngă foc. legănîndu-şi coarnele prin stele. n-auzi? Vin şi eu. Dănuţ dădu un binemeritat concediu bravului împărat.. boierule. boală! îndemnă ea boii cu glas prefăcut. ― Cheamă-l pe moşneag. Dănuţ. ― Olguţa. Scîrţ-scîrţ. boierule. Buftea..Din car.. Hăis! Scîrţţ-scîrţ. şi celelalte". fără gură şi sprîncene lineare. hoo! ― Uf! .. N-o lăsa. Herr Direktor privea cerul prin monoclu. ― Lasă-l să te aştepte! ― Să stea singur? ― Sigur. ― Aşteaptă-ţi copchiliţa. ― Lupii? murmură Dănuţ îngîndurat. ― Parcă eu nu ştiu să mîn! Hăis. Stai. ― Iaca mă cheamă nepotu-meu.. scîrţ-scîrţ. Calea laptelui adia pînă-n zare. Şi numai Dănuţ lîngă foc. Parcă-i făcea în ciudă! Cu pas împărătesc.. să-l chem şi pe Dănuţ. ― Iaca pornesc.. luna care-o văd copiii mici prin somn. Olguţa o vedea ilară şi-i venea să-i scoată limba.

Lui Dănuţ îi era foame.― Nu seamănă cu Dănuţ.. Uite: Monica-i prietena mea. Numai cînd era lună. că domnişoarele celea se sărutau pe gură cu domnii de-acolo! ― Vai de mine! ― Crede-mă. Eu vedeam umbrele lor. ― Vra să zică nu eşti bine cu luna? ― Nu.. spune-mi drept dacă ţi-ar veni ţie să te săruţi pe gură cu o cucoană care nu ţi-i rudă? ― Aaa! Mai ales! Sigur că nu. ― Buftea. Pe atuncea eram eu mică. ― Vezi.. înainte.. Herr Direktor. Olguţa! protestă Monica după o scrupuloasă examinare. Herr Direktor? ― Se jucau. .. cu faţa ei de lipovan gras. Monica. Şi eu am băgat de seamă că ziua nu făceau aşa. ― Da cu cine seamănă? Cu tine? ― C-un nătărău de bostan! glumi Herr Direktor. oftă Herr Direktor. ― Herr Direktor. eu nu le lăsam să mă sărute pe obraz. Dănuţ nu se gîndea la lună. ― Sigur.. Olguţa.. De asta. fără s-o privească pe cer. Da atunci eram mai mică. Asta-i greţos. C-un glob de aur? ― Lasă-mă-n pace. ― I-auzi! ― Da. Herr Direktor. Luna din turbinca lui Ivan.. cu vîrful cuţitului. spune şi tu cu ce seamănă. desfăcînd un hîrzob de păstrăvi afumaţi. întinzînd. Dănuţ o vedea punînd în vastul coş de hîrtie. Herr Direktor. spre gustare. Olguţa.. De ce se sărutau. ― De ce? ― De la Slănic. ― Vin să te pup. era stăpîna unei băcănii mai mare decît a lui Ermacov de la Iaşi. Herr Direktor! Eu n-am să mă joc aşa niciodată. deschizînd cutii cu măsline marinate. mie mi-i antipatică luna. ― Fii politicos! Ai noroc că-s bine dispusă. Spune tu. tăind patace roşcate de salam. ― Ce ţi-a făcut la Slănic? ― Trebuia să ne plimbăm pe lună. mă spăl eu pe dinţi cu periuţa ta? ― Nu. Herr Direktor. îţi spun pe onoarea mea. Herr Direktor. o aşchie grasă de caşcaval de Penteleu. Şi-n urma noastră veneau nişte domnişoare care se sărutau cu domnii. ― Asta-i joacă?! ― Joacă de oameni mari ! ― Mai rău decît copiii. ― Şi-acum eşti mare? ― Nu. Eu mergeam de mînă cu Buftea. Cînd o văd îmi vine ciudă. Constatase din auzite prezenţa ei şi o găsise în turbinca lui Ivan. Herr Direktor! Ei.. cutii cu sardele. Tu ai periuţa ta.

copii! Au trimes după noi. prin zarva cînilor din curte şi din sat. ― Ferească Dumnezeu! La intrarea în sat. strigă domnul Deleanu din cerdac.― Pupă-mă. ― Hm! Ai să te-afuriseşti. ― Să grăim! Moşul rămase în urma boilor. bum. Herr Kulek se apropia. mamă dragă. fa! Chei din faţa mea! Hi. c-o arunc pe Fiţa. Herr Kulek lumină luna cu farul şi trecu mai departe. ştergîndu-şi musteaţa. Profiro! intonă corul din car. După mănuşi sări din car Ali. să spui că nu ne-ai văzut. ― Adevărat? ― Veşnica ei pomenire ! intonă Herr Direktor... Parcă am avut o presimţire: cataifu-i gata. doamna Deleanu îi aştepta pe scări. Dă-ni-l de sufletul lui Patapum. Ştii. Mănuşile lui Herr Direktor purtaseră.. Are să te-n-trebe o ţigancă ― glasul Olguţei scăzu ― care umblă cu un neamţ.. ― Iar Anica! se supără Olguţa. ― Am cîştigat pariul. moşule? întrebă distrat Anica. ţipă Olguţa avîntîndu-se din car pea doua treaptă în braţele domnului Deleanu. şi aşa? ― Păziţi. un tunel gălbui găuri noaptea. ― Poftim! Car cu boi vă mai lipsea! Domnule automobilist. Spiritual. Tu eşti rudă cu mine. groaznica poreclă. severă ca o alegorie a Justiţiei casnice pentru acei care întîrzie la mese. acum se vine la masă. ― N-ai văzut pe boieri. vorbind Anicăi ca unei surdomute de acelaşi neam.. ferindu-se. ― Ne-am fript. gudurîndu-se frenetic. întreabă-i. ― Lasă că le-arăt eu! Neam spurcat! mormăi moşul trecînd lîngă boi. ― Moşule. cu braţul încolăcit pe mijlocul Anicăi: Ţinea farul în mîna ridicată. ― Patapum. o clipă. zîmbi Herr Direktor recunoscînd farul de la automobil şi presimţind ce adăpostea. Şi tu nu faci ca domnişoarele de la Slănic. ― Borşul. ca pe o halbă. Cu lampa într-o mînă şi cu lingura de salată în cealaltă. ― Ali! Doamna Deleanu se ghemui. ― Ura pentru cataif! ― Dar n-am să vi-l dau fiindcă vă faceţi de cap. boală! Hohote de surdă veselie porniră din fînul carului. Moşule. ― Borşul. se . ― Nu te superi? ― Nu. ia vin să grăim oleacă. ― Uf! Slava ţie Doamne! răsuflă doamna Deleanu.. zvîrlind ţigara. acoperite de rîsul greierilor şi-al cosaşilor. Profiro. neamţu cu căruţa dracului.

― Are Kulek şi pentru mine! Paşii Profirii duduiră. Olguţa arunca cojiţele. În farfuria lui sîmburi şi coji nu existau: numai scheletele verzi ale ciorchinelor înlăcrimate. spală poama. Monica desprindea boaba. Partea a doua I "MEDIUL MOLDOVENESC" Că dintr-un cantalup ţinut la gheaţă. moşule! ― Hii. ― Buna sara. vehement. de culoarea amurgurilor profirii. intra răcoarea prin ferestrele deschise: venise toamna. ca nişte insulte farfuriei. ― Da unde-i Anica? N-aţi întîlnit-o? ― Caută luna! mormăi Olguţa. meditativ. degetele aşezau cojiţa în farfurie. Nie. boierilor! le dori moşul. Dănuţ mînca poama. Aducea castronul cu borş. ― De miere! adăugă Herr Direktor. Hopa. ― Ce-avem la masă? năvăli Dănuţ scuturîndu-se ca un căţelandru scos din apă.jelui Olguţa arătînd moartea declamatorie a basetului. tante Alice. delaolaltă cu lumina soarelui. boală!.. preocupată de mişcare mai mult decît de gust. de culoarea nopţilor albastre iluminate de somnul lunii ― se îngrămădeau redeşteptînd icoana zilelor şi nopţilor trecute. ― Dănuţ. tante Alice.. luminoasă în lumina lămpii. ― Asemenea. ― Daa? Buna sara. Ţi-i foame? ― Grozav. ― Poftă mare. ― Grigore! Nu-ţi dau cataif. vorbiră numai lingurile. lumina. ― Bravo! Cu fîn zburlit în părul blond şi cu obrajii rumeniţi. Struguri de culoarea dimineţilor blonde şi-a celor verzui. Aburii borşului pictară nostalgii pe feţele înfometaţilor. Monica clipea. Coşuleţul cu struguri din mijlocul mesei... ca pentru un joc de şah: se apropia sfîrşitul vacanţei. Monica. iute şi plural. o dezbrăca de cojiţă între buze şi. de cîte ori ţi-am spus! . împodobit cu frunze bahice. greierii şi ochii cînilor. potaie! Boii porniră visători prin ocara cînilor. Olguţa a împuşcat broasca. plecîndu-se. de culoarea miezului de noapte vînăt de duhuri necurate. pe cînd gura alegea sîmburii de miezul apos. mestecînd un colţ de pîne. scuturîndu-se de fîn. În tăcerea deplină. de culoarea amiezelor bălane.

A furat focul zeilor şi zeii l-au pedepsit mai rău decît pe hoţi. nu chibriturile. Dănuţ gîndise: "S-a fript!" Dacă n-ar fi fost şi Olguţa. ― De unde! A mea e. ― Un chibrit. numai să fie cafeaua blănită. Aşa scăpase de Olguţa! Îndeobşte. ― Şi el s-a făcut haiduc? ― Nu. ― Să ştii c-ai să capeţi apendicită! De ce înghiţi sîmburii? "De-ar da Dumnezeu". Parcă eşti Patapum. ― Dă-mi cutia.Dănuţ muie strugurii în apă. Doar nu-ţi cer luna! ― Imposibil! Cutiile de chibrituri dispar. Poftim: o singură cutie. Olguţa. Aş face-o numai ca să văd capul mai multor colegi de dincolo. ― Poftim cutia.. o nemulţumea surîsul lui Dănuţ.. aprinzîndu-şi ţigara şi punînd cutia în buzunar. ceru doamna Deleanu. Am scos-o din buzunar. ― Bravo.. Grigore! Voi propune. ― Ce rîzi? ― Am nimerit o boabă acră. Revanşa mi-o iau la caimac. ― Ai dreptate! Mare minune cu chibriturile ! Se vede că au un element penal în compoziţia lor. . plîngi? Dănuţ făcuse un spirit pe tăcute.. Dănuţ ar fi spus spiritul. ― De ce-or îi dispărînd cutiile de chibrituri? întrebă domnul Deleanu. Dănuţ era tăcut pe dinafară şi limbut pe dinăuntru. ― De la Prometeu cetire? ― Te cred. Şi pe deasupra. ― Focul. ― Ce cutie? ― A mea. "Ce-i aia?" "Cine-i ăla"? ― Cine-i ăla. dori Dănuţ în sinea lui. ― Şi cine l-a răzbunat? ― Literatura. La dulce. maşinal. A murit. ― Bine. înghiţind înainte: se apropia şcoala.. încruntată. papa? ― Un viteaz. Ei! drăcie! Două cutii ieşiră din buzunar. cînd se va face revizuirea codului penal. turnînd apă clocotită în ibricul de cafea. şi mai presus de toate. zîmbi doamna Deleanu. omule. ― Fiindcă toţi furăm cutiile de chibrituri ale celorlalţi! Dă-mi înapoi cutia. Olguţa tăcu.. Herr Direktor alese un chibrit din cutiuţă. ― Hm! îţi şade bine: de asta te-am întrebat. Cînd domnul Deleanu explicase Olguţei că hoţul focului fusese pedepsit.. Anumite discuţii însoţite de zîmbete. o nouă infracţiune: delictul prometeian.. o supărau ca o convorbire într-o limbă pe care nu o înţelegea îndeajuns.

îmi dai cafea? Domnul Deleanu îşi umplu farfurioara. ― Mult sînge rău trebuie să-i mai facă. nu te obrăznici! ― Dacă mi-i poftă de cafea. clăbucită şi mînioasă ca un curcan de şocolată. combativă... Să am şi eu puţină vacanţă. ― De ce? ― Fiindcă enervează. ― Atunci de ce te superi cînd vărs eu? ― Îţi mulţumesc! ― Pentru puţin. ― Mamă dragă. "Fuuu!" Bolborosind. ― Merci. adăugă domnul Deleanu simţind privirea de Neptun a doamnei Deleanu îndreptată asupra lui din clocotul cafelei. s-o răcoreşti.. hai şi tu. papa! Hai. Acuşi trebuie să vă culcaţi. ― Închipuieşte-ţi că nu! Bineînţeles. doamna Deleanu începu culesul caimacului.. ― Să-ţi fie de bine. Du-te şi te spală pe mîni. tante Alice. de ce spui tu.. cafeaua se umflase deodată. Ţinînd ibricul de coadă. ― Nu mai pot! gemu Olguţa... Herr Direktor începu să rîdă. mamă! ― Cafeaua nu-i pentru copii. lecţiile sînt discuţii. De altfel. ― Olguţa! Azi am pus faţa de masă. ― Bine că vine şcoala. ― Şi eu n-am digestie? ― Ai şi fără cafea. mamă dragă! Merci. Papa. M-am umflat. ― Cine-i profesoara Olguţei? ― O fată excelentă. Olguţa. că ai să iei bani? ― Fiindcă aşa se spune. Olguţa. ― Ştiu. ― Atunci tu de ce bei? ― . ― Suflă. cînd verşi cafea. Bruna furtună din farfurioară azvîrli un val şi pe faţa de masă. Olguţa învaţă uşor şi cu .. un picuşor de poftă. Mamă dragă fă-mi şi mie o cafea. ― Şi tu ai nervi şi fără cafea. ― Olguţa.. deasupra flăcărilor. Dănuţ. şi profesoara convorbiri instructive. hora violentă a flăcărilor se rotea uşoară. ― Ia mă rog! ― Te rog. ajunge. oftă mama Olguţei. un pic. plimbă-te pe afară cu Monica. şopti galeş Olguţa. mamă dragă. Olguţa-i oferă ceai sau dulceaţă. şi raporturile dintre ele camaradereşti.Fiindcă ajută digestia. În jurul ibricului de cafea. Monica! După ce rămaseră singuri.poate fiindcă înăuntru nu era Olguţa. ― Lasă că-ţi dă tata din farfurioară. începu Olguţa după ce-şi sorbi cafeaua. oftă Olguţa..

Tu şi cu Dănuţ nu sînteţi genul ei! Îi plac oamenii limbuţi şi agresivi.. ― Grăbită mai eşti la puncte! ― Nu văd unde vrei s-ajungi? ― Îndată.. ." ― Închipuieşte-ţi. Să fi fost Dănuţ ca ea. începu Herr Direktor. "Dănuţ îi mai prostuţ: el samănă cu mama lui.. ― Deja? ― Dacă nu mă daţi voi afară mă dă toamna. Şi cum spuneam. ― Şi? ― Punct. ― Păcat ar fi! suspină domnul Deleanu.. Şi ea e un mieluţ. Ce vrîstă are Dănuţ? ― Unsprezece ani.. Îl dăm la liceu. ştergîndu-şi monoclul cu batista.plăcere: singura moştenire simpatică de la Fiţa Elencu!. nu ştii? ― Perfect.. ― Domnişoara Dobriceanu.. tu n-ai nimic de spus? ― Eu sînt de acord cu Alice.. Ce intenţii aveţi voi cu privire la Dănuţ? ― Cum? E foarte simplu. Iorgule.. Chestia-i limpede ca apa.. fiindcă se apropie plecarea. nu! Băiat. de o prietenă a voastră din copilărie. fiindcă a venit vorba de Kami-Mura şi fiindcă a sunat ceasul plecării.. La ce liceu vreţi să-l daţi? ― La Liceul Internat. îi de-o vrîstă cu voi! ― Biata Profiriţă! De la ea nimic nu te poate supăra. Grigore. ca pentru o luptă cu ochii.. ― De loc!. Extern. Vra să zică e băiat.. aş vrea să limpezim o chestie care mă preocupă serios.... Da-i plac toreadorii!.. Avea mare admiraţie pentru Iorgu. îţi aduci aminte ce obrăznicii îi spuneai? ― Da... ― Cine? întrebă rîzînd. ― Numai? ― Mai ştii?!. eă această amabilitate mi-a fost servită în faţă. ― Iorgule. Grigore! Se poate una ca asta! Dănuţ intern?.. Şi sînt convinsă că prietenia cu Monica şi viaţa împreună or s-o mai îmblînzească. Herr Direktor. fireşte.. da. răspunse repede doamna Deleanu.. nu haiduc! ― Da. probabil un flirt.... ― Nu. Aşa-i şade bine Olguţei. Săraca! ― Dragii mei. Săraca!. E latifundiară inexpropriabilă în împărăţia cerurilor.. ― Intern? ― Vai.. ― Copil. ― Păcat?! Gîndeşte-te că-i fată.. ― Mai trăieşte?! ― Dragă. Şi nenorocirea e că pentru tine va fi mereu copil.

.. în loc să-l dregi ― ceea ce te va scoate pentru cîtva timp din tabieturile tale ― eşti în stare să te îmbeţi în fiecare zi ca să uiţi că din clipă-n clipă poate să-ţi cadă în cap. Ştii. de pildă. şi deacum înainte ştiu să mă feresc singur. ― Poftim. ― Bine. E în joc viitorul singurului tău băiat. şi restul. din zi în zi mai descusut. ca la auzul unui gînd de-al său. laşul! Un oraş care are poeţi şi n-are primar. eu îs mai modest ― e să-i văd oameni. laşul nostru. Vă pot dovedi ceea ce am afirmat. primarii sînt tot moldoveni. matematic. din fericire. e pentru copiii voştri. Alice. Şi singura mea bucurie ― alţii ar numi asta ideal. Răspunde tu mai precis. Aşa că toată afecţiunea mea. Herr Direktor aprinse o nouă ţigară.. Aşa-i? ― Poate. ― Vă rog să mă credeţi că tot ce vă spun e gîndit şi copt de mult. moldovan prin excelenţă. subt privegherea părinţilor. nici nu cobesc... Un ratat. ― Dragă Iorgule. în căpăţîna asta fără de plete poetice. Să vorbim serios. Iar în ziua cînd îţi cade. Uite laşul.. că ţi se dărîmă acoperişul casei. nu-i coşi la loc fiindcă te bizui pe noroc şi ai ferma convingere că norocul se preocupă de nemurirea aţei de care-ţi atîrnă nasturul.― E natural. Şi asta spune tot.. ― Grigore! ― Azi eşti în toane rele. ― Ţţ! ― Şi tocmai de asta eşti primejdioasă pentru educaţia unui băiat. Toată . să lăsăm fleacurile. M-a ferit Dumnezeu de căsătorie pînă acum. Tu eşti o mamă admirabilă.. mai vrednici şi mai întregi decît noi. ― Nu glumesc. Nasturul de la pantaloni. cu creionul în mînă. ocolit şi rostit de un altul. tu eşti un om de ispravă: îţi iubeşti copiii. Sînt convins că Iorgu gîndeşte la fel: spune. Numai că. acoperişul casei noastre e teafăr. Alice. nevasta ― hai să zicem ― dar eşti un om comod. Vă-ntreb: ce-are să se aleagă din Dănuţ dacă va face liceul aşa cum vreţi voi? Doamna Deleanu ridică din umeri.. ai devenit prooroc! ― Nu. ce s-alege din toţi copiii crescuţi în condiţii bune. Da sau ba? ― Eu copii n-am. slavă Domnului. N-am nimic de spus. Să lăsăm acoperişul.. cu oarecare îngrijorare totuşi. ― Vai! ― Ascultă. ― Dragul meu. ― Şi? se impacientă doamna Deleanu. ― Foarte frumos şi lăudabil. zîmbi domnul Deleanu. bineînţeles. fiindcă.... Tu ştii bine că-ţi iubesc copiii. Şi. nici noi nu sîntem de lepădat. dacă poţi.. devii pesimist şi faci admirabile stanţe melancoliei celor bătuţi de soartă ― fără ca să-ţi coşi alt nasture la loc. Degeaba te superi. ― Cred că da. singurului urmaş al numelui nostru. Sînt mama lui.

dacă nu eşti prototipul moldoveanului? ― Aşa-i. în fundul pantalonilor. dar nefastă mai ales.. cum se spune.activitatea primarilor se reduce la înzestrarea cu ruine din ce în ce mai poetice şi mai melancolice a reveriei poeţilor din ce în ce mai beţivi. ― Grigore. ― Exagerezi! ― De loc!. tot talentul şi toată inteligenţa ta ţi-ar fi fost un ferment de amărăciune în plus.. trebuie să-şi puie vată în urechi.. lenea moldovenească începe cu vorba moldovenească şi se încheie cu fapta moldovenească. răstite. Şi spunemi tu.. aristocratică. sîntem fraţi! ― Sîntem fraţi. Deocamdată îl aveţi voi. Da. şi nervi pe deasupra. Dar constat că Moldova-i primejdioasă.. dar poate că ai dreptate. la gura sobei. şi trăiesc: hm? ― Şi sînt ferm convins că te întrebi şi tu cum ai ajuns unde eşti. ― N-am obiceiul să-mi pun astfel de întrebări. căci mi-e dragă Moldova. Poate exagerez puţin. Vorbele-s scurte. Dragii mei. şi nenorocirea-i că rămîn. ca şi marinarii lui Ulysse. Şi credeţi-mă că ce spun. ― În Moldova mai ales. ― Monoclul? ― Dacă aş fi rămas în Moldova sînt sigur că-l purtam.. se scutură nervos doamna . ― Toţi băieţii trec pe-acolo.. între două cafeluţe cu şerbet. mai acri şi mai calici. Dacă nu era Alice... deprimant de molatecă! Parcă-i vorbită numai din puf. cu jumătate gură. în mînile noastre. şi muşchi vînjoşi.. Iorgule. Dar e vioaie.. De altfel asta e şi expresia consacrată a moldovenilor pentru Iaşi de pildă: "Bătrînul nostru oraş! Bietul Iaşi!" Toţi îl deplîng şi toţi revendică mila celorlalţi pentru bătrîna capitală a Moldovei. Uite.. Voi nu vedeţi că limba noastră e făcută pentru femei şi pentru taclagii ! Dulce ― ce-i drept ― şi molatecă îngrozitor. Mediul moldovenesc e primejdios pentru educaţia băieţilor.. îl avem noi. cu ochii cîrpiţi de somn. dar. ― Sigur că am. am deplină dreptate. din care decurg toate celelalte.. eu am trăit numai în Moldova. Ai impresia că cine le rosteşte are muşchi. Trăsătura ei esenţială... Adu-ţi aminte că printr-a şasea de liceu făceam versuri! ― Şi? ― Arvonisem deja energia la Muntele de Pietate.... E brutală: adevărat. ca pentru un biet bătrîn nevolnic dar venerabil. Numai că moldovenismul meu a primit un altoi salutar. estetică.. Viitorul lui Dănuţ nu trebuie încredinţat norocului moldovenesc. spun cu durere. Asta s-o ştii. măgarule. ― De Dănuţ nu mă despart... ca pentru luptă. Limba valahilor e vulgară: recunosc. altfel îi ucid frumoasele sirene. e o anumită lene. cum vrei să-i spui. Cine trăieşte în Moldova din copilărie. pînă şi dragostea pentru Moldova e plină de milă. în fond. ― Ai devenit moldofob? ― Nuu. elegantă.

şi chiar dacă ar fi. mîine-poimîne vine armata. Odraslele din ietacul mamei ştiu să-i canonească bătrîneţele. cu nenorocirile lor futile. Îndărătul mamei severe e tot mama. nu cei crescuţi în ietacul mamei. Civilizaţia a început să pătrundă în ţara noastră. nu poet ancorat în fustele mamei. belferii care sînt oameni din viaţă ― cu tot ce implică aceasta ― nu sînt la fel cu mamele şi nici nu pot fi mamă a treizeci-patruzeci de copii străini. Spune tu: nu-s eu destul de severă cu el? Poate mai severă decît cu Olguţa! ― Alice.. şi marile energii ale muncii vor copleşi .. Ceilalţi ştiu să preţuiască şi delicateţa şi jertfele secrete ale celei care i-a crescut. şi fiindcă. Să admit. în viaţă şi-n război surorile de caritate nu-s obligatorii. Or... fiindcă s-a bătut sau s-a jucat cu alţi băieţi. Nu mai vorbesc de miile de despărţiri dintre părinţi şi copii ― dintre mame şi băieţi. se vor dărîma aşezămintele barbare şi poetice. Sau altceva.. Şi să ştii. ascultaţi-mă. în liceu la Iaşi. Şi-i iarăşi foarte bine ca nenumăratele ispite ale adolescenţei şi-ale tinereţei să-l găsească bărbat călit în viaţă. şi pentru tine ― şi mai ales pentru el ― e bine ca despărţirile să fie fără lacrimi. chefurile etc. Evident. luînd aspecte comice de operetă ― dar va isprăvi prin a pătrunde adînc. nu-şi pierde vremea cu solicitudini şi amabilităţi materne. cum ştii. Ei! asta topeşte bărbăţia. Răscoala ţărănească e un semn. ipotetic. bineînţeles.. Să-l privim pe Dănuţ în liceu.. de pildă. Consecinţa: în loc să născocească el singur mijlocul de-a birui reaua voinţă. prin părinţi. vei exagera. Vrînd-nevrînd ţi-l ia.. Vorbesc de severitatea.. Or să-nceapă femeile. la nevoie ― că-i persecutat. Şi Dănuţ va simţi nevoia să aibă cîte o soră de caritate pentru fiecare durere sau necaz. ― Dragă Alice. Severitatea care vine de la un străin e tonică. efectiv. îl vei compătimi. Slavă Domnului. Tu-l vei crede fiindcă eşti sensibila lui mamă. fiindcă numai aceea îi dă muşchi şi individualitate combativă. alte tulburări ― mai curînd sau mai tîrziu. fiindcă la tot pasul s-au lovit de viaţa care... Dănuţ te va convinge ― cu lacrimi. că severitatea educaţiei de pînă acum e fără cusur. pe de altă parte. neatenţia sau severitatea dascălului.. Şi. Se vor revizui valorile sociale. Copilul ştie sau simte aceasta. Să întoarcem pagina. Ajunge atîta: răsfăţul e gata. Vor începe alte răscoale. genul acesta de severităţi nu contează. vei plînge.. va obţine o intervenţie la director. de asprimea pe care copilul trebuie s-o întîlnească de mic.. nu vorbesc de monstruoasele prigoniri care ucid sufletele... Ia închipuie-ţi că într-o zi Dănuţ vine acasă cu capul spart.. Ori. ― Grigore dragă... O notă proastă...Deleanu.. da eu nu-l răsfăţ pe Dănuţ. inevitabile. Ai să plîngi. se rugă doamna Deleanu. Ce-ai să te faci?! Ai să-l legi? Nu. sîntem în măsură să-l ferim pe Dănuţ. şi atunci va lua aspecte tragice.. mai ales ― inerente vieţii. . condiţiile de viaţă devin tot mai grele. sînt rare. Ei! vezi! Ai tresărit! Atunci te vei alarma. bărbăteşti.... Alice ― ţi-o spune o experienţă ― adevărată dragoste pentru mamele lor au numai copiii crescuţi în viaţă.

O aprinse. va şti să-şi arunce numele cu iz de cronici nespălaţilor pe care i-a biruit cu pumnii lui. Vom avea. şi mai tîrziu pentru doctori.tirania trîndăviei stăpînilor de ieri. şi vor năvăli în viaţa socială oameni care vor tîrî civilizaţia cu ei. cu temere şi sfială. ciocoilor şi chiar multor boieri autentici care-şi trimit odraslele prin străinătăţi de îndată ce le-au înţărcat. E o eroare cu grave urmări. Ferice însă de acel care. da! Acela va fi stăpînul celorlalţi.. "Dănuţ va fi bogat": te cred! Foarte bine! Numai că în clipa cînd îşi va mînui singur averea. cu lăutari şi alte muzici. atît de călit. ― Să-l trimit în Germania? vorbi rar. în concepţia . Herr Direktor fuma havane numai după mesele lungi. ca să înveţe limbi străine. nici nu fac politică. brutali dar puternici. Copilăria fiecărui om. mai mulţi medici şi mai puţini popi. A! nu spun că sărăcia lucie e o fericire! Această pretenţie o las religiei cu popi graşi! Dar tot atît de mare primejdie ca şi calicia e averea de-a gata pentru sufletul copiilor.. Şi pentru asta trebuie să-l facem om. Ş-atuncea.. pentru şampanie.. sănătoşi sînteţi." Iată.. ca şi strămoşii lui. înseninîndu-se. Cealaltă ― cînd e şi moştenită pe deasupra ― e bună pentru bacara. tu uiţi că Dănuţ va fi bogat. Alice. ― Nu uit de loc. singura avere cu adevărat mănoasă. vulgari dar energici.. a fi nepotul lui conu Costache Dumşa nu va mai însemna nimic. decît poate în rarele saloane cu mobile mîncate de molii şi boieri scăpătaţi. dar altfel. dar de oameni teferi. Averea moştenită e socotită ca o fericire căzută din cer. ştii ce ne spunea el cînd eram mai mari? "Măi băieţi. era un om care se ridicase numai prin puterile lui. îşi pregăti o havană.. dragii mei.. ca o impertinenţă.. de poeţi. bietu tatu-meu. Dacă-ţi şti să fiţi oameni.. Atunci nu te va mai întreba nimeni: "Cine-a fost tată-tău?" Paşaportul ereditar pentru saloanele aristocratice şi pentru viaţa socială de azi ― va fi un arhaism perimat. îţi lăsa nepoţilor mei mai mult decît vă las eu vouă. Lăsînd ţigările. N-ai teamă! Nu-s demagog. în această privinţă credinţa mea e alta decît aceea a parveniţilor.. Dragă Alice. Ei bine. Aşa. în sfîrşit. cap aveţi: iaca-tă averea pe care v-o las. dintre care cea mai de căpetenie e înstrăinarea de limba naţională. înainte de a fi om bogat. nici nu-s snob de-a-ndoaselea! Vreau să-ţi spun atît: tata a avut experienţa vieţii. nu. ― Grigore.. doamna Deleanu. ― Nici nu m-am gîndit la aşa ceva! Doamna Deleanu respiră. dar cît v-am lăsat v-ajunge. şi după discuţiile lungi pe care le vedea isprăvindu-se cu izbîndă. Herr Direktor îşi stăpîni un zîmbet cu o încruntare. mai multe spitale şi şcoli. încît să aibă mîndria că el singur ar fi fost în stare s-o adune aşa cum au făcut şi părinţii săi ― şi s-o preţuiască mai degrabă ca o dovadă şi ca o amintire a vredniciei înaintaşilor săi. nu să-şi măsoare nemernicia şi slăbiciunea în faţa ei. ― Dragii mei. să fie atît de întreg. puternic prin el.

Piedică pentru viitorul copiilor mei nu vreau să fiu. Unde mai pui că. Ce propui? ― Slavă Domnului!.. vorbeşti serios? întrebă domnul Deleanu. ci într-o limbă învăţată cu dascăli.. Să hotărască Alice. de pildă. Staţi. în limba ta naţională. Fiecare om trebuie să ştie să înjure în limba lui ― fără dicţionar ― trebuie să poată rîde. Pe Dănuţ mi-l daţi mie. chiar dacă mi-aş călca pe inimă.... La nemţi sportul e obligator. Şi mediul e destul de românesc. nu aşa... ― Dragă Iorgule. nu-i strică.. Rămasă singură pe cîmpul de luptă. vei fi o corcitură lamentabilă.. cum avem atîtea. în contact . Vorbesc principial. Voi credeţi că vreau să-mi trimit toate neamurile în Germania. ― Grigore. şi lotul cel mare la loteria statului..? o privi Herr Direktor prin monoclul din nou pus. ― Şi? ― Simplu. nu vă alarmaţi! Pe Dănuţ îl daţi pe mîna mea. Mai întîi. Cît despre Germania!. doamna Deleanu îşi muşcă buzele strîngîndu-şi batista în mînă. ― Precis: îl dau intern la o şcoală din Bucureşti ― la care. vom vedea. vom vedea. L-aş da acolo numai din pricina sporturilor. ― . Contactul cu mai multe chiar. Mie mi-a folosit.. vorbeşte precis. ― Grigore. Ferească Dumnezeu! M-am dus în Germania să învăţ în condiţii practice..... mai exact... ― În definitiv eu nu m-amestec! Am spus numai care-i dorinţa mea. Dar îţi mărturisesc franc: dorinţa mea e să-mi văd copiii crescînd la un loc. nu te supăra. provizor. Asta la început. fără ca să mă robească. Parisul. pe un suflet format din punct de vedere etnic. plînge şi iubi la fel.. Îndepărtarea de ietacul moldovenesc al excelentei sale mame. pentru un om întreg. Deocamdată-i vorba să-l formăm pe Kami-Mura. aşa cum am crescut şi noi subt ochii părinţilor noştri... şi nu trebuie să urmărească înstrăinarea. ca nicăieri aiurea ― după cît ştiu eu ― specialitatea mea: ingineria.. Ori.. Dar asta-i altceva!. tocmai în clipa cînd mai e permeabil. ― Grigore.. studiile în străinătate nu urmăresc. e bună orişice civilizaţie adevărată. Iorgule ― cît despre rest. Şcoala Luterană. tu te uiţi prea mult la monoclul meu. De rest. ― Precis. Dimpotrivă. dragii mei. Cînd nai amintiri din copilărie.. subt ochii mei. Germania n-a fost pentru mine o vocaţiune cum e... nu zic ba. trebuie să fie etnică. Asta nu înseamnă că socot Germania indispensabilă unei bune educaţii! Germania e o ţară cu multe calităţi sociale şi cu multe cusururi vădite pentru sugacii lupoaicei... Uite: îl scot.. De asta om vorbi mai tîrziu. fără ocol.mea. deschide cîteva ferestre adevărate în încăperea cu ferestre pictate care e mintea noastră de cele mai de multe ori. ― Sau. fiindcă acolo mi-am făcut eu studiile? Eroare. de pildă. Sînt în măsură să preţuiesc şi alte educaţii decît cea germană.. dreptate ai. ci altoiul fertil al unei civilizaţii superioare. pentru atîtea secături. De altfel. cum o vrea Dumnezeu! Dumnezeu.

şi asupra muntenilor... mari şi late ― să-l înzestrezi cu delicateţa şi eleganţa sufletească ― atît de necesare ― şi care sînt darurile nepreţuite ale mamelor de calitatea ta. Nu-s atît de negru! Vorbesc de vacanţa de Paşti şi de Crăciun. şi nu vei regreta! ― Grigore dragă.. un an şcolar. ― Şi mai am o ultimă pretenţie. Va asculta muzică bună ― vezi.. de ce sacrificii sînt în stare! ― ca să înveţe cum să-şi stăpînească somnul în public. frumoasă. o îndoită revanşă ― regională şi femeiască ― asupra bărbaţilor de felul meu. ― Cum?? ― Stai. Franţa..cu nemţişorii. să nu-l văd un an întreg? ― N-ai decît să vii cînd nu mai poţi. cu trusă.. vacanţa următoare să mi-l lăsaţi mie pe Dănuţ..... alături de odaia mea. Vreau să-i dau un aperitiv internaţional. cît trebuie şi cum trebuie.. adăugă repede Herr Direktor. cu vacantele cele mici. Nu-nu... evident.. Alice! Evident... cu portarul. necesară. ― Grigore. Va trebui să se descurce în limbi necunoscute. Ce ai de zis? ― Vorbim în principiu.. cu chelnerul. o petrece cu voi. Vacanţele le petrece la Bucureşti ― sau aiurea ― în tovărăşia mea. ori vin. În vorbitor însă. cadouri alese de el. Alice. cu Olguţa şi cu Monica.. Alice?. îţi trimit un alt Dănuţ ― ceva mai dezgheţat şi mai neatîrnat ― care va aduce.. şpriţurile sînt bune şi-şi au rostul lor numai în pahar... Doamna Deleanu privea în gol.Grigore. din banii lui. împreună cu Iorgu ― el are destule procese la Casaţie ― şi să-l vezi. Dă-mi-l mie cît îl dai şi învăţăturii. Alice.. În tot cazul nu acasă. În astfel de ocazii. Anglia. la Medeleni ― ca să facă o dată pe an inhalaţii de moldovenism în familie. Îl vrei bărbat? Dă-mi răgaz să ţi-l fac.. Va învăţa să-şi facă singur geamandanul ― de piele. plus sporturile.. cea mare. Se va deprinde să stea singur într-o odaie de hotel ― de mîna întîia. Cine are să-i şteargă nasul! Cine-are să-i potrivească pălăria! De ce nu-l însori. Germania. Şi peste doi ani. ― Da Olguţa? Face cît cinci! Da Monica? Un copil delicios. n-o să-i fiu mamă. cum se cuvine să facă cineva care vine din străinătate. Ş-ai să ai vreme atunci ― trei luni de zile. .. ― . cuminte. Şi să n-ai grijă.... ori apă. Rămîne goală. Vom face împreună o plimbare prin străinătate: Italia. şi înzestrat de un burlac competent în geaman-dane.. pentru surori şi părinţi. Mai departe? ― Bun. În schimb va avea în mine un camarad atent şi experimentat. n-ai nici o grijă! îngrijesc eu de el... se înţelege. şi casa noastră?. e inuman! ― Dragă Alice. ― Şi cine are să se îngrijească de el? Cine-are să-l îmbrace? Să-l cîrpească? ― Eee! Asta-i!.. Şi vei avea mîndria să-ţi iei. Dănuţ va deveni patriot din clanul românilor de-acolo: tot teatrul social în mic... tocmai ce-ţi trebuie ţie: delicată.

Altfel decît crezi şi decît doreşti.. Anica şi Profira aveau picioare ― Profira. şi tuşi. izbucnind în plîns. ― Ia să lăsăm jalea la o parte! Parcă l-am prohodi. În sofrageria fără de copii şi cu toamnă plutea tăcerea şi apăsa viaţa... Domnul Deleanu se retrase lîngă fereastră..... ― Ascultă. uitînd ţigara aprinsă pe faţa de masă. ― Da.. răspundea Herr Direktor încîntat de succesul balonului. Grigore. După trei telegrame te-ai compromis. Trebuie să convii că ce-am făcut e bine. agere. Doamna Deleanu ieşi cu umerii plecaţi de povara ultimei speranţe.. Şi tu ai să expediezi cîte două perechi de ghete de cap.. îl rugă doamna Deleanu... Alice. ― Ai dreptate. Nici nu-i pregătit. Alice dragă.. Uite: ai ochii roşi. cum avea să înghită toate mingile de oină ale ţării. Dănuţ. dragă Grigore.. Tot Bucureştiul va şti că ai copii clandestini. După ghete.. Ce Dumnezeu! Doară nu-l trimetem la moarte! Vom face din el un om întreg. ― Sau.. Sîntem copiii. Dar mingea . mai exact. trîndave.. lacrimi repezi curgeau pe obraji căzînd pe faţa de masă. să nu uiţi ― cînd îi pleca ― să iei tiparul picioarelor nepoţilor tăi. ― Ei. nu cu batista. Dănuţ ― glasu-i tremura ca şi bărbia ― Dănuţ e un copil. Dacă nui pregătit... trebuie să-l întrebăm şi pe Dănuţ dacă vrea. ― Grigore. cu două pîntece ― de piele pe dinafară şi de gumă pe dinăuntru ― înghiţise mingile de oină ale copiilor.. ― Eu mă duc. ― Grigore. Să se înveţe de mic să vrea. cu ochii acoperiţi. învinse de lacrimi. Să-l chem. pînă cînd nu mai sîntem. nici nu-i pregătit. de-a lungul anilor. că am nepoţi a căror mamă e denaturată. palmele i se ridicau ― răzvrătite sau rugătoare ― şi iar cădeau. Iorgule. Şi vom fi fericiţi cu toţii. Faţa de masă începuse să ardă negricios. Nu trebuie să te vadă aşa!. şopti ea. Întîile ei victime în casa Deleanu erau ghetele: roase ca de lepră. Herr Direktor se surprinse oftînd. du-te mai întîi şi te răcoreşte. dar ai dreptate.... pe pămînt. Cîte-i trebuie. am rămas între bărbaţi. Mediul moldovenesc e cam slab. ― Ai dreptate.. izbucni doamna Deleanu... ci cu palmele. victimele mingii nemţeşti erau Anica şi Profira. se învioră deodată doamna Deleanu. ― Grigore. Uneori.Din ochii închişi ai doamnei Deleanu. Noi v-aşteptăm.. zîmbi domnul Deleanu ştergîndu-şi ochii umezi. Domnul Deleanu întoarse capul spre fereastră. Facem şi noi ce putem.. Bietul Dănuţ! Mingea de foot-ball. un bărbat.. începu doamna Deleanu ştergîndu-şi ochii.. Anica. El trebuie să hotărască. După fiecare partidă de foot-baal îţi dau o telegramă urgentă: "Trimite".. Sîntem oameni. Herr Direktor ridică din umeri.. ― Alice dragă. N-are uniformă. nebăgată în seamă de nimeni. asta-i soarta noastră.

― Te doare. să ştii c-am să arunc în fîntînă mingea asta. Să te . depănînd mingea cu picioarele. Olguţa? Nu eşti tu în stare să faci ceea ce fac sute de nemţişori? ― Bine! Am să le-arăt eu lor! Şi ca să se răzbune pe nemţişori. M-am împiedicat şi-am pierdut partida. Herr Direktor. cu ochi ageri.. Îi zvîcneau tâmplele.. ― L-am bătut! ţipă Olguţa aducînd mingea în braţe. mamă. Nu se discută. Odihnită. lovind-o din fugă cu un picior. Genunchiul lui Dănuţ era însîngerat ca o rodie coaptă. Doamna Deleanu. fără grabă. se întindea un tăpşan: loc mai potrivit decît ograda pentru jocurile cu mingea. hotărît. ― Bine.. ― Atunci eu am să fac altă lege. Olguţa mînă mingea. Dănuţ se repezi orbeşte. care nu merită să-l loveşti cu mîna. Olguţa? întrebă doamna Deleanu coborînd scările în goană. Olguţa întoarse capul.avea aripi şi o frunte de berbec. se feri vertiginos ― Dănuţ căzu ― iar mingea lovită puternic. Dănuţ întrebuinţă un vicleşug naiv: se prefăcu numai că loveşte mingea spre dreapta cu piciorul drept ― cel stîng atacă. Goana dintr-un capăt al ogrăzii.. Herr Direktor proclamase legile jocului. da de ce n-ai voie să loveşti cu mîna? obiectase Olguţa nevoind să accepte această ciungie sportivă. săltă lung şi intră în bar. magnetizînd-o cu poruncile îndesite ale picioarelor. numai cu piciorul. însă. În gol. Olguţa îl aştepta calmă.. ― Fiindcă legea-i lege. şi apropierea treptată de Olguţa îl istovise pe Dănuţ. ― Cum l-ai bătut? ― Ne-am jucat. cum aştepta un boxer în ring atacul celuilalt. Dănuţ purta mingea. alergînd după Olguţa cu deznădejdea ghinioniştilor. Monica era arbitru. îndrumînd-o cu celălalt. în faţa cimitirului. cu demonstraţii lămuritoare. ― Cum.. Dănuţ gîfîia.. Mingea nemişcată aştepta lovitura care-i va dezlănţui salturile. Pierzîndu-şi cumpătul.. Dănuţ? ― Dă-mi pace! ― Ce i-ai făcut. decît să n-o audă de loc. Monica alerga cu batista în mînă. socotea că-i mai cuminte s-o audă pe Olguţa ― chiar spărgînd geamuri. ― Olguţa. La marginea satului. ― Haide odată! Erau faţă în faţă la cîţiva paşi. Şi în sfîrşit veneau geamurile: niciodată mingea nu intra în casă pe uşă. Dar Olguţa sărise spre stînga şi primise mingea între picioare încleştînd-o. Olguţa se jurase faţă de Monica să bată acest cap de neamţ.

mingea zvîcni sussus-sus.. al fumului aromat. dezmierdătoare. ― Bine. papa? ― De ce. Şchiopătînd.linişteşti odată.. Olguţa!... ― De ce eşti supărată. Olguţa-şi luă la masă locul obişnuit. Dănuţ dragă. Am glumit. mamă dragă? întrebă Olguţa blînd. Mai joacă-te cu Monica.. pe creştetul capului. Picioarele Olguţei se desfăcură în unghi drept. ― Mamă. cu batista Monicăi în jurul genunchiului şi mîna doamnei Deleanu. Olguţa? N-am.. Olguţa o privi pe Monica. Şi tăcu încruntată. azi nu mai dormim? ― Lasă. ― Tot ce fac eu azi îi bine: de ce papa? ― Ce-ai spus? ― Nimica... ― Nu-s supărată!. ― Ai văzut lovitură? Acuma hai! Scrumelniţele erau pline de mucuri. ai migrenă? ― Nu. ― Monica... să ştii că s-a-ntîmplat ceva! Haidem în casă. de ce nu mă-ntrebi de ce am venit? ― A! tu eşti Olguţa! Iaca te-ntreb: de ce-ai venit? ― Aşa! ― Bine. ― Papa. pînă ce derapă în jos din cerul îngerilor. ― ... ― Herr Direktor. urmărind dansul oriental. privind-o cu băgare de samă. răsfrîngîndu-şi buza de jos. mamă? ― Lasă-mă. Olguţa? o întrebă domnul Deleanu privind-o în sfîrşit cu luare-aminte. hai cu mama în casă. Monica mătură fărămiturile de pe faţa de masă. Herr Direktor fuma. Stai: numai o dată s-o mai arunc..Ce-ai făcut pînă acuma? ― M-am jucat afară. Monica se strînse lîngă Olguţa. ― Te doare capul. ― Atunci eu am migrenă. Domnul Deleanu fuma. Da nu-mi plac jocurile violente! ― De ce-ai plîns. ― Herr Direktor. ― Ştiu eu! . Dănuţ păşi spre viitor. ― Bine. ― Atunci tu ai migrenă. da tu nu mă-ntrebi? ― Ce să te-ntreb? ― Ce vrei tu. Amîndoi tăceau.. învăluit în voaluri. faţa de masă cărunţită pealocurea de scrum.

papa. de ce nu?! Olguţa ciuguli cîteva boabe dintr-un ciorchine. papa? ― Cum vrei tu. Te văd cam înfierbîntată.. Herr Direktor. Olguţa? o cercetă prin monoclu Herr Direktor.. Venea din bucătărie să-şi ia desertul în sufragerie. ― La ce te gîndeşti. Nimic. dac-am spus!..― .... Olguţa.. papa.. ― Da tu ce crezi? ― Dă!. ― Am isprăvit.. ― Stai şi tu. ― Papa. îi răspunse crunt Olguţa. ― Du-te şi te uită-n oglindă.... Fumez. ― Mai mult da sau mai mult nu? ― Parcă mai mult da.. la Dănuţ. papa? ―?. şi cînd am eu crampe. ― Nu mă doare capul. Se auzi un zgomot la uşă. rostogolindu-le pe masă.... ― Să aştept şi eu? ― Dacă vrei. ― Unde-i Alice să te-audă! Aş căpăta o papară! ― Spune.. ― Conaşule. Da şi nu. de ce stăm noi aici? ― O aşteptăm pe mama.. Profira ieşi. Toţi întoarseră capetele într-acolo. numărul treisprezece poartă ghinion? ― Ştiu eu. ― Eu fac aşa cum vrei tu. ― Şi tu o aştepţi. ― Ca şi mine. du-te. nu cumva azi îi treisprezece? .. cu ochii la strugurii rămaşi. la voi. Ghinion e cînd ai tu bac la cărţi. Herr Direktor? ― Eu îl aştept pe Dănuţ. pot să strîng masa? întrebă ea potolindu-şi un căscat. ai să strîngi masa mai tîrziu.. Olguţa!.. Profiro.. Mă gîndesc. numărul treisprezece poartă ghinion? ― Tu ştii ce-i ghinion. Aşa cred unii.Spune tatei. ― După ce-i isprăvi de mîncat.. ― Tu ce zici. Eu nu spun minciuni. ― Papa.. ― Hai. interveni zîmbind domnul Deleanu. Herr Direktor. ― Bravo! Şi cine te-a-nvăţat? ― Tu. ― Bine.. ― Sigur. papa. ― Eşti supărată? ― De ce să fiu supărată? ― Atunci ce ai? ― Da tu ce ai. Profira intră mestecînd. Un voluminos sughiţ crainici mersul paşilor ei masivi. Olguţa?. papa? ― La tine..

Piciorul cu pricina şi-i ţinea întins. pansamentul ajungea pînă la mijlocul pulpei dînd piciorului un vestmînt de rană pentru decoraţii.. Deprinderea de prisos în vorbe ― acum cînd copiii ştiau franţuzeşte ― . ― Eu n-am.. Un pronunţat miros farmaceutic măgulea nările lui Dănuţ. Departe de-o mamă care îl crescuse şi care-l iubi. "Il pressent quelque chose! (1). ― Înghiţi! Ce înghiţi? ― Poamă... dragă? ― Ştiu eu! ― Mare drac mai eşti.Herr Direktor.. Dănuţ.. Ochii nu i se mai desprindeau de pe învelitoarea bandajului. Olguţa! ― . da poate că au alţii! ― Iaca n-ai nimerit: alţii au noroc azi. Acuma spune.. pansamentul. ".― De ce? Azi ai ghinion? ― Mă rog!... prin storurile lăsate în jos. Dacă te strînge să ţi-l fac din nou. mamă. Genunchiul zdrelit fusese spălat şi badijonat eu iod. ― Alteori? ― Alteori fumez! ― Eu înghit..Rănit în războaie soldatul căzuse.. însemnată cu o cruce roşie. Nu mă strînge pansamentul! ― Spune mamei." Neştiind că Dănuţ murea "departe de-o mamă care îl crescuse şi care-l iubi". Nu. un fraged bob de busuioacă.. Merci. lumina amiezii de toamnă pătrundea ostenită şi odihnitoare. În ietacul doamnei Deleanu. alteori. ― Ce ştie. Acum venise rîndul bandajului antiseptic. Aşa e foarte frumos. doamna Deleanu era îngrijorată de gravitatea obrajilor lui. Herr Direktor. ce faci tu cînd ţi-i ciudă? ― Depinde! Uneori înghit. Pornind de deasupra genunchiului." Mai demult. îl iscodi Olguţa. ― Te strînge pansamentul..... răspunse calm Olguţa.. ― De unde ştii? Ai ascultat la uşă? ― Eu n-ascult la uşă! ― Atunci ce ştii? ― Întreabă-l pe papa.. Dănuţ? ― Da. Herr Direktor.. Dănuţ se rezema pe umărul mamei lui îngenuncheată lîngă el. doamna Deleanu vorbea franţuzeşte cu domnul Deleanu mai ales atunci cînd vroia să n-o înţeleagă urechile copiilor. Spune tu şi spun şi eu! ― Nu-i treisprezece. Cu o mînă. Şi-n puţine zile chinuit muri. ― Ştiu. strivind în dinţi ca pe-o alună. ― Nu..

"Rănit în războaie. Ştii. Dănuţ? îl întrebă ea dezmierdîndu-i fruntea.) Prin vălurele moi şi încîlcite.. nici altfel. Pentru oricine altul decît doamna Deleanu. Dar ochii străinilor sînt distraţi şi văd convenţional: nu mai mult.. azi nu mai trebuie să dorm? întrebă Dănuţ eu glas din ce în ce mai nesigur.. "Poate că m-am îmbolnăvit". Dănuţ... "Pauvre petit! Quel sourire navrant.. ― Hai să te pieptene mama. un zîmbet zărit printre gene. Ghetele prăfuite odihneau pe şalul turcesc. ascultînd mai mult de melancolia ochilor decît de mînile care-l purtau c-un scop practic. Întrebarea se prefăcuse în îndemn: Dănuţ deveni trist.. Dănuţ se aşeză pe dormeza de la picioarele paturilor alăturate. Şi mînile mamei ocrotiră. ". împotriva ochilor şi-a foarfecilor.. risipa buclelor lui Dănuţ. Dănuţ? Ţi-i somn! ― Nuu! ― Atunci de ce să te culci! Nu-i bine-aici. şi ― ciudat! ― nici o observaţie! Dimpotrivă. nădăjdui Dănuţ. alintă capul pentru care nu mai avea poveşti.se refugiase înăuntru. "Castaniu şi buclat!" Adică la fel cu sute şi mii de capete prin care trece foarfecele şi cosmeticul bărbierilor!. pentru gîndurile tainice.. părul lui Dănuţ era castaniu şi buclat. Cum trece vremea! Doamna Deleanu oftă şi... lăsînd pieptenele în păr. ― Eşti trist. decît ochii funcţionarilor de la paşapoarte. ― Eşti obosit." (2). ― Întinde-te bine. 1 Pun ei ceva la cale! (Fr. Pătruns de vanitatea tristeţelor poetice..Departe de-o mamă. se întristă ea deodată.. cînd erai mic.. Bieţii băieţi! Trebuie să fii femeie ca să bage de seamă lumea că ai păr frumos! Inima doamnei Deleanu se strînse amar. Aşa... ― Stai jos. pieptenele vîslea uşor. Să te pieptene mama frumos." ― Să-ţi spuie mama o poveste? ― Daa! ― Ce să-ţi spuie mama? ― Dănuţ. cum ar fi primit aplauze. ― Mamă. nu mai ştie mama poveşti pentru tine! Eşti mare. Dănuţ!. Dănuţ primi dezmierdări pe frunte. pe obraji. cu mama? ― Ba da. simţind nepăsarea oamenilor. Se lungise de-a lungul dormezei.. o clipă. cu capul pe genunchii doamnei Deleanu. zadarnic.) 2 Sărmanul de el! Ce zîmbet nedumerit! (Fr. Dănuţ." . ― Vrei tu să-ţi dau ceva? Hai! Cere ceva mamei. simţindu-se la putere.

― Nu! ― . şi copilul cu bucle de fată. doamna Deleanu nu băgase de seamă că Dănuţ aţipise pe genunchii ei. În roşul lor de soare cuprins de întuneric.. Dănuţ!.. ― Din şifonieră? ― Din şifonieră..împreună cu mama. ― Dacă nu se poate. Dănuţ.. tinereţea pentru alţii...Şi iată...... mamă. Dănuţ!.. mamă? se alarmă el văzînd şuviţa de păr şi foarfecele din mîna doamnei Deleanu.Ochii doamnei Deleanu cunoşteau nuanţele buclelor lui Dănuţ ca notele unei Nocturne de Chopin... viaţa. pentru mine. îl aşeză pe căpătîiul dormezei. simţeai apropiindu-se toamna.. ― Aşa. Uite. nimbul lui Isus... întins pe dormeză. zîmbi ea cu tristeţă la gîndul că alţii îl vor despuia. în sunet de săbii parcă.. niciodată nu va mai fi la fel.. s-o vezi şi tu cînd vei fi mare. zîmbi doamna Deleanu în faţa şifonierei de mahon a mamei şi-a bunicei ei. încetişor... Dar cîte flăcări mocneau înăuntru! Cîte ape ruginii! Ce delicate chenare arămii ardeau pe marginile şuviţelor! La sfîrşitul vacanţelor. ca pe un vas cu flori şi fluturi. tot trecutul anilor din urmă se acoperi de brunul lan de aur al lalelelor rotunde.. ― N-ai vrea tu să rămîi aşa cum eşti: mititel?... Hai să-ţi dea mama ceva bun. începea liceul. mamă? întrebă Dănuţ căscînd cu poftă. ― Daa.. ― Dănuţ.... Dimineaţa.. Cranţ. Castanii pe dinafară: da. buclele lui Dănuţ erau altele decît cele de la începutul vacanţelor. ― Poftim? ― Tu eşti mare. ... niciodată. ― Nu.. ― De ce. ― ....Parfumul dătător de nostalgii al şifonierelor copilăriei din ietacul somnului şi al răsfăţului! Parfum care se duce cu trecutul. cînd Dănuţ se deştepta din somn ― în clipa hîdă cînd părul oamenilor e zburlit şi dezmăţat ― părul lui răsărea ca o grămadă de lalele ― cînd arămii.. Dănuţ.. Am tăiat o şuviţă numai. Dănuţ se deşteptă înspăimântat. Bucle castanii!. tunsul. . Atîtea dimineţi! Atîtea deşteptări copilăreşti! O clipă.. cînd castanii ― înflorite în grădinile somnului... simţeai o dogoare parcă.. ― Mă tunzi. Furată de gînduri. Ridicîndu-i capul cu mînile. uniforma. cum simţi în luminişul unor tablouri de Rembrandt.. Dănuţ? ― Da.. ― Ce-i? ― Nimic. bătrîneţea pentru unii.. Parfum pe care-l regăseşti ― trecînd grăbit de viaţă pe o veche uliţă cu zarzări . "Şi buclat!" Buclă cu buclă altfel buclat.

― Adevărat? ― Adevărat.Şi zăngănitul argintiu al cheilor. ― din casă? ori din trecut? ― turburător. Bravo ţie! Ia stai jos. ― Ia-ţi-le pe toate... de colonie şi de parfumuri cu nume pe veci uitate.. şerpui printre bucle.. Mînile doamnei Deleanu umblau repede printre rafturi. Curentul trînti uşa smulgînd-o mînii distrate. Grămezile albiturilor. în silă. azvîrlind cărţile. Te ţine-n drum ciudata adiere. ― Şi ai primit cadou un pansament.. şi scîrţîitul muzical al şifonierelor deschise de o mînă albă. ― Da ce-i cu tine. Dănuţ închise cutia după oarecare dibuire cu capacul: era emoţionat.. moşu Puiu. cîte am voie să iau? întrebă Dănuţ. pe după urechi... ― Dănuţ. du-te în sofragerie.. ― Mamă. se miră.. cînd în oglinda lor răsare ― o clipă numai ― un ietac şi un copil cu buze umede şi ochi duioşi fiindcă în şifonieră e şocolată. În afara uşii. sucind şi frămîntînd teancul batistelor. pe tîmple. ..înfloriţi. nu se trîntesc!" Neauzind nimic. ― Poftim. În aşteptarea ― cam lungă ― a lui Dănuţ..... mîncînd din ochi cutia rămasă în mîna lui.. Dănuţ plecă capul ca pentru încoronare.. Te aşteaptă moşu Puiu. Dopul de sticlă. ― Dănuţ. Miros de iarbămare... să ai şi tu la tine în odaie. Oglinda şifonierei oglindi în treacăt o mînă care acoperea un obraz.. umezit. Kami-Mura? ― M-am julit la genunchi... zîmbitor de albe-n umbra violetă a rafturilor... ronţăind o tabletă rotundă de şocolată "Marquis".. Parfumul de livănţică şi sulfină strînse în săculeţe colorate.. care atîrnă de rafturi ca nişte delicaţi desagi ai amintirilor.. venind cu-a primăverii printr-o fereastră necunoscută la care poate să răsară un chip de fată tînără. Olguţa care îndurase . lăsînd o adiere de luncă jilavă şi de bomboane acre. ― Uite şi pe Kami-Mura! izbucni voios Herr Direktor. Herr Direktor jucase cîteva partide de écarté cu domnul Deleanu. Dănuţ aştepta cuvenita observaţie: "Uşile se-nchid. Herr Direktor îşi strîmbă scaunul spre Dănuţ. ― Dănuţ.. Dănuţ ieşi. şi porni spre sofragerie cu buzunarul umflat de cutia şocolăţilor. şchiopătînd din pricina bandajului. ca ale fericirii. ― Şi-acum hai să te parfumeze mama. şopti ea rar.

Atîtea vorbe adresate lui. Să vedem numai. ca şi mama.. ― N-are-a-face! La doisprezece ani nu mai eşti copil. O licărire de spaimă îl nelinişti pe Dănuţ. Domnul Deleanu îşi statornici privirea pe plafon. să porţi monoclu. directorală.. pe genunchi. Dar tu. picioarele coborîseră afund. ca şi cum noi toţi am fi copiii tăi.. vorbiră singure buzele lui Dănuţ. ― Atuncea Dănuţ trebuie să faci cum îţi spune moşu Puiu. ― . Dănuţ se pregăti pentru un lung şir de "da.Moşu Puiu vrea să hotărăşti tu singur.. ca doi prieteni: da? ― Da. Monica. nu ca pe un copil. ― Bine. Şi tata.... şi moşu Puiu te vor asculta pe tine.. ca un fulger prin ceaţa deasă... ― La vrîsta ta ― cîţi ani ai? doisprezece? ― Neîmpliniţi.. ― Da. Dănuţ.. dacă vrei s-ajungi într-o zi la fel ca moşu Puiu?. ― Tu ştii. Ne-am înţeles? ― Da. dacă-l iubeşti şi tu pe moşu Puiu cît te iubeşte el pe tine. ca doi bărbaţi.Să cîştigi şi tu bani ― cît vrei ― să cheltuieşti cît poţi. ― Da.. stăpîn pe tine. strîngînd cutia cu şocolată... ― Bine.. I se părea că între cap şi picioare. să ai automobil... şi mama. Dănuţ.. ― .şi că-ţi vrea binele şi numai binele.... Şi hotărîrea luată de tine va fi sfîntă..". într-un cuvînt. Vocea lui Herr Direktor răsuna categorică. şi cînd îi spune o vorbă să tremure ceilalţi în faţa ta şi să te asculte ca pe un rege. Olguţa se frămînta. Dacă vei face aşa cum credem noi. ― Da. şi numai lui. ― Acuma ascultă bine. Şi peste prăpastia dintre cap şi picioare alerga mereu trenul asurzitor al vorbelor. trebuie să chibzuieşti serios şi să răspunzi ca un bărbat. ― .. afund. sus. Eşti gogeamite băiat mare! Aşa trebuie să fii. Capul se înălţase sus.. . te vom iubi mai tare şi te vom trata ca pe un om mare şi cuminte.. să fii.. îl ameţeau. aşa vom face noi. ― Dar fiindcă eşti băiat mare şi deştept şi învăţat şi ascultător. ― Foarte bine. Atunci să vorbim noi amîndoi. Dănuţ. Dănuţ clipi. Dănuţ. regretă Dănuţ roşindu-se...cazna unei silnice tăceri. ― Da.. ca şi tata. ― Ţi-a spus mama pentru ce te-am chemat? ― Nu. îşi turti bărbia de masă. Cum vei spune tu. că moşu Puiu te iubeşte.. ― Ia să-mi spui tu mie. îngînă Dănuţ. cu ochii la pîndă. erau kilometri... dimpreună cu podelele. dimpreună cu plafonul..

. o masă grozavă la Enescu ― unde-ai să comanzi tu ce-ţi trece prin cap ― ne trîntim într-o trăsură cu doi cai negri şi facem o plimbare la Şosea. Liceul e altceva! Şi tata şi eu am fost liceeni. Hei! Nici nu-ţi închipui tu. Acum era mare!. Şi ce rău ne pare că nu mai sîntem!. cicatricea de Schläger.. la un liceu ca cele din poveşti.. În capitala ţării. Dănuţ.. cu dungă! Auzi. Cînd cu trenul. Şi mama nu era în sufragerie. Hotărăşte. dar întîlni numai ochii trişti şi miraţi ai Monicăi. Dănuţ îşi roti privirea prin odaie. cînd vine vacanţa. Ce mai vrei? Dănuţ începu să asculte. Dănuţ. Noi n-avem ce căuta aici... făcînd cu ochiul Olguţei.. ― Ce se-ntîmplă însă: noi cu toţii vrem ca tu să ai parte în viaţă de ce-i mai bun şi ce-i mai ales... Şi să ştii. glumi Herr Direktor. şi de unde.. Uşa pocni. ― Începînd din anul acesta ― fiindcă acuşi se isprăveşte vacanţa. O viespe venită de-afară îi . în oraşul în care. cînd cu vaporul!.... Şi fiindcă la Iaşi nu sînt licee de samă.. picior peste picior... într-un liceu cu uniforme urîte ― ori vii la Bucureşti cu moşu Puiu.. ― ..... Capul lui Dănuţ zvîcnea gol. Dănuţ. Domnul Deleanu privea plafonul încruntat.. Dănuţ? Pantaloni lungi. Şi trebuia să răspundă da..... Vra să zică.. înfricoşată. ― Nu te grăbi. rămîne Olguţa cu gura căscată.. Dănuţ! Să stai într-un oraş cu regele! Duminica te scot din internat.. Ştii tu că moşu Puiu se pricepe!.... ca să nu-l faci de rîs pe moşu Puiu ― facem amîndoi o plimbare în străinătate.. Dănuţ.tu intri la liceu." Ce s-a întîmplat?. Înghiţi uscat. am dori să urmezi liceul la Bucureşti. şi el în urma noastră. şi după ce tragem un.. ce mîndrie-i să fii licean! Ce înseamnă asta: şcoala primară? Fleac! Pentru copii mici!. Aşa cum poartă tata şi cu mine. Şi la anul ― după ce-i învăţa tu bine.. Gîndeşte-te bine. în oraşul în care stă regele.. Dănuţ trase cu coada ochiului la Olguţa. Bietul bufet! Cînd Dănuţ era mic se ascundea în bufet. vorbind atîtea limbi străine.... se abătu în spre bufet."Rănit în războaie soldatul căzuse. Herr Direktor aprinse o havană. Monica. Mîna-i înţepenise pe cutia din buzunar. ― De-acuma înainte ai să ai pantaloni lungi. o ducem numai într-o petrecere.. ca şi cum acolo sus ar fi fost zugrăvită vînzarea lui Isus. iaca ce-ţi propune moşu Puiu: ori rămîi la Iaşi ― într-un liceu dărăpănat unde vin toţi desculţii şi nespălaţii. Singur pe un scaun deasupra lumii. iar înghiţi. muscalul care l-oi alege eu întrece caleaşca regelui! Hei-hei! Săracul rege! Noi înainte. îl îmbărbătă Herr Direktor. Ridică ochii înfrînţi spre Herr Direktor.. Acuma tu gîndeşte-te şi alege. duminicile.. hop în tren şi tot înainte.... Dănuţ strînse mai tare cutia din buzunar.. Şi cînd ti-i întoarce.. ― Hai... Tu ştii cum e bine şi ce vrea moşu Puiu.. Privirea lui Dănuţ întîlni capul tuns al lui Herr Direktor.

aruncînd priviri crunte sprintenei şi zîmbitoarei Anica.. turbinca lui Ivan se întredeschise. potrivind.. bine!. Căci din turbinca lui Ivan ― cu plete negre-n vînt.. Cenuşăreasa. Dănuţ. Scutură capul. ― Bravo. Îl alungau din casă. şi mama? Chiar mama!. Nu-mi trebuie! Dacă-i aşa. subt ţipătul locomotivei care l-ar fi dus la măcel. fără să intre. Cu glas ridicat. O altă faţă de masă. . dîndu-i un aer duminical..." Şi tata şi Olguţa! Toţi ştiuseră.. ca pe nişte castaniete. Grigore. Aşa vreau eu.. Dănuţ rosti marile vorbe: ― Da. merg cu mata la Bucureşti. dragul mamei. Herr Direktor ajuta pe doamna Deleanu. faldurile şi căderea feţei de masă. Lasă că v-arăt eu!".. cu un fel de galanterie. Genoveva de Brabant... scoţînd capul prin uşa întredeschisă... lasă. nemişcat pe scaun. ― Bine.. cu paloşul într-o mînă şi buzduganul în cealaltă ― ieşise Făt-Frumos din lacrimă. Profira iuţită de-o poruncă scurtă. Ca roua dimineţii.. avea privirea gravă şi distrată a figuranţilor pentru schimbarea decorului piesei în care şi ei sînt decor. şi printre ele. izgonind-o pe masă. numai el nu!...... ― Alice. cînele Azor. Domnul Deleanu se duse în beci.bîzîi subt nas. "Ce-am făcut?". îl alină doamna Deleanu strîngîndu-l în braţe aşa cum l-ar fi strîns pe peronul unei gări lugubre. moşu Puiu. Închise ochii umeziţi. Făt-Frumos se risipi în ploaie de lacrămi pe obrajii sărutaţi ai lui Dănuţ. împodobită cu broderii simple.. Dănuţ. ― Lasă. Pe obrajii lui Dănuţ şi peste lumea jalnicelor umbre alunecară două lacrămi. Vra să zică de asta mama. mătură pe jos.... într-o lume pustie ― Barbara Ubric. ca în aşteptarea rezultatului unei operaţii. Dănuţ nu mai avea pe nimeni. "Vra să zică aşa! Vra să zică aşa!".. Alice! S-a făcut! Să ne trăiască Dănuţ! O sticlă de Cotnar. ― Dănuţ! strigă doamna Deleanu. are să fie bine. neobişnuit de tare şi de hotărît.. Şi deodată... Priveşte. Viespea se aşeză pe struguri. bravo! Aşa băiat mai înţeleg şi eu! Vino să te sărut.. fac prinsoare pe ix kilograme de maroane că n-ai bişcoturi de şampanie.A!.. toate domniţele şi împărătesele nefericite. cu ochi scînteietori. Mîna lui Dănuţ smunci cutia cu şocolată.. Mîna lui Dănuţ încleştă din nou cutia.. Nimănui nu-i păsa de el.. ". În cîteva clipe sofrageria îşi schimbă înfăţişarea. se apără cu mînile. cînele soldatului mort în războaie. ― Alice! Hai... Din ea năvăliră ― ca nişte umbre uriaşe. acoperi masa. strînse faţa de masă cu scrum şi fărmături. Toţi îl părăseau.. şterse cu mînie de mîna lui Dănuţ. albă.. ale cărei mîni purtau farfurii şi zăngănitoare tacîmuri.

du-te în odaia fetiţelor şi pofteşte-le.. stăm cu Dănuţ şi cu cotnarul. Noi. ― Deschideţi ! Anica smunci uşa-n lături.. ― Mă lepăd de Satana! ― Nu se leapădă ea de tine! ― Da Olguţa unde-i? întrebă doamna Deleanu pe Monica. S-auziră lovituri de picior în uşă. ― Uite ce mi-aţi făcut faţa de masă! În mijlocul mesei. ― . O odaie goală în casă şi alta însuflet. ― Anica. ― Tu stai cu şampania. ia priveşte. ― Să ne aşezăm.. Olguţa. Să vie şi Olguţa. subţiind pe cît cu putinţă pe a spus.. alături de tradiţionalul paneraş cu struguri de Malaga şi migdale. rectifică domnul Deleanu cu un ton heraldic. Dănuţ va fi la Bucureşti. hotărî doamna Deleanu.. Olguţa a spus că doarme. Cînd îi vremea maroanelor. moldovenii. ― Tante Alice.. intră domnul Deleanu. cu pălăria pe cap şi pardesiul pe umeri. domnul Deleanu culcase cotnarul. Dănuţ! Aşa-i? ― Poftim? ― Nimic. făcîndu-i căpătîi dintr-un şervet.. ― Ia să mă duc eu să văd ce-i. tante Alice. ― Nu se poate. ― Se aprobă. Sticla neagră cu dopul îmbrobodit în ceară. ― Pot să intru? ― Olguţa. şopti Monica. O strîngere de inimă. Facem un praznic.. ― O doare capul.Într-un raft de sus al bufetului. privi şi încetişor se îndreptă spre patul Olguţei. ― Am pierdut... ― Prezint-o! ― "Mumm".. se ridică domnul Deleanu simţind că nu-i lucru curat. ― Asta-i pentru Alice şi pentru copii. exclamă Herr Direktor descifrînd eticheta în timp ce degetele încercau soliditatea dopului cu cască războinică. cînd începe sezonul maroanelor un vagon. luîndu-l de după gît. bişcoturile se înălţau în vraf pudrat... Gîfîind. ― Cum? ― Dănuţ lîngă mine. . La poruncă! ― Ai să ne trimiţi de la Bucureşti. nouă sute şase..de Cotnar. avea straiul de praf şi aţe de păianjen al anilor subterani. ca nişte galbene vîsle ale veseliei. Domnul Deleanu crăpă uşa. ― Bine că mai văd şi eu colb autentic pe o sticlă de vin. ― Grigore. ― Vra să zică pe mine m-aţi dat afară! protestă Herr Direktor. Spune mama prostii.

― Asta-i bucurie. ― Nu. papa. ― Sigur. ― Aşa-i. aş fi mama lui Dănuţ. nu supărare! ― Nu. vra să zică Dănuţ e rudă cu mine tot atît cît e şi eu tine şi mama? ― Da. ― Atunci de ce nu vrei să bei şi tu un pahar de şampanie pentru Dănuţ? ― Nu vreau. ― Papa. papa! Tu mă faci să rîd. Olguţa! Eşti sora lui Dănuţ fiindcă amîndoi sînteţi copiii noştri. Fiindcă eu am dreptate şi tu n-ai. ― Ei! Văd că eşti supărată! Ia spune tatei: ce s-a întîmplat? ― Sînt supărată. ― Am ajuns la fundul sacului! Mai spune şi tu.. numai că eu sînt mică şi mama-i mare.. Privea fără să clipească. cine-s eu? ― Tuu? Fata mea.. Olguţa.. dezmierdîndu-i pletele. ― Papa. ― De ce? ― Fiindcă am dreptate. cine-i Dănuţ? ― Aha! Fratele tău. şi eu vreau să fiu serioasă! Spune. papa? ― . Da şi eu am să fiu . Vai de el! ― Papa. cu pumnii închişi.. şi eu vreau ca tu să ai dreptate totdeauna.― Dormi? o întrebă el. Olguţa. De subt genele negre. Vra să zică eu sînt sora lui numai fiindcă-s mică.. Vra să zică eu sînt ca şi mama pentru Dănuţ. începu Olguţa vehement. zîmbi domnul Deleanu. privirile negre izbucniră. ― Papa.. ― Şi mai cine sînt eu? ― Fata mamei. dacă eu aş fi tot aşa de mare ca şi mama. răspunse ea cu ochii închişi. ― Ş-atuncea. Ar avea două mame. ― Şi mai cine. ― Vra să zică el e fratele meu? ― Sigur. ― Te doare capul? ― Nu. ― Ia explică-mi cum vine asta. ― Nu. Eu ce spun!. Olguţa ― ca şi cum deschiderea ochilor ar fi implicat imperios schimbarea poziţiei ― se ridică. ― Ia uită-te la tata. aşezîndu-se pe pat. papa....Şi prietena lui moş Gheorghe. zău că nu glumesc. Domnul Deleanu abia îşi stăpîni un zîmbet. Olguţa gesticula cu degetul: asta însemna că supărarea-i pe sfîrşite.. ― Ei..

fără să vreau. De ce nu m-aţi întrebat? ― . papa! Pe mine nu m-aţi întrebat! ― Olguţa. papa? ― Da.. Olguţa. ― Ştiu. ― Mai bine eram eu băiat.. Olguţa: n-au încredere în copii. Tu ştii că tata te ascultă cu plăcere. ― Papa. Domnul Deleanu o sărută. Sînt sigură.. ― Vezi. ― De ce. ― Cum îţi pare rău şi ţie. Şi poate că n-au dreptate. M-am posomorît.. El îi vrea binele. Olguţa? ― Aşa!. Întotdeauna.. papa! ― Şi? ― . Aşa-s părinţii. tu ştii că Dănuţ vrea să plece? El a hotărît. Ce zici? ― Adevărat! Tu nu eşti de loc!. de ce nu m-aţi întrebat şi pe mine? ― Tu îl iubeşti mult pe Dănuţ? ― Mă rog!.. papa. eu. Olguţa. ― Şi-l lăsai pe tata singur.. şi cred că are dreptate. N-ar fi plîns mama. Haidem în sofragerie.. ― Am. . papa. În sfîrşit! ― Ştiu eu... nu zic!. Nici nu-i nevoie să fii! ― Da! Spui tu! ― Ba da. strunit cum trebuie..... De ce-a plîns mama? Mîna domnului Deleanu îi răspunse dezmierdîndu-i mîna.. Olguţa! Aşa-s părinţii! glumi el melancolic.. Mama vă iubeşte deopotrivă pe amîndoi. altfel decît noi. ― Spui drept.. ― Papa. da! ― La noi acasă nu-i bine? ― Îi bine. sigur. izbucni ea mînioasă. Dar pentru un băiat e mai bine să crească între băieţi. papa! ― Ei. ― Şi ţie-ţi pare rău. nesilit de nimeni.. El face cum vrea Herr Direktor. papa. ― Te-ai supărat pe tata fiindcă-l trimete pe Dănuţ la Bucureşti? ― Spune. ― Şi moşu Puiu îl iubeşte pe Dănuţ ca şi noi.. ― Papa. Eu vreau să ai tu dreptate. Olguţa. ― Ţi-a trecut supărarea? ― Dacă ai tu dreptate. Olguţa.. poate..Ştiu eu!.. ― Te-ai supărat.. ― Ba da. fiindcă-s fată.. Da eu nu vreau să plîngă mama.. papa? ― Nu. Eu sînt sora lui... eu nu vreau să te supăr. dacă erai băiat? ― Tu eşti bărbat. Avocaţii au totdeauna dreptate! ― Şi părinţii.. papa.. bravo! Aşa te vreau: veselă.mare.. Dacă ai fi tu sever. Herr Direktor e mai sever decît tine: aşa-i? ― Decît mine ― mi se pare ― nu-i greu să fii mai sever...Nu te-aş fi lăsat.

Vezi! Nu mi-i ruşine! Eu îţi spun.. Ar trebui să-l pui la colţ pe tata. şi fiindcă tu nu mi-ai spus nimica. Totuşi. ― Ştiu. eu te-am supărat odată.. ― N-ai grijă. măi drăcuşorule! ― Şi dulceaţă-ţi dau. acolo am să ascund cafeaua şi ibricul. ― Şi dacă ne prinde mama? ― Are să guste şi ea din cafea.. Aviz urechilor delicate! ― Grigore.. Uite.. Dopul zbură ca o vrabie dintr- . ― Ei. Îţi spun eu! Ţie-ţi vine să rîzi cînd te superi. Da să nu mă spui! Ochii domnului Deleanu sclipiră de rîsul amintirilor.... şi ţi-ar părea rău! ― Oare! ― Da tu nu eşti sever.― Tu?... papa. Olguţa. Îmi pare bine că mi-ai făcut o vizită. papa! Eu te-ascult pe tine. papa. cum erai să faci şi tu cînd erai mic. papa. ― Eu m-aş arunca de pe acoperiş. ― Mă omoară Alice. că are dopul! Într-o pornire. papa. Cînd mi-i mai face tu o vizită am să te tratez cu cafea neagră. eu singură m-am pus la colţ. Tu nici nu poţi să te superi.. Dau cuvîntul lui "Mumm". ― Şi de unde ai să ai tu cafea şi ibric? ― Îmi cumperi tu. papa.. Alice! Dopurile de şampanie au predilecţie pentru urechile tale! De rest n-ai grijă. privind gavanoasele din sobă. Grigore vă iubeşte.. Ce cauţi aici? De ce nu baţi la uşă. Da vreau să ştiu dacă Herr Direktor e sever? ― Cît trebuie.. ― Da. ― Hai să mergem. Lasă. să nu spargi oglinda. Olguţa. ― Tu sameni cu mine. papa. pocnetul festiv le făcu să tresară. Anica? ― Întreabă coniţa de ce nu mai veniţi. ş-atunci vrei să te superi şi mai tare.. ― Acolo-i bufetul tău! ― Da. doamna Deleanu şi Monica îşi astupară urechile... papa.. să vadă dacă-s bună gospodină! ― Şi dacă se supără? ― Ne pune la colţ pe-amîndoi! ― V-aţi împotmolit? îi întîmpină doamna Deleanu scuturîndu-şi gîndurile.. ― Tăcere! cuvîntă Herr Direktor.. Ştii. Am să învăţ să fac cafea. ― Ai tu dulceaţă? ― Sigur.. am să vorbesc eu cu Herr Direktor. Domnul Deleanu rîdea.. papa... Olguţa îl privi cu vicleană seriozitate. ― Ei?! ― Da. ca să-mi pot primi musafirii. fiindcă nu ştie să fie tată serios.

că ciocnim din nou toţi cei de-acum. Herr Direktor! îl apostrofă Olguţa c-un bişcot în mînă. Dănuţ. Herr Direktor? întrebă Olguţa cu buzele pufoase de spumă. dragii mei. ― Umple-o bine... ― Mamă. urmă Herr Direktor ciocnind cu doamna Deleanu.. ― Nu mă interpela! Tu eşti veşnic în opoziţie. Grigore. Dorinţa mea cea mai fierbinte e ca peste vreo zece ani. Bună-i şampania! Ce zici. Dragii mei. Şi în ce şampanie! adăugă el muindu-şi buzele în blonda roire. cupa se înălţa. ― Ce vrei să faci? ― Vreau să ţin un discurs. Ş-atuncea. nu mă persecuta! îl luă în primire Olguţa arătînd cu degetul adevăratul nivel al şampaniei subt cel decorativ al spumei. cupele cîntară pura arietă a cristalelor subţiri. să cinstim pe mame! ― Eşti bine dispus. de azi înainte am pierdut un nepot. Olguţa. Serviţi-vă! Cea mai plină pentru Kami-Mura. adunaţi în jurul acestei simpatice mese. asemeni unei balerine-n vîrfuri. În aşteptarea acelei zile. Herr Direktor turnă veselie acolo unde era nevoie de multă. scuturat în cupe. nu începe. În mişcarea ei.. nu fi mamă vitregă! Ciocneşte cu tatăl copilului vostru! ― Umple-o. ― Alice. ― Mi se pare că sîntem amîndoi. Olguţa se ridică în picioare.. să mă priveşti tu prin monoclu ― cum te privesc eu acuma ― şi să zici: "Acest ramolit care în viaţa lui n-a ştiut să aibă un copil. Olguţa? ― Îi bună. Beau mai întîi. Grigore.. C-un foşnet. ― Impecabil! se autocomplimentă Herr Direktor.. umplînd cupele. parcă palpitînd. s-o cinstim pe aceasta cum se cuvine.. răsturnîndu-se pe speteaza scaunului.. pentru Herr Direktor. ― Ş-acum.un exuberant zarzăr înflorit în sticlă. N-ai grijă. . ― Ai să ţii un discurs.. În norocul lui Dănuţ. începu Herr Direktor ridicînd cupa.. ce ai de spus? Fiică-ta vrea abatajuri alcoolice? ― Dă-i. în cinstea noului tată ― vrednic tată! ― care-şi botează fiul în şampanie nu în apă ortodoxă. ― Hai... Alice.. ― Stai. ― Crezi că mi-i frică? ― Ia să te vedem! o provocă Herr Direktor. te-ameţeşti îndată. a izbutit să facă un om". dar am căpătat un băiat în aceleaşi condiţii ca şi Fecioara Maria. Gaudeamus igitur. furată de zborul voalurilor desfăşurate. Herr Direktor! Te pişcă de limbă! ― Atunci ţine şi tu un toast. Herr Direktor. ― Cum? Ai şi băut-o! Tu. spuma crescu. dă-mi voie să mă sui pe scaun. să bem în sănătatea fiului îndrumat. Alice! ― Eu. Ciocnite.

Şi . ― Ba nu! Foarte rudă sînt numai cu tata. acuma un da ― din gura lui Dănuţ ieşite. Dănuţ ar fi putut să spună da sau nu. Olguţa.. Ş-atunci... Vezi numai să nu cazi! ― Parcă eşti o statuie! exclamă Herr Direktor privind-o cu gîtul strîmb. fără să le asculte.. rîsetele. aşezînd-o pe Olguţa la locul ei. mai demult. cu mama şi cu cineva. ― A bon entendeur. De azi înainte Herr Direktor. M-a ferit Dumnezeu de nevastă. ciudat de înalt ― ca toate scaunele clipelor solemne ― şi toţi aşteptaseră să hotărască el. Dănuţ. glumele.. cu măseaua în mînă. şi iacătă căn schimb îmi trimete o soacră!. Herr Direktor..Dănuţ mîncase mai multe bişcoturi muiate în şampanie. Herr Direktor. ― Stai. ― N-o întrerupe. vorbi ea fără şovăire. ca şi acum. Herr Direktor.. ― Chiar foarte rude! superlativă Herr Direktor comparativul Olguţei. Şi nu-mi pare rău! ― Nici mie.. Vra să zică se întîmplase ceva bun. să aibă şi fratele meu noroc la rude cum avem şi noi doi.. şi fiindcă tu. ― Şi-ţi pare bine. ― Bravo.. Ciudat! Atunci o măsea. De asta sîntem noi mai rude: fiindcă doi e mai mare decît unu.. plînsese privind-o cu nedumerire şi duşmănie.. Olguţa! Să ştii de la mine. ― Lasă. papa.. ― Cine-i misteriosul cineva? ― Ai să vezi.. privindu-l. eşti de două ori rudă cu mine. de cînd am fost rudă cu Fiţa Elencu. Grigore.. eu îi răspund.. o apără domnul Deleanu. ― Mare noroc. Olguţa! Nota zece la discurs! ― Dragii mei. salut! exclamă Herr Direktor luînd-o în braţe. Olguţa! aplaudă domnul Deleanu. Să bem în cinstea celei mai minore soacre de pe globul terestru şi să dorim ca toate celelalte să-i samene! . ― Nu mă interpela.. Herr Direktor! Domnul Deleanu nu-şi găsea locul pe scaun. înalt. Şi eu doresc... că n-am sfîrşit!. că am căpătat un băiat nu-i mare lucru! Dar văd că nu scapă omul de ce e scris să i se întîmple. rîzînd alături de scaunul caznei.. deşi glumă. Da. Olguţa îşi trecu palma peste frunte. Cînd îi scosese dentistul.― Suie-te. vocifera Herr Direktor. ― Atunci avem noroc la rude amîndoi! ― Bravo. ― Ştiu. Cunoştea tracul debuturilor oratorice şi. noi doi şi pînă azi am fost rude fiindcă tu eşti moşul meu. vorbele. Toţi erau veseli fiindcă Dănuţ spusese da. ― Dragă Herr Direktor. Olguţa? ― Sigur că-mi pare bine! ― Atunci hai să ciocnim.. Auzea răsunînd cupele ciocnite. Da de azi înainte sîntem mai rude. umplîndu-se de fărâmături fiindcă avea în mînă un ciot de bişcot. o măsea. tu eşti tatăl fratelui meu. Şezuse pe un scaun din sofragerie.. părinţii lui îl felicitaseră. fără poftă. de azi înainte. debutul Olguţei îl emoţiona.

. papa!. Numai Monica e a noastră. şi începu să-i şoptească la ureche. Pe Dănuţ ni-l ia Grigore.. ― Spune. pentru această Moldovă în care s-a făcut cotnarul amar şi blînd. ― Cînd pleci tu. ― Grigore.. Săracu Dănuţ! Numai el era trist. Olguţa îşi muie buzele. dragă Grigore. ― Noi mai rămînem. Răsturnat pe scaun.. începu el zîmbind cu ironică melancolie. aşa-i cînd faci un chef! ― Uite. Olguţa ieşi cu paharul de cotnar în mînă. trăgînd cu ochiul la ceilalţi. Era odată un împărat care cu jumătate faţă rîdea şi cu jumătate plîngea. nu-i politicos ce faci tu! o dojeni doamna Deleanu. Herr Direktor şi domnul Deleanu rămaseră singuri în faţa paharelor. şi fiindcă-s rare.. sorbi cu încordată atenţie. ― Scopul scuză mijloacele! ― Nu... ş-acuma beau cotnarul acesta roznovenesc care are cincizeci şi nouă de ani: e tocmai din o mie opt sute patruzeci şi opt!. Asta-i pentru moşnegi ca noi! ― Papa. . pentru această Moldovă în care mai răsar suflete asemănătoare cotnarului... Mamă dragă. Olguţa se ridică de pe scaun. şi ridică din umeri încreţindu-şi fruntea. domnul Deleanu respiră cotnarul din păhăruţ.. am băut şampanie. atunci cînd în pivniţele Moldovei cotnar nu va mai fi. pe Olguţa ni-o ia moş Gheorghe. protestă Herr Direktor.. Alice. a copiilor. şi parcă nu. ― Papa.. Hai să ne sculăm. Olguţa.. şi fiindcă-s amare.toţi erau veseli! Dac-ar fi spus nu? Toţi ar fi fost trişti. papa! Mai bună-i şampania! ― Tu nu te pricepi.. Dar eu. arătînd paharul pe jumătate plin.. la rîndul meu. ― Olguţa. ― Mai încape vorbă?! ― Rămînem fără copii. şi mai bine decît copiii nimeni nu ştie să vadă paiul din ochii părinţilor. ― Merci. Şi închin. da spune-mi dacă-i mai bun decît tutunul! ― Hei! Cred bine! Şi-i mai rar! ― Atunci am să te rog ceva.. zîmbi doamna Deleanu oftînd. Olguţa? ― Dacă spui tu! ― Ia să vedem. Grigore? ― Mîne. Olguţa! zîmbi domnul Deleanu... ― Îi amar. nu! Criticele tale erau sincere.. se apropie de domnul Deleanu. Ş-atît doresc eu copilului meu: să fie din acele suflete. călcînd ca o acrobată pe frînghie.. mult ai mai terfelit tu astăzi biata noastră Moldovă!. cotnarul e mai bun decît tutunul? ― Vrei să guşti. şi fiindcă-s blînde.. ― Pentru moş Gheorghe? întrebă doamna Deleanu.. Şi spune-i să-l bea în cinstea voastră.

spre odaia lui... cu capul aplecat. urmată de Monica.― Şi pe Dănuţ cînd ţi-l aduc? ― Peste vreo săptămînă. ― Doarme!. Monica? tresări doamna Deleanu. trei tăceri priveau viaţa.. ― Haideţi la mine. o strînse cu toată puterea ei copilărească şi intră în ietac. ― Tu erai aici. Apăsînd binişor clampa.. ― Cu mata. ― Încep toate!. După ce se închise uşa la loc.. Ajungînd în dreptul uşii ietacului se opri. ― Tu vrei să vii cu mine.. mînă în mînă. Dănuţ deschise ochii din nou ― şi nu zîmbi... Monica se aplecă şi sărută cu timiditate mîna doamnei Deleanu. Monica aşezată pe marginea patului. Uşa se închise. Trebuie să-l pregătesc: să-i fac uniformă. şi două lacrimi alunecară de-a lungul obrajilor. ― Şi tribunalul. Bătu încet cu degetul. Eu am să dorm.... cu ochii închişi. ― Dănuţ.. Să trăim! ― Noroc! Pornită tocmai din îndepărtate vremi ― cu alean de soare îngălbenit pe foi de nuc ― aroma cotnarului se răspîndi în tăcerea odăii. Două tăceri. Se opri în faţa uşii odăii lui Dănuţ. furişînd o privire abătută spre uşa lui Dănuţ.. Ochii Monicăi nu se desprindeau de pe chipul neclintit al doamnei Deleanu. Şi adierea toamnei de afară. ― Pui mic.. Intră. Monica? Fetiţa apucă mîna cea tristă. tu du-te lîngă Dănuţ. De la o vreme. Doamna Deleanu ieşise din sofragerie dezmierdînd cu degetele buclele lui Dănuţ.. se umplu de amintiri. Căzu. întredeschise uşa. Olguţa dădu buzna în ... ― Bine. şopti ea aplecînd urechea. ― Aşa degrabă? ― Acuşi începe şcoala. În trei odăi. Săracu Dănuţ!. ca o frunză desprinsă de pe creangă şi răzleţită de fructul pe care-l ocrotea. mîna doamnei Deleanu rămase o clipă în aer... Doamna Deleanu şedea întinsă pe pat.. una lîngă alta. tante Alice. Îi venea să-şi ţie suflarea ca să nu facă zgomot. Părăsită de buclele lui Dănuţ. Venind de la moş Gheorghe cu paharul gol. să-l mai plimb prin Bucureşti. copii.. genele doamnei Deleanu tremurară. Mut. Monica intră singură în odăiţa fetiţelor. Ţinîndu-şi suflarea. Dănuţ trecu înainte. Monica ieşi în vîrfuri. cu degetele răsfirate.. învăluind suflarea toamnei din cotnar.

De îndată ce se închise uşa. ca să-l trezeşti! ― Şi dacă se supără. ― Bine! Atunci trebuie să te grăbeşti fiindcă Profira mănîncă tot. ai mîncat numai. cu gestul revelator al şcolarilor fumători. Anica. scoţînd un alt bişcot din buzunarul pestelcii. ― A spus să poftiţi. luă bişcotul aruncat de Anica. Şi dacă nu răspunde ai să baţi tare. şi-l înghiţi. ― Poftă mare! Anica. ca statuia unui tablou alegoric după ce se lasă cortina. Hai repede. duduie Olguţă? întrebă Anica abia ţinîndu-şi rîsul.. Ai treabă cu mine. Olguţa se plimba cu mînile la spate. ― Ascultă bine.. Uneori se oprea.. ş-ai să baţi la uşă încet. şi intră. bocăni ea cu degetul. te baţi cu mîna peste gură şi spui în gura mare: "Păcatele mele! Eu gîndeam că eraţi în sofragerie!" Ai înţeles? Da să faci zgomot. la moşu Puiu. ― Profira! ― Of! M-am speriat.. trînteşti uşa. Anica. . Toc-toc. ― . Buf-buf. ca o mătăhăloasă elevă surprinsă mîncînd în clasă de profesoară. Ia arată-mi cum ai să faci? Anica se apropie de uşa sofrageriei. hai cu mine! Profira le aşteptă să iasă. Aplecîndu-se. În aşteptarea Anicăi.. intri în goană. sau ai şi băut? ― Nici n-am apucat să mănînc. Anica plecă ochii în jos. ― Ascultă... te joci cu mine? ― Am uitat. duduie. se tîngui Anica arătîndu-i mînile goale.. Dat încet. din ce în ce mai repede. ― Ai să te duci în odaia turcească. ascunzînd bişcotul la spate. duduie! ― Du-te şi spune vierului să-ţi dea poamă fragă: auzi? S-o aleagă frumoasă. Ia să-i dau şi Profirei o treabă! Medită încruntată şi repede deschise uşa sofrageriei.... o cercetă aspru Olguţa. nu pleca. ca cineva care născoceşte dialoguri cu replici scurte. Stai. ― Ascult. duduie Olguţa! ― Fă cum ţi-am spus.sofragerie. ― Anica. Profira oftă şi porni.. ― Nu-i treaba ta! Ai să-i spui că duduia Olguţa vrea să-i vorbească. ― Da.. Şi dacă nici atunci nu răspunde. Profira sări de pe scaun cu gura plină. îşi descoperea fruntea mereu bătută de şuviţele negre şi iar pornea. bătu ea cu pumnul. ― Aşa. ― Da aici cine să cureţe? ― Ştie şi Anica să mănînce bişcoturi! Du-te şi mănîncă poamă.Şi dacă nu răspunde bat tare. duduie Olguţa.. învie.

― Ai dreptate. ― Şi cei însuraţi nu trebuie să aibă? ― N-au nevoie. ― Ei! Atunci ar trebui să plîngă în fiecare zi! ― A plîns de bucurie. Olguţa. Să nu laşi nimic Profirei! ― Bucuros de musafiri? întrebă afabil Olguţa intrînd la Herr Direktor.. şi pentru toţi. ― Nu. Acuma du-te şi mănîncă tot ce-a rămas pe masă.. Dă! Oftează şi ei!. ― Şi-a călcat pe inimă. Da stai jos... încrustîndu-şi monoclul în orbită. Herr Direktor! ― Ca întotdeauna. Ei au o nevastă frumoasă. Herr Direktor.. mama a înţeles că-i mai bine pentru Dănuţ să înveţe la Bucureşti. cînd pleci? . ― Dragă Olguţa.. plîng.. ― Azi nu-i ca întotdeauna. şi le trece.. ― Pentru tine? ― Şi pentru Kami-Mura. ― De ce numai burlacii? ― Fiindcă ei n-au nevastă! În schimb. să mai stăm de vorbă. fiindcă-i mamă. Herr Direktor! Am venit să te văd. Herr Direktor! ― Măi! că multe mai ştii! ― Herr Direktor. şi ea singură a hotărît ― cum de altfel a hotărît şi Dănuţ. Ce pot să-ţi ofer: o ţigară? ― Azi eşti vesel. Olguţa. Ce vînt te-aduce pe la mine? ― Nimic. Herr Direktor? Nu te deranjez? ― Tu! Prietena mea! Îmi pare rău!. ― Încîntat! ― Ce mai faci. După ce se hotărăsc să facă ceva... ― Bine. Azi e o zi mare. ― Aşa-s burlacii. ― Bine. Herr Direktor se ridică într-un cot pe divan. ― Aşa cred eu. A plîns. ― Îmi faci o vizită? ― Sigur. ― Să-ţi spun eu de ce-a plîns: fiindcă pleacă fratele meu.― Dormea? ― Nu. au un halat frumos. ― Şi dacă-i urîtă? ― Se consolează! Adică nu. fuma. ― Atunci de ce-a plîns? ― Aşa-s cucoanele. N-ai văzut? ― Atunci de ce-a plîns mama? ― De unde ştii tu c-a plîns? ― Am văzut eu.. Da frumos halat ai! Tu eşti elegant ca o cucoană. Olguţa..

― Bună fată eşti tu! ― Herr Direktor. Herr Direktor? ― Slava Domnului. începu Olguţa privindu-l drept în ochi.. am scăpat! ― Ce rău îmi pare! Eu vroiam să-ţi fac o fricţiune. Astupă-ţi ochii cu mînile..― Mîne. Herr Direktor. peste o săptămînă. ― .. Vorbesc mai aspru.îmi pare bine. ― Şi ce faci tu cînd eşti sever? ― Dă!.. ― Cine ştie?! Dacă face-o prostie? ― Îi fac morală.. mă încrunt. ― Ba mă doare! Cum nu! Revărsîndu-se. da bun. ― Vra să zică. E urît şi sălbatec. Dănuţ vine cu Iorgu. Om vedea! ― Hm!. că acuşi capăt o migrenă. ― Da-ţi place să baţi? ― Nu. ― Şi dacă n-are să te-asculte fratele meu? ― Dănuţ m-ascultă.. Olguţa. respiră ea.. Herr Direktor îi dezmierdă pletele. colonia gîlgîia.... Herr Direktor.. frămîntînd amarnic.. ― Poate! Nu-mi mai aduc aminte! Cînd eram băiat. tu ai bătut vreodată pe cineva? . în timp ce buzele suflau din răsputeri spre creştet. Ştiam eu! Tu eşti sever. ― Îţi place. Herr Direktor. La Bucureşti. Azi îi o zi mare! ― Pe capul meu! ― Şi pe altele. Azi nu te doare capul. adăugă Olguţa. Herr Direktor! Îţi mai fac o fricţiune.. Altfel nu merg treburile. ― Şi dacă mai face una? ― Hm!. cu funcţionarii tăi. ― Nu-i nimica. Herr Direktor. n-ai să-l baţi pe fratele meu? ― Pe Dănuţ! Ferească Dumnezeu! Olguţa respiră adînc. Herr Direktor? ― Straşnic! Parcă s-a mutat Polul Nord în capul meu! Numai ia-o mai încet. Îmi dai voie să umblu în geamandan? ― Mă rog! ― Închide ochii... . şi dacă nu m-ascultă îi dau afară.. Olguţa.. tu eşti sever? ― Cu cine Olguţa? ― Ştiu eu!. ― Merci.. împrăştiind-o pe capul zimţat aspru de părul mărunt. palma Olguţei se rotea repede. ― Sigur. ― Pleci singur? ― Da. Acuma să-mi spui ce-am să fac! ― Ai să-ţi faci un duş cu colonie! ― Bine-mi pare că n-ai ghicit!..

ca un trecut. L-au izgonit. era uriaş.... să fie un covor luminat de flăcările sobei şi o pisică somnoroasă. şi că ograda-i alta. că parcă nu era în văzduhul toamnei ― şi o blîndeţă vastă în lumină... Dănuţ coborî treptele pridvorului cu mînile în buzunar şi umerii plecaţi. Şi Dănuţ era fericit. sau bătînd tactul unei supărări. Dănuţ.... decît picioarele măsuţei. deschizînd ochii. iarna. scuturase şi alungase împăraţii. Şi-ntotdeauna. numai. mic şi singur. începea şcoala. lumea se micşora ca o căsuţă de păpuşă. Dănuţ. Dănuţ la mijloc. cînd se încruntă. Oftă. îşi aminti că se jucase cu Olguţa. aceeaşi. Ce înalt era cerul! Ce mare pămîntul! Porni încet spre livadă. aşa cum ar fi vrut Dănuţ. Închise ochii. săncapă-n ele numai basme. dar ce uriaş cumsecade!. cîad se supără. Şi era o tăcere!. Zărind mingea de foot-ball uitată în ogradă. De multe ori. nu ale pridvorului casei părinteşti. Dar lui Dănuţ nu-i trebuia altă joacă. Căldura sobei ajungea acolo molatecă şi somnoroasă. şi că Dănuţ e altul. Acolo începeau poveştile cu Statu-Palmă-Barbă-Cot. cu Prichindel. Dănuţ... Acolo.... Astfel nenorocirile din somn îl deprinseră să socoată nenorocirea ca un prag peste care treci ― deschizînd uşa cu o deschidere de pleoape ― pentru a intra în alba încăpere a luminii. Nimeni nu mai era pe lume.. cerul. nu. spre sfârşitul vacanţelor mai ales. Vra să zică l-au dat afară din casă. Subt măsuţă se vedeau picioarele mamei în pantofi subţiri. Cum ar fi vrut Dănuţ să se facă cerul mic-mic. şedea subt măsuţă.. Ştia cînd zîmbeşte.. Şi dedesubtul cerului micşorat şi coborît. pantofii mamei şi pisica..... Deasupra măsuţei mai era o lampă cu abat-jour. Dănuţ ştia ce face mama fiindcă vedea ce fac pantofii. Pisica de la o vreme torcea. cu oglinzi numai pentru zîmbete şi ferestre numai pentru soare. Acolo făurise Dănuţ o lume măruntă. cu oameni mici ca literile. se apropia plecarea. cu animale de statura majusculelor şi căsuţe niciodată mai mari decît o carte de poveşti...Era o dărăpănare atît de străvezie. doamna Deleanu pasienţe sau cetea o carte... Ca şi cum treptele suite atunci şi coborîte acum ar fi fost ale vremii. Ce se întîmplase în turbinca lui Ivan? Ce vînt veştejise. fireşte. sau strîmbîndu-se pe-o coastă de nedumerire.. cu vîrfurile. Olguţa se juca pe-afară. . Era bine acolo! Aceea era patria lui Dănuţ luminată de focul din sobă ca de un soare al co-voarelor pe care dorm copii şi visează pisici. Nu-i venea să plîngă. stînd locului. cu sufletul frăgezit de zîmbete desprinse din spaima somnului. aşa cum era cuvertura măsuţei pe care făcea uneori.. că se rănise la genunchi mai adineaori ― şi i se păru că treptele pe care le coboară sînt altele decît acele pe care le suise.Deschise ochii. în omăt... feţi-frumoşii şi . Dănuţ visa că i s-a întîmplat o nenorocire. Mingea de foot-ball. şi jos-jos. nenorocirea se isprăvea. înalt şi întins...

Soarele umed ― adierile vîntului de pe mirişti. De aceea îngenunchease. Gîfîia. ca cerceii cu prea grele nestemate urechile micilor infante. Dănuţ şedea pe banca de sub nuc. nici femeia care stă pe el înfrigurată. Monica alerga după el. mirodenii pipărate. abia simţite. cu genunchii strînşi şi coatele împreunate. miresme stinse. Pustiu înainte.. ― Dănuţ. Îmi pare-aşa de rău că pleci! se spovedi ea gata de plîns.. Arome dulci şi amărui. merele pline încovoiau crenguţele. Pluteau suflete printre pomi şi suflete se desprindeau din iarbă şi din vînt. ― Ce v-am făcut eu? Ce mai vreţi cu mine? De ce nu-mi daţi pace? Smulgîndu-şi mîna din mîna Monicăi porni înainte... cu duioasa apăsare de moarte a toamnei pe păduri. suflări umile. . ― Dănuţ. deşi gonită. înainte-l aştepta şcoala. Monica porni după Ali.. amîndoi vor rămînea singuri: Dănuţ la Bucureşti. şi grădini. cîrlionţîndu-l cu aramă. nemişcat.. ― Dănuţ! Cu cozile fluturînd pe spate. Deasupra ei. acoperindu-şi ochii: să nu mai vadă şi să nu mai plîngă. împovărîndu-le.. şi căderea frunzelor dezmierda mîhniri fără de frunte şi sfîşieri fără de mîni. Şi pretutindeni începea o plecare. Soarele-l bătea în plin. Monica-i vedea numai capul aplecat asupra mesei de stejar. Şi după ce va pleca Dănuţ. ― Ce i-am făcut eu? murmură Monica acoperindu-şi obrajii cu mînile. gudurîndu-se pe lîngă el. într-ascuns. De-acolo. şi nicăieri nu se vedea tristul cufăr al plecărilor. Monica ţinea tovărăşie lui Dănuţ. Nimeni nu-l mai însoţea. Oştile care întotdeauna veneau în urma lui Dănuţ sau îl aşteptau înainte ― pieriseră. Numai Ali îl iubea pe Dănuţ.. înstrăinîndu-se de-ai lui în toamnă. Săracu Dănuţ! Şi fiindcă numai Ali mergea după Dănuţ. În drum spre livadă îl ajunse Ali.poveştile? Turbinca lui Ivan era goală? Dănuţ mergea singur. Ostenise. stai puţin. desluşite totuşi. şi arături ― fructele şi frunzele crengilor ― trunchiurile pomilor ― pămîntul ― frunzele şi fructele căzute ― şi firele de iarbă-ncovoiate miroseau de-a valma toate-toate. Turbinca lui Ivan era goală şi era grea fiindcă în ea intrase durerea din viaţă în locul celei din basme. luîndu-l de mînă şi privindu-l cu ochii măriţi. Dănuţ! Îl ajunse în livadă. Ali la Medeleni. Dar toamna? Monica se tupilase după trunchiul unui măr domnesc. pustiu în urmă! Din casă-l izgoniseră.

căpăta bomboane şi sărutări. şi numai zîmbetul era poate al lui Dănuţ dacă nu al soarelui de pe obraz. O lacrimă de-ar fi lucit în soare căzînd din ochii lui Dănuţ.. Cînd se culca.. Dănuţ! răsuna ca prin vis glasul doamnei Deleanu din patul slab luminat de lampa cu abat-jour verde. Se desfăcuse parcă un străvechi gromolnic.. Dănuţ avea vreo trei ani. poate în dorul satului de peste graniţă.Pe masa de stejar cădeau frunze. ― Sst! Pe la moaa Mugului . Şi capul unui pui de faun. Purta rochiţă ca şi Olguţa.. Sufletul lui Dănuţ se îndepărtase atît de mult de trupul lui Dănuţ. aplecat. pînă ce-adormea. cu scoarţele de foi de nuc suflate cu lumini de soare. pentru el. Dar numai frunzele cădeau din crengile de nuc. Dănuţ le recita din braţele doamnei Deleanu şi. Şi o bucovineancă. le recita în şoaptă. ― Nani. lumini de soare şi nuci întunecate în cojile verzi. Unu Ilă Duduilă Eşti caş Toporaş Pe la moara Murgului Trece fata turcului C-un cojoc De motoc C-o pestelcă Strecătoare Una mara Două para Triaria Compania.. Monica ar fi cutezat să iasă din ascunzătoare. îl învăţase încetul cu încetul versurile copilăriei ei. că murmurul buzelor lui era al unui copil care abia ştia să vorbească. dădaca lui. Fără înţeles. Unu Ili Duduili. după ce isprăvea... versurile căpătau odinioară farmecul naiv al buzelor care mai degrabă ştiau să rîdă decît să vorbească. Pe-atunci. şi cînd îi era somn anunţa: "Vau naniţi". visa.. Şi Dănuţ şoptea mai încet: Eşti cas Topoas.

.. rupte din trecut: Unu Ilă Duduilă Eşti caş Toporaş. Dar cînd te deştepţi? Iar eşti trist şi nu mai poţi sadormi din nou!. Frunzele cădeau sau vroiau să cadă?. ... frecîndu-şi genunchii îndureraţi. Dacă Dănuţ ar fi fost o frunză pe creanga nucului... Se opri. Se ridică-n livadă ― pe măsură ce se lungeau umbrele ― răcoarea umedă. Toate frunzele din jurul lui ar fi căzut. ― . Şi Dănuţ era îmbrăcat subţire! Dacă răcea? Se ridică în picioare. pasările pleacă şi frunzele cad. . şi-ar fi venit toamna ― ce-ar fi făcut?. Frunzele cădeau şi mureau jos pe pămînt fiindcă venise toamna. Poate de asta versurile cantilenei care lăsa zîmbetul somnului pe buzele lui Dănuţ ― pe cînd avea trei ani ― acum fără de înţeles... ascunzîndu-se pe după trunchiuri. dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni.. Da. Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte... şi el . Frunzele erau moarte?.. şi cădeau frunze galbene din ei... şi-atît de trist i se desprindeau de pe buze.. Nu.. Monica îşi acoperise pieptul cu mînile: tremura.... Dacă venise toamna!..? Ţţ-ţţ! Şi Dănuţ zîmbea fiindcă numai gîndul lui mai auzrea că fata turcului avea: Un cozoc... uitîndu-se: Dănuţ nu se mişca..De ce cădeau frunzele?. Dănuţ oftă. sau. Ce să mai facă ele pe crengi!. Şi să uiţi. Fiindcă venise toamna... O luă la fugă din răsputeri ca să aducă mai degrabă pelerina lui Dănuţ..Cînd eşti trist de tot.. începu să se îndepărteze de-andaratelea.Tece fata tucului. Toamna... îţi vine să dormi.. Şi adormea zîmbind.Cădeau frunzele nucului cîte una şi mai multe laolaltă pe masa de stejar.... Îţi vine să dormi cînd eşti trist. .. Cînd vine toamna.. şi-acum nu mai aveau flori. foşnind uscat.. Di motoc..... să ţi-l culci pe palmele tale. Şi pomii astă primăvară erau înfloriţi.

Un gînd ciudat se apropia de Dănuţ. O amintire trecu pe dinaintea ochilor lui Dănuţ: la începutul vacanţei.. braţele ei subţiri îi încolăciră grumajii. şi fără să vrea.. ca unui om.. Merg în urma sicriului lui Dănuţ. El.. Mort Dănuţ?. Fără să spuie o vorbă... . Mai bine la şcoală. le-ar curge sîngele pe coajă.. cu capul sfărmat. Ce repede trecuse vacanţa! Începea şcoala! Pleca. şi-i păruse rău. Era frig. ... ― Mai bine-aş răci. aşeză pelerina pe umerii lui Dănuţ.. Dănuţ." . îngînă Monica... Capul Monicăi zvîcni îndărăt. şi l-ar fi luat vîntul. şi cine ştie unde l-ar fi azvîrlit.... ca unui biet om trist. Văzînd că braţele nu sînt ale mamei lui. Şi parcă se temuse de Monica. în livadă. şi nimeni-nimeni n-ar mai fi ştiut de el. Dănuţ? Unde-i Dănuţ?". Şi el s-ar fi aruncat de pe creangă. ca în întuneric.. Dănuţ.. Şi lui Dănuţ îi vine să plîngă fiindcă şi el merge în urma sicriului...Cînd eşti trist de tot îţi vine să dormi şi să uiţi.. . apucă şi trase. ― Cine ţi-a dat voie să mă săruţi? ― De ce mi-ai adus pelerina? ― Ca să nu răceşti. Dac-ar avea. Dănuţ sări în picioare scuturîndu-şi buclele. Plîng.... Dănuţ pleacă la şcoală. Şi noaptea cu strigoii? Singur! "Nu.... înghiţind. "Dănuţ! Dănuţ! Unde eşti.. lîngă rîpă. Nucile cad şi se sfarmă!.. docil.... şi buzele închise îi sărutară buclele.Toţi sînt în doliu. Nucile n-au sînge. alunecă şi se aşază lin. mort?. ― Mort? Singur în sicriu? Singur în groapă? În pămînt negru?... ca unui om cu capul sfărmat. Monica răsări îndărătul băncii ca o icoană luminată de candelile apusului. În fundul livezii era o rîpă înaltă ― tot atît de înaltă pentru Dănuţ cît era pentru o frunză creanga de pe care se zvîrlea în jos. şi l-ar fi amestecat cu celelalte frunze... aşa de ciudat că ochii lui Dănuţ se deschiseră mari şi orbi. o trăsese pe Monica de cozi.Frunzele plutesc... de dinafară parcă.. Ce te-amesteci? ― Dacă mi-i milă de tine! ― Cine ţi-a dat voie să-ţi fie milă? N-am nevoie! Aaa! Nu se isprăvise vacanţa! Are să le-arate el! întîlnind cozile Monicăi.... cu şiroaie de sînge pe obraz... Şi l-ar fi găsit boarul jos.... cînd se apropie spaima care-ţi apucă inima şi ţi-o gîtuie. toamnă! ..Toamna mor nucile sfărmate şi frunzele căzute.... pe vremea caiselor. fără să ştie de ce.. ― Eu? "Nu se poate!" murmură un gînd îndepărtat şi învăluitor ca orizontul răsăritului..ar fi rămas din ce în ce mai singur ― aşa cum era acum. Da..

― Hii. Monica tresări prin somn. c-un pumn adus lîngă frunte. ― Da vrei să fugim împreună? Capul Monicăi făcu semn că da. Dănuţ fugea subt foile de aur. ― Tu eşti căluţ şi eu te mîn: da? ― Da. Şi ce cuminte era Dănuţ! Ce surîs blînd avea!... ― Hii... îl flutura pe dinaintea ochilor. domnul Deleanu răsuci o ţigară şi o aprinse aplecîndu-se pe marginea patului... verzui şi aurii! Şi buclele lui cu miros de castane coapte! Şi ce repede-i trecea supărarea!. Şi ce ochi dulci.? Nu-i vedea faţa: numai cozile blînde şi grele. Prin întuneric. cu faţa plînsă şi bitoare... ― . celălalt repezit de-a lungul coapsei. balul alb al lunii ondula pe la fereşti. încît visul. Şi-n faţa lui fugea Monica. căluţ! răsună puternică şi ascuţită vocea lui Dănuţ. Ali ţîşni săgeată. Şi pretutindeni printre ei. Se smunci atît de tare. ducînd cu el condurul delicat pierdut de vară pe cea din urmă treaptă a palatului ceresc. căluţ! murmură ceresc glasul din vis. căluţ! Rîzînd cu ochii închişi. albă în goliciunea copilărească şi cea lunară. îngăimînd cuvinte nedesluşite. ― Îmi pare rău. zveltă. Nu ţi-e frig? Capul Monicăi făcu semn că nu.Aleargă prin livadă. Pardon. dezvelită. Nori lungi şi subţiri se aşternuseră din înaltul cerului siniliu pînă în zarea apusului. ― Hii. ― Hii. ca un lung păr despletit. În gloria luminilor ― ca-n ţara unor torţi înălţate de braţele curtenilor ― un punct negru tresări şi pieri. Monica-şi răsturnă capul pe pernă aşteptînd somnul. Şi soarele apuse dincolo de lume. Cu foşnetele toamnei şi ţîrîitul greierilor.― Te-ai supărat. fără să-l poată vedea pe cel care-o mînă de la spate trăgînd-o de cozi. ridicîndu-se. cu picioarele îndoite de la genunchi.. Se acoperi cu pledul pe picioare. Toamna.. ― Nici tu nu dormi? . Un zîmbet fericit îi răsturnă capul pe spate... ca nenumărate trepte de marmură ale palatelor din basme. Monica? o întrebă el dulce. Tot nu se isprăvise vacanţa! Trezit din somn. şi visul care avea să unească din nou cozile ei cu mînile lui Dănuţ.. Dormea pe-o coastă. Monica. căluţ! . şi melancolia prinţilor îndrăgostiţi de o cenuşăreasă. O rîndunică poate..... ca statueta fugii răsturnată.. lăsînd să-i cadă cozile din mîni. Cu cozile de aur în mîni.

îi alintă cu vîrful degetelor buclele rotunde şi ieşi încet. şi mîţa unghiulară. Cea din urmă căruţă a şatrei de ţigani se oprise în drum. apăsînd şi ridicînd clampa. cînd repezi şi bolmojite.. Anica privea cu spaimă degetul vrăjit căutîndu-i în palmă cărările vieţii. Alice.― Fumez. Lumini de lună îi tremurau prin păr şi pe obraji. Intră în vîrfuri în odaia lui Dănuţ. pulpele lin rotunjite. De subt coviltir un glas aspru . descoperind picioarele lungi cu genunchii zgîriaţi. vorbele sorocului aduceau nădejde sau înfricoşare. cînta poate. mieuna slab. potecile norocului şi dumbrăvile dragostei.. înstelat cînd şi cînd de luceferi rubinii. II ROBINSON CRUSOE Ploua. îşi aruncă pe umeri chimonoul. legată cu o frînghiuţă îndărătul căruţei. Doamna Deleanu îl înveli. răscolind umbrele. ceva mai încolo de poarta ogrăzii boiereşti.. Unu. îşi odihnea sufletul şi mîna desfăcută în palma castanie a ghicitoarei. ― Cîte ceasuri? Flacăra unui chibrit clipi. cu capetele grele. Caii firavi muriseră parcă în picioare.. gleznele subţiri. ― Ce face? ― Doarme. Ploaia se înteţea răscolită de vînt... Cu mişcări nesigure şi albe cădeau petalele unui trandafir de pe măsuţa de noapte: cum se dezvelesc copiii mici prin somn.. zgribulită în burniţă. ― Bine-i să fii copil! dădu din cap domnul Deleanu turtindu-şi ţigara în scrumelniţă. mut. În palma desfăcută îi juca o lumină de lună. ― Cam tîrziu. Ca un copil de casă adormit la picioarele unei albe castelane al cărei evantai de pene albe îi lumina somnul. ― Bieţii copii! îngînă pentru ea mama lui Dănuţ. Cămeşa albă se îngrămădise înfoiată deasupra genunchilor. Cînd rare. Doamna Deleanu se coborî din pat. adormind un copil sau o durere. Un glas femeiesc momea încetişor. Dănuţ dormea cu buzele întredeschise.. Se dezvelise. Anica. cînd visează. Subt coviltirul de culoarea norilor zdrenţele galbene şi roşii ale ţigăncilor şi sclipirea focoasă a salbelor abia se desluşeau prin întunericul înceţoşat de fumul lulelelor.

Se scutură înfrigurată şi alergă spre casă. cele două pisici.. stranii instrumente de muzică ― născociri ale unui strămoş meloman şi şui ― aşteptau pe strănepotul în care avea poate să învie sufletul străbunului să le dezlege melodiile amuţite. era îngrozitor de veselă.. bucoavnele. mari şi mici ― desprinse treptat de pe zidurile odăilor de jos ― se rezemau laolaltă pe umărul aceleiaşi uitări. Cînele meu care îmbâtrînise şedea totdeauna la dreapta mea. ca o bolnavă lumină de lună. Şi cîte nu erau! Pe măsură ce porniseră bătrînii din casă luînd drumul cimitirului. a putregai uscat şi a colb de arhivă. mai întortocheate. căptuşite cu mătasă albastră ― înadins adusă din Franţa ― cărunţiseră de cînd tăcerea moţăia în ele. Prin ferestruicele de mansardă ale podului ― zăbrelite de ploaie pe dinafară. Şi toate cărţile. în pod.. aşteptînd să le arunc cîte o bucăţică de carne. Vioare de lemn blond cu gîtul curb. gromolnicele şi ceasloavele răsfoite de uscatul deget al Fiţei şi colindate de ochii ei verzi zăceau în lăzi sau grămădite pe jos.. de lemn sau catifea. cu picioare arcuite şi primitoare speteze. ovale sau pătrate. Toate drumurile erau şterse de cenuşiul des. Oftă. Trecînd pe subt stejarul de la poartă. Ghicitoarea îşi luă banii şi porni spre căruţă. căruţa cu ţigani se îndepărta ducînd subt coviltir cele din urmă focuri şi culori ale toamnei. Nu avea voie să-mi vorbească decît papagalul. Mirosea a lemnărie încinsă de căldură. Odaia Fiţei Elencu fusese surghiunită în pod. vioare brune ca zahărul ars. Aşa că aroma de proaspete piersici. Privirile-i alunecară spre zarea afumată. În priveliştea moartă. şi chipurile lor păreau icoane ale colbului şi ale păianjenilor. lăsînd în urma ei văzduhul sur. ca nişte broaşte ţestoase cu albastră carapace. care de care mai sucite. cobze. ca osemintele unui ciumat. Într-un ungher. "." . decît trebuinţele. Încăpătoarele fotolii şi canapele.Mîncam ca un rege în faţa curţii...bodogăni răstit. podul se umpluse cu tot ce le îndestulase mai curînd tabieturile şi ciudăţeniile lor. Ploaia vorbea singură ca o cerşetoare nebună. Nu s-auzea nici un lătrat.. la fiecare capăt al mesei. cît şi ale vremii lor. nu ale unor feţe omeneşti. mandoline şi ghitare. în întregime.. castanii sau aurii. Şi toate înecate în tăcere! Teancuri de portrete cu rame negre. viole cu pîntecele bombat ca al voluptăţii. zări urma slabă a unui pneu de automobil. ca un favorit. cu gît şerpuitor de lebede. zbîrcite de păianjeni pe dinăuntru ― lumina intră ca un val de dantelă de mult aruncată acolo printre celelalte vechituri... Cînii strînşi pe subt streşini abia o priviră. înţepeniseră subt apăsarea vremii. Taburetele. Anica intră în ogradă cu capul plecat în jos.

. un păianjen alegoric îşi ţesuse o pînză neglijent poligonală. ca ale cuiva care saltă un copil pe genunchi ― se încrucişa o lopată cu altă unealtă decapitată de chenarul coperţii. se vedea marea. aşezînd-o pe podea. ca un breton drotat. La picioarele lui ― depărtate unul de altul şi în vîrfuri. ca pe găurile unui fluier. se mutase în podul cu vechituri. ori nu . pe aer. Dănuţ întoarse cartea pe dos. Tot în pod. inofensivă şi drăguţă ca o grădiniţă de albăstrele. fiindcă în podul cu vechituri al Medelenilor.Ajungînd la acest pasaj. Robinson avea o faţă foarte simpatică ― aducea cu Moş Crăciun. ţinută în cea mai amănunţită ordine şi curăţenie. înzestrată cu masivă mobilă de birou bărbătesc. ca şi cum ar fi vrut să-l sărute sau să-l pască. Se numea Ali. De subt căciulă îi năvăleau cîrlionţii pînă deasupra sprîncenelor. obrajii rumeori. Robinson Crusoe mînca piersici. Hîrtiile şi cărţile celor două birouri ― de la Iaşi şi de la moşie ― ale domnului Deleanu. Da aşa-i plăcea lui Robinson: să umble gros îmbrăcat pe orice vreme! Sarica de blană bărboasă era croită pe talie. aveau flux şi reflux. fiindcă toate degetele ― corect alineate ― se rezemau pe spinarea verde. La intrarea colibei. Dănuţ era Robinson Crusoe în insula lui Robinson Crusoe. în gaura neagră-verzuie. Trebuie să fi fost tare cald cînd se fotografiase Robinson. barba frumos retezată. veghea şi un papagal ― aidoma cu cel de pe copertă ― numai că era împăiat. În mîna stîngă. datorite pe rînd magnetismului ordonat al doamnei Deleanu şi izbucnirilor tumultoase ale domnului Deleanu. cu vesela sihăstrie a cromolitografiilor.. Cînele fugise de pe copertă şi sforăia în pod la picioarele lui Dănuţ. în tovărăşia unui cîne adormit şi a unui papagal împăiat.. Din colibă pornea iarba tînără cu reflexe verzi de acuarelă udă. dincolo de gărduţ. În epocile fluxului. ― nu se vede pe ce! Şedea cum stau fachirii. Între coliba ― mai mult peşteră ― şi palmierul de trunchiul căruia atîrna o nucă de cocos. Cel mai fericit om din lume era Robinson Crusoe. în acele epoci domnul Deleanu ori nu era acasă. în colibă sau pe acoperişul ei. pesemne. Pisicile dormeau. biroul era o odaie ca oricare alta.. Insula lui Robinson. Adică papagalul susţinea mîna. ca o glugă ― radia o umbrelă făcută din frunze de palmier cu marginele roze de soare subt cerul albastru prin care literile titlului defilau roşii: Robinson Crusoe. iar cele patru degete de păpuşă ale mînii drepte pluteau pe spinarea căpriţei care întindea botul spre papagal.. Şi era foarte bine ! Barba lui Robinson de pe coperta cărţii era umedă şi plină de picuri aromaţi. numai că barba şi musteţile-i erau castanii. Robinson era aşezat pe. ţinea papagalul. ridicată deasupra genunchiului stîng. luă o persică fardată şi muşcă din ea zgomotos. aşa cum îl arăta lucioasa cromolitografie de pe copertă. fiindcă deasupra căciulei ţuguiete ― care-i acoperea şi urechile şi ceafa. Musteţile spiritual răsucite.

― Tare-i frig şi urît. trăgînd cu urechea şi oftînd pe nas de durere şi gutunar. în definitiv. Madam Blumm. telegrame. din buzunarele tuturor hainelor. apropiindu-se cumpănitoare cu ceaşca în mînă. Nu mă lăsaţi. O arestare preventivă. cutii de chibrituri. Olguţa? Olguţa îl privi pe sub sprîncene.. dezlănţuise refluxul. Respect. e un sechestru asigurător asupra persoanei. da mi-i ciudă că nu-i frumos! ― Ce să facem noi oare? se întrebă domnul Deleanu c-un ochi la Olguţa şi altul la memoriu. Olguţa din farfurioară. dosare. pijamalelor şi paltoanelor năvăleau tomuri multicolore şi proteiforme. de la Iaşi. cu pălăria în cap.. Interveniţi urgent. În acele epoci doamna Deleanu nu intra în birou. În epocile refluxului. aruncă o privire piezişă pe motivarea stereotipă a mandatului de arestare. vehement izgonită din birou. ". coli. Soţie soseşte bani. închipuindu-şi spasmul clopoţelului justiţiei statuare şi irascibile ca toate femeile care fac puţină mişcare. din dulapuri." Cînd lucra. stăpînindu-şi un căscat din senin venit ca un strănut.lucra. carnete... papa. şi oratoria întemniţată în peniţă izbucni: "E revoltătoare".. Domnul Deleanu lucra ca Neptun în viitoarea valurilor. O vărs sau n-o vărs? întrebă ea. papa! Îţi vine să fii bolnav! ― Mi se pare că n-ai ce face. O telegramă sosită. . Blumm" Arţăgoasă. Domnul Deleanu aprinse mînios o ţigară. aştepta în salon. pardesiurilor. afară de Olguţa.. cu umbrela şi sacoşa în mînă.. nimeni nu intra în biroul domnului Deleanu. ― Am! oftă ea... Zîmbi. peste tot. peniţa alerga de-a latul colii de hîrtie.. ― Îţi aduc cafeaua. ― Ce verşi e pentru tine! ― Ei! Papa! Vrei să nu vărs de loc? ― De ce? ― Ai să crezi că fac dinadins. Mă plimb prin casă. Şterse. fiţuici. de dimineaţă. recipise. Rog lucraţi memoriu cameră acuzare.. cutii cu tutun cu ţigări.E ciudată şi jignitoare uşurinţa cu care se răpeşte libertatea unui om într-o societate civilizată care ştie să respecte averea şi nu ştie să respecte omul. halatelor.. de pe dulapuri.. Confirmat mandat. Domnul Deleanu sorbi din ceaşcă. informaţii. scrisori.. fireşte. reviste. de pe etajere.. "Arestat bancrută frauduloasă.. din saltare. caiete. ziare.

― Papa.. Olguţa! ― Păcat că nu eşti tu mic. Parcă te-aş fi căpătat cadou de la moş Gheorghe! Sofrageria era năpădită de funigei coloraţi. ca o . şi după ce-aş obosi. Olguţa! ― Papa.. Olguţa! Şi după asta o dăm afară şi-o expediem la gară. cucoanele că sărută tot timpul? ― Asta-i ocupaţia lor! ― Eu n-am să sărut niciodată! ― Nici pe tata? ― Ba pe tine da. Olguţa? ― De ce. Ne-am fi jucat împreună! Eu aş fi vrut să fim fraţi.. papa. Văd eu că ai de lucrat. papa? ― Să lucrăm noi doi împreună. şi iar începea. papa. Asta-i altceva.. papa. papa. papa! am rîde tot timpul şi-am bea la cafele! ― Da.... Te deranjez.: Şi n-ai mai avea nevoie de secretar! ― Pe tine te-aş pune să primeşti clienţii. Mă duc. Cu mînii intermitente dar mereu împrospătate. papa! O dăm afară. femeia ceea din salon divorţează? ― De unde şi pînă unde? ― Oftează. ― Ce bine-ar fi. maşina de cusut îşi învălmăşea zornăitul metalic într-un galopant crescendo. Ce au. ― Bine ne mai împăcăm noi doi. ― Clientele.. tu nu trebuia să te faci tată. Ştia ea ce înseamnă să facă ordine! ― Halal tată ai tu. brusc amuţea.. papa!. Tu lucrezi şi ea oftează! Am să fac atîtea game la pian. ― Mai încape vorbă?! ― Tu mi-ai dicta. papa! Nu pot s-o sufăr: a vrut să mă sărute! ― I-auzi! ― Da.― Lasă papa. ― Da eu nu te las să lucrezi. şi eu aş scrie. papa! Da ce-s eu?. papa.. ― Unde? ― În salon. adăugă Olguţa ridicînd sprîncenele.. că are să plîngă! ― Bravo. ― Şi facem amîndoi ordine în birou! Olguţa zîmbi. eu ţi-aş dicta şi tu ai scrie. Da-i foarte bine aşa cum eşti! ― Pe placul tău? ― Da. ― Cînd ai să fii tu mare. Ne-am face de cap! ― Da am face şi treabă. Le-aş arăta eu! ― Ai dreptate! Clientele-s teribile! Ar trebui să plătească dublu.. papa. ca toate croitoriile: întraceasta se lucra la zestrea şcolară a lui Dănuţ. ― Cu madam Blumm? ― Lasă. ― Da.. ― Sîntem prieteni.

n-ai văzut tiparul? Monica tresări.. aşezată de profil lîngă fereastră. Cine ştie! Poate că Dănuţ i-ar fi dat voie să-i fie drag.. "dragă Dănuţ". pe un scaun cu două pernuţe. într-un ţiuit străpezitor de chinină în urechi. ca un parfum de garoafe. Doamna Deleanu.. "Cine ţi-a dat voie să-ţi fiu drag?" s-ar fi supărat Dănuţ dacă ar fi ştiut. Monica. spre cruntele sonorităţi din stînga. Monica broda pe întîiul D puţin mai mic decît pe-al doilea.D. D.. "Dragă Dănuţ. replică pianul profund. Acalmia se lăsă ca un parfum de tei. Olguţa bătuse înverşunat un dublu do.D. cu o blîndeţă iezuită. Aşa avea să-l strige la şcoală." Da.. chiar şi locul tiparului.. imperceptibil mai mic. din care se prăvăliră îndărăt. procesiunile de călugăriţe ale gamei normale se strecurară prin salon. pînă cînd.... ― Cucuţî! ― Doo. năvălea aprins pe obrajii aplecaţi asupra sufletului. Adevărul. cu spatele puţin adus.. fiindcă nici mînile Monicăi nu puteau să-i spuie lui Dănuţ altfel decît: Dănuţ... În locul ei răspunse cun surîs afabil.. Dac-ar fi ştiut cineva!. Cele două iniţiale erau întîia scrisoare de dragoste a Monicăi. Acul şovăi în mînile Monicăi. D.soţie care-şi ceartă soţul în rate pasionate... ermetic albă în şorţ de soră de caritate.. Se dărîmau sunetele. Şi domol. Limbuţia etnică şi profesională a cusutoresei adusă de la Iaşi negăsind nici un ecou. în extrema stîngă a clavirului. lovindu-se de geamuri şi oglinzi. adică: Dănuţ Deleanu. ― Monica.... se prefăcu într-un viscol de vibraţii urzicătoare. care ştia orice. stridenţele din dreapta.. Madam Blumm dădu din cap. De aceea. Olguţa lăsă pedala.. cu metrul de muşama încolăcit pe după gît şi foarfecele în mînă croia pe masa întinsă. madmazel Clara. . broda iniţiale pe batiste. Olguţa vroia să facă douche écossaise timpanului clientei.. se convertise în muţenie posacă.. punînd şi pedala. scăpînd batista pe genunchi. D. Un bubuit bas de furtună în munţi zbîrnîi prin salon. gama începu să alerge într-un tempo zglobiu subţiindu-şi sunetele. cu ajutorul pedalei din nou puse. Gama sireapă amuţi.. la catalog.D. dezminţită de dansul picioarelor de pedale şi de jargonul roş al părului. îmbrîncite de pedala cu deşănţată brutalitate a unui rix într-o tavernă de apaşi... Cine i-a dat voie să-i fie drag? Şi zîmbi. "Cine ţi-a dat voie să mă săruţi?" se supărase Dănuţ cînd îl sărutase în livadă. plin de pistrui. Vaierul creştea. ― adică: Dan Deleanu. adică. Cu degetul cel mic al mînei stîngi şi cu cel gros al mînei drepte.

Buftea. pentru piano şi orchestră ― de astă dată cu note. ― Ia. din întîmplare auzite: ― Ce să fie cu moş Gheorghe? Că tare s-o mai sfrijit! întrebase vatavul unei moşii învecinate. ca o supă fierbinte. Nici nu i-ar fi trecut prin minte Olguţei că auditoarea devenise admiratoare. ce să fie! Îl ajunge şi pe el ceasul morţii. în muzică Olguţa avea simpatii şi antipatii violente. ― Ooff! Braţele Olguţei osteniseră. Ca şi în viaţă. Întoarse capul.Olguţa trăgea cu urechea şi coada ochiului. drept răspuns la casnice întrebări... îndemnîndu-le oarecum să se adeverească. ca şi cum astfel şi ea ar fi crezut că-s adevărate minciunile lui Ion. Olguţa? o întreba doamna Deleanu în timpul vacanţei cînd o vedea cam rar prin salon. Pentru ea... Şi-i era ciudă pe ea.. Ploaia întuneca geamurile. Olguţa întoarse capul cu scîrbă. ― Am să studiez concertul meu. Madam Blumm avea o fată absolventă a clasei de pian de la Conservatorul din Iaşi. Adormise orchestral: sorbea aerul suspinînd. Ş-atît.. fără să-şi fi lepădat sacoşa şi umbrela. De-atunci. Olguţa cînta pe dinafară. bătînd din picior. ofta şi şuiera pe nas şi pe gură. Madam Blumm . Dănuţ pleca.. Monica era prietena ei. succesorul lui moş Gheorghe la grajd. Închise caietul. minunîndu-se de lipsa notelor.. numai că notele Raşelei multe parale mai costau! Cucuţî sămăna lui conu Iorgî. privind peste umăr. În salon era frig.. Concertul ei suna a melancolie.. Madam Blumm adormise. Domnişoara Raşela cetea Fleurs du mal şi cînta la pian operele lui Wagner. ― Ce mai studiezi tu.. ― Nu ţi-i ruşine să spui minciuni? sărise Olguţa. că-i vremea! oftase Ion. de cîte ori rămînea singură se temea de minciunile lui Ion. Era rău dispusă. o dată cu ploaia intrase în sufletul Olguţei o nelinişte pe care ar fi vrut s-o bată şi n-avea cum. şi cu tumultul muzicii pentru care ai plătit bani şi-ţi dă ameţeli de cap. făcîndu-le egal şi monoton ca un exerciţiu de dimineaţă. Madam Blumm aproba. Nişte vorbe. horăia.. răspundea Olguţa expropriindu-l pe Mozart şi viitorul. Şi el bine mai vorbea şi tot pe dinafară! La el era scăparea. Pe lîngă asta. şi nu mai avea pe cine să se supere.. Aşa da! La fel cu Raşela. pe teama ei. dar şi invidia celorlalţi comercianţi. Concertul de Mozart era prietenul ei. după somn. ― Cum? Nu-şi crezu urechilor. Însă timpanul auditoarei era deprins mai demult şi cu notele enervante.. Lumina intra alburie ca o pîclă. Începu să cînte concertul de Mozart în la major.. de două zile... Încetul cu încetul începu să scurteze cîmpul gamelor..

adîncite brusc. Pe chipul lui. vechi tăceri."În insulă". cînelui şi a pisicilor. fericindu-i. cu cinci rînduri mai sus. piciorul Olguţei lovi în pedala a doua a surdinei."Astfel îmi părăsii insula. dar violele şi dulcile violoncele ale melancoliei. nu ale textului.. Pe-atunci ― pe cînd zîmbise pe copertă ― nu ştia c-are să plece. "Spunînd adio insulei. două luni şi nouăsprezece zile. umbrela şi papagalul. de pe vapor. Şi de ce rîdea parcă şi .. scînciră.. ca inimi mici de lemn. Urgent şi implacabil... împăiat cu trecut.. Toţi lucrau în casă.. Dănuţ oftă ― şi începu din nou lectura. Şi iarăşi: "Spunînd adio insulei".. Olguţa îşi lăsă fruntea pe claviatură. Iar pe la geamuri ― ploaia. plîngeau cu aceeaşi lungă aplecare de arcuş "spunînd adio insulei"..Trecuseră ani mulţi prin file şi prin pod. tălmăcitorul uitase lacrimile.... cum un îndrăgostit aşteaptă trenul nu pe peron ci în sala de aşteptare.. pe care aceştia le primiră foarte bucuroşi".. Clapele. şi iar ploaia sură. Plîngea şi Robinson. de la masa lui Robinson în tovărăşia papagalului. după o şedere de 28 de ani.. adăugă. acum nu mai erau decît sîmburii.. Ali îmbătrînise. dormind ― poate murise." Şi nici n-a mai privit insula. gîndul lui Dănuţ. Lacrimile erau ale lui Dănuţ. Împainjeniţi de lacrămi. Odinioară rîdeau cărnoase piersici. Nici Dănuţ nu fusese cruţat de lunga trecere de ani."Puţin după aceasta". Ochii ceteau din răsputeri "puţin după aceasta". fiindcă-i ceva mai aproape de casa iubitei şi ceva mai departe de ultimul prag al despărţirii. . .. luai cu mine căciula şi umbrela". că se desparte pentru totdeauna de-o poveste îndelung trăită... După rugăciunea mea. luai cu mine căciula. . altfel decît în sarbăda tălmăcire. în văzduhul toamnei şi-n clepsidrele vremii. comandantul puse într-însa şi lăzile cu hainele marinarilor. Cu mînie şi revoltă... salvat din viaţa aceasta tristă în aceeaşi zi a lunci în care scăpaseră din sclavia maurilor din Sale.. neuitînd nici banii despre care am vorbit şi care stătuseră ascunşi atîta vreme încît ruginiseră".horăia lugubru. Papagalul cu pene veştede şi prăfuite amuţise. . Afară ploua. Preocupat de căciulă şi umbrelă.. . "Spunînd adio insulei.. Mai erau şapte rînduri pînă la sfîrşit. zîmbind ce-i drept.. Ninsoarea colbului şi a aţelor de păianjen. ploaia. ochii lui Dănuţ îşi luară un lung adio de la cromolitografia de pe coperta pătată de lacrimile bucuriei. se vedea că Robinson îşi părăseşte insula. cenuşii troiene."Puţin după aceasta barca cu proviziile promise fu trimisă în insulă.. la 19 decembrie 1686. pînă ce n-a mai văzut-o? Şi nici n-a fluturat batista? Dănuţ privi din nou cromolitografia de pe copertă: Cum? Tristă viaţa din insulă? Atunci de ce rîdea Robinson?. aşternuse peste toate cele. textul pleca subt ochii lui Dănuţ.

" ― Treizeci şi cinci de ani. tăcerea e ca răsunătul unui cor îndepărtat. Sufletul lui Dănuţ era o insulă din care plecase Robinson Crusoe. nimic! Dănuţ închise cartea. acoperindu-şi pieptul scurmat de tuşă. rumenea chipurile întunecate ale icoanelor. drumul îţi înnăduşă pieptul şi-ţi loveşte inima. Dincolo de pod începeau băncile şcolii. a patra. Cînd te alungă o spaimă din urmă şi nu poţi fugi.. a şasea.... trecînd din podul cu vechituri în plină toamnă.. Olguţa-i luase pe-ai lui Dănuţ.... luîndu-şi numai căciula. parfum de piersici.. În pod era numai ce-a fost odată. Îşi aşezase cartea pe genunchi. Îndesa cu toată puterea degetelor în botul galoşilor ca să nu-i piardă... Cu trupul înfăşurat în pelerina de cauciuc şi capul gol acoperit de glugă. se afunda în glod.Clasa întăia. a treia. Se cobora pe scări. ca un coşmar. "Călătoria mea fu norocoasă. colb.. În grabă. umerii lui Dănuţ erau plecaţi.. a doua.. În răstimpuri. Cetea şi plîngea ştergîndu-şi ochii cu mînile.. În pod era insula lui Robinson Crusoe. Dar turbinca lui Ivan..... Sosii în Englitera la 11 iunie al anului 1687.. înghiţi şi pod.. Îi erau prea mari. cu aţe de păianjen. lacrimi. Îngenuncheat în faţa icoanelor. şi alte clase încă. ca o presimţire de auroră trunchiurile codrilor adînci. zîmbitoare poze. deznădăjduit de larg deschisă. Dănuţ îşi rîndui cartea în lădiţa jucăriilor stricate şi-a poveştilor cetite. Şi nu luase nimic din insulă! O pietricică măcar! Un pumn de nisip! O floare sau o frunză!.. şi ca să treacă mai departe îşi încorda pulpele smuncindu-se pieziş.. Nimic. într-aceeaşi culoare ca şi obrazul lui Robinson? Începu iarăşi: "Astfel îmi părăsii insula". Plutea parfumul religios al busuiocului. îşi plecă obrajii uzi deasupra coperţii şi sărută adînc şi lung întristarea colorată a fericirii... după ce lipsisem din patria mea treizeci şi cinci de ani..insula în jurul lui. Parcă mîna o minge de fier cu paşi de piatră în fundul unei mări împăienjenită de meduze.. şi clipă... . "Spunînd adio insulei". Trebuia să meargă tîrîş prin mîzga lunecoasă. şi insulă. a şaptea. În jurul unui om bătrîn care se închină. umbrela şi papagalul. murmurară încă odată buzele lui Dănuţ în tăcerea podului. Şi Dănuţ singur în faţa oceanului de bănci şcolare.. moş Gheorghe îşi desfăcea mînile din împreunarea rugăciunii. negăsindu-şi galoşii. pesemne. a opta. a cincea. îl strigă pe Ali şi ieşi din pod. Luminiţa din păhărelul roş al candelii. De asta. moş Gheorghe se închina... Dumnezeu îi împlinise statornic rugăciunile: avea să i le-mplinească .. Olguţa înainta greu..

şi de-acum înainte. Era drept să tuşească: fiindcă era bătrîn. Era drept să se-nnăduşe şi să-l înjunghie prin piept: fiindcă era bătrîn. Era drept să sufere cît mai avea de trăit şi să moară cît mai curînd: fiindcă era bătrîn. Tot ce era, drept era să fie. Nici nu cîrtea, nici nu se căina, nici nu ofta. Moş Gheorghe nu vroia ca tocmai acum, în pragul ceresc al morţii, un blestem ― cugetat sau şoptit ― să întoarcă de la el faţa milostivă a Domnului şi urechea lui îngăduitoare. Moş Gheorghe cerea îndurare pentru greşelile altora: boierii lui de-acum nu se împărtăşeau niciodată, şi rar călcau prin biserica ctitorită de străbunii lor. Încolo, erau buni la inimă, milostivi şi drepţi, dar uitaseră de casa Domnului şi de frica Domnului. ― Iartă-i, Doamne, că mare-i mila ta! Iar tusa, ca o toacă de vecernie omenească. Dumnezeu îi împlinise rugile. Nu se ruga pentru el. Moş Gheorghe avea să păşească dincolo, urmat de privirea bieţilor cai pe care-i îngrijise şi cruţase ca pe nişte orfani. Se ruga pentru copilul nevinovat ca rouă şi frumos ca florile, de care curînd avea să se despartă. ― Duduita moşului... Să nu apese asupra ei rătăcirea părinţilor. Şi să-i fie viaţa blîndă, fără de dureri şi-amărăciuni. Sufletul lui moş Gheorghe se aşternea la picioarele lui Dumnezeu, ca un covor de bunătate, pe care ar fi vrut să tot copilărească duduiţa moşului de pe pămînt în faţa slăvitului bunic din cer... Cu galoşii în mînă, Olguţa trecu în goană prin ograda lui moş Gheorghe. Ajungînd în faţa uşii, dădu să intre. Zăvorul era tras pe dinăuntru. Bătu cu pumnii în uşă. Nici un răspuns. Zvîrlind galoşii, izbi cu amîndoi pumnii în uşă. ― Moş Gheorghe! ţipă ea poruncitor şi tremurat. ― ...Ce-i, duduiţa moşului! Mata aici? Pi vremea aiasta!? Auzindu-l, văzîndu-l, Olguţa respiră adînc. Ridică galoşii tencuiţi de glod şi, căpătîndu-şi cumpătul, zîmbi viclean scuturîndu-se de ploaie. ― Moş Gheorghe, am venit să te-ntreb dacă nu li-i frig cailor? Dănuţ cutreierase casa pe dinafară odăilor fără să intre în nici una. Nu-şi găsea loc, nici astîmpăr. Îndelungata lectură din pod îl înstrăinase de toate cele. Îi era dor de insula lui Robinson; îi era milă de singurătatea ei, milă de singurătatea lui. Decorul familiar, întîmpinîndu-l pretutindeni cu prezenţe concrete, îl îndepărta de casă, ca o asprime cînd eşti trist. Astfel, parfumul femeii de care te-ai despărţit plîngînd, plutindu-ţi în suflet şi în nări te face săţi pară trivială melodia oricărui alt glas femeiesc şi brutală delicateţa oricărei alte solicitudini. Înstrăinări, mîhniri şi nostalgii sortite să-şi găsească alinare şi cămin

numai în scrisorile acele scrise cu mîni calde încă de strînsoarea mînilor dorite, scrisori cu tînguiri umile şi amare, ca parfumul tomnatecelor tufănele. Intră în salonaşul doamnei Deleanu. Zărind calendarul de pe birouaş se apropie de el. Era deschis la o zi neagră; tot neagră şi cea care urma. Negre erau toate. Parcă murise toate sărbătorile roşii din calendar, o dată cu vacanţa şi cu frunzele... Intră la el în odaie. Hainele groase, de curînd scoase din cufere şi rînduite pe spetezele scaunelor, miroseau a naftalină, Soba rece, zbuciumată de vînt, ofta şi se văita ca un ţăran bolnav de piept, sporind frigul odăii şi pustiul ei. Şi mai era aşa de mult pînă la noapte, că lui Dănuţ îi venea să caşte şi să scîncească. Se trînti pe pat, aducîndu-şi genunchii la bărbie, vîrîndu-şi mînile în căldura mînicilor, ghemuindu-se în el; cercînd să-şi ţie singur tovărăşie cu trupul, ca pisicile... Capul Olguţei răsări întrebător şi obraznic. ― A! Tu eşti aici? ― Da. ― Ce faci? ― Nimica. Stau. ― Am venit să te văd. "Ce-o fi vrînd Olguţa?" se întrebă Dănuţ apatic pe dinafară, atent pe dinăuntru. Olguţa intră cu galoşii lui Dănuţ în mînă, lucioşi ca nişte galoşi de abanos. Era desculţă, în papuci. ― Îi pun subt pat. ― Ce? ― Galoşii. ― Galoşii?? De ce? ― Galoşii tăi. Unde vrei să-i pun? ― Pune-i. "Ce-o fi făcut cu galoşii mei?" ― Olguţa, ce-ai făcut cu galoşii? ― I-am spălat, îi explică ea, apropiind galoşii de nasul lui Dănuţ, ca pe nişte flori atunci culese. ― Merci, se feri Dănuţ. De ce i-ai spălat? ― Aşa mi-a venit. N-aveam ce face! ― Ţi-ai spălat şi botinele? o întrebă serios Dănuţ, ridicîndu-se întrun cot. Olguţa se încruntă. Răzgîndindu-se zîmbi. ― Ai fost în pod? îl iscodi ea cu ochii micşoraţi. ― Cine ţi-a spus? tresări Dănuţ. ― Ştiu eu! ― Te rog să nu mă spui, Olguţa! ― N-ai grijă! îl asigură ea gesticulînd cu galoşii. ― Merci. Da tu unde-ai fost?

― M-am plimbat. ― Cu galoşii mei. ― Cu nişte galoşi! se supără Olguţa zvîrlindu-i subt pat. ― Văd! ― Nu vezi nimica! Ascultă: ţi-i poftă de roşcove? ― Ai tu? ― Sigur. ― De unde ai? ― Răspunde: vrei sau nu vrei? ― Vreau. Făcîndu-şi vînt cu braţele, Olguţa sări peste prag în odaia ei. ― Aha! se dumeri Dănuţ făcînd legătura dintre roşcovele Olguţei şi galoşii lui. ― Poftim roşcove. ― Merci... Îs bune, Olguţa, grozav îs de bune! exclamă Dănuţ ştiind că-s de la moş Gheorghe! Olguţa zîmbea, măgulită. Dănuţ zîmbi şi el mîndru c-a fost mai şiret decît Olguţa. ― Olguţa, dacă te vede mama fără ciorapi? ― De ce să mă vadă? ― N-ai ciorapi? ― Ba am eu... da mi-i lene să-i caut. ― Pot să-ţi dau eu o pereche. ― Lungi? ― Da. Din cei pentru şcoală. Nu i-am pus niciodată. ― Dă-mi-i. Îţi dau eu alţii. ― Nuu! Ţi-i dau cadou. De cîte ori se întîmpla să fie complicele Olguţei, Dănuţ răsfrîngea şi asupra lui admiraţia pentru isprăvile ei. Ofranda ciorapilor era şi o îndatorire, şi plata unei măguliri. Olguţa se aşeză turceşte pe patul lui Dănuţ, îşi scoase papucii şi începu să-şi privească picioarele goale, aşteptînd ciorapii. ― Tu poţi să mişti degetul cel mare fără să le mişti pe celelalte? ― Nu pot. ― De ce rîzi? se încruntă Olguţa demonstrînd acrobaţia în care excela. ― Nu ştiu... Îs caraghioase degetele picioarelor! ― Mele? complectă ameninţător Olguţa. ― Nu. Toate degetele de la picioare. ― Ai dreptate, reflectă Olguţa cu glas tare, întinzînd piciorul şi examinîndu-şi degetele răsfirate... Îţi vine să rîzi cînd te uiţi la ele! ― Olguţa, începu Dănuţ încurajat de intimitatea convorbirii, aşezîndu-se pe marginea patului, eu am observat ceva. ― Spune. ― Da tu ai să rîzi... Ai să spui că vorbesc prostii! ― Văd eu! Mai întîi spune.

nici alta! ― Nu. privindu-le pe ale ei cum trăgeau ciorapii lui Dănuţ după ce luaseră galoşii lui Dănuţ.. gesticulînd convins.. ― Sigur.. şi m-am încurcat. şi picioarele.. ― Nu-ţi spun! Cu picioarele ce faci? Te joci în recreaţie şi în clasă se odihnesc! ridică din umeri Dănuţ. stai în buzunarul de la palton sau în manşon.. da cu picioarele mergi. cu ochii îndreptaţi spre piciorul Olguţei. că-i mai bine să fii picior decît mînă. Era ora de aritmetică. ― Nu vrei să răspunzi! oftă Dănuţ. înfierbîntîndu-se la vorbă. vorbi rar Dănuţ. ― .. ― Stai. obiectă Olguţa. ce-ai alege tu? ― M-aş face haiduc şi i-aş tăia eu lui şi mînile. Sigur: picioarele nu făceau nimica. ce-ai vrea tu: să-ţi taie mînile sau picioarele? ― Da nu vreau nici una. punctul de vedere. Olguţa! Da lor nu le pasă! Picioarele nu învaţă la şcoală.. nu. îşi apără Dănuţ. ― Da..― Eu. ― Mai spune odată.. ― Aşa-i! Ele-s tot timpul în recreaţie! ― Foarte bine ai spus! Asta vroiam să spun şi eu! ― Stai. ― Nu-i rău să fii nici mînă! Iarna ai mănuşi....... Mînile-s deştepte! zîmbi Olguţa.. ― Stai. .. şi şedeau aşa. Buni ciorapi! Merci! ― Olguţa. ― Vezi că picioarele nu fac numai ce-ţi place? Dănuţ medită muşcîndu-şi degetul.. la şcoală. Eu ţin cu mînile. Vra să zică tu spui că-i mai bine să fii picior decît să fii mînă? medita Olguţa examinîndu-şi alternativ mîna şi piciorul. cred.. Tu ai spus la început că-i mai bine să fii.Ei. ― Bine. ― Dacă eşti picior ai şoşoni. Fiindcă picioarele nu făceau nimica: ele şedeau în botine.. şi limba.. Nu mam gîndit niciodată! De ce spui tu aşa? ― Eu m-am gîndit la asta într-o zi. îi luă Dănuţ vorba din gură.picior. Zic aşa! Dac-ai fi într-o poveste şi împăratul ar porunci să-ţi taie mînile sau picioarele.. ― Cum?? Dănuţ se înroşi. ― Nu zic! Da ţie nu-ţi place să mergi? ― Sigur că-mi place! ― Vezi! Cu picioarele faci numai ce-ţi place! ― Ţie-ţi place să mergi la şcoală? îl interogă Olguţa. ― Hai. dacă nu era mama cu tine! ― Ş-atuncea m-am gîndit că-i mai bine să fii picior decît mînă.. şedeam în bancă. ― . ― Ce-are-a-face! Şoşonii îs urîţi şi picioarele-s proaste! De asta nici nu le vezi: le ascunzi în botine. Da... Pe cînd mîna mea se muncea să facă împărţirea. degeaba. cu timiditate. Eu făceam o împărţire pe caiet. spune-odată! ― Ştii......

― Nu ţi-am răspuns? N-are decît s-aleagă el! Eu nu dau nimic! Olguţa sări pe covor. Dănuţ rămase gînditor pe marginea patului. ― Olguţa, tu îţi închipui cum ar fi cu capul tăiat? ― Foarte rău! ― Eu pot să-mi închipui... Da ameţeşti! ― N-ai nevoie să-ţi închipui! ― Tu nu te-ai gîndit niciodată? ― De ce să mă gîndesc la asta! Am eu la ce să mă gîndesc! De asta ai cap, ca să te gîndeşti că nu-l ai? ― Eu m-am gîndit... Oare mori dacă-ţi taie capul? ― Sigur. Dănuţ nu îndrăzni s-o dezmintă pe Olguţa, dar clatină din cap cu îndoială. ― ...Eu m-am uitat odată în oglindă... şi mi-am închipuit că n-am cap. ― Trebuia să ţi-l tai mai întîi. ― Nu l-am tăiat... Eu mă uitam în oglindă şi-mi închipuiam că trupul e afară şi capul numai în oglindă. ― Hei! Da tu te gîndeai cu capul tău! Vra să zică gîndul nu era în oglindă, era în cap. ― În capul din oglindă, stărui Dănuţ. ― Şi n-ai spart oglinda cînd ţi l-ai pus la loc? ― Mi-a fost frică, Olguţa. Eu mă uitam din oglindă, numai la picioare. Vra să zică picioarele erau într-o parte şi capul în altă parte... cum ar fi doi oameni faţă în faţă, numai că unul n-avea cap. Uite-aşa, Olguţa. Dănuţ îşi ridică palmele una-n faţa celeilalte. ― Acuma, să spunem că aici ar fi ochii, în vîrful degetelor. Vra să zică mîna dreaptă e capul din oglindă. Vezi: îmi aplec degetele şi văd din oglindă numai picioarele. ― Asta înseamnă că tu te uiţi în oglindă... şi vezi prostii! ― Să încerci şi tu, Olguţa. După aceea îţi vine să închizi ochii şi să dormi. Olguţa nu-l mai asculta. Pîndea pe fereastră în livadă. Dănuţ oftă... El ar fi vrut să-i spuie multe Olguţei ― de plecare. Să-i spuie, de pildă, că dacă-ţi taie capul nu mori tot. Moare capul: da. Moare trupul: da. Dar mai este ceva: turbinca lui Ivan. Ea nu poate să moară fiindcă nici un trăieşte: n-are nici trup, nici cap. Ea este "cînd închizi ochii". Cînd eşti mort închizi ochii. Vra să zică turbinca lui Ivan rămîne acolo unde este. Atunci nici Dănuţ nu moare, fiindcă, deşi turbinca lui Ivan e a lui Dănuţ, şi el, Dănuţ, e în turbinca lui Ivan. Cînd închide ochii se poate gîndi la el ca la altcineva. Şi Olguţa-i în turbinca lui Ivan. Toţi îs acolo. Vra să zică dacă moare Dănuţ, rămîne turbinca lui Ivan. Cînd Dănuţ trăieşte, turbinca e a lui. Cine ia turbinca după ce moare Dănuţ? Dumnezeu... Dacă vrea Dumnezeu suflă în turbinca lui Ivan, şi toţi cei de-acolo învie; Dănuţ împreună cu ei... Da, numai că

atunci Dănuţ nu va mai avea turbincă. Turbinca o ţine Dumnezeu. În schimb, toţi cei care-au fost în turbincă sînt ai lui Dănuţ, fiindcă el i-a adus la Dumnezeu în turbinca lui. Ş-atunci Dănuţ va fi stăpîn în afară aşa cum e acuma stăpîn înăuntru... Dacă Olguţa nu vrea să-l asculte! ― Unde-s cartuşele? întrebă iute Olguţa, desprinzînd puşca din cui. ― Ce vrei să faci? ― Lasă! Dă-mi-o repede! Mergînd în vîrful picioarelor pînă la fereastră, o deschise binişor. Fumegarea toamnei aburi odaia... Pipăită de ploaie, o cioară se legăna în cumpănă pe o crenguţă şi pe ţelul puştii. ― Las-o, săraca! Olguţa îşi strîmbă gîtul îndărăt, fără să clintească puşca, măsură din ochi pe Dănuţ ― cu privirea jucătorilor de cărţi pentru cei care dau sfaturi de la spate, în plin joc ― întoarse capul la loc, rectifică ochirea şi trase. Cioara căzu. Şi toate ciorile livezii izbucniră, carbonizînd livada şi cerul cu o explozie de negru sonor. Olguţa încărcă puşca din nou. ― De ce ţi-i milă de ciori? Am împuşcat-o în cap: vroiam să văd dacă trăieşte fără cap... ca tine! ― Nu mi-i milă! minţi Dănuţ roşindu-se. Am crezut că vrei să împuşti o vrabie. ― Ai văzut ce lovitură? ― Da. ― Uite-o! tresări Olguţa săltînd puşca. Înadins parcă, uşa se deschise o dată cu pocnetul puştii. Cioara căzu departe. Doamna Deleanu se feri îndărăt, scăpînd din mînă pijamaua lui Dănuţ. ― Olguţa! Asta ce mai este? ― Împuşc ciori. ― Să ştii c-am să dau odată puşca asta! ― Mamă dragă, nu-i a mea; e-a lui! ― Ţi-o dau ţie! zîmbi Dănuţ. ― Dă-o mamei; mie-mi dă Herr Direktor una de vînătoare. ― Închide fereastra şi du-te-n odaia ta. Şi tu dezbracă-te, Dănuţ, să-ţi încerc pijamaua. ― Ia s-o văd şi eu, se rugă Olguţa închizînd fereastra. ― Lasă-mă, Olguţa! Nu ştii ce să mai faci ca să mă superi! Asta mai lipsea: vînătoare în casă. ― Dacă plouă! Tu coşi, mamă dragă ― frumoasă pijama! ― eu ce să fac? Trag şi eu cu puşca. ― De ce nu studiezi la pian? ― Asta nu! Ce-s eu, lăutar? Clienta sforăie şi eu să-i cînt!? Speculîndu-şi indignarea, Olguţa trecu pragul închizînd uşa. Totodată salvase şi puşca de sechestru, din care pricină zîmbi enigmatic.

Monica tocmai intrase în odaie, cu teancul de batiste lirice; însuşindu-şi-l, zîmbetul Olguţei o nelinişti, îi ocoli privirea, ascunzînd batistele la spate. ― Ţi-am adus zece roşcove, o vesti Olguţa. Monica se roşi şi mai tare. ― De ce eşti tu aşa bună cu mine? vorbi ea privind papucii Olguţei. ― De ce spui că-s bună cu tine! izbucni Olguţa mînioasă. ― Fiindcă eşti prea bună... şi eu nu merit. ― Nu-i adevărat! Nu-ti dau voie să vorbeşti aşa! Tu eşti prietena mea. De ce mă superi? Uşa zvîcni în lături făcînd loc doamnei Deleanu. ― Ce s-a întîmplat? ― Nimic! ― Atunci de ce ţipi? ― Ţip? La cine să ţip? Vorbesc tare... ca să mă încălzesc. ― Încălzeşte-te fără să te-aud! Uşa se închise la loc. Monica se aşeză pe pat alături de batiste. Olguţa ascunse puşca după sobă şi se apropie de Monica. Dînd cu ochii de batiste, o luă pe cea de deasupra, şi înainte ca Monica s-o poată opri, îşi suflă nasul. ― Olguta! Ce faci? ― Nu vezi? ― Na-ţi-o pe-a mea. ― Asta nu-i bună? ― I-a lui Dănuţ. Din fericire, batista lui Dănuţ slujise numai de instrument muzical. Monica o pături la loc. ― Monica, tu ai băgat de samă că dacă vezi mai multe batiste îţi vine să-ţi sufli nasul? ― Fiindcă tu n-ai niciodată batistă la tine! clocoti Monica. ― Cine are batistă? Numai tu ai! ― Şi Dănuţ are, protestă Monica apăsînd batistele cu podul palmei. ― Crezi tu! Într-o săptămînă le pierde pe toate! o încredinţă Olguţa autoritar. ― Vai! Nu-i adevărat! De ce spui aşa? ― Cum nu-i adevărat? Atunci de ce i-a făcut mama atîtea batiste? Ca să aibă de unde pierde! Monica privi în sus, în jos; întoarse capul la dreapta, la stînga... ― Vezi, Monica! Mie-mi vine să-mi suflu nasul cînd am batiste... şi ţie-ţi vine să plîngi! Mai bine să n-ai de loc! În pijamaua de flanelă albă, Dănuţ părea mezinul lui Pierot. ― Nu te strînge subţioară, Dănuţ? ― Nuu! ― Şi să ştii, Dănuţ, ai să îmbraci pijamalele numai cînd ţi-o fi frig acolo. Nu-i bine să dormi gros îmbrăcat! Doamna Deleanu ocolea cuvîntul: dormitor.

― Să-i porţi sănătos! De-acuma dezbracă-te. Pantalonii pijamalei erau cei dintîi pantaloni lungi ai copilăriei lui. Îi venea mereu să rîdă. Dănuţ. ― Nu te taie. De ce te miri? ― .. Monica se îndreptă spre fereastră.. răspunseră într-un glas Monica şi Dănuţ. Mi-i frig la picioare.. Îi pipăia mereu. pătrunzînd prin uşa închisă. ― Ştiţi ce? Vouă vi-i frig? ― Da. ― Eu.. ― Bine. ― Bine. ― Nu.Dănuţ nu-şi mai lua ochii din oglindă.. ― Atunci ce facem? se deznădăjdui Dănuţ. ― Mamă lasă-mă să rămîn azi cu pijamaua. ― Vreţi să staţi la foc? ― La ce foc? se miră Dănuţ. mamă! Pantalonii cei vechi mă tăiau! îi învinui el postum. Compunîndu-şi o seriozitate demnă. Cum îi cu pantalonii lungi? ― Îm! ― Diseară am să-i încerc şi eu. ― Nu. Adă-le-ncoace. ― Olguţa! ― Ce vrei? ― Ai uitat cartuşele la mine. Aşa de mîndru că ar fi dorit spectatori. intră. Cum vrei tu! Doamna Deleanu ieşi repede. Dănuţ? urmă doamna Deleanu cu întrebările care făceau din cea mai desăvîrşită haină un provizorat. Dănuţ făcu un actoricesc popas în faţa uşii. ar fi putut s-o vadă. chiar pe cei din dormitorul internatului. ― Dacă o vedea mama! Noroc c-am ascuns-o eu! ― De ce te lauzi? Mama nu pune mîna pe cartuşe!. Nu vreau s-o sperii pe mama.Fetele nu poartă pantaloni! ― Eu am să port. Aveau şi dungă: omagiu spălătoresei. Eu am şi pantaloni de călărie! ― De ce nu vrei tu să porţi chimonoul? se jertfi Monica.. ― Nu te priveşte! Vrei? ― Vreau. Dănuţ scutură capul şi picioarele în acelaşi timp. ― Fiindcă am poftă de pantaloni! ― Nu mai împuşti ciori? cercă Dănuţ s-o abată spre alte victime. Dănuţ era mîndru.. Graţia obrăznicuţă a genunchilor şi a pulpelor se mistuie în rigiditatea dungii. cu o nedesluşită teamă să nu-i simtă desprinzîndu-se brusc de deasupra genunchilor ― acolo unde era vechiul hotar al pantalonilor ― şi să rămîie scurţi şi aceştia. ― Tuu?! se muie Dănuţ. întinzînd Olguţei cutia cu cartuşe.. ştergîndu-şi ochii ca şi cum glasul lui Dănuţ. . Alba hăinuţă de flanelă era grea pentru sufletul ei.

Zîmbea şi Olguţa. În locul meditativelor oale de toate mărimile ― înghesuite acuma în fund ― izbucneau rîsetele albe ale grăunţelor de păpuşoi. merele îmbătrîneau văzînd cu ochii. ― Îî! 'Tă-te Dumnezeu! Acuşi!. motanii şi pisicile. Pe jos. baba crăpă portiţa rolei. fiindcă-şi plimba pijamaua. să n-audă nimeni! Cu umbletul de taină al celor care merg să se închine unor zei prigoniţi. într-un paneraş plin de fîn. aruncă înăuntru o privire savantă şi repede o închise la loc. Suspinau înnăduşit şi lăcrimau somnoros. ca o trinitate bosumflată de repetente. Dănuţ zîmbea. ― Miroase a turtă dulce. Mai toate muştele aţipiseră amorţite. Aşa că cineva care ar fi ascultat din odaia de alături şi-ar fi închipuit că bucătăria-i plină de bărbaţi muţi. În schimb. în bucătărie baba era stăpînă peste tot ce era înăuntru. Monica şi Dănuţ şedeau la dreapta şi la stînga ei. urmară paşii călăuzei în papuci. Dintr-acolo. Totuşi se găseau destule să-l necăjească. cu tingirile. ― Are cine-o mînca! oftă baba răsucind un măr. Şi groasă! Atît de groasă că părea supranatural dospită în cuptorul vast din care cozonacii ieşeau opulenţi şi falnici ca paşalele de la sultan. o cloşcă îşi dospea puişorii . La gura sobei. necontenit.. Monica şi Dănuţ îşi rumeneau obrajii în bătaia flăcărilor. se răsti baba la oala nervoasă careşi strîmbase capacul bufnind. Venirea copiilor în bucătărie schimbase înfăţişarea plitei. dresaţi de o matroană cu glas bărbătesc. drept în faţa flăcărilor care-i îmbrăcau faţa în aur şi aramă fluidă. Monica zîmbea fiindcă era-mpreună cu Dănuţ. Şi-ntr-adevăr.. unul după altul. Uitaseră necazurile şi amărăciunile posomorîtei după-amieze de toamnă. Feciorelnicul lor ten se-ntuneca zbîrcîndu-se. ronţăind cucoşei fierbinţi. priveghiate de babă. Zeloasă şi harnică stăpînă. se îndrepta spre o ispravă nouă. trei mere domneşti se coceau. focul din bucătărie. Şi-ncet. de-a lungul cuptorului. Olguţa. împreună cu Olguţa. numai puf şi arabescuri. babo! se stropşi Olguţa rîzînd. Pe plită. ca vara în livezi. Subt cuptor. Monica şi Dănuţ. strunită de ochii profesoarei şi zeflemisită de colegele mărunte. Pe marginea plitei. ca sufletul spre cer purces al mucenicelor arse pe rug. Baba se sfădea cu oalele. cu muştele. mai îmbătătoare. căldura se revărsă parfumată.. preschimbate în cucoşei. torceau de lene şi de cald ce le era. pe trei scăunele joase. Urechile lui Ali ― veşnic atente ― pălmuiau şi trăgeau sfîrle. Mai la o parte de pisici ― prudenţă sau demnitate ― dormea Ali. Olguţa şedea la mijloc. pur şi simplu. fiindcă misteriosul foc la care îi ducea să se încălzească era. Tustrei bufniră de rîs.― Veniţi după mine. şi fiindcă.. Trăgînd cu coada ochiului la mere. aroma lor creştea mai văratică.

― Hai. cine ştie subt ce grindă ascuns ― ţinea ison subtil corului primăvăratec. ca o nouă arcă a lui Noe. Ei! şacum să vă răfuiesc eu! se încruntă domnul Deleanu frecîndu-şi mînile. Afară. III PĂPUŞA MONICĂI În odaia lui Dănuţ ardea focul încălzind lumina soarelui. Şi umbra babei pe zidurile albe avea o amploare biblică. cu mînile.. ― Rămîi cu noi.. Pe podele . ― Şi eu te rog. ― De cînd eram eu mic.. Un greier.. Domnul Deleanu muşcă din mărul întins de Olguţa. codri. Mîncau mere coapte. bătînd în geamuri. în loc de mămăligă.. domnul Deleanu dădu cu ochii de copii stînd în jurul unei mesuţe rotunde. Cînd se întoarse. ploaia curgea cenuşie. moşu Iorgu. ― Aici îmi erai Olguţa? ― Da tu ce cauţi aici. înteţind tusa. papa? ― Mamă Marie. pisici.de aur. c-o cafeluţă. alungînd zîmbetele. plină de copii. de-a dumitale. Peste sate. ― Lasă că are baba! se făli ea făcînd cu ochiul. Aşa ai să-ţi aduci aminte! Aroma merelor coapte. spune te rog lui Ion să puie caii la trăsură. baba găsi patru oaspeţi grămădiţi pe trei scaune în jurul mesuţei. Intrînd în bucătărie. Aşa ceva n-am mîncat de cînd eram copil! ― Papa. ― Pii! Grozav de bun!. mucezind frunzele... lîngă mine. Da nu de-a noastră. papa. Hei! ― Mai muşcă odată. se rugă şi Dănuţ. papa. ştii ce? Povesteşte-ne ceva de cînd erai tu mic. şesuri. Şi soba duduia de flăcări şi de vînt. se răcorea o turtă dulce tăiată felii. ― Muşcă. sporind glodul.. da pe mine nu mă cinsteşti cu nimica? ― D-apoi cu ce. Pe mesuţă. În jurul mesuţei erau patru copii. papa! se rugă Olguţa urmată de Monica şi Dănuţ. Olguţa! ― Uite-aici. ca o horă. parfumul cald de turtă dulce. flăcările sobei şi trei chipuri de copii care-ţi sînt dragi ― nu sînt numai îndemn. ― Mamă Marie. dealuri şi oraşe cădea ursuzul potop al tristeţei. conaşule? ― Ei!. pui de găină şi poveşti plutea prin ploaie şi prin toamnă... ci chiar izvor de basm şi amintiri. papa. Îşi acoperi rîsul cu mînile. Dar bucătăria rumenă de flăcări. ― N-am loc.

Purta hăinuţe de catifea gris care-i veneau aşa de bine. ― Da unde-i Dănuţ?. cu atitudini rigide de fachiri.. Şi doar îl ştia mai bine decît se ştia pe ea! Şi doar acuma îl văzuse!. Dănuţ blestema ideea. ― Ce-i.. ca prin somn.. ― Măcar deschide puţin.. Întrebă doamna Deleanu încuind lacata. Anica şi Profira umpleau celălalt cufăr: cel cu aşternutul. Îşi încleştă pumnii. se răzvrăti Dănuţ... scuturîndu-l de umăr. ― De ce te-nghesui? mormăi Dănuţ. pantofii. Cufărul era al lui Dănuţ. zîmbi ea.. ca Ion la frămîntatul cozonacilor. Olguţa dispreţuia cufărul. ― Taci. să răsuflu. Monica îşi scutură cozile şi întoase capul spre uşă de teamă să nu vadă tante Alice că Dănuţ se juca de-a ascunselea în sufletul ei. strîngîndu-se mai tare. Treaba o făcea Anica.. Monica? ― Nu. Monica? ― Nu-s. Din antret venea zvon de glasuri. Olguţa crăpă capacul.. mamă Mario? ― Am venit să iau poruncă de la stăpînul meu. îmbrăcată cu rochiţă şi bluză de postav albastru. tante Alice! Monica se uită subt patul lui Dănuţ: doamna Deleanu scotoci prin dulap. Avea ochi verzui-aurii. ― Nu mai pot. a Olguţei. subt diriguirea doamnei Deleanu. şi repede bătu din cap o mătanie berbecească. Ţi-am mai spus odată să taci! îl ameninţă Olguţa. din pricina plafonului grăbit. Vroise să şi-l închipuie pe Dănuţ şi nu izbutise. ― Ba ai să stai. Presiunea psihologică sporea necontenit. ― Ce-i. Dănuţ oftă acru. masa şi scaunele erau troienite de albiturile pregătite pentru cufărul din mijlocul odăii. nasul în sus.. ce . Şedeau îngrămădiţi în cufărul golit de rafturi. ca într-un submarin naufragiat pe măsură ce se scufundă. Patul. se uita în gol. Nimic. clipind.. tante Alice! tresări ea. nu-s dincolo. papucii şi galoşii. mîna doamnei Deleanu. bucle castanii. ― Vezi.. Profira trudea numai verbal.. Ochii i se-năspriră de mînie împotriva ei. coniţă.. Numai că Olguţa îşi ducea ideile pînă la capăt. ― Sărut mîna. Dănuţ îşi umplu plămînii de libertate. ideea.. Monica. o strînse tare. Cu multă zgîrcenie. Profira icnea îndesînd salteaua. ― Dănuţ! Olguţa! Unde sînteţi? ― . Atunci? După ce va pleca Dănuţ ― mai era o noapte numai ― să nu-l mai vadă deloc? "Nu-i adevărat!" Cum era Dănuţ?. Alături de cufăr.. Acolo. Apucînd deodată. Eu ies afară.s-aliniau ghetele.

. Olguţa. îmbrîncind capacul. încordîndu-şi pulpele. Gălăgia lor subţire şi destrăbălată semăna atît de mult cu întăia recreaţie a unei şcoli primare după sfîrşitul vacanţei. istovitor de rar. Întrecerea la fugă pornea din faţa ogrăzii. Uite: nu poţi spune nimic! îi porunci Olguţa. doi. ― Babo. murmură Olguţa. ― Spune. stăpînul bucătăresei şi-al Monicăi încălecă marginea cufărului. Monica-şi cruţă tălpile. ― Un. ― Ce-i. buimăcit de lumină.. că te-aşteptai mereu să răsune clopoţelul de intrare în clasă. ― Bezele. ― Cu frişcă? Cataif cu frişcă! o contrazise Dănuţ inspirat. Olguţa trase o linie pe şosea. sfidă Olguţa. gudurîndu-se pe lîngă ei. Luă o piatră ascuţită şi zgîrie conştiincios pe şoseaua jilavă o linie tremurătoare.. doi. Monica îşi înnoda cozile subt bărbie... trei. încruntat.. . vine masa! ― Eu nu tac. să faci bezele. linia era dreaptă ― se strîmba însă cotind îndărăt pe măsură ce se apropia de piatra lui Dănuţ. facă.. să. Dănuţ. ― Ce să facă? Bezele. ― Aii! se schimonosi el. Întinzîndu-şi braţele şi îndoindu-şi trupul. Azi porunceşte Dănuţ... spun.. Monica. ― Un. ― Bată-i norocul să-i bată copii! chihoti bucătăreasa ajutînd Olguţei să iasă.dulci să-i fac de rămas bun? ― Auzi... ţintindu-l cu ochi de hipnotizator. mărul despuiat de frunze clocotea de vrăbii. Eu vreau bezele cu frişca.. ― Lasă. Dănuţ? ― M-a pişcat de picior! ― Să te-nveţi minte să priveşti unde calci! tună Olguţa. Ali lătra... ― Tare-i prost! Fă-o tu. pripindu-se. Olguţa! explodă Dănuţ. mamă dragă! Pînă ce se hotărăşte el. ― Nu mă ţin! protestă Dănuţ privind pieziş linia vicleană.. Cu muchia tălpii. ― Bezele-s cele mai bune. căutîndu-şi nou-născutul cucui pe frunte. Dănuţ îşi reluă locul.La fereastră. ― Eu ies. muşcîndu-şi limba. ― Napoi! Eu număr. Dănuţ îşi verifica elasticitatea muşchilor greu încercaţi în cufăr. curmînd-o. ― Văd eu că am doi stăpîni! Face baba şi cataif cu frişcă şi bezele cu frişcă. Zburlit. ― Nu vezi că tace. . îl încurajă doamna Deleanu: ce-ţi place ţie mai mult? O cremă de vanilie? Clătite cu dulceaţă de căpşune? Nişte crafle?. Dănuţ! îl ispiti doamna Deleanu ca pe un duh mîncăcios. în dreptul pietrei care marca locul Olguţei. congestionat. ― Trei! ţipă Dănuţ..

o muscă peregrină. Se-mpiedică. . Îi era aşa de lene că-i venea să rîdă şi nu putea. Dănuţ tăcu. Monica se aşeză pe un scăunel. ca şi cum amîndoi ar fi fost înhămaţi la goana ei. ― Din cauza ta am căzut! Olguţa trecu pe lîngă el în goana mare. Noi tinerii ne dăm huţa în scrînciob. Aruncînd din treacăt o privire haină învinsei. gîdilitor. deasupra lui Dănuţ ar fi lucit un curcubeu. Un vîjîit de buzdugan? Nu. Şi totuşi nu era sătul. ― Atunci mă duc singură? ― Da pe moşu nu-l iei? Olguţa zîmbi. Monica trăgea cu coada ochiului la Dănuţ cu care alerga: Olguţa-i urma calm. Dănuţ deschise un ochi: pe spinarea nasului. ― Da casa cine-o păzeşte? ― Hei! Moşnegii care stau la foc.. cu ochii la moş Gheorghe care-i aştepta în pragul porţii.. În inima lui Dănuţ. intră pe poartă înaintea ei. Moş Gheorghe îşi scutură luleaua pregătindu-se de plecare. . alături de el. ― Ai văzut.. Singură cu Dănuţ!. duduiţa moşului! ― Cine-i al doilea? se interesă distrat Olguţa. că toate la un loc n-ar fi încăput într-o bibliotecă ticsită cu cărţi de poveşti. Monica aşteptă răspunsul lui Dănuţ. Pornise pe alte tărîmuri. spre alte isprăvi. Adunîndu-şi puterile. ― Dănuţ. Necutezînd să se aşeze pe laviţă. dimpreună cu Olguţa: aşa-s biruitorii. ― Cine merge cu mine la scrînciob? întrebă Olguţa umplîndu-şi gura cu vişine uscate. Ce bine ar fi fost să alerge cu cozile în mînile lui prin frigul de aur! Nimeni nu i-ar fi întrecut. Oprindu-se. Monica-şi încetini goana jertfindu-se pentru Dănuţ. ― Buftea. copitele calului năzdrăvan băteau un trap eroic.. O muscă. Dănuţ gîfîia. Monica-i ajută să se ridice. Dănuţ îşi dădu drumul.Atîtea vitejii făptuise Făt-Frumos. Dănuţ nu mai putea vorbi: respira. acuma te ţii? Dănuţ suspină. Dacă flăcările vetrei ar fi putut străbate prin sufletul Monicăi. Olguţa şi-l plecă în jos.Porniră în pas alergător cu Ali în frunte: Monica în rînd cu Dănuţ.. în faţa vetrei. moş Gheorghe? ― Ca o rîndunică. cu faţa la foc. Şedea întins pe laviţă. lîngă laviţă.... Dănuţ privea casa lui moş Gheorghe spre care alergau. triumfă Monica. Olguţa în urmă. Întoarse capul îndărăt. zîmbind. Făt-Frumos opri calul. Monica? ― Mi-i frig. Cozile Monicăi se desfăcură: şi le-nnodă la loc întorcînd capul spre Dănuţ. ― Tu nu mergi.

. "Unde s-o sărut?" zăbovi Dănuţ. acum se stingeau roşii pe capacul închis. ― Anica. Cum? Nu se temea Făt-Frumos de zmei şi de balauri şi-are să-i fie frică de o Ileană Cosînzeană? Deschise ochii.Strîmbă nasul. săculeţe cu livănţică. un saşeu parfumat pentru batiste. tu ştii de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana? Ileana Cosînzeana ştia. străpunse de asprul croncănit al ciorilor.. Aceeaşi muscă stăruitoare şi concretă începu să colinde obrajii legendari. fără să ştie el.. deschide fereastra s-aerisim puţin. o puşculiţă de argint. Capul Monicăi se îndoi pe spate. cu ochii închişi şi faţa palidă ca parfumul crinilor. ― Dă-mi pace! se smulse Dănuţ. ca şi cum FătFrumos ar fi rupt-o la fugă. Monica tresări.. Cîte un napoleon de aur în buzunarul fiecărei hăinuţe. o cutie cu tablete "Marquis". Lui Dănuţ îi veni inima la loc. nemaiavînd sprijin. Sărutarea alunecă şi căzu ca o floare umedă pe buzele Monicăi. pachete de şocolată "Velma Suchard". Razele soarelui luminaseră palid fundul cufărului înfăţat cu un cearceaf. trăgîndu-şi capul îndărăt. Aşa spunea povestea. dar îi bătea inima atît de tare că nu putu răspunde lui Făt-Frumos. Dănuţ închise ochiul. ― Anica. încercîndu-i încuietorile. . Odaia lui Dănuţ se golise treptat. Cu zările roşii. Ochiul deschis o întovărăşi pînă cînd se aşeză pe capul Monicăi. Simţindu-i respiraţia dulce şi caldă ― de tainică zmeură ― se dădu puţin îndărăt. străluciseră aurii pe albiturile raftului de sus. o cutie cu bomboane englezeşti. Dănuţ se aplecă asupra Ilenei Cosînzeana. Erau şi surprize în cufărul lui Dănuţ. închide dulapul. Venea vînt rece dintr-acolo. Da de ce se sărutau? ― Monica. parcă era mai puţin primejdios.. Fără să vrea. amurgul de toamnă părea uriaşa oglindire a unui cîmp de luptă acoperit de înfrîngeri. printre etichetele hotelurilor cosmopolite. Era plin de jurnale mototolite ca dulapul unei camere de hotel după plecarea pasagerului. căptuşită cu catifea violetă. Întinse mîna. simţind buzele lui Dănuţ pe vîrful nasului. Alese vîrful nasului. Ileana Cosînzeana nu se jucase. fireşte. Monica avea cozi de aur ca şi Ileana Cosînzeana? Oare ce făcea FătFrumos cînd era singur cu Ileana Cosînzeana? O trăgea de cozi? Nu. Cu degetul alungă musca. musca zbură. ilară. Apucă o coadă de-a Monicăi şi trase înspre el. Se sărutau. Doamna Deleanu încuie cufărul. Nu mă mai joc cu tine de-a Făt-Frumos. căzu pe laviţă. plimbîndu-şi vîrful degetului pe conturul obrajilor. O spaimă ciudată trecu prin sufletul lui Dănuţ.. O bună parte din sufletul şifonierei pleca la internat în cufărul lui Dănuţ. plină. cu bani de argint. fiind punctul cel mai depărtat de restul feţii.

învăluindu-le cărunt. Moş Gheorghe deschise uşa. încît copiii. ― Intraţi. Şi glasul lui Sfîntul Petru.. Anica şi Profira se priviră lung. îşi aduceau aminte de moş Gheorghe şi-i zîmbeau fără să-l vadă.. Că loc. în şoaptă. ― Coniţă. cu chip şi strai de cerşetor. unde să-i fac patul lui conaşu Dănuţ? ― Cum unde? Aici. Le istorisea moş Gheorghe o poveste de pe vremea cînd Dumnezeu umbla printre oameni. moş Gheorghe se ridica în picioare. viorie.― Doamne. Anica: tu curăţă pe jos. Dumnezeu şi Sfîntul Petru intrară în căsuţa primitoare. întrebă Profira intrînd cu lampa aprinsă. roşeaţa. oameni buni. Cînd vorbea Sfîntul Petru lui Dumnezeu. şi nepăsători. albastră. Vorbiţi cu Dumnezeu. Dumnezeu cerea adăpost şi hrană la uşa unei căsuţe dărăpănate. cenuşa brumase mormanele de jar. Vorbea Dumnezeu o dulce moldovenească de ţară. Îl auzeau mai mult decît îi vedeau. Doamna Deleanu mai aruncă o privire prin odaie. minunat ca umbra Dumnezeului cerşetor pe albe drumuri de ţară. Pe toţi îi întîlnise Dumnezeu pe căile basmului. musafir? ― Da n-are saltea! ― Ţţ! Ia de la alt pat. că-s vădană nevoiaşă cu trei copii. şi trei capete. oprindu-şi-o apoi asupra cufărului gata de plecare: era greu cum uneori o inimă e grea. Răsunaseră în urechile copiilor glasurile a tot felul de oameni: şi buni. şi haini. fiindcă lumina scăzuse." Şi basmul trecuse înainte. Da mîncare n-am de unde să vă dau.Se lăsa noaptea în poveste. plecîndu-şi capul alb în semn de smerenie şi adîncă supunere. coniţă! Mata?! Lasă. din mijlocul odăii spre părete. însă şoaptă: atît de tainică încît trei rînduri de urechi se plecau s-o asculte. cu toţi vorbise ― şi trecuse mai departe. slavă Domnului. În vatră. prin poveste. cu spatele la vatră şi faţa la copii. Cu vîntul sineliu al nopţii. că-l trag eu. Ocolind lumina lămpii. cum de nu. este. şi milostivi. însoţit de Sfintul Petru. Şi nici unul din drumeţi nu auzise inimile celor trei copii cîntînd prin veacuri la urechea lor. unde trei copii scînceau de . . ieşi afară. ca trei mici clopote de argint: "Vorbiţi cu Dumnezeu.. cum se lăsa şi pe ferestruicile căsuţei lui moş Gheorghe. apoi vînătă ca prunele ― şi ferestruicele odăii erau mici. Tustrei îl ascultau cuminţi şi reculeşi.. Dar glasul lui Dumnezeu nu semăna cu nici un glas ştiut de ei şi totuşi parcă le era prieten. Doamna Deleanu împingea cufărul. Moş Gheorghe şedea pe un scăunel. ― Lasă. şi cuviinţa lui semănau atît de mult cu glasul şi felul de-a vorbi al povestitorului. Vorbiţi cu Dumnezeu. grămădiţi pe laviţă. lămurită. Ce-i.

De mult n-ai mai venit pe la moşu! întîmpină moş Gheorghe pe doamna Deleanu care intră cu trei paltonaşe pe braţ. Dilataţi şi candizi. ― Naşul. Săracul de lîngă vatră era chiar Dumnezeu.. Tare-s gospodari copiii moşului. Ascundeţi-vă repede! Aici-aici! Gata. Tăcere şi întuneric. abia stăpîninduşi rîsul. naşul! ― Ce-aveţi cu naşul? Ce-i cu naşul? se miră doamna Deleanu. umbrele a trei urşi ieşind din bîrlog de-a buşilea.Şi cînd dă biata femeie să ridice sărăcia de turtă de pe foc. Dumnezeu făcuse minunea. cu ochii uzi de lacrimi şi mînile pe stomah. ― O fost ei trei iezi cucuieţi. care pe laviţă. unde eşti? ţipă tare Olguţa. doamna Deleanu descoperi izvorul: trei capete înghesuite subt masa cu bucoavne. ― Asta-i mama.. ― Moş Gheorghe . . ― .. ― Aici-s. Au ei cui sămăna! Alte hohote de rîs izbucniră. Între timp moş Gheorghe aprinse lampa.. mamă. ochii copiilor aşteptau... albastre.. Dibuind cu mîna prin umbră. ― De-acum nu mai ai nevoie să mături. Alte rîsete aclamară şoaptele lămuritoare. duduiţa moşului. moş Gheorghe! ― Sărut mîna. Şi din ochii lor măriţi. ce să vadă?. Femeia cocea la foc o turtă de cenuşă ca să leamăgească foamea. ― Lasă. naşule! izbuti Olguţa să îngîne printre gemete de rîs. răsună un glas la uşa tindei.. Pe zidul alb se perindară.. ― . ― De ce rîdeţi? îi cercetă doamna Deleanu alergînd cu privirea de la unul la altul. care pe jos. Olguţa-şi trecu mînile peste ochi.O pîne cît un soare.flămînzi ce erau. ― Să-ţi fie de bine. da se vede că i-o mîncat lupul! Amintindu-şi cum aflase lupul din poveste pe cei trei iezi ― şi mai cu seamă pe unul dintre ei ― Dănuţ bufni în rîs. cuconiţă. moş Gheorghe! zîmbi doamna Deleanu arătîndu-i ciorapii copiilor. le şopti Olguţa sărind de pe laviţă. O străfulgerase teama că moş Gheorghe-i Dumnezeu şi că l-a pierdut. abătîndu-i ca un uragan. cuconiţă! îşi muşcă musteaţa moşneagul.. ― Ce spui tu acolo? Copiii se priviră între ei. curmînd o lungă tăcere. că are cine să vie! Da unde-s? Moş Gheorghe aruncă o privire prin odăiţă. moş Gheorghe? ― Copii.. rîsul din nou clocoti. ― Ce-au păţit. ca soarele.. ― Daa! se minună moş Gheorghe. ― Moş Gheorghe.

.pipăindu-şi nasul. Ţi l-am dat ţie. Sticla era neagră.Într-un tîrziu. şi poimîne. ― Povestea cu lupul şi cu cei trei iezi. Spune-ţi bună-sara lui moş Gheorghe ― şi tu. Dănuţ. hai să plecăm. Doamna Deleanu zîmbi. Pe obrajii copiilor. de ce-s trei chei? întrebă Dănuţ intrînd în ietac după doamna Deleanu. moş Gheorghe... Dănuţ.. ultimele lacrimi ale rîsului se întristară. şi mata. da erai mititică pe-atunci. Olguţa se văita. veghind tăcerea şi aşteptarea.. Tusa îi înecă vorba începută. împleticindu-se puţin. Moş Gheorghe desprinse o iconiţă îmbrăcată în argint ― cea mai scumpă din cîte avea ― o sărută şi o întinse lui Dănuţ.. sărutînd mînuţa copilului stăpînilor săi. ca un ciudat zvon de jale. copii. curînd va pleca şi Olguţa. prin umbra neagră.. dincolo de lumina lămpii. dreaptă... Să creşti mare şi voinic. ― Să te aibă Dumnezeu în paza lui. Dănuţ se aplecă şi sărută mîna care-i întindea iconiţa. ai să faci bine şai să stai în casă şi mîne. O clipă. pînă cînd ţi-oi spune eu. moş Gheorghe trecu în tindă tîrînd tusa după el. parcă. zguduit de rîs.. involuntar. ― Fiindcă ai două cufere şi un geamandan. Monica şi Dănuţ plîngeau de-a binelea. moş Gheorghe stînse flacăra şi se aşeză din nou pe marginea laviţei. Vorbea răguşit. . înălţă capul. ― Şi un geamandan! tresări Dănuţ. ― Cu lupul? ― Ţi-o spus-o el moşu şi matale. legănînduse ca o bocitoare. moş Gheorghe răsări din nou în lumină. Şi Monica uitase. moş Gheorghe? Dănuţ oftă încet: uitase că pleacă.. Şi toţi aşteptau cu strîngere de inimă sfîrşitul unei lupte. O suliţă neagră se desprinse din flacăra lămpii şi. Ei. aruncînd o privire prin încăpere: mirosea a funingine. nichelată. rîsetele şi cu tusa răsunară împreună. moş Gheorghe. Apoi rîsetele se sfiiră şi conteniră brusc. moş Gheorghe-i răscumpără greşala. Două groase şi cenuşii: una subţire.. După un timp. mamă? întrebă el. se înălţă. Apoi şi el. ― Care. în tindă. Pleca Dănuţ.. privind în pămînt. ― Mamă.. Aplecîndu-se mai adînc decît Dănuţ. cuconiţă ! ridică din umeri moş Gheorghe. Lampa fila de mult.. ― Sigur. arătînd cu nădejde şi neîncredere geamandanul de marochin albastru. aşezat pe marginea laviţei. Trei cheiţe zăngăneau captive în inelul cheilor celor două cufere ale lui Dănuţ.. Fără să-şi dea bine seama.. Auzi. Dînd din cap. aşezat pe dormeză. ia-ţi rămas-bun. sajungi să faci fericirea stăpînilor mei. lunecînd de-a lungul altor obraji. ― Ei. Intrase parcă ceva străin în căsuţa lui moş Gheorghe. Cu mînile pe piept.

Iacătă: batiste. Aşa vă stricaţi pofta de mîncare.. smuncind uşa. oftă doamna Deleanu văzînd invazia... Geamandanul de marochin ― el singur dar ― cuprindea atîtea alte daruri. ― Ai-ia-ia! Otravă mi-ai dat. gesticulînd.... o sticluţă elegantă.. Dar Olguţa avea ochi de vameş socialist. Olguţa! se schimonosi domnul Deleanu. Papa. Dănuţ se plimba prin ietac. Olguţa ar fi spus că-i persecutată ― necuviinţă pentru care doamna Deleanu ar fi trebuit s-o pedepsească ― sau ar fi gîndit numai că-i persecutată ― cum ar fi gîndit poate şi Monica despre Olguţa ― gînduri pe care doamna Deleanu le socotea mai primejdioase decît obrăzniciile. Dănuţ. Dacă ţi-am spus! ― Sigur că nu te cred! Mai întîi vreau să văd. Olguţa primi un pachet de şocolată şi făgăduinţa unui cuţitaş la fel cu acel din plumieră lui Dănuţ. respirînd cu nesaţ declamator marochinul. mozolind bucata de şocolată. ― Da acolo ce-i? Şi fără să aştepte răspunsul. Da nu mai miroasă aşa frumos! ― Spui minciuni! Ai tu gutunar. semeni cu motanii! Mai fă o dată. cînd faci aşa. o cămeşe de noapte. ― Staţi. întovărăşit de Olguţa şi Monica.. ― Ia lăsaţi şocolata. ― Şi eu să nu văd ce-i înăuntru? se îmbufnă Olguţa. ― Nu-l deschide.. Ai să-l desfaci la Bucureşti. plină cu eau de cédrat.. aruncînd priviri posesive geamandanului înfăşurat în învelitoarea de pînză. se indignă Dănuţ. La masă! Din pricina însufleţirii copiilor. ― Mamă. zăngănindu-le înnăduşit: căpătase ticul tuturor acelora care poartă în buzunare chei sau bani de metal. Olguţa! se supără Dănuţ pescuind şi el o pungă de piele plină de reliefuri. Olguţa nu mă crede! Uite: geamandanul care miroasă frumos. deschizîndu-l. staţi ! Vă arăt eu singură. Frămînta cheiţele din buzunar. ― Ai văzut? ― Mda!. încît închiderea lui avu drept urmare deschiderea şifonierei. Altminteri. ― Hei! Da pe mine m-aţi uitat!. şi se întoarse.. Nu stăm la masă? întrebă domnul Deleanu din pragul uşii. cu vîrful degetelor. ― Nu-i nimic de văzut! ridică din umeri doamna Deleanu. Dănuţ o rupse la fugă afară.. scuturîndu-şi scrumul ţigării pe covor. ― Mama mi-a dat-o! se apără Olguţa rîzînd. ― Nu pune mîna. . Monica. a focului din sobă şi a darurilor. Şi cu resemnarea zîmbitoare a unui artist silit să biseze desfăcu geamandanul. scoase la iveală o plumieră de lac japonez.Subt ochii nedumeriţi ai doamnei Deleanu.

Îi puse mai întîi şosetele şi papucii albi. Sculaţi-vă cu toţii. ― Fiindcă tu pleci dis-de-dimineaţă. la geamurile palide-n lumina lunii răsunară trilurile greierilor toamnei. Cînd veni rîndul rochiţei.. toţi erau gravi şi taciturni în jurul mesei. doamna Deleanu. ia-ţi rămas bun de la Monica. Bine. înălţîndu-se în vîrfuri.. Monica lucrase rochiţa de matasă albă ― din pacheţelul ascuns deasupra şifonierei ― pe care trebuia s-o îmbrace păpuşa în locul rochiţei negre purtate necontenit de la moartea bunicii. Ca o tai-nă ma-a-a-a-re.. ― Nu ţi-i bine.. să mă culc. ca ai cînilor flămînzi.. pînă în ajunul plecării lui Dănuţ. Dacă-i venea rău? Dacă-i era prea scurtă? . îi sărută mîna şi vorbi încet. luaţi din picioruşele dăruite de doamna Deleanu. după ce adormea Olguţa. părea un ajun de Crăciun.. pot să mă scol? întrebă Dănuţ ocolind privirea cataifului şi a Olguţei. te rog.. sărutaţi-vă. Monica încuie uşile. a căror suflare îi adusese încă o dată aminte de nesuferita dulceaţă a cataifului. obrazul. De astă dată răsărise din frişca bezelelor ― pentru Olguţa ― şi din a cataifului. puneţi-vă paltonaşele şi plimbaţi-vă peafară. copii! Monica întinse buzele. bolnav de rău de mare. ― Da. începu să-şi dezbrace păpuşa: Monica cea mică. Monica abia gustase din cataif. pentru Dănuţ. luînd şi lampa. se jură Dănuţ în gînd. Şi-n loc să se dezbrace ea.. luă de deasupra un pacheţel învălit în hîrtie de mătasă. Din voluptăţile prelungite răsare melancolia ca un înger păzitor.. degetele Monicăi tremurară mai tare. deocamdată.ajunul plecării lui Dănuţ. cînd întîlneau faldul de frişcă revărsat pe vrejii rumeori ai cataifului. Şi se ţinu de cuvînt. deveneau umani. Afară de domnul Deleanu. Monica se apropie de doamna Deleanu. ― Să nu fi răcit cumva!. lăsînd obrazul Monicăi să plece nesărutat şi roşu subt ochii lui blazaţi.. amar. În schimb. culcă-te. Aşeză scăunelul la loc. Dănuţ... ochii ei. Aşteptai parcă să răsune la ferestre glasuri subţiri. Hai. dă-mi voie. Nici Profira. "Nu mai mănînc niciodată cataif". Două nopţi de-a rîndul. de loc. privind în jos: ― Tante Alice. Monica? ― Ba da. Aprinse lumînarea. Dănuţ. Da mă doare capul. ferindu-şi obrazul de buzele Monicăi.. ― De ce? se opri Dănuţ din drum. Dar după ce ieşiră toţi. ― Mamă.. cîntînd vechea vestire: Stea-ua sus ră-sa-a-re. Trase un scaun lîngă şifonieră şi. Monica are să doarmă atunci.

. Rochiţa albă a păpuşei avea o singură taină.. Încet. la fotograf. şi se roşi. Paltoanele miroseau a naftalină. Olguţa frămînta un ghemotoc de hîrtie de cositor care învelise odinioară nişte castane zăhărite. aşezînd-o pe masa de scris. cu un trifoi pe plic. în goană.. ― Da eşti aşa de frumos îmbrăcată! o consolă Monica. Văzîndu-şi rochiţa întunecată.. Subt paşii lor pămîntul suna tomnatec. Monica avea cămeşa albă. pe cînd ea. şi cerneală. plecă ochii în jos. Obrajii Monicăi ardeau.. scrise pe hîrtiuţa liniată: "Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toată inima". Se uită în oglindă. Inima-i bătea repede. şi Dănuţ ― pieptul Monicăi se zbătea ca după fugă ― şi Dănuţ se va îndrăgosti de păpuşa ei. Monica zîmbi.. răstignind-o pe trupul ei. Doamne. Avea şi ea bucle blonde. Opt vechi cuvinte pe o hîrtiuţă: opt ceruri tropicale imens înstelate. Linia dealurilor hotărnicea noaptea cu plutitoare ondulări ca o cădere de voaluri lente de pe goliciunea lunară. Prea era frumoasă păpuşa.. Păpuşa avea bucle blonde. Totul era pregătit de cu ziuă: şi condei cu peniţă nouă. Scuturîndu-şi cozile începu să se dezbrace repede. explorînd buzunarele paltonaşelor.. şi scrisoare: o scrisoare din acele mici. Aerul intra rece şi ascuţit pe nări. colorată. Săraca păpuşă! Ea nu putea face din părul ei hăţuri lui Dănuţ. respirînd adînc. păpuşa părea o miniatură de ţărăncuţă în rochie de mireasă.. luă păpuşa de cîte-o mînă şi. Capul nu şi-l privise. Dănuţ descoperise un bilet de intrare la patinaj şi două bomboane acre încrustate în fundul căptuşelii sparte. luă lumînarea de pe măsuţa de noapte. Sufletul Monicăi era la fel cu rochiţa păpuşei. Olguţa şi Dănuţ mergeau alături prin ogradă. Şi mai-mai că-i venea să plîngă în faţa păpuşei fiindcă prea era frumoasă. Suflările abureau. Îşi puse cămeşa de noapte. candidă: un buzunărel pentru scrisoarea de dragoste. în care mai găseau resturi din iarna trecută. Avea ochii negri. Două umbre trecură pe la poartă ― ireal de albastre în argintul . ghetele prăfuite. înroşindu-le. Păpuşa avea rochiţă albă. gene compacte... se privi din nou în oglindă. Înseninată. "Vai. Şi Dănuţ. cît o foiţă de ţigară. tu ştii de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana?" Fiindcă Ileana Cosînzeana era frumoasă.. Tăceau."Dă. cu o pasionată caligrafie. îşi despleti părul. "Monica. ce frumoasă-i!" Dolofană.... să-i stea bine! Dă.. dar scurte. o gropiţă în mijlocul bărbiei. Doamne să-i stea bine!" Îi încheie ultimul nasture de la spate şi o aşeză pe măsuţa de noapte în lumina lumînării. frumoasă cum era păpuşa gătită cu rochiţa albă. Păpuşa-i semăna. prea rumenă şi ţapănă de stîngăcie.

răspunse Dănuţ sincer din cauza repezelii. ce faci? ― Îi trag şi eu. ― Hm! Totuşi. ― Vrei să ne batem? întrebă el împăciuitor. Dănuţ îşi pregăti mîna pentru o palmă sinceră. ― Vezi?! ― Adică nu! reveni Dănuţ furios. atunci dă-mi o palmă. hămăind. Cînd braţul lui Dănuţ porni. piciorul Olguţei îi pusese piedica. ― Nu m-ai lovit! ţipă Olguţa după el. Cînii se repeziră. ― Şi dacă te-apucă de mîni? ― Mă smuncesc. Laşule . fiindcă nu poţi! ― Zău?! ― Încearcă. ― Ai să te superi! ― N-am să am de ce! zîmbi Olguţa. ― Tu nu ştii să te baţi! ridică din umeri Olguţa. Dănuţ luă o piatră cu degetele tremurătoare de mînie ― o aruncă în Olguţa şi fugi în goana mare spre scări. afirmă Olguţa cu tărie. Buftea! Dănuţ n-o mai auzea. Dănuţ o măsură. Olguţa se plecă să-l ridice. ― Şi dacă-ţi dă cu piciorul? ― Fug. ― Cum nu ştiu? ― Nu ştii. ― Şi dacă-ţi dau o palmă nu te superi? ― Nu. cu braţele desfăcute. Vreau să-ţi arăt. ― Dacă-ţi trage cineva o palmă. ei! încearcă. inima lui Dănuţ ― de altă părere decît buzele ― bătu mai tare. ― Şi dacă-ţi trage încă unul? ― Îi mai trag şi eu. pălmuind pămîntul. ― Ai să mă-nveţi tu?! ― Sigur. ţintind obrajii Olguţei. Intrase în ietacul doamnei Deleanu. . ― Nu. Olguţa îl privi cu solicitudine compătimitoare. Lasă-mă-n pace! Ştiu eu ce să fac! ― Bine. Intonată cu glas de bas răguşit. ― Ei! ― Ei. o sudalmă naţională autentifică decorul. ― Şi dacă-ţi trage un pumn? ― Trag şi eu. ― Dă-mi pace! Îndepărtîndu-se cîţiva paşi. oprindu-se brusc.profund. Dănuţ căzu în mîni. ― Asta-i porcărie! Rîzînd.

şi le închise la loc: "Aşa-s bărbaţii!" . Olguţa se dezbrăcă pe tăcute. pentru vizite? ― Nu. că va fi intern la Bucureşti. Mai ţine-l acasă o zi şi sară mi-l aduci la gară. ar fi fost mai uşor parcă să-l îndemne să-şi îndeplinească datoriile.. Totul era abstract: numai răzbunarea Olguţei era concretă fără să i se arate. Ca niciodată. cînd somnul e mai dulce va pleca de acasă pentru tare multă vreme. că mîne dis-de-dimineaţă. dacă eşti prietena mea ― sprîncenele Olguţei se îmbinară ― să nu mai vorbeşti cu Buftea ― explodară buzele ei ― niciodată! Auzi. împreună cu domnul Deleanu. ― Monica. ― Bine. Ştiţi că-s unsprezece? Acuşi trebuie să ne sculăm. Da. dacă trenul de sară cu care Dănuţ avea să plece la Bucureşti nu s-ar fi oprit la gara Medelenilor. Olguţa îşi masa piciorul. spre Bucureşti. Te-ai molipsit şi tu de la Grigore ! Acum îi părea rău. E datoria lui să-şi ia rămas bun de la rude. Stai cu mama toată ziua. dacă vrei. murmurau coruri de înviere: "Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toată inima". nu mai pleci mîne dimineaţă. şi de acolo. O zi mai mult sau mai puţin.. vorbi Dănuţ pe nerăsuflate. deschise buzele. Piatra o lovise drept în fluierul piciorului. Ea singură hotărîse ca Dănuţ să plece dimineaţa la Iaşi. Olguţa porni spre casă. binecuvîntată. Plec cu tata. Lumînarea stinsă fumega înecăcios. Dănuţ vedea stingîndu-i-se steaua polară.. de data aceasta. petrecută acasă. Monica? Nu vreau eu să mai vorbeşti cu Buftea. scăldate-n aur. Subt oghial... Uitase că s-a isprăvit vacanţa. ― Are să-ţi pară rău. şi sara mergem la gară să-l aşteptăm pe tata. ― Ce? Nu v-aţi culcat? se miră domnul Deleanu intrînd în ietac. uitase să îşi spună rugăciunea. Tăiatul unghiilor de către doamna Deleanu. uitase.. ca cineva care-ţi stă la spate şi se face nevăzut numai cînd întorci capul. în seara aceleeaşi zile. fără să-şi privească piciorul îndurerat. Să nu mai vorbească cu Dănuţ?. Dar aşa! ― Dănuţ. cu sacrificiul unei zile petrecute acasă. Nouă unghii deveniseră ovale şi roze. Alice. Polissoir-ul aluneca pe-a zecea. Dar doamna Deleanu zăbovea. Monica era culcată.Şchiopătînd. nu-i păcat să-şi piardă o ultimă zi. dacă ţii tu mult. ridică ochii. cu degetul lui Dănuţ într-o mină şi polissoir-ul în cealaltă.. Monica se prefăcuse numai că doarme: genele-i tremuraseră. şi mai ales al pieliţelor. Hai la culcare. Doamna Deleanu.. fiindcă în sufletul ei. fusese totdeauna o caznă umilitoare pentru Dănuţ. Pe măsură ce unghia se rumenea. Dănuţ ar fi vrut să aibă o sută. Vrei Dănuţ? ― Nu. Înainte de-a stinge lumînarea se uită lung spre uşa lui Dănuţ.

1". Şi-ncet cu-ncetul. Lasă eă-ţi arăt eu! Rîzi tu. Întinzîndu-se în pat. Dănuţ. Sări din pat: i se păruse că mişcă.. proaspătă şi delicată ca întîia cireaşă de mai.. Buclele împachetate într-un jurnal mai pîlpîiră o dată. ― De ce nu mi-ai spus? ― Am uitat. Dănuţ ar vrea să-i spuie ceva. din căldura patului zîmbi flăcărilor şi uşii închise de două ori cu cheia. ― Aha! Îţi baţi joc de mine! ridică el pumnul spre uşa închisă. nu ne culcăm? respiră el. Păpuşa năpîrlise de-a binelea. Dănuţ încuie uşa. eu n-am avut niciodată cheia la mine începu Dănuţ cu ton plîngător.Dănuţ plînge. Dănuţ simţi ceva tare alături de el. Papucii erau pe covoraşul din faţa patului. Are să vadă Olguţa! Să-i pună o păpuşă în pat! Da ce-i el? Fată?... Subt pat. cămeşa de noapte pe pat. congediindu-şi paznicul inutil. pacific.― Haidem. bine învelit în oghial. ― Mamă. Olguţa îl ajunge din urmă şi-l loveşte în spate cu pumnul şi piciorul. din plumieră.. învîrtind cheia de două ori. Dănuţ? ― Cheia de la odaia mea. ― Mamă. Se sărută amîndoi. cămeşa de noapte în dulap. . păpuşa. blonde. mamă. în blondul flăcărilor sobei.. subt oghial. Mai rămînea numai uşa dinspre odaia ei. Nouă nu ne e somn. merg la . Dănuţ! Hai să ne împăcăm. ― Tare mai eşti copil. ― Lasă. buclele blonde. ― Tu plîngi? îl întrebă Olguţa. Din geamandanul de marochin. Dănuţ. I-o întinse rîzînd. ― Ce cheie. rîzi. în care aştepta dragostea Monicăi.. da nu-şi aduce aminte ce! Şi plimbarea prin ogradă reîncepe: de data aceasta însă. Ştie bine că merită să fie lovit. nici în dulap. ― Da ce vrei să faci cu ea? ― Să-nchid uşa. Apoi se aşeză pe marginea patului. De ce stă cheia la Olguţa? Eu îs mai mare.. cuţitaşul cu limbi tăioase. tunse sarcastic. Uite cheia. Olguţa nu era nici subt pat. Dănuţ îşi căutase papucii subt pat. Dănuţ ! îl dezmierdă doamna Deleanu. N-are decît să se bată dacă î-i poftă! Da să nu-l insulte. şopti ea închizînd uşa la loc. descoperi păpuşa îmbrăcată în rochie de mireasă. punîndu-i mîna pe umăr. de curînd parfumate cu eau de cédrat începură să cadă pe cămeşa lui Dănuţ. dormea complect transfigurată de tunsoare şi de barbişonul şi musteţile "Hardtmuth no. Aprinse lumînarea. ― Aa! În locul şoarecelui de care se temuse. Dănuţ nu spune nimic. Dănuţ luă plumiera. cu păpuşa între genunchi.

. şi-n tindă răsare moş Gheorghe. Sfintele se prăpădesc de rîs. şi-şi face cruce. cu sfoara tăiată de Olguţa. Fără să-i pese de cei care bat. .. ca doi fraţi model. Herr Direktor.. vede icoana. Dumnezeu îi primeşte în casă.. Deodată... Dumnezeu dăruieşte păpuşa lui Dănuţ şi zmeul Olguţei. înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu vîră mîna în sobă. zîmbeşte Monica. Olguţa se încruntă.. Dănuţ se cutremură. îi trece mîna peste faţă şi-n locul chipului cu musteţi şi barbişon. cam lung. Oare a ars Monica?. Vra să zică Monica a rămas păpuşa. Dănuţ tremură.Amîndoi fug de-acasă la moş Gheorghe. Dumnezeu ia păpuşa pe genunchi.. I-au crescut cozile la loc. Răsare un alt înger cu păpuşa Olguţei în mîni. Olguţa spune că Dănuţ e persecutat. Bat la uşă. Dumnezeu. Ce-i de făcut? Casa e înconjurată. Dănuţ face cu ochiul sfintelor de pe iconiţă. Dumnezeu ia o iconiţă din cui. Sfinţii îşi trag coate şi se încruntă aşa de sever. ― Da nu vreau eu. fiindcă moş Gheorghe e chiar Dumnezeu. Lui Dănuţ îi sare inima. Îi sărută mîna. Numai că n-are păr. Dănuţ vede că Olguţa-i aliata lui. Dănuţ închide ochii. şi-i pare foarte rău că trebuie să-i ascundă ceva. S-aud bătăi în uşă. răsare un înger cu zmeul lui Dănuţ în mînă. Dumnezeu se uită la Dănuţ. că Herr Direktor mai face o cruce. Numai Dumnezeu zîmbeşte. Dănuţ zîmbeşte iertător. Ciudat! Căsuţa lui moş Gheorghe luceşte în noaptea neagră ca o lună. Noaptea e grozavă. Iacă şi mama! Şi ea se uită la ei. Dacă nu-şi aduce aminte ce! ― De ce să pleci tu la Bucureşti? Asta-i persecuţie! ― Dacă vrea mama! oftează Dănuţ din greu. Olguţa şi Dănuţ cad în genunchi. Au ajuns. Îi caută de-acasă. Sfinţii clipesc. tata şi cu mama bat în uşă din răsputeri. îi preface pe toţi trei în sfinţişori zugrăviţi şi aşază iconiţa la loc. E chiar zmeul cel mare de la începutul vacanţei. Olguţa şi Dănuţ stau pe laviţă. Deacuma poate să-i caute! Herr Direktor îşi pune monoclul şi se uită prin odaie... că vor să-l trimeată intern la Bucureşti şi că de asta au fugit de-acasă. Herr Direktor se uită la ei. dar Dănuţ nu se teme fiindcă Olguţa e lîngă el.braţ amîndoi. ia un pumn de flăcări şi-l răstoarnă pe capul tuns al Monicăi. pe scăunaş. . Uşa se deschide de la sine. Nu. L-au păcălit pe Herr Direktor.

păpuşa din mînă. regăsindu-l pe acel suav. umbrele oamenilor care duceau cufărul erau lugubre. rabattu şi elegantă lavalieră. urmate de Ion şi de Pricop. şi îi bătuse inima ciudat. scoală-te. în tăcerea de şoapte. curmată doar de bocănitul cizmelor. Subt hărnicia radierului. Numai lipsa buclelor mai amintea urgia care se abătuse asupra ei. dădu din cap Dănuţ. casa părea deşteptată în negru miez de noapte. Dănuţ îi făcu loc în lada cu cărţi. Acelaşi miros. Nimeni nu-l goni.Nimic nu se schimbase în pod de cînd se despărţise de Robinson Crusoe. cu capetele înfăşurate în tulpane negre. Dănuţ o îndepărtă puţin. Deşi s-apropia dimineaţa. şi-n visul nopţii păpuşa se oglindi. Cu toate semnele şi poruncile date în şoaptă de doamna Deleanu. cizmele lui Ion şi ale lui Pricop bocăneau aspru pe podele. nu mai semăna cu păpuşa din vis. În podul cu vechituri. Păpuşa cu rochiţa de mătasă albă. celălalt argat de la grajd. Păpuşa din vis semăna cu Monica ― era chiar Monica. fiindcă abia acum îşi aducea aminte că în vis Dumnezeu îi dăduse lui păpuşa care semăna cu Monica. s-apleacă asupra ei ― Dănuţ simte lămurit parfumul mamei ― şi sărută pe frunte tocmai pe Dănuţ. la lumina slabă a lumînării. îmbrăcate gros. Noaptea păpuşii începu o dată cu cîntecul cucoşilor ― şi insomnia ― fiindcă Dănuţ uitase să închidă ochii de sticlă în care aflase melancolic de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana cînd erau . ca o bătrîneţă între străini. Dănuţ. dezmierdînd pe frunte cea din urmă deşteptare în casa părintească. şopti doamna Deleanu. avea cocheta dezolare a unei domniţe în bejenie. cu un aer nemulţumit. singură între atîtea cărţi. Anica şi Profira. dar nimeni nu ştiuse. a copilului cu bucle castanii. cam palid în hainele de catifea albastră. fiindcă-i era ruşine de Olguţa. Ali intră în casă pe uşa deschisă.Mama ia icoana.. Dănuţ închise capacul. Bărbia-şi arătă din nou gropiţa.. privind-o. De acuma şi pe ea o aştepta colbul. Femeile intrară în antret cu lămpile aprinse. ― Hai. Curentul făcu să tresară şi să tremure flacăra lămpilor. Dănuţ ştergea cu radierul musteţile şi barba păpuşii . Dănuţ. alături de Robinson Crusoe. Cuprinzînd-o c-o mînă de mijloc. Oamenii ridicară cufărul din odaia lui Dănuţ. Mesteca mereu. vărsase din greşeală prea multă apă de dinţi în paharul cu apă: îl usturau gingiile. În sufletul lui Dănuţ era visul nopţii. Cufărul cu aşternutul fu scos afară. de cînd era tunsă. Şi lui Dănuţ îi părea rău. buzele-şi pierdură aroganţa zîmbetului muşchetăresc. aceeaşi pace. "Păcat c-am tuns-o". obrajii păpuşei îşi recăpătară tenul feminin. cu guler tare. primejduind somnul fetiţelor. aceiaşi sîmburi de piersică uscaţi şi prăfuiţi. erau încă buimăcite de somnul neisprăvit. Oftînd. se uita distrat în jurul lui.

Palid. Bucureştiul. ocrotit de şuierul biciului. Treptat.. ― Moş Gheorghe! îl dojeni doamna Deleanu cu degetul ridicat. Satul rămase . zarea răsăritului tumultoasă de aur roşu. aşa cum torni din sticlă. bucurară ferestrele. dulăii ciobăneşti se repeziră crunţi spre el. necurmată şi tihnită vacanţă la ţară. în familie. ― Bună dimineaţa şi sărut mîna! ― Ei.singuri. moş Gheorghe! Ali se urcă în trăsură. Doamna Deleanu desena cu degetul pe faţa de masă capul lui Dănuţ. Dănuţ îşi trăgea mănuşile de piele. Doamna Deleanu se sculă de la masă şi începu să privească afară. comic deformaţi de rasa mongolică parcă. Doamna Deleanu zîmbi pentru el. În tăcerea deplină.. Ali se luase după trăsură. Dănuţ se ridică în picioare.Dănuţ făcu un semn cu mîna spre casă şi servitori. Trapul cailor răsuna din nou. grămădindu-se pe pled la picioarele lui Dănuţ. După o lungă. duduie! D-apoi cu sumanul ista sau în casă nu-i totuna? Toţi servitorii ieşiră pe scări. Domnul Deleanu îşi sorbea ceaiul cu lapte... abia scoase din rolă: bucătăreasa se sculase înaintea tuturora... controlîndu-şi uneori nodul cravatei. parcă ne-a fost vorba să stai în casă? ― Da. uite. Alice! E băiat mare. La loc de cinste în capul mesei. turnă în paharul lui Dănuţ cam mult. Dănuţ se aşeză la mijloc între domnul şi doamna Deleanu. În ceaiul cu rom căzură lacrimi. cerul vînăt. ― Parcă-i un prinţişor! exclamă tare bucătăreasa. Apucînd maşinal sticla cu rom. masa şi cei trei comeseni. zorii. cînd la spate cîntă lăutarii. ― Mamă. Era bine dispus. ţinîndu-şi mînile pe gură. Anica şi Profira păiuriră pledul de o parte şi de alta. La intrarea în sat. samovarul de aramă sclipea şi fumega obez. se rugă el dezmierdînd mîna doamnei Deleanu. În şoldurile lui gălbuie se oglindea sofrageria. Copitele cailor dansau pe loc. ― Opreşte. samovarul bufnea şi şuiera ca o ironică locomotivă. ― Nu-nu-nu! Asta nu! ― Lasă-l. ca un tren negru care-l ducea de-acasă între străini. aceste două cuvinte îl înfricoşau. Caii se smunciseră. Aşteptînd să i se răcorească ceaiul. moş Gheorghe! Ce bine-mi pare!! se lumină Dănuţ văzîndu-l pe capră. şi o clipă numai zări în pragul uşei pe Monica ― visa? ― cu părul desfăcut şi chimonoul prea larg. ce Dumnezeu! Băiat mare! Departe de-al măguli. Cîmpiile erau albe de brumă. Dănuţ ronţăia îngîndurat cornuleţele presărate cu chimion. profirii ca sănătatea tinereţii. mamă! Hai să-l luăm în trăsură.

. Am să-ţi spun ce trebuie să faci. tot-tot-tot ce faci.în urmă. Ioane.. Şi tu de ce nu bagi de seamă? Dănuţ înghiţi în sec. Cum adică?. ― Dă. domnul Deleanu răsfoia grăbit teancul de citaţii.. ― Dănuţ. ― Bun aer! exclamă domnul Deleanu. Dănuţ! îl chemă doamna Deleanu mergînd alături de . ― Domnule Şteflea! începu domnul Deleanu categoric. Azi îţi fixez termenul de judecată şi văd dosarul. La ferestre clipeau somnoros chipuri palide şi unsuroase. O sonerie vibră teatral prin pacea cîmpenească a peronului. ascultînd explicaţiile domnului Şteflea cu privire la procesul ajuns la Curtea de apel. ― . Unu Ilă Duduilă Eşti coş Toporaş. ― Hai. claritate şi preciziune. murdărind lumina dimineţii.. îl grăbi domnul Deleanu.. lung.. Şi vacanţa.. cînd se întîmpla să-i asculte.. Diseară ai să mă aştepţi la trenul de Bucureşti. îmbrîncind cu piciorul în vagon geamandanele. Cînd mă gîndesc la infecţia din Bucureşti! ― St! Doarme! şopti doamna Deleanu. Domnul Deleanu cerea de la clienţii săi.Eu stau la Iaşi pînă diseară. Într-un capăt al băncii de pe peronul gării.. ― Să scrii mamei cum ajungi.. Doamna Deleanu vorbea lui Dănuţ pe şoptite. Doi ţărani se sculară. cucoane Iorgule. luînd pe braţe capul îngreuiat al lui Dănuţ.. Doamna Deleanu se ridică. Da aduc martor tot judeţul! ― Domnul meu! îl întrerupse glacial domnul Deleanu. Auzi. Dialogurile dintre ei erau o necontenită ciocnire între un expres şi-un tren de marfă... Îl lovise peste picioare. Dănuţ şi doamna Deleanu şedeau alături ţinîndu-se de mînă. Dănuţ? Îi mai îndreptă odată lavaliera şi bereta. Aşezat pe marginea celuilalt capăt. Trenul intra în gară. Domnul Şteflea se înclină cu deferentă. ridicînd ochii de pe hîrtii Domnul Şteflea îşi şterse fruntea năduşită şi oftă. însuşiri care lipseau cu desăvîrşire domnului Şteflea. Vagonul de clasa întîi se opri dincolo de peron.. Pe la moara murgului Trece iată turcului. pe mine aşa mă taie capul. Mîna lui Dănuţ îi încleştă mîna. copii şi extracte. Alergară într-un suflet.

conductorul. Ţinîndu-şi suflarea se apropie de patul Olguţei. În trăsură. ca o indiferenţă.. Alături. vorbi moş Gheorghe ridicînd de jos batista doamnei Deleanu. sau: "Cum? Nu te-ai culcat?" deşi trecuse ora cînd copiii "trebuie să se culce". vagonul de dormit gemea şi scîrţîia molatec de-a lungul kilometrilor.. vorbi Monica zguduită de suspine. mirosind a piele C. îşi făcea socotelile. cu chipiul pe ceafă şi tunica desfăcută la gît. ― Olguţa.10-11 ― domnul Deleanu juca o partidă de écarté cu un confrate bucureştean. Îngrăşat de confort. ciugulind prin prund. Dănuţ privea afară cu fruntea rezemată de sticla rece. Abia avu vreme să-i sărute mîna întinsă. ia-l în tră. Olguţa se sui în pat. Olguţa şi Monica îi sărutară mîna. din timpul dejunului şi al mesei. prea mare salonaşul doamnei Deleanu. Uşa cu panoplia rusojaponeză era dată în lături. ştergîndu-şi ochii.. simţind o lacrimă pe obraz... îngînă Dănuţ. ― Hai la culcare. Prea mare fusese sofrageria pentru tăcerea în trei. În cabina mică ― no. Olguţa! ― Noapte bună. ― Mamă.-istă şi a fum de havană. ― Ce faci? tresări Olguţa.trenul pornit. Se despărţiră în antret. pentru tăcerea de după masă. În urma trenului o cioară coborî între şine. aşezat pe strapontinul de lîngă fereastră. Dănuţ". Mirosul de terebentină al podelelor proaspăt ceruite. Tu eşti prietena mea. pe măsuţă. Pe fotoliul din fundul coridorului. ― Pă asta.. ― Sigur. îmbrobonat de lumini rotunde. ţipă el nemaivăzînd-o. Înainte de a se dezbrăca.. Olguţa închise uşa. Nimeni nu-i mai spunea: "Du-te la culcare. copii. Şi eu îl iubesc. nu-l lăsa pe Ali. multă vreme. prin întuneric. Se făcuse grijitură mare în odaia lui Dănuţ. privind în jos.F-R. mai avem pe cineva acasă. În faţa cabinei. ― Duduiţă. Eu îl iubesc pe Dănuţ. Monica se aşeză îmbrăcată pe marginea patului. te-am trădat. ― Ba da. Începu să-şi scoată rochiţa. Monica-şi spuse rugăciunea mai repede ca de obicei. nene. Monica rămase în picioare între paturi. două pahare cu monograma companiei de "Wagon-Lits" cîntau ciocnindu-se cristalin. cu noaptea la ferestre. ― Noapte bună. Monica! Olguţa suflă în lumînare. greu s-o cîştigi! . cu mişcări ostenite. tresărea o sticlă de "Cherry Brandy".. Doamna Deleanu nu le mai însoţi în odaie. pătrundea răcoros în odaia fetiţelor. ― Tu nu te culci? o întrebă Olguţa. muind mereu în gură creionul chimic.

asupra pupitrului descifra. grăbit. nene! Halal fecior! Îţi seamănă! clipi confratele către domnul Deleanu. ca şi cum şeful gării i-ar fi fost singura şi ultima bucurie de-a lungul drumului amar. Dănuţ scoase cutia cu bomboane de mintă şi o întinse pe geam.. Trenul pornise.Trei gînduri urmăreau prin noapte acelaşi tren căutînd pe-acelaşi călător. Deznădăjduit.Huruitul roţilor şi vorba muntenească a partenerului domnului Deleanu ţineau tovărăşie gîndurilor lui Dănuţ. La tante Melanie Et l'oncle Leon.. Dănuţ îşi frîngea mînile.. dramatic. IV "MOŞ GHEORGHE. La tante Sophie. Trenul îşi încetini mersul.. privise toată scena. (1) ― Ah! Papa! Iar ai greşit! îl dojeni Olguţa zburlindu-i părul cu podul palmei. îşi reluă partida.. Locomotiva ţipă ascuţit. ― Ce. Dacă nu ştia ce să-i spuie! Gorniţa de plecare răsună. aplecat peste umărul Olguţei. care prea tîrziu alerga după tren să restituie cutia cu bomboane. ― Cum te cheamă. O doamnă. . ― Bravo. aplecat pe fereastră. Dănuţ. Pierzîndu-l din ochi. Domnul Şteflea rămase aiurit la geam. şansoneta adusă de la Bucureşti o dată cu răguşeala. ― Papa.. nene. i-ar fi dat domnului Şteflea şi turbinca lui Ivan. dădu cîteva ordine laconice domnului Şteflea şi. Domnul Deleanu. Să fi putut. Se apropie de Dănuţ cu un pachet de şocolată.. din uşa cabinei alăturate. am ajuns! se ilumină Dănuţ văzînd la fereastra vagonului oprit figura familiară a domnului Şteflea. privind-o. flutură batista îndelung spre şeful gării. Dănuţ se aşeză din nou pe strapontin şi. cu glas de bariton răguşit... NU TRAGI DIN LULEA?" La tante Julie. te-aşteaptă clienţi pă la gări? ― Un imbecil care mă pisează! Cu cărţile de joc în mînă. Olguţa îl acompania la pian. . începu să plîngă. puiule? ― Dănuţ! suspină el ridicîndu-se în picioare. arătîndu-i cu degetul idila de pe coridor. Domnul Şleflea o luă nedumerit şi rămase cu ea în mînă. domnul Deleanu ridică geamul din dreptul lui Dănuţ..

― Stai. Ştii.. papa. ― Ce-ţi spuneam eu! Vrea să divorţeze şi m-a angajat pe mine avocat... ce urîtă-i!. Asta-i greţos! Vai. o invocă Olguţa. Ea îl persecută. Începu din nou... papa! Mă jur! Cînd mănîncă ouă fierte îi rămîne gălbenuş pe musteţi. iar?! Ce-are să spuie mama? Domnul Deleanu îşi luă o figură de şcolar prins cu lecţia neînvăţată. n-ai spune una ca asta! ― Da tu de unde-o cunoşti? ― Aşa!. . / Mătuşa Melanie / Şi unchiul Leon (fr. papa. ― . / Mătuşa Sophie. Mi-o închipui eu. adaugă domnul Deleanu. un neg păros deasupra buzei! Şi-i slabă ca un ţîr. ― Nu primi. ― Vai. tu cînţi: si-sol-mi-do ― în loc să cînţi: si-la-si-do... Tante Melanie e o zgripţuroaieă. săracul de el. papa. Dimineaţa intra pe ferestre ca un viscol de polen. ― Ce-i de făcut? ― S-o persecutăm şi noi pe ea.. 1 Mătuşa Julie... papa.). ― De ce greşeşti tu. ― Hai. Monica şedea pe divan lîngă sobă. are ochelari pe vîrful nasului şi se uită pe deasupra lor.. aurind sclipitor covoare şi oglinzi. şuierînd melodia şi bătînd tactul cu piciorul.― Vezi. papa. ţinînd pe genunchi o carte din "Bibliothèque rose".. tante Melanie e nevasta lui oncle Leon. ― Săraca Olguţa! oftă ea adînc din cap. ― Ei. ― Atunci hai să mai cîntăm odată. tocmai la l`oncle Leon? ― Mare mister! se încruntă domnul Deleanu. Ascultă-mă pe mine. papa! Are musteţi! ― I-auzi! ― Zău. Oncle Leon are dreptate. glasul de soprană şi cel de bariton silabisiră pomelnicul ritmat al tantelor. Eu cred că tante Melanie îmi pune piedică! Olguţa bufni de rîs.Cu ochelari. sculptînd-o cu degetele în aer. Papa. papa! Dac-ai şti tu cine-i tante Melanie. dînd din cap. dar făgăduise doamnei Deleanu să nu spuie nimic Olguţei. Din întîmplare. ― Şi ce mai are? ― Aa! Un neg. Domnul Deleanu fredona cu buzele închise. Şi din nou. Monica aflase adevărata pricină a contramandării plecării la Iaşi.

ţăranii aşezaţi pe prispă se ridicară în picioare.. Moş Gheorghe cercă să închege un zîmbet mucalit cu colţul buzei şi . ― Scapă. vorbi doamna Deleanu trecîndu-şi mîna peste frunte. ― . ― Bravo. c-un deget măcar. ― A venit doctorul? ― Da. Doamna Deleanu ieşi cu doctorul în tindă. azi. Cu prosopul şi sticla în mînă.... salutîndu-l adînc. Olguţa începu să-i călăuzească degetele nedibace printre clapele uniforme.. N-aveţi nici o grijă....? ― Dă. doamnă. domnul Deleanu se aşeză la pian. La tante Julie.. Urmat de Anica.. În cinci minute sîntem cei mai buni amici.. Mult nu mai are. papa? Hai să te-nvăţ acompaniamentul! ― Vrei să mor? ― Hai. doctorul trecu înainte. papa. Domnule doctor. aşteptînd. ― Voyons! N-aveţi nici o închietudine. J'en fais mon afjaire (1).Anica... Monica intră în salon cu fruntea încreţită şi ochii grei.. ― Ceva moştenire? glumi doctorul ascuţindu-şi privirea. O lăsăm să creadă că eşti un client al bărbatului meu.. fetiţa mea îl iubeşte pe moş Gheorghe.. du-l pe domnul doctor la curte. ― Să-l transportăm la Iaşi. ― Păcat de cheltuială! Nu rezistă.. Anica-şi vîrî numai capul.. La tante Melanie Et l'oncle Leon. ― Spurcăciune! scuipă printre dinţi Oţăleanca. înghiţi Anica ştergîndu-şi ochii cu pestelca... urmîndu-l c-o privire duşmănoasă pornită din ochii uzi de lacrimi curate.... Et l'oncle Leon. Cere coniţa spirtul din dulap şi un prosop curat. 1 Ia te uită!. venit pentru afaceri. mîne: e o chestie de ore. duduie.. papa! ― Cu aşa profesoară ajung departe! ― Ştii ce. domnule doftor? întrebă unul. trăsura-l aştepta la poartă cu Ion pe capră.. Văzîndu-l pe doctor. la spital. Uşa salonului se deschise încetişor. Monica ieşi afară. Vrînd-nevrînd. La tante Sophie.. ― .). Anica o luă la goană pe scări. zîmbi doctorul ridicînd mîna.. Mă descurc eu (fr. Aş vrea să nu ştie.

Odăiţa în care Olguţa descoperea fructele din livada Oţălencei. aruncînd doctorului o privire scîrbită: mîncase toate aperitivele. se oferi Olguţa. ― Bine. şopti el rar. recită repede Monica.. aspiră aer pe nas. ― Les malheurs? A! Nu! Cu-aşa cetitoare trebuie să schimbăm titlul. întoarse capul.. (3) ― Sofia noastră. Sofia dumneavoastră e nenorocită? Ia puneţi-mă şi pe mine la curent cu nenorocirile ei. privindu-l drept în ochi. . ai băgat de seamă? Clientul se rade pe frunte! şopti ea. dacă vrei. moş Gheorghe? ― . încheie doctorul. Eu propun: Les bonheurs de Sophie(2). de cum intra pe uşă. Un oftat greu curmă tăcerea. prefăcîndu-se că ceteşte. Ochii moşneagului. titlul cărţii. moş Gheorghe. ― Te doare.Am să ţi-o aduc mai încolo. îndreptaţi spre ferestrele luminoase. ― Şi cu ce se delectează.. ― Cum nu. Olguţa se încruntă. ― Bună ţuică. după aromă.. ― Şi binecrescută. da eu aş zice să vie părintele. domnişoarele? Dacă nu-s indiscret? le întrebă doctorul aşezîndu-se pe divan alături de ele. ― Bătrînă. domnule Deleanu.. Profira ieşi cu tablaua. ― Şi vra să zică. moş Gheorghe. era o fetiţă ca şi noi. încet. mirosea acum a iod. strîngîndu-se în Olguţa. zîmbetul răsări trist pe faţa topită în jurul ochilor amari de suferinţă. Ochii lui moş Gheorghe stăruiră umili subt privirea doamnei Deleanu care. adăugă scurt Olguţa. combativ.. ― Les malheurs de Sophie(1).. a eter şi a spirt ars. ― . obraz în obraz cu Monica.. mă rog. îi luă doctorul vorba din gură. binişor. are să vină şi părintele. frămîntîndu-şi degetele subţiate. începu Olguţa descoperindu-şi fruntea. moş Gheorghe. ― Vous avez la parole. mademoiselle! Olguţa îl privi cu ochi de miop şi-şi vîrî din nou nasul în carte.coada ochiului. Spiritual. ― Monica. ― Frumoasă. Doamna Deleanu se aşeză pe marginea laviţei. cuminte şi amatoare de poveşti. moş Gheorghe? ― Duduie. ― Sărut mîna. se umplură de lacrimi. ― Bună şi bătrîneaţa la ceva! clipi doctorul. ― Vrei ceva. ― Bucuria părinţilor.. di ci m-o mai împuns? ― Fiindcă aşa trebuie. Asta-ţi dă sănătate.. Şi întorcîndu-se către Olguţa: A la vôtre.

nu pot să te sufăr: fiindcă te razi pe frunte. Doamna Deleanu intră cu o prefăcută însufleţire..― De unde ştii mata? 1 Nenorocirile Sophiei. Ei. Ştiţi: "Qui s'aime se taquine(1)l". Dar musafirul n-o lăsa în pace. ― Ha-ha! Şi de ce spune minciuni. datorită pesemne unei concepţii estetice..).).. Tăcere gîtuită.. vine un domn în vizită la părinţii Sofiei.. sau de la picior? ― Iacătă-l! Olguţa îl privi cu deosebită şi lungă atenţie. Domnul Deleanu îşi muşcă musteaţa. sări Olguţa. ― N-o aşteptăm pe mama?. la picioarele Olguţei. fiindcă miroşi ca o farmacie şi fiindcă nu-mi dai pace". de la mîna dreapta. Aveţi cuvîntul (fr. ― O veste bună: o scrisoare de la Dănuţ. Numai degetul cel mic al mînii drepte era privilegiat cu prisosinţă.). ― Je suis tout oreilles. eu aş propune să ne aşezăm la masă. se aşeză pe divan. ― Nu-mi vine a crede! ― Ascultă mata şi ai să vezi. Domnul Deleanu. roman al contesei de Segur (1799―1874) Bucuriile Sophiei (fr. Sofia nu s-a mai putut ţine şi i-a spus în faţă: "Domnule musafir. subit. urmă Olguţa îndîrjită.. ― Haidem la masă... se amestecă domnul Deleanu. ― Ia să văd. ― Admirabil! Ne tachinăm deja. (1) ― Odată. ― Te rog să-i spui mata că spune minciuni şi drept pedeapsă să-i tai unghia. (fr.. Unghiile doctorului erau tăiate ― sau. domnişoară? ― Fiindcă Sofia noastră nu era bucuria părinţilor. 1 Sînt numai urechi (fr. ― Daa? Te rog să spui mata degetului cel mic ― care? de la mîna stîngă. În loc să stea de vorbă cu părinţii Sofiei ― cum stau oamenii mari ― el vorbea cu Sofia. ― Sofia tocmai cînta la pian. Ce să facă? Se scoală şi ea să-l primească pe musafir. mai exact mîncate ― scurt. ― Olguţa. Din plicul deschis se revărsă pe farfuria doamnei Deleanu un teanc . fiindcă era o fetiţă binecrescută.. strănutînd. cum vă-mpăcaţi? întrebă doamna Deleanu pe doctor. 2 3 ― Aa! Ce nu ştiu eu?! Îmi spune degetul cel mic.). Şi-atunci. Uşa se deschise.

papa? ― Nu ţi-am promis? Îi facem noi doi o vizită! ― Şi ne dăm în scrînciob? ― Vai! ― Şi pe client îl lăsăm acasă. Zugrumată de emoţie. înghiţi. Numai doctorul zîmbi. de moş Gheorghe şi de Ali". Poftim.). Hai să mîncăm. clipind cu înţeles cătră doamna Deleanu. O pauză lungă. mamă? Ceteşte scrisoarea. mi-e foarte dor de voi toţi. Mergi cu tata cînd s-o întoarce. omleta s-ar fi întors aşa cum venise. ― Ce scrie. ― "Pentru papa de la Dănuţ". eu mă duc la moş Gheorghe să-i duc fotografia.de fotografii. ― Poftim omletă. mai tîrziu. papa! respiră Olguţa. Dănuţ! jubilă Olguţa. ― "Dragă mamă. Singur doctorul îşi mînca omleta cu brînză şi verdeţuri.. Dacă n-ar fi fost doctorul la dejun. ― Mamă. nu? ― Nici vorbă! ― Bravo. da aceea pentru cine-i? ― "Pentru moş Gheorghe... Daţi-mi şi mie o fotografie. mamă. Ai văzut cum . ― "Pentru Monica de la Dănuţ". Ceteşte fiecare după masă. ― Lasă. "Pentru Olguţa de la Dănuţ. ― Lasă. Moş Gheorghe-i dus la pădure. oprindu-se prea tîrziu. ― Tuns! se-ntristă doamna Deleanu. anunţă Olguţa urmărind cu o privire cruntă pe doctorul care intra în salon. fără ca bucătăreasa să se mire." ceti repede. ― Staţi.. Eu i-o duc lui moş Gheorghe. se scutură doamna Deleanu.. doamna Deleanu. ripostă crunt Olguţa îndesînd farfuria înspre el. Monica şi luă fotografia fără s-o privească. o aşeză pe genunchi pipăind-o cu degetele. Nu-s eu prietenul juneţii? 1 Cine se iubeşte se tachinează (fr. Alice. ceti doamna Deleanu slova caligrafică. ― Ia să vedem. ― Dănuţ! Uite: Dănuţ! se bucură doamna Deleanu. ― Bravo. ― Hei! Ca o ridiche! Căpăţînosul tatei! ― Asta-i pentru mine. mă rog. Olguţa. Nu pot să-l sufăr.." ― Mamă. ― Mergi şi tu. interveni el mestecînd. ― Chiar aşa. uite: scrie ceva pe dos. Toţi se posomorîră. ― Mamă. şi-şi trecu şervetul peste obrajii aprinşi. Monica. privind cu de-amănuntul fotografia proaspătului licean.

Olguţa. Numai mi-i ciudă că spun minciuni! Spune şi tu. ― Nu trebuie să ţii cu proştii. în care nu se făcuse încă foc fiindcă Olguţa pretindea că-i prea cald. Luînd-o pe Monica de mînă. ". mamă dragă. El mi-a dat dreptate. eşti un prost! Se cunoaşte şi după nume că-i prost."Da nici eu nu m-am lăsat". un băiat spunea arătînd pe nişte băieţi din altă clasă: «Mă. altfel nu te-nţelege. ş-atunci trebuia să spuie: ei au liber». cînd intram în clasă. Doamna Deleanu începu să plîngă. Da eu nu mai pricep nimic! Chiar el spune tot aşa: «Ei are»! Spune tu. al dracului!" Atunci eu am sărit şi i-am spus că nu ştie să vorbească româneşte.. E vorba de nişte gavanoase! cercă ea să zîmbească.. da mi-i ruşine cu capul gol! Ce-ar mai rîde Olguţa să mă vadă aşa!" .. fiindcă eu sînt şoldovean căpăţînos.. Chiar m-au poreclit «Şoldoveanu» şi «domnul Măi». Cînd vorbeşti cu un muntean trebuie să ţipi. Toţi băieţii rîdeau şi spuneau că el are dreptate. ― Sigur dă nu spune! Da-s proşti muntenii! Ştii. mamă dragă. ― Foarte rău! dezaprobă Olguţa. Mie nu-mi pasă. Ei n-are dreptate niciodată . . dacă-i adevărat că eu spun: «şi mai faşi» în loc să spun «ce mai faci?»". ― Ce era să facă săracu Dănuţ? îl apără Monica.. că v-aş arăta eu şi mai fac! se stropşi Olguţa la nevăzuţii munteni. Olguţa? El i-a dat dreptate lui Dănuţ.. Monica? ― De ce. aprinsă de mînie. "De cînd m-am tuns mi-i foarte frig. Monica.. Şi nu ştiu de ce. rostit de doamna Deleanu. ― Da nu-i adevărat. prigonitori ai lui Dănuţ. Auzind cuvîntul gavanoase. ― Nu-s eu acolo. Dănuţ nu spune-aşa! sări şi Monica.. l-am întrebat pe domnul Ilie Popescu cum se spune. Monica primi omagiul. fiindcă în româneşte subiectul se acordă cu predicatul. Monica urmărea cu privirea şirurile neregulate pe care ar fi vrut să le alinte şi să le sărute. se grăbi spre odaia ei. lîngă ea. Olguţa tresări. Eu n-am spus nimica". ". ei are liber.. urmă Dănuţ îndărătnic..Băieţii de aici mă rîd fiindcă vorbesc moldoveneşte. ― Ceteşte-o cu Monica. ― Bravo ţie! aprobă Olguţa pe neştiute.da în ora de română. ― Biata Olguţa! dădu din cap domnul Deleanu."Ieri.mănîncă? Doamna Deleanu întinse Olguţei scrisoarea lui Dănuţ. N-ai auzit? Ei nu spun măi ca noi. nu-i aşa. ei îs cam surzi! explică Olguţa compătimitoare.. ― Să-i insulte şi să-i bată. Ei ţipă: băăă! . Olguţa cetea cu glas tare scrisoarea lui Dănuţ. şi-a bătut joc de mine sau nici el nu ştie româneşte?" ― Ilie Popescu..

pentru Dănuţ era o naivă şi deplină doină. Scrisoarea se isprăvea cu următorul post-scriptum: ". Neîndrăznind să stea jos. ca trandafirii Iericonului: zîmbetul copilăriei. doamna Deleanu căpătase de la moş Gheorghe un dar nepieritor. El alungase tot atîtea lacrimi pe cît deşteptase zîmbete şi-nviorări pe chipul palid al feţei . mamă dragă! Numai la noi acasă se face aşa bună dulceaţă!" ― Bravo. Moş Gheorghe-i ţinuse loc de mamă şi bunic. străjeri neclintiţi ai copilăriei ei în căminul părintesc. În schimb. moş Gheorghe privise lung aburii albăstrii ai fumului de tămîie plutind înfloriţi prin odaie. o mînă voivodal înfiptă în şold. Bună mai era.Şi eu am mîncat dulceaţă din gavanoasele de la Olguţa.. Venirile ei acasă ― din ce în ce mai rare ― nu aduceau decît o faţă mai istovită. mamă dragă!" departe de a fi un vicleşug. subt acelaşi acoperămînt cu doamna Deleanu. Şi trupul. Nu doar că n-o iubeau părinţii! Dar mama doamnei Deleanu. verzi. ca un mucegai nimicitor al oricărei frăgezimi. la aer curat. prins de viaţa politică. atîrnînd ţapănă de-a lungul coapsei. obrajii Monicăi îşi însuşiră zîmbetul. ca la comanda militărească "pe loc 'paus!". Dănuţ. . Doamna Deleanu îl veghea. Roşi. Monica nu-şi mai lua ochii de pe fotografie. posomorîtă şi savantă şi în alte limbi decît cea românească. fuseseră ochii Fiţei Elencu.. privind fotografia din mînile Monicăi. capul strîmbat în sus. cu coatele sprijinite pe genunchi şi fruntea cufundată în palme. şi chipul păstrau parcă întipărirea resemnată a unei răstigniri. cu slăvirea lor şi măgulirea păgubaşului ― fără să-şi dea seamă că acel "bună mai era. greu zdruncinată de la naştere. grele. tot subt diriguirea Fiţei Elencu. dascăli şi guvernante. purtătoarea chipiului. deşteaptă. şi fiind ostenită de lunga şedere în picioare. După împărtăşanie.. Conu Costache Dumşa. uneori numai ― şatunci c-un oftat de mîhnire ― capul fetiţei timide cu care avea să i se stingă numele. făcînd reflecţii specific româneşti. întins pe prispă. Surîdea serafic mînei nevăzute a fotografului. îngenunchease în faţa icoanelor. cetea un roman franţuzesc. Acum dormea cu faţa în sus. un zîmbet mai chinuit şi o poruncă de linişte sfătuită de doctori şi rostită de Fiţa Elencu în faţa mormanelor de jucării proaspăt aduse. trăise mai mult prin străinătate. Olguţa admira retorica măiestrie cu care Dănuţ îmbinase spovedania jafului dulceţilor păstrate pentru iarnă. Veghea şi Oţeleanca. Asculta şi privea. Parcă-i dat cu var pe cap! Olguţa reîncepu lectura. Mai tîrziu. aşezată pe un scăunel alături de laviţă. Braţele-i atîrnau în lături. dezmierda distrat. Fără de moş Gheorghe nu l-ar fi cunoscut. Doctorul. o învăţară să fie bătrînă la minte.. Dănuţ! Aşa aş fi scris şi eu.― Săracu Buftea! zîmbi Olguţa.Pe cînd era de-o samă cu Olguţa. De la o vreme aţipise. în uniformă cu pantaloni lungi avea o poziţie foarte fotografică: un picior înainte. cealaltă.

începuse Fiţa Elencu aşezîndu-se într-un fotoliu.. Fără să mai aştepte încuviinţarea Fiţei. bre!.. căpătînd bile din ce în ce mai roşii la examenele de drept.. Şi cum mai spune? "Dragă!" Un adiectiv foarte necuviincios!. duduie..Fiţa Elencu prinsese la Iaşi ― era mult de-atunci ― o scrisoare de dragoste de la tînărul Iorgu Deleanu. la Iaşi. tînărul Iorgu Deleanu le lăsă să curgă în voie. ― Sărut mîna. are cutezanţa să te tutuiască pe tine. şi mai simţitoare. Şi moşul copilăriei lor se ducea. O noapte întreagă dormiseră pe prispă.. Totuşi nu pregetase. Moş Gheorghe o întîmpinase ― mohorît de vesel ce era ― în tindă. Mata. sînt făcute pentru tălpile groase. încît tînărul Iorgu Deleanu găsise numai o uşă închisă în casa unde preda lecţii de filozofie. fetiţo. ― Ia să vedem noi ce-a scris domnul profesor. odraslă de neam boieresc! Frumos! Tare frumos! Ştii tu.. ca să le facă mai subţiri. şi acolo am săţi spun eu "draga mea Alice" pînă ce ti-i sătura de dragoste.. somn tineresc "dragul duduiţei". dragă nepoată. Şi ea fusese odată "duduiţa moşului". fetiţo. o căzut la pat moşneagul. ca să nu mai simţi nevoia să ţi-o spună slugile. Vra să zică. "Draga mea Alice" Bre. Ei. Pe cînd nepoata Fiţei învăţa la Medeleni să-şi stăpînească lacrimile subt atenta priveghere a ochilor verzi.. Degetele doamnei Deleanu mîngîiară uşor părul alb al moşneagului. Alte amintiri. oftase ea ca să-şi ascundă zîmbetul. că-i mai bătrînă. În loc de boală ― tînărul Iorgu Deleanu.. Inima nepoatei simţise greutatea întregei planete.. ai să mergi cu mine la ţară. ― Ce-i asta. un slugoi. "duduiţa moşului" pornise într-un suflet. Nu ştii. ... şi acestea tot de moş Gheorghe legate şi de căsuţa lui. Fiţa se ţinuse de cuvînt aşa de vertiginos. încheiase Fiţa păturind scrisoarea ca pe un document de mare preţ.. să tenveţe mătuşă-ta. Moş Gheorghe şi mama Anica pîndiseră pe geam pentru fericirea de la spatele lor. vine la curte mama Anica.. fiindcă în odăiţa lor dormea somn fericit. Acum era Olguţa. pentru ce-s făcute bicele?. Şi ce mai spune? "Mea!" Cum se poate! Nu-ţi pare ţie.. scumpa mea nepoată. Moş Gheorghe ştia bine cine-i şi ce poate Fiţa Elencu. Într-o bună zi.istovite de învăţătură şi singurătate. Bicele. . înlocuiră pe-ale copilăriei. un Deleanu oarecare. nevasta lui moş Gheorghe. de mai tîrziu.. profesorul de filozofie al nepoatei sale. scumpa mea nepoată. O după amiază întreagă. că acest posesiv nesăbuit porneşte dintr-o minte cu totul smintită? Că altfel nu-i cu putinţă să îndrăznească un fecior de robi să fure un cuvînt aşa de boieresc!. Alice? întrebase ea cu scrisoarea în mînă şi un zîmbet oţeţit în ochi...

urmărind zigzagurile povestitorului prin larga încăpere. Adevărul te poartă înainte. doborîse atîţia guarzi de-ai cardinalului Richelieu. Porthos. pînă cînd preşedintele sunase clopoţelul: ― Domnule avocat. Şi dacă se întîmplă ca securea să-i abată. Cînd povestea sau cînd pleda. înaintînd spre masa Curţii. fiindcă în frunză şi în cuiburi trăiesc şi cîntă amintiri şi fiindcă umbra lor e dulce ca o dragoste.Cresc uneori în faţa caselor copilăriei masivi şi blînzi stejari. răstoarnă cal cu călăreţ cu tot. banca apărării. Ajunsese în mijlocul sălii. Isprăvile celor "trei muşchetari" nu erau numai povestite.. şi golul lipsei lor vaier de jale. îmi permiteţi să chem aprodul să mute masa Curţii. Doamna Deleanu plîngea. arăta că slujise de fetru ceremonioaselor saluturi schimbate între bravii Athos... căderea lor e-o prăbuşire de trecut. Oţăleanca se închina la icoane. înfierbîntat de oratorie şi de întreruperi. şi începuse să înainteze. . ― . Spada neînvinsă a lui "d'Artagnan". Aramis şi al patrulea muşchetar al treimei: gasconul d'Artagnan. sorbind din ea închipuirea acelor savuroase vinuri care răscumpărau ― în scurtele popasuri ― truda şi încercările celor patru bravi.. Coupe-papier-ul nu mai avea pic de praf: după fiecare duel.. Un scaun căzu trosnind.. la Curtea cu juri. între acuzat şi juraţi. încetul cu încetul.. subiectul povestirei era în cel mai desăvîrşit acord cu temperamentul povestitorului. oprindu-se. ― . ca să aveţi loc! ― Mă iertaţi. Cu hîrşcăit de ferestrău.înşfacă pe călăreţ. muşchetăreşte.. da ce-i pasă lui de patru-cinci-şase guarzi de-ai şnapanului de cardinal! C-un brînci numai. domnule preşedinte. domnul Deleanu îl ştergea de sînge. replicase domnul Deleanu. Abat-jour-ul lămpii... dădea la o parte cu piciorul imaginare cadavre. În tăcerea odăiţei nu s-auzea decît suflarea hurducată şi şuierătoare a lui moş Gheorghe. De astă dată. Ceaşca de cafea neagră era mînjită pe dinăuntru de drojdie. părăsise. domnul Deleanu era stăpînit de un zbucium meridional care-l făcea să nu-şi găsească astîmpăr.. moartea dobora un blînd stejar. fiindcă ― deşi golită de pe la mijlocul povestirei ― domnul Deleanu o răsturna pe gît... al căror cor de cuiburi.Porthos îi vede. încît domnul Deleanu. ci şi redate prin gest şi atitudine.. răsturnat pe covor. de bună credinţă.. cînd înainta. Odată. al căror zvon de frunze. Monica şi Olguţa aveau mişcări de rîndunele. cu zilele şi anii tot mai scump îţi este. redusă la proporţiile pitice ale coupe-papier-ului de pe birou. ca un asalt spre dreptate. Mulţumesc onoratei curţi că m-a trimes la timp îndărăt. Fără să-şi dea seama. valsa mereu.

Veniseră să afle veşti despre cel mai bătrîn şi cel mai bun dintre ei. ― . doi răniţi. Doamna Deleanu îşi trecu mîna peste frunte: uitase. roşeaţa soarelui ― din nor în nor. Întîlnind chipul străin.. Porthos smulgea buchete de stejari ― sau alţi giganţi vegetali ― pe care le arunca în capetele urmăritorilor.. domnul Deleanu le istorisea prin viu grai. Şi muşchetarii ― flamberge au vent(2) ― ar fi făcut mulineuri din zori şi pînă-n seară.. alţii pe prispă. le biruiau neglijent. Domnul Deleanu nu mai era avocatul Iorgu Deleanu. Moş Gheorghe deschise ochii: erau turburi. făcîndu-i semn să se apropie. fără ca armăsarul de subt el ― de cea mai romantică rasă ― să bage de seamă adaosul miilor de kilograme. şi ad-o pe Olguţa. ar fi apelat la patriotismul muşchetarilor în loc să-i prigonească. fireşte. din zare în zare ― iluminase cerul. tăcuţi şi solemni ca la moartea unui voievod. Cu multă trudă. Gîndurile se mişcau anevoie ca nişte care troienite prin nebulosul îngheţ al iernii.. D'Artagnan trecea singur prin rîndurile duşmane ― ca Isus pe valurile mării ― împărţind în dreapta şi-n stînga trăsnete de spadă şi interjecţii româneşti. Îi închise iar. Aşa că muşchetarii luptau cu oştiri întregi pe care. ceilalţi fug. Monica ridică Justiţia punînd-o la locul ei pe birou. Alexandre Dumas scrisese aventurile celor trei muşchetari. Ca un "Hristos a înviat" rostit de preot şi apoi de mii de guri. o recunoscu. Privi prin încăpere. Unii şedeau jos la pămînt. moş Gheorghe îşi urni capul din loc: aplecîndu-şi-l sărută mîna doamnei Deleanu.. la parole est libre(1)l" ― povestitorul imensifica romantismul romancierului. Doctorul îi luă pulsul.Cea mai nimerită întruchipare a călăreţului cardinalicesc era statuia justiţiei cu balanţele veşnic strîmbe. Ultimul guard ― Justiţia ― căzu din greu pe covor. În plin galop.. ― Du-te acasă. purtînd astfel cu vîntul galic al spadelor toate corăbiile Franţei pe mări şi oceane.. Domnul Deleanu înşfacă justiţia de bronz..şi-ncepe să facă mulineuri: trei guarzi cad morţi. Începu să caute. haiducii naţionali aveau serioşi rivali în stima . Iar cînd toţi patru muşchetari luptau delaolaltă. Dacă şnapanul de Richelieu ar fi fost mai practic. vîntul celor patru spade dezrădăcina pădurile.. Pornind poate de la adagiul juridic: "La plume est serve. De-acum înainte. încetul cu încetul se umpluse de ţărani. alţii în picioare. în aplauzele Olguţei. Ograda casei lui moş Gheorghe.. Caritabilă. ochii lui moş Gheorghe se înturnară. şopti ea Oţălencei. ci al cincilea muşchetar inedit: verbalul viteaz Tartarin de Tarascon. Ochii doamnei Deleanu întîlniră privirile muribundului. O luptă fără trupuri se încinse în tăcerea odăiţei.. Moş Gheorghe deschise din nou ochii..

Moş Gheorghe nu mai putea nici să-i vorbească. aplecîndu-se asupra lui ca să n-o audă nimeni. papa? Domnul Deleanu. Olguţa se încruntă: palpita. intră. vorbi tare Anica. ― Afară! ţipă Olguţa. 1 2 Condeiul este sclav.. Obrajii Olguţei albiră. ― . ― Ce-a spus. Neprimind nici un răspuns. Văzînd-o pe Olguţa. gîfîind. înaintă spre birou. Abia o zărea poate ― cu aburul de suflet rătăcit în ochi. Văzînd că nu-i luată în samă.. se apropie de laviţă. Toţi tăceau apăsător. Tinda se umpluse de capete. Doamna Deleanu şi doctorul se ridicară în picioare. nici să-i zîmbească. cuvîntul este liber (fr.. trezit. ― . sărutîndu-l pe frunte. ţăranii din ogradă se descoperiră ridicîndu-se în picioare. ― Adversarul era chiar Athos? ― Eeei! Anica nu-şi lua ochii de la domnul Deleanu care urma aprins povestirea.Olguţei. Oţăleanca intră după ea. Olguţa clipi.. Anica fugise. Aşeză luleaua în mîna lui moş Gheorghe. privindu-l pe Moş Gheorghe cu spaimă şi neîncredere. . se smunci. Se duse din nou la masa cu bucoavne.). deschise uşa şi o rupse la fugă... fără să primească nici un răspuns. Aprinse chibritul.Adversarul lui Porthos era chiar Aramis! ― Aaa! ― Lui moş Gheorghe-i rău de tot. cuprinse cu palmele capul Olguţei. ― Ce-ai spus? sări Olguţa. Olguţa trecu în goană printre ei. ― Moş Gheorghe! ţipă ea din tindă. Pleoapele moşneagului se zbătură pe albul ochilor. papa. Chibritul ardea pîlpîind în mînuţa tremurătoare. Spune.) Cu panaşul fluturînd în vînt (fr..O lovitură la dreapta.. strîns de tot. Toţi se fereau din calea ei.. privindu-i zăpăcită..O lovitură la stînga: bang! Adversarul o parase. Olguţa luă luleaua de pe masa cu bucoavne. Anica bătu de cîteva ori în uşă. Olguţa se uită la domnul Deleanu cu fruntea încreţită. zăbovind îndelung cu mînuţa ei rece pe îngheţul degetelor albe. În vîrful picioarelor intrară domnul Deleanu.. Ce vrei? întrebă d'Artagnan dînd cu ochii de Anica. ― . Monica şi Anica. Olguţa se uită cînd la unul. ― A trimes cuconiţa după duduia Olguţa. Luleaua căzu din degetele ţapene. Se apropie de laviţă. cînd la altul. nu tragi din lulea? îl întrebă Olguţa tainic.. ― Moş Gheorghe. luă cutia cu chibrituri.

. unde eşti?" ― Fie-i ţărîna uşoară. supa fierbinte şi priveliştea bunătăţilor calde înteţiră voioşia. cu o sfîşietoare duioşie. încercănaţi ca niciodată şi pironiţi fără de lacrimi asupra mormîntului ― "Aici-s. Olguţa se descoperise. Pletele ei negre fluturaseră în vîntul aspru laolaltă cu pletele flăcărilor şi-ale moşnegilor. pe capra trăsurii neclintite. "Moş Gheorghe. Şi icoanele din părete tăceau severe. stingînd totodată flacăra care ardea degetele Olguţei. Preotul era bătrîn... Satul părea al copiilor. La cimitir..Oţăleanca întinse lumînarea şi o aprinse de la chibritul pe sfîrşite. Deasupra satului suna clopotul. Anica. dar porni spre casă.. O amiază rece. Doamna Deleanu şi Monica împărţeau paharele cu rachiu de pe tablaua purtată de Oţăleanca. Se îndreptă spre grajd. ca alungată de cineva. Profira şi Safta ― bucătăreasa oamenilor de pe moşie ― aduceau felurile de bucate. Cînd începuse slujba la mormînt. fără de hăţuri. un copil plîngea cu mînile pe ochi. Mai întăi vorbiră amintirile bătrînilor. Cu mîna ei. Îndărătul caselor boiereşti începuse praznicul de pomenire pregătit de doamna Deleanu după datini. se sfădesc eu vrăbiile şi se supără pe copaci.. Şi dumnezeul minunatelor poveşti nici nu trimese îngeri să senhame zburători. amintind cerului depărtat intrarea în pămînt a unui om. numai copii de cei mărunţi care vorbesc cu gîzele. Olguţa vărsă din cană în ulciorul fiecăruia. ― Dumnezeu să-l ierte! ― Pentru ce? întrebă rugîndu-se Olguţa. Acolo nimeni nu rîdea. În faţa scărilor se opri. strîngîndu-şi buzele uscate. Vorbele slujbei semănau cu-acele amuţite în bucoavnele căsuţei deşarte. O vorbă aprigă îi aprinse ochii. Rachiul. Dar toţi plecară capetele. cu cerul îmbătrînit de nouri suri. Dacă ar fi văzut moş Gheorghe ochii duduiţei lui. Pe urmă izbucniră glumele tinerilor: la început în şoaptă. Cimitirul.Acolo. Olguţa se încruntă. blînd. Pe uliţa cea mare şi prin faţa ogrăzilor nu se vedea ţipenie de om în vrîstă. . dîndu-le hăţuri. duduiţa moşului" ― privirea lor l-ar fi împovărat mai greu decît ţărîna umedă care-l pecetluise între morţi. fără de cai. Şi deasupra mormîntului ţăranii adînciră crucea de stejar. . nici nu cuprinse de la spate pumnii uzi. sătenii cu capetele plecate îndărătul familiei Deleanu ascultau clopotul jalnic. Sfiala posomorîtă adusă de la cimitir nu ţinu mult. duduiţă". nici nu şopti c-un zîmbet blînd: "Mînă mata. la ureche. apoi făţiş.

acum doi ani. Iacăt-o. moş Gheorghe ― Dumnezeu să-l ierte ― mi-o încredinţat o hîrtie pentru domnia-ta. măcar de-atîta bucurie să am parte.. Pe peronul gării." "Ba mătasă. moş Gheorghe.. şedeau tăcuţi ca o familie de emigranţi. Şi vă roagă moşu cu plecăciune şi supunere să faceţi duduii Olguţa haină de mireasă din mătasurile adunate în sipet. domnul Deleanu se uită la preot. strînşi în jurul geamandanelor. să ridic ochii la stăpîna me. Fii bun şi ceteşte.. ― Cucoane Iorgule. ― Părinte. părinte. că-i scumpă şi frumoasă". Numai doamna Deleanu ştia ― din întîmplare ― că Olguţa îmbrăcase într-ascuns rochiţa de doliu a Monicăi pentru înmormîntarea slugei care-şi închinase munca anilor din urmă unei albe rochii de mireasă.― Stai jos. Am adunat în sipet oleacă de zestre. să nu-ţi hie ruşine să primeşti săstre de la o slugă. las cu limbă de moarte casa şi gospodăria me copiilor lui cuconu Iorgu Deleanu. Apoi arăta întrebuinţarea ce roagă să se dea banilor pe care i-a agonisit. pentru duduia Olguţa. ca slugă veche a neamului dumneavoastră şi ca om bătrîn. Sî li hie casa şi pămîntul mieu loc de gioacă după moartea me precum le-o fost şi cît am trăit."Eu Gheorghe Iernilă. şi să zic: «Duduita moşului. că-i bun şi ieftin. Apoi: . Se suiră repede. duduii Olguţa şi lui cuconaşu Dănuţ. "Şi pentru ce. Trenul intră în staţie cu o întîrziere de un ceas. ce am dar de la răposatul cuconu Costache Dumşa.. Între timp. luîndu-şi rămas bun de la stăpînii săi şi mulţumindu-le pentru pînea care o mîncase la casa lor şi pentru bunătatea cu care-l învredniciseră. din munca me. Iară sipetul brăşovenesc. Noaptea de toamnă era umedă şi amară. "Cît. Că dacă n-am avut eu parte s-o văd mireasă. Vîrînd mîna subt rasă. lămurindu-le. După o scurtă aruncătură de ochi. duduia Olguţa. Începea moş Gheorghe. doamna Deleanu intrase în birou căutînd-o pe Olguţa. domnule? Cînd dracu o să mai ajungem . Domnul Deleanu luă plicul de pînză cu peceţi roşii. sărut mîna. doamna Deleanu. Preotul îşi puse ochelarii şi dădu glas voinţelor din urmă ale celui dus. îl lăs cu tot ce-i în el duduii Olguţa. Pe coridorul neluminat un glas bărbătesc întrebă căscînd: ― Ce gară mai e şi asta. moş Gheorghe? Că doar fată de măritat n-ai?" "Sî hie! Ştie el moşu!" "Şi mi-i iertat mie. că mult am iubit-o". adicătelea.. Vorbele testamentului se îmbinau în mintea ei cu dialoguri din alţi ani. ca izgonită din fundul unui ocean. eu am cam uitat slova asta. preotul scoase la iveală un plic. Pe-o faţă de coală. domnul Deleanu şi fetiţele.. că munca şi dragostea îs sfinţite chiar de Domnul nostru Dumnezeu»" . mîna lui moş Gheorghe aşternuse tremurătoare chirilice.

Gorniţa sună scurt. Trenul porni din anonima gară a vacanţelor sure oraşele cu nume atît de cunoscute.cu-atîta stat pe loc! Olguţa strînse pumnii. ------------------------ .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful