Tema 17

Şomaj şi inflaţie

Şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă de cererea de forţă de

muncă.
Şomerii formează o suprapopulaţie relativă în anumite momente ale
dezvoltării economice; condiţiile pentru a fi cuprins în categoria de şomeri
(exemple).
Nivelul şomajului: absolut (ca număr), relativ (ca rată, număr de
şomeri / populaţie activă)
Şomajul este o permanenţă; opinia privind ocuparea deplină a forţei
de muncă a devenit echivalentă cu un şomaj la nivel scăzut (o rată de câteva
procente). Atunci când J. M. Keynes a formulat conceptul „deplina folosire
a forţei de muncă” a presupus absenţa şomajului involuntar, dar compatibil
cu şomajul voluntar sau fricţional.
Scăderea şomajului sub minimul respectiv caracterizează starea de
supraocupare a forţei de muncă (criteriul economic al supraocupării apare
atunci când are loc o creştere mai mare a salariului decât a productivităţii
muncii WL.
Intensitatea şomajului:
¾ şomaj total (pierderea totală a locului de muncă);
¾ şomaj parţial (diminuarea duratei săptămânii de lucru);
¾ şomaj deghizat (numeroase persoane desfăşoară o activitate
aparentă, cu o productivitate a muncii WL redusă).
Durata şomajului (perioada de şomaj) apreciată ca diferită în timp şi
spaţiu sau ca durată de plată a îndemnizaţiei de şomaj.
Structura şomajului pe: niveluri de calificare, domenii de activitate,
categorii socio-profesionale, ramuri de provenienţă, sex, categorii de vârstă,
rase etc.
Şomajul poate avea diferite cauze: rigiditatea salariilor sau alte
surse.
a) Şomajul voluntar are la origine rigiditatea salariilor sau
scăderea acestora (considerând că salariile practicate sunt mai
mari decât salariul de echilibru);
 b) Şomajul involuntar se manifestă atunci când preţurile cresc
puţin în raport cu salariul nominal. Oferta de forţă de muncă
dispusă să muncească la salariul nominal curent cât şi cererea
totală de mână de lucru vor fi mai mari decât volumul existent
al ocupării.
Şomajul rezultă din două mari procese:
⇒ pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate
generează un şomaj:
¾ ciclic (conjunctural, cauzat de crize economice parţiale sau alte
crize specifice),
¾ structural (determinat de restructurări economice, geografice,
sociale),
¾ tehnologic (ca urmare a înlocuirii vechilor tehnologii,
centralizarea unor capitaluri şi unităţi economice cu
restrângerea locurilor de muncă),
¾ intermitent (ca urmare a practicării contractelor de angajare pe
durată scurtă din cauza incertitudinii unui anumit număr de
unităţi economice),
¾ de discontinuitate (afectează în special femeile din cauza
problemelor de maternitate şi familiale),
¾ sezonier (cauzat de diferite întreruperi ale activităţii dependente
de condiţiile naturale în agricultură, construcţii, lucrări publice),
¾ fricţional (manifestat între două ocupări; dacă celelalte forme
de şomaj se pot restrânge, această formă nu se reduce sub un
anumit nivel).
⇒ creşterea ofertei de muncă:
¾ prin realizarea de către noile generaţii a vârstei legale pentru a
se putea angaja,
¾ afirmarea nevoii de a lucra a unor persoane apte de muncă, dar
inactive (în condiţiile unei cereri de muncă inferioare acestei
creşteri).
Îndemnizaţia de şomaj şi problema folosirii forţei de muncă:
¾ asigurarea dreptului la muncă, aceasta fiind una dintre
revendicările principale ale negocierilor salariale,
¾ garantarea unor venituri pentru şomeri care să le asigure un
minim de existenţă considerat admis oficial ca rezonabil;
ajutorul sau îndemnizaţia de şomaj este o măsură de protecţie
socială şi se calculează ca procent din salariu. Îndemnizaţia de
şomaj reprezintă un sistem prin care sumele antrenate se pot
grupa pe două mari destinaţii: asigurare şi asistenţă, aceasta
 din urmă se referă la susţinerea programelor de calificare,
recalificare, reorientare a şomerilor precum şi a programelor de
încadrare în alte activităţi).

Politica macroeconomică a anilor 1950-1960 a fost orientată cu

precădere spre ocuparea deplină a forţei de muncă. Sfârşitul anilor ´70
începutul anilor '80 au marcat preocupările pentru eliminarea inflaţiei (s-a
formulat atunci concepţia după care inflaţia aduce mai multe prejudicii
economiei decât şomajul).
Se formulează următoarele întrebări:
¾ factorii de decizie în politica economică pot să aleagă între
inflaţie şi şomaj?
¾ un şomaj înalt este oare preţul care trebuie plătit pentru a
menţine inflaţia la un nivel scăzut?
¾ merită a plăti acest preţ?
¾ care fenomen este mai important : inflaţia sau şomajul?

Până în 1970, După 1970,

• se aprecia că şomajul
determină inflaţia;
• 1950 ⇒ curba A.W.Phillips;
• 1968 ⇒ Milton Friedman a
introdus termenul de „rata
anticipată a inflaţiei”
(inflationary expectations) şi
ipoteza ”rational
expectations”;
• concepţia anilor ´70 este
marcată de relaţia: şomaj
generează inflaţie.
• s-a conturat opinia că inflaţia
accentuează şomajul;
• 1980 ⇒ şomajul este corelat cu
inflaţia;
• 1990 ⇒ preocuparea asiduă
pentru scăderea inflaţiei
(creşterea şomajului şi
recesiunea economică este
preţul care trebuie plătit
pentru scăderea inflaţiei).

Sumar de idei:
a) totdeauna inflaţia a captat atenţia economiştilor mai mult decât
şomajul;
b) şomajul este o consecinţă a unei inflaţii anterioare,
c) eliminarea inflaţiei este în acelaşi timp şi o cale de reducere a
şomajului.
Care este mai exact preţul pe care trebuie să-l plătim atunci când
şomajul este în creştere şi mai cu seamă cine plăteşte acest preţ?
 Concepţia şomajul generează condiţii de manifestare a inflaţiei a
fost dezvoltată şi pusă în valoare de economistul A. W. Phillips pe exemplul
Angliei, 1861-1913.

Salariu (%)
8
6
4
2
0
-2 Şomaj (%)

¾ Curba se potriveşte şi pe datele anilor 1948-1957. Interpretarea

graficului este o aplicaţie a analizei cererii şi ofertei pe piaţa muncii.
¾ Se presupune iniţial că salariul este stabil (rata inflaţiei fiind zero),
iar piaţa muncii se găseşte în echilibru. Dacă cererea pentru muncă
scade, şomajul creşte deasupra punctului de echilibru, luând forma
unui exces de ofertă de forţă de muncă, ceea ce determină scăderea
preţului pieţei (deci, vor scădea şi salariile).
¾ Dacă cererea pentru forţă de muncă creşte, şomajul se va situa sub
echilibrul pieţei şi va genera creşterea salariilor.
¾ Construirea a două modele economice referitoare la două teorii ale inflaţiei :
a) ”demand pull” – forţa cererii,
b) ”cost push” – presiunea costului.

Inflaţia prin cerere

Creşterea masei monetare sau
un pachet de măsuri fiscale
Inflaţie (%) generează creşterea inflaţiei şi
reducerea şomajului.

B
0
Şomaj (%)
 Nivel
preţ O

p2

p1 C2

C1
0
V1 V2

Q sau V (out-put)
• Expansiunea monetară şi fiscală exprimă deplasarea cererii C1 la
cererea C2 ceea ce generează creşterea preţului din p1 în p2,
mărind efectul de la V1 la V2.
• Efectele creşterii cererii agregate când oferta este ascendentă
corespund cu partea stângă a curbei Phillips.
• Această buclă ascendentă a curbei ofertei agregate pe termen scurt
este caracteristică atât neokeynesismului cât şi neoclasicismului
(monetarist).
• Neokeynesismul ⇒ extinderea cererii agregate este reflectată în
creşterea preţurilor, care, atunci când salariile sunt fixate prin
înţelegeri contractuale (rolul sindicatelor), conduc la o creştere a
salariului real. Firmele angajează mai multă forţă de muncă, ceea
ce determină creşterea Q şi deci a lui V, scăderea şomajului,
creşterea nivelului preţurilor şi al out-puturilor.

Inflaţia prin costuri

Nivel
preţ
O2
p2 O1

p1

C
0
V2 V1 Q sau V (out-put)
 • Creşterea costurilor la factorii de producţie şi la produsele de
import plus creşterea salariilor determină reducerea profitului dacă
preţul nu se schimbă,
• Creşterea preţurilor determină creşterea salariilor care determină
scăderea cererii de forţă de muncă şi deci creşterea şomajului.
• Cum se pot interpreta cele două teorii (inflaţia prin cerere şi prin
costuri) pe exemplul curbei Phillips?

inflaţie B
(salarii)

1. inflaţia prin cerere

+
0 A şomaj
-
C
2. inflaţia
prin costuri

zona A-B = se poate reduce rata şomajului şi creşte rata inflaţiei;

zona A-C = se poate lupta împotriva inflaţiei acceptând un şomaj mai ridicat.

Termeni cheie: - dezinflaţia = proces monetar real care se exprimă prin

încetinirea durabilă şi autoîntreţinută a ratei de
creştere a preţurilor (dezinflaţia competitivă =
= încetinirea ratei de creştere, dar nu scăderea
preţurilor prin competitivitate;
- deflaţia = proces monetar-material caracterizat prin
scăderea durabilă pe termen lung a nivelului
preţurilor, scădere rezultată dintr-un ansamblu
de măsuri care urmăresc restrângerea cererii
nominale pentru a reduce tensiunile asupra
dinamicii crescătoare a preţurilor. Ca măsuri
deflaţioniste: scăderea cheltuielilor publice,
creşterea presiunii fiscale pentru limitarea
veniturilor disponibile populaţiei, restricţionarea
creditului şi creşterea ratei dobânzii, limitarea
creşterii salariilor şi a marjei de profit prin
blocarea preţurilor.
 Procesul monetar se exprimă prin evidenţierea veniturilor-
cheltuielilor, iar procesul real evidenţiază intrările de resurse şi ieşirile de
produse.
Costurile şomajului
Principalul cost impus de şomaj societăţii (luată ca un întreg) este
pierderea de out-put care s-ar fi putut produce, dacă resursele de forţă de
muncă ar fi ocupate pe deplin.
Abordarea lui Okun (1979) poate fi exprimată astfel: rata de creştere
a out-puturilor este mai ridicată când ocuparea este deplină. Se conturează
interrelaţia negativă ŞOMAJ - PNB, după care sporirea şomajului este
concomitentă cu scăderea volumului real de PNB.

Modificarea % P.N.B = 3% -2 · modificare nivel şomaj

Dacă nivelul şomajului rămâne neschimbat, se manifestă legitatea

după care ritmul de creştere al P.N.B (real, %) este determinat de: creşterea
demografică (factorul populaţie), acumularea de capital, progresul
tehnico-ştiinţific. Toate acestea fiind egale cu 3%.
Prin fiecare sporire a nivelului de şomaj cu 1%, ritmul de creştere al
P.N.B se va reduce cu 2 %.
Teoria privind corelaţia şomaj-inflaţie este reluată insistent după
anii ´90. Economistul F. Mankiw apreciază că: realizarea şi menţinerea
continuă a unui şomaj scăzut se poate face numai prin „tolerarea”
permanentă a unui nivel crescut al inflaţiei.
Şomajul –N.R.U şi N.A.I.R.U
Milton Friedman arată că funcţia de producţie transferă nivelul de
echilibru al ocupării în ofertă agregată pe termen lung. Acest echilibru
„long-run” = N.R.U (natural rate of unemployement). Orice individ în afară
de N.R.U este un şomer voluntar.
N.R.U = rata şomajului când piaţa muncii este „pură”.
În concepţia neokeynesistă apare consecvenţa reciprocă a dinamicii
salarii-preţ:
a) pentru firmă, preţurile stabilite generează o sporire adecvată
(peste nivelul salariilor angajaţilor);
b) pentru lucrător, salariile stabilite sunt „satisfactorii” prin care
trebuie să facă faţă preţurilor.
 Consecvenţa reciprocă salarii-preţ este necesară pentru a combate
spirala salarii-preţ.
N.A.I.R.U = ”non accelerating inflation rate of unemployement”
aparţine tot lui Milton Friedman şi reprezintă nivelul şomajului la care
salariul şi preţul sunt reciproc consecvente (adică se susţin reciproc), iar rata
inflaţiei este constantă.
Nivelul şomajului implicat în N.A.I.R.U va fi sistematic mai ridicat
decât N.R.U.

George Lucas (n. 1937) şi teoria aşteptărilor raţionale

George Lucas, laureat al Premiului Nobel în

Economie în 1995, este unul dintre cei mai influenţi
macro-economişti contemporani şi unul dintre
fondatorii „teoriei aşteptărilor raţionale”.
Teoria aşteptărilor raţionale a modificat
fundamental concepţia economiştilor şi a guvernelor cu
privire la efectul politicilor economice pe termen scurt
şi lung.
Această teorie susţine că oamenii îşi formulează aşteptările cu
privire la viitor atât pe baza experienţei trecute cât şi luând în considerare
impactul viitor al politicilor economice ale guvernului. Indivizii adună
informaţii înainte de a lua decizii care privesc viitorul. În aceste informaţii
intră şi efectele anticipate ale măsurilor prin care guvernul încearcă să
influenţeze economia.
Ca urmare, schimbările anticipate în politica monetară a
guvernului nu vor avea nici un efect asupra venitului naţional şi ocupării
pe termen scurt sau lung. Singurul efect al politicilor monetare anticipate
este creşterea inflaţiei. Numai surprizele monetare pot avea un efect pe
termen scurt asupra economiei reale.
Criticii acestei teorii au remarcat că, în practică, există obstacole
care îi împiedică pe oameni să anticipeze perfect impactul politicilor
guvernului sau să îşi modifice imediat comportamentul pentru a reflecta
aceste anticipări. În aceste condiţii, politicile economice ale guvernului
afectează totuşi ocuparea şi venitul naţional pe termen scurt.
 CONCLUZII:

1. Şomajul ca fenomen rezultă din două mari procese: pierderea locurilor

de muncă de către o parte din populaţia ocupată şi creşterea ofertei de
muncă.
2. Politicile macroeconomice au fost orientate de-a lungul timpului către
două obiective primordiale: combaterea şomajului şi reducerea
inflaţiei. Preocupările pentru rezolvarea acestor două dezechilibre
macroeconomice au avut însă conotaţii diferite de la o perioadă de
timp la alta.
3. Mărimea prejudiciilor economice şi sociale au determinat măsuri de
politică economică diferite.
4. Concepţia şomajul generează condiţii de manifestare a inflaţiei a fost
dezvoltată de A.W.Phillips- se utilizează în acest caz demonstraţia cu
ajutorul instrumentului curba lui Phillips.
5. Inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri fac legătura dintre cererea de
locuri de muncă, nivelul salariului şi puterea de cumpărare a
salariului.
6. Costurile inflaţiei şi ale şomajului reprezintă preocupările decidenţilor
privind conceperea politicilor economice în domeniul forţei de muncă
(ocupare) şi în domeniul monetar (determinarea masei monetare).
7. Abordarea lui Okun reprezintă interrelaţia negativă şomaj-P.N.B.
8. Economistul F. Mankiw apreciază că menţinerea unui şomaj scăzut se
face cu preţul tolerării unei inflaţii ridicate.

BIBLIOGRAFIE

1. DORNBUSCH, R., FISCHER, S., Macroeconomics, sixth edition-

International edition, McGrow-Hill, Inc. 1994, capitolul 17, The
Tradeoffs between inflation and Unemployment, pag. 501-529
2. LIPSEY, R., CHRYSTAL, K., Economia pozitivă, Bucureşti, Editura
Economică, 1999, capitolul 40, Inflaţia; capitolul 41, Ocuparea forţei de
muncă şi şomajul