Cultura Nationala in a doua jumatate a sec XIX

In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, societatea romaneasca a intrat intr-un proces de modernizare rapida pe toate planurile, iar cultura romana a cunoscut o dezvoltare impresionanta, ce s-a concretizat in multe realizari de performanta. Este epoca marilor clasici ai literaturii romane, epoca in care formele de creatie se diferentiaza mai pregnant, iar operele autorilor romani dobandesc treptat o certa originalitate stilistica si nationala (in arta plastica, in teatru si in muzica, in arhitectura si urbanistica etc.). Este si epoca in care se modernizeaza invatamantul, in care are loc o diversificare a presei; este epoca in care se afirma, in diverse sfere de activitate sociala, numerosi specialisti de prim rang (in economie, medicina, constructii, stiintele naturii etc.); este epoca in care apar, pe fundalul unui climat spiritual efervescent, si o serie de ganditori originali, care au asimilat temeinic curentele de idei occidentale si elaboreaza acum sisteme de gandire in prelungirea acestora sau in replica fata de teoriile occidentale. Este o perioada fructuoasa pentru creatia literara si filosofica, pentru disciplinele sociale, istorice si umane, o perioada de inaltare a culturii romane la standardele valorice ale modernitatii. Grupurile politice si intelectuale, desi propuneau actiuni si ritmuri diferite de infaptuire a reformelor, se intalneau in ceea ce priveste proiectul global al modernizarii si al integrarii in Europa. 1. SERIA SHIMBARILOR POLITICE SI ECONOMICE O caracterizare globala a epocii trebuie sa mentioneze faptul ca, dupa revolutia pasoptista, societatea romaneasca parcurge o perioada de tranzitie accelerata de la vechiul regim la unul de factura moderna, democratica, tranzitie ce are drept puncte nodale formarea statului roman unitar, modernizarea structurilor politice si dobandirea independentei de stat. In acelasi timp, este o perioada de schimbari structurale in organismul societatii romanesti si, totodata, de racordare a Romaniei la spatiul civilizatiei occidentale. Ritmul accelerat in care se deruleaza la noi episoadele modernizarii genereaza insa si o serie de contradictii si dificultati specifice. Epoca lui Cuza Cele mai spectaculoase transformari sunt cele din plan politic si institutional, care se concretizeaza in reforme legislative si administrative, in formarea unor structuri politice moderne, structuri democratice si constitutionale asemanatoare cu cele din statele dezvoltate europene. Unirea Principatelor a fost precedata de o ampla dezbatere politica si culturala, ce s-a finalizat cu hotararile celor doua Divanuri ad-hoc din toamna anului 1857. Aceste Divanuri ad-hoc, la care au participat pentru prima data si reprezentanti ai taranimii, si-au desfasurat lucrarile la Iasi si Bucuresti in toamna anului 1857, fiind dominate de exponentii miscarii unioniste. Ele au hotarat Unirea Principatelor intr-un singur stat, sub numele de Romania, cu un principe dintr-o familie domnitoare straina, precum si introducerea unui regim constitutional si parlamentar. Totodata, ele au prevazut inviolabilitatea domnitorului, responsabilitatea guvernului in fata Adunarii Reprezentative, care era conceputa dupa modelul unei Adunari Obstesti, cu larga reprezentare, pentru a exprima interesele tuturor categoriilor sociale. Hotararile celor doua Divanuri ad-hoc - ce aveau caracterul de adunari constituante, intrucat erau alcatuite din reprezentanti alesi ai poporului - au fost apoi dezbatute de o comisie a puterilor garante si pe baza lor s-a semnat Conventia de la Paris, in 7/19 august 1858, care reprezinta de fapt noul cadru constitutional pentru reorganizarea Principatelor, pe baza caruia s-a infaptuit si Unirea lor in 1859. Conventia de la Paris nu prevedea o unire efectiva a Principatelor. Ea stipula ca fiecare Principat va avea cate un Domn, un Guvern si o Adunare Electiva separate. Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 si, respectiv, 24 ianuarie 1859, de catre Adunarile elective de la Iasi si Bucuresti, poporul roman a realizat astfel, in

fapt, Unirea Principatelor Romane, consacrand astfel formarea statului roman modern unitar. Conventia de la Paris, desi nu admitea unirea organica a celor doua state, prevedea atat reforme sociale, precum desfiintarea privilegiilor de clasa, cat si introducerea unui sistem politic modern, cu separarea puterilor in stat si alegerea unei adunari reprezentative prin intermediul unui scrutin cenzitar. Puterea legislativa urma sa fie exercitata de Domn impreuna cu Adunarea Electiva si Comisia Centrala de la Focsani (comuna pentru cele doua Principate). Puterea executiva era exercitata de Domn, impreuna cu Guvernul. Puterea judecatoreasca era incredintata tribunalelor. Proiectele legilor de interes comun, elaborate de Comisia Centrala, erau dezbatute de Adunarile Elective si, daca erau aprobate, erau promulgate de Domn. Legile de interes special pentru fiecare Principat erau pregatite de Domn si supuse spre aprobare Adunarilor. Structurile politice ale statului unitar roman au fost reorganizate astfel conform principiilor democratice moderne. Puterea legislativa, cea executiva si cea judecatoreasca erau separate, iar sistemul parlamentar era unicameral. Procedurile erau cele moderne, specifice regimului parlamentar. Initiativa legislativa apartinea puterii executive. Domnul putea convoca Adunarea Electiva si in sesiuni extraordinare sau putea sa o dizolve. Infaptuirea unei uniri politico-administrative efective necesita formarea unui singur guvern si a unui singur Parlament. Dupa indelungate negocieri cu puterile garante, A.I.Cuza a obtinut, la sfarsitul anului 1861, consimtamantul acestora si al Turciei de a forma un singur guvern national si de a contopi cele doua Adunari Elective intr-o singura Adunare Legiuitoare. Intr-o proclamatie catre tara, din 11 decembrie 1861, Cuza afirma ca Unirea este indeplinita si toate fortele natiunii sunt cuprinse intr-o singura Romanie. Cele doua Adunari elective s-au unificat, la 24 ianuarie 1862, intr-o singura adunare, cu sediul la Bucuresti, care devenea astfel capitala statului roman unitar. La 24 ianuarie 1862, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a prezentat un amplu program de reforme in fata primului Parlament al Romaniei, cu denumirea de Adunarea Legislativa a Romaniei. Datorita votului cenzitar restrictiv, prevazut in Conventia de la Paris, forul legislativ era dominat de exponentii marii proprietati funciare, care se opuneau cu tenacitate reformelor democratice si liberale preconizate de Domnitor, adept al unui liberalism moderat, si de oamenii politici care il sprijineau. Opozitia consevatoare se manifesta indeosebi fata de proiectul de reforma electorala, care prevedea reducerea censului si largirea cadrului electoral in chip semnificativ, si fata de proiectul reformei agrare, amandoua menite sa elibereze taranimea de servitutile feudale si sa permita participarea la viata politica si a altor categorii sociale. Aceasta este ratiunea pentru care, dupa repetate tentative de a promova legea agrara, la 2 mai 1864 Cuza dizolva forul legislativ si reuseste sa obtina, prin plebiscit, acordul populatiei pentru faimoasa lege agrara, pentru o noua lege electorala, mai permisiva, si pentru documentul numit Statut dezvoltator al Conventiei de la Paris din 7/19 august 1858, prin care se introduce sistemul parlamentar bicameral in Romania, odata cu infiintarea Senatului. Desi Statutul lui Cuza preciza, inca din preambulul sau, ca legea fundamentala a Romaniei este si ramane Conventia de la Paris, totusi, prevederile sale concrete si chiar folosirea denumirii oficiale de Romania sunt semnificative pentru intentia domnitorului de a consacra autonomia completa a statului roman fata de Poarta Otomana si fata de puterile garante. Pe baza acestui document, apreciat ca fiind prima Constitutie a Romaniei, acceptata si de puterile garante, domnitorul Cuza a obtinut o recunoastere internationala a deplinei autonomii a tarii in treburile sale interne si a initiat o modernizare profunda a sistemului legislativ si institutional. In perioada 1864-1866, domnitorul Unirii a infaptuit marile reforme politice si economice, a modernizat legislatia, pe toate planurile, urmarind consolidarea sistemului institutional si reorganizarea administrativa a tarii, inzestrarea tarii cu norme juridice si institutii

democratice, similare statelor europene dezvoltate. Astfel, au fost adoptate Legea instructiunii publice, Codul penal si Codul de procedura penala, Codul civil si Codul de procedura civila, Legea pentru organizarea judecatoreasca, Legea pentru organizarea puterii armate, Legea pentru instituirea consiliului permanent al instructiunii publice, numeroase alte legi, decretelegi si reglementari ce priveau organizarea garzii civile, introducerea sistemului metric de masuri si greutati, infiintarea Camerelor de Comert, a Casei de Depuneri si Consemnatiuni, proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane, exproprierea pentru cauza de utilitate publica si multe altele. Reconstituind semnificatia epocii, Eminescu va spune ca in perioada lui Cuza s-a plamadit "intregul aparat al unei depline suveranitati interne si externe a statului roman, realizand astfel baza nationala a dezvoltarii capitaliste.