P. 1
1 Decembrie, Ieri Si Astazi

1 Decembrie, Ieri Si Astazi

|Views: 8|Likes:
Published by Negrea Cristian
Comparatie intre ce a insemnat si ce inseamna 1 decembrie.
Comparatie intre ce a insemnat si ce inseamna 1 decembrie.

More info:

Published by: Negrea Cristian on Sep 22, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

04/17/2014

pdf

text

original

S-a tot spus că data de 1 Decembrie 1918 a reprezentat apogeul românilor, ora astrală a românismului, punctul unic de maxim al neamului

nostru. Adevărul nu stă chiar aşa. 1 Decembrie 1918 a fost o zi deosebită, cu adevărat, dar nu a fost totul, şi mai ales, nu ar fi însemnat prea mare lucru, dacă acţiunea nu ar fi continuat. Dacă toţi românii ar fi plecat liniştiţi acasă după marea adunare de la Alba Iulia, România Mare ar fi continuat să rămână un vis, iar data de 1 decembrie ne-ar fi rămas în memorie ca şi, de exemplu, data proclamaţiei de la Islaz. Dacă ne reducem la 1 Decembrie 1918, atunci încă nu exista România Mare, şi este absurd să crezi că din 2 decembrie 1918 s-a creat această Românie Mare, în urma adunării populare. Este ca şi cum ai reduce un întreg proces la o singură zi. Deoarece la 1 Decembrie 1918 mai mult de jumătate din Transilvania era încă sub ocupaţia ungurilor care, cum era de aşteptat, n-au luat-o la fugă nici de spaima proclamaţiei de la Alba Iulia şi nici de groaza hotărârilor de la Conferinţa de Pace de la Paris, ci doar când au simţit pe piele tăişul usturător al baionetelor româneşti. Astfel, o dată importantă o consider cea de 1 mai 1919, când trupele române au ajuns cu întregul front la Tisa în urma contraatacului împotriva trupelor ungare bolşevice (vezi Răzb româno-ungar 1) realizând cu arma în mână stăpânirea românească pe teritoriul menţionat de Eminescu în Doină, „De la Nistru pân-la Tisa”. Totuşi, data de 1 Decembrie 1918 rămâne o dată extrem de importantă, o dată crucială, mai ales prin importanţa semnificaţiei sale ca şi voinţă a maselor. A fost singura adunare naţională, practic un plebiscit, un referendum, cu delegaţi din toate părţile Transilvaniei şi Banatului, singura adunare naţională ţinută în toate provinciile desprinse din imperiul AustroUngar, prin care populaţia să fie întrebată ce doreşte să facă cu viitorul ei. Independenţa cehoslovacilor, polonezilor, slovenilor, croaţilor, s-a decis de către conducătorii lor, era un curent favorabil, de necontestat pentru independenţă, dar singurii din cuprinsul întregului imperiu care au chemat populaţia să se exprime liber, au fost românii ardeleni. Şi ei au spus prin glasul celor peste o sută de mii de delegaţi, reprezentând poporul din toate colţurile Transilvaniei, „NOI VREM SĂ NE UNIM CU ŢARA!” Este un fapt de necontestat, şi nimeni nu a îndrăznit să conteste adunarea naţională de la Alba Iulia. Până şi cei mai extremişti maghiari contestă tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, dar despre valabilitatea rezoluţiei de la Alba Iulia nimeni nu zice vreun cuvânt, deoarece s-ar acoperi de ridicol. La fel cum astăzi s-ar acoperi de ridicol, de exemplu, toţi cei care ar contesta independenţa Muntenegrului, obţinută tot prin referendum în mai 2006. Nici sârbii, cei mai defavorizaţi de acest referendum, nu contestă valabilitatea votului muntenegrean.

Deci, 1 Decembrie 1918 reprezintă o dată importantă într-un proces, nicidecum începutul sau sfârşitul procesului, un proces jalonat de alte date importante, începând cu 15 august 1916, data intrării României în război pentru Transilvania şi Bucovina. Au fost zilele de luptă şi eroism, de înfrângeri şi trădări, de glorie şi tragedii, ale căror date sunt aşa de multe încât nu au cum să fie toate amintite aici. În răstimp de trei ani, între 1916 şi 1919, România şi românii au trecut prin cele mai cumplite chinuri, de la victoriile din Transilvania toamnei lui 1916 la dezastrul de la Turtucaia, de la eroismul soldaţilor prost echipaţi şi înarmaţi în faţa unui inamic superior ca oameni şi armament, trădaţi de singurul aliat de pe câmpul de luptă, la disperarea evacuării a două treimi din teritoriu şi drama retragerii în Moldova bântuită de frig, foame şi tifos în iarna lui 1917. Eroismul şi victoriile de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz şi trădarea rusească care ne-a lăsat singuri în faţa duşmanilor germani, austro-ungari, bulgari şi turci. Am început lupta împotriva inamicilor şi am sfârşit-o împotriva aliaţilor care neau înfipt cuţitul în spate (vezi Primele lupte cu bolşevicii). Puţine cazuri au mai fost în istorie de un asemenea dramatism, singuri împotriva tuturor, asaltaţi de nenumăraţi duşmani, trădaţi şi apoi atacaţi de aliaţi, şi totuşi, neamul românesc a renăscut în 1918 din propria cenuşă, înfigând drapelul românesc şi ridicând opinca chiar în inima duşmanului, la Budapesta, la 4 august 1919, o altă dată importantă în acest proces de creare a României Mari (vezi Cum au pus românii...). Ca şi exemplu, aş putea menţiona situaţia conducătorului României la acea vreme, regele Ferdinand. A ajuns pe tron în 1914, în plin război mondial, după moartea lui Carol I. Plin de speranţă în vara lui 1916, se retrage în toamnă în Moldova, la Iaşi, împreună cu guvernul şi ce a mai rămas din armata ţării. Din nou cu mândrie şi speranţă în vara lui 1917, după victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, pentru ca mai târziu dinastia să-i fie ameninţată (germanii cereau ca şi o condiţie a păcii alungarea regelui ”trădător” faţă de naţia germană) şi chiar şi viaţa să-i stea în cumpănă (de mâna aliaţilor ruşi deveniţi bolşevici). Apoi urmează unirea cu Basarabia, şi ulterior regele intră în Bucureşti tot de 1 decembrie 1918. Câteva zile mai târziu primeşte vestea unirii Bucovinei şi apoi a Ardealului la România, pentru ca în 1922 să fie încoronat la Alba Iulia ca şi rege al tuturor românilor. Românii au luptat cu încăpăţânare şi eroism nemaiîntâlnit în acei ani, au luptat nu numai în România, ci s-au înscris voluntari pentru cauza românească în Rusia (vezi Luptătorii români din Siberia), în Franţa, Italia, în Statele Unite ale Americii. Au fost voluntari români care s-au organizat până şi în Turcia, din elemente româneşti din unităţile austro-ungare din Siria. O

suflare naţională fără precedent a parcurs întregul mapamond cuprinzând întreaga suflare românească pe toate meridianele, cu un singur scop suprem: România Mare. Şi au realizat-o, străbunicii noştri au făcut România Mare pe care ne-au lăsat-o moştenire cu un preţ îngrozitor: unul din cinci bărbaţi mort, rănit sau invalid. Cu un imens preţ de sânge, străbunicii noştri ne-au lăsat România Mare, clădită pe oasele şi sângele lor. Ne-au dăruit-o ca şi pe o moştenire de preţ, plătită cu preţ greu, prea greu. Numai rememorându-le faptele te întrebi din ce aluat au fost făcuţi înaintaşii noştri. Bunicii noştri au luptat să o păstreze, semănând cu oasele lor şi stropind cu sângele lor câmpurile de luptă din Basarabia până în Crimeea şi Caucaz, Cotul Donului şi stepa kalmucă, la Stalingrad, apoi din nou, spre vest, de la Oarba de Mureş până în munţii Tatra şi la râul Hron, trecând prin Carei şi Budapesta. Soldaţilor noştri nu le-a fost dat să se întoarcă la căminele lor în pace după mai 1945, ci în cea mai cruntă dintre dictaturi, cea comunistă, aruncaţi în temniţe şi lagăre de muncă. Ofiţerii şi generalii care se acoperiseră de glorie pe câmpurile de luptă erau exterminaţi în lagărele comuniste. Cea mai mare rezistenţă armată anticomunistă din ţările căzute după 1945 în robia comunistă a fost înfrântă definitiv în 1962. Asta au făcut bunicii noştri să arate demni de moştenirea lăsată lor de către părinţi. Dar noi? 1 decembrie astăzi Ce înseamnă 1 decembrie astăzi, pentru noi? Ce reprezintă astăzi 1 decembrie pentru marea masă a populaţiei? Un prilej de chef şi beţie prilejuită de o zi liberă? Posibilitatea de a se înghesui pentru o porţie gratuită de fasole cu cârnaţi? În SUA, de ziua lor naţională, 4 iulie, veţi vedea steagurile americane arborate la fiecare casă. Număraţi steagurile româneşti arborate la casele românilor de 1 decembrie! Care este diferenţa, unii simt mai bine spiritul unei zile naţionale decât alţii? Am auzit de nenumărate ori pe la televiziuni expresia că de 1 decembrie ne simţim cu toţii români. Dar în rest, în celelalte 364 de zile din an? Ce fac aceleaşi televiziuni ca să ne simţim români şi în restul anului? Ne difuzează până la saturaţie ştiri cu babe violate sau emisiuni cu pipiţe siliconate pe post de vedete de moment care habar nu au până unde se întinde România? Sau cu manelişti inculţi şi fotbalişti agramaţi, pe post de modele pentru toţi românii? Cum pot românii de rând consumatori de televiziune să se simtă români când li se servesc în exces doar astfel de modele? Ce fel de ideal în

viaţă poate să-şi aleagă un tânăr român dintre aceste piţipoance ale căror IQ poate fi exprimat printr-o singură cifră? Sau modelul unui politician compromis de afaceri murdare, care îşi modelează discursul public plin de contradicţii în funcţie de linia de moment a partidului care îi acordă imunitate pentru furtişaguri din banul contribuabililor? Unde s-a rupt echilibrul, unde s-a rupt legătura dintre alegător şi ales? Răspunsul este mai simplu decât pare la prima vedere. Acum mai bine de o sută de ani, Gustave le Bon, membru al Academiei Franceze, întemeietorul psihosociologiei, vorbea despre socialism şi doctrina acestuia, asta înainte de apariţia comunismului. El explică faptul că societatea este dusă înainte de către elite, care trag masele după ele. Este normal, doar marii cărturari şi marii lideri au fost cei care au dus popoarele pe calea progresului, ele au fost cele care au impus schimbarea în bine a ordinii de fapt. Socialismul, mai apoi comunismul, erau adepţii egalitarismului, pe principiul că toţi oamenii sunt egali. dar toţi oamenii nu au cum să fie egali, este o imposibilitate. Unde au cucerit puterea, aceştia au acţionat pentru egalizarea maselor. Cum nu aveau cum să aducă masa la nivelul elitelor, au retezat elitele. Astfel, toţi intelectualii, oamenii de vază, fruntaşii, au fost exterminaţi sau înlăturaţi. Este ceea ce s-a petrecut şi la noi în anii stalinismului. Ulterior, elitele nou apărute erau de origine sănătoasă, dar mult inferioare. Aşa este şi în cazul nostru, liderii politici sunt dintre cei apăruţi în urma anihilării elitelor vechi, interbelice, şi promovaţi ca atare, rude sau urmaşi ale noilor elite comuniste. Iar prestaţia şi cunoştinţele acestora, ca şi tradiţia lor ca elite sunt incomparabile cu cele vechi, exterminate de comunişti în lagăre sau închisori. Găsiţi echivalentul de astăzi al unui Brătianu, de exemplu! Iar aceste noi elite se feresc ca de foc să facă vreun gest care să amintească de originea lor comunistă. De aceea se feresc de orice gest patriotic ca să nu poată fi interpretat ca şi unul patriotard ca şi pe vremea spectacolelor de stadion de pe vremea lui Ceauşescu. Atunci ni se spunea că românii au fost cei mai bravi, cei mai grozavi, cei mai şi cei mai, iar cel mai dintre cei mai trebuia să fie conducătorul suprem, Nicolae Ceauşescu. N-am fost cei mai bravi, dar am fost bravi în momentele de cumpănă. N-am fost cei mai grozavi, dar am fost extraordinari când a trebuit. Dar am fost şi altfel în alte momente, şi asta va trebui să ne-o asumăm, cu toată tăria şi toată responsabilitatea. Dar asta nu întunecă cu nimic faptul că suntem români, şi putem fi mândri de asta. Alte popoare au mult mai puţine momente de glorie, mult mai puţine realizări, au o vechime incomparabil mai mică ca şi a noastră, dar sunt mândri de ei. Noi de ce nu putem fi mândri de noi, de realizările noastre, mai ales că au fost obţinute în condiţii incomparabil mai grele? După cum

spunea marele Nicolae Iorga, după atâtea furtuni, „este un miracol că mai avem o ţară şi un steag căruia să ne închinăm”. Ori, acesta nu este puţin lucru. Chiar nu putem fi mândri de originea noastră, de faptul că suntem români? Trebuie neapărat ca cineva să ne reamintească din când în când de necesitatea mândriei de a fi român? Nu putem fi mândri de noi numai atunci când un mare sportiv şi un mare român ne reaminteşte acest lucru, ridicând centura de campion mondial deasupra capului în faţa întregii lumi spunând „Sunt mândru că sunt român”? Sau când un antrenor român câştigă cu o echipă străină în care juca doar un singur român cupa UEFA şi poartă pe umeri steagul românesc în faţa întregii lumi care urmărea finala la televizor? Doar atunci putem fi mândri de faptul că suntem români? În rest, ne întoarcem la pălăvrăgeala noastră cotidiană, în care politica internă şi ultimele bârfe joacă rolul de prim rang? Ne-am bătut cu cele mai mari imperii ale momentului şi ne văicărim ca nişte babe pentru fel de fel de mărunţişuri, gen austeritate şi criză. Dacă acum este criză, ce a fost pentru străbunicii noştri în Moldova bântuită de foamete şi tifos în 1917 sau pentru bunicii noştri împilaţi de cotropitorii ruşi? Apocalipsă? Oameni buni, poporul român s-a născut în criză şi atunci a dat ce era mai bun din el, din criză s-a născut prosperitatea de mâine, din criză sa născut inclusiv România Mare pe care o sărbătorim de 1 decembrie! Dar este posibil ca un popor cu astfel de tradiţii să se scufunde în timpurile prezente, să uite de ceea ce au realizat strămoşii lor şi să se complacă într-o atitudine de autodistrugere lentă sau rapidă, aruncând la gunoi secole de jertfă şi glorie? Din păcate, răspunsul este afirmativ, este de ajuns să privim în jur. Grecii, care au creat cea mai veche civilizaţie europeană şi cea dintâi democraţie din lume acum două mii cinci sute de ani, astăzi se bat cu scutierii pentru a nu li se impune un regim de austeritate ca să returneze o parte din banii împrumutaţi şi cheltuiţi tot de ei şi pentru ei. Arabii, o civilizaţie înfloritoare acum o mie de ani, astăzi sunt unde sunt, sub regimuri tiranice de care unii abia s-au scuturat, dar votul lor nu se ştie cum va fi, ei încă învinuind lumea întreagă pentru eşecurile lor, făcându-i pe mulţi să îmbrăţişeze cauza fundamentalistă. Ce vină are Pericle pentru situaţia de astăzi a grecilor? Sau ce vină au arabii de acum o mie de ani pentru situaţia arabilor de astăzi? Sau ce vină are Coandă dacă nepotul său ajunge o secătură? Sau ce vină au străbunicii sau bunicii noştri dacă noi ne arătăm nedemni de moştenirea lor lăsată nouă cu preţul sângelui lor? Dacă noi ne arătăm nedemni de idealul lor, România Mare? Ce pot face ei, cum ar reacţiona ei, dacă noi astăzi uităm în fiecare zi că suntem români, sau plecăm capul ruşinaţi la auzul acestui termen?

Suntem împroşcaţi cu noroi la fiecare ceas de către alţii, care nu prididesc să ne arunce cele mai diferite invective. Dar acesta ar trebui să fie un motiv de mândrie, nu de ruşine. Credeţi că Putin s-ar lua de papuaşi, de exemplu? Sau de somalezi? Nu, el şi inamicii noştri se iau de noi fiindcă îi deranjăm, îi supărăm şi le încurcăm socotelile numai prin faptul că încă mai existăm, şi chiar şi asta este o mare victorie. Se iau de noi fiindcă ne consideră o ameninţare pentru planurile lor, dacă nu ar fi aşa nu ar avea de ce să o facă. Şi chiar acest fapt este important, suntem o piedică şi o ameninţare pentru toţi vecinii noştri ce nu ne suportă, şi ar trebui să fim mândri de asta. Se iau de noi, înseamnă că se tem de noi. Se tem de ceea ce am putea fi sau am putea deveni dacă pentru o clipă ne-am aduce aminte de jertfa şi idealul străbunicilor noştri, se tem de o unificare inevitabilă cu Basarabia, pentru ce ameninţare ar reprezenta asta pentru Ucraina, se tem de tot ceea ce însemnă român şi România. Se tem de un stat românesc puternic, care aliat cu Polonia ar putea redeveni stavila expansionismului rusesc spre vest aşa cum a fost în perioada interbelică. Şi această teamă a lor are şi temei. Restul depinde doar de noi, şi este atât de simplu. Nu trebuie altceva decât să fim români în fiecare zi, nu doar de 1 decembrie. Să fim români, adică drepţi şi corecţi, şi să ne facem datoria, fiecare la locul său de muncă. Să fii român în fiecare zi nu înseamnă mult, dar poate fi esenţial. La fel cum în fiecare zi te rogi la Dumnezeu şi Îi mulţumeşti pentru tot ce ţi-a dat, la fel să îţi zici că eşti român şi punctum, vorba marelui Eminescu. Înseamnă să fi corect, să refuzi plicul cu şpagă sau să nu îl dai, să vorbeşti politicos şi răbdător în limba română pentru care au suferit atâţia înaintaşi, să dai bună ziua şi să respecţi pe cei care muncesc. Să-l respecţi şi să-i strângi mâna bătătorită a ţăranului ce lucrează pământul şi a celui care mătură strada, la fel cum o strângi pe cea a preşedintelui unei corporaţii, fiindcă toţi muncesc. Să-l tratezi cu respect pe omul care vine la ghişeu, deoarece din mâna lui îţi iei salariul, din taxele şi impozitele plătite de acesta. Şi să-ţi plăteşti taxele şi impozitele, deoarece de acolo vin banii pentru sănătate, învăţământ şi securitate naţională. Şi să nu furi. Toţi cei care fac asta sunt români care îşi fac datoria, sunt eroii zilelor noastre, sunt adevărata Românie, nu cerşetorii de peste hotare. Uneori, trebuie să li reamintească şi străinilor acest lucru, aşa cum au făcut tinerii români din Franţa care i-au invitat pe francezi să-şi ia banii înapoi daţi cerşetorilor din bolurile cu mărunţiş pe care le ţineau în mâini, un protest foarte inteligent. La fel, aceşti tineri români au arătat o altă faţă Franţei, şi au spus că sunt mândri de originea lor românească. Asta este adevărata Românie, cea profundă, în faţa căreia trebuie să ne descoperim, la fel cum trebuie să ne descoperim în faţa oricărui român ce munceşte.

Atunci când am putea realiza toate acestea, ne-am putea arăta demni de străbunicii noştri, am putea privi cu mândrie spre ei, spunând că nu am uitat sacrificiul lor. Şi poate, dacă va fi cazul, vom putea răspunde ca şi ei la chemarea ţării, arătând lumii încă o dată că românul nu piere. Până atunci, La mulţi ani, România! Oriunde te-ai ascunde!

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->