Imposibil

by Andru
Capitolul 7 – Revelatii
O iubesc.
Cuvintele imi rasunau in minte cu milioane de ecouri. Durerea ascutita si
regretul isi cereau tributul, pe cand eu inghetasem pe poteca si o priveam socat.
Ceea ce incercasem cu disperare sa evit, ceea ce nu avea sa-mi aduca decat
agonie si disperare, se intamplase.
De ar fi trebuit sa-mi smulg inima din piept, as fi facut-o. As fi facut-o inainte
ca dragostea asta nefericita sa ma cuprinda. O iubire ce nu-mi aducea decat
nefericire, disperare, durere. Ea este o tinta de misiune, pe care probabil va
trebui s-o...s-o omor sau s-o transform. Ea este cantareata mea pe care probabil
o voi omori in orice clipa, si voi trai intr-o eternitate de regret si agonie dupa.
Dar in inima mea inca rasunau acele cuvinte de temut, si privind-o stand
incremenita, cu parul ei bogat fluturand usor in vant si cu ochii ciocolatii mariti
in soc, stiam ca n-am s-o ranesc niciodata. O iubire imensa pentru ea cuprindea
fiecare particula din fiinta mea, si stiam ca sunt in acel moment al vietii care se
numeste un impas.
Totul era impotriva noastr... nu, a mea. Eram vampir si un Volturi, aceste
argumente au primul loc in lista. Dar apoi, faptul ca eram intr-o misiune,
expunerea...
M-am sprijinit de copacul de langa mine, ametit. Tacerea se prelungea devenind
jenanta, dar nu aveam nici o intentie de a o rupe. As fi stat asa, privind creatura
asta extraordinara pentru o mie de ani, de fapt, pentru totdeauna.
Constiinta imi repeta din nou: O iubesti.
Exista viata dupa moarte? m-am intrebat, inecandu-ma din nou in oceanele
ciocolatii ce sclipeau pe chpul ei in forma de inima. Deoarece daca exista, sper
sa ne intalnim acolo intr-o zi, pentru ca sunt sigur ca nu voi putea sa stau
departe de ea. Esuasem lamentabil pana acum.
Dar daca ea isi va trai viata in pace si fericire, nu-mi pasa daca voi deveni o
gramajoara de cenusa.
Dar ea ma iubeste?
Mi-am simtit capul invartindu-se.
− Salut, spuse Bella brusc, facandu-ma sa tresar.
Imi lua cu 2 secunde mai mult decat trebuia sa raspund.
− Buna, Bella.
Un fior ma patrunse la rostirea numelui ei. Sper ca nu a observat tonul pasional
cu care ii spusesem numele... Linistea se asternu din nou, stanjenitoare. Ea isi
musca buza inconstient, parand sa se concentreze pe ceva.
Mirosul ei nu ajunsese inca la mine, si era un noroc imens, dar fara sa ma
gandesc mult, m-am apropiat de ea. Bella se asezase din nou pe trunchiul
copacului, si o pala de vant ii flutura parul in directia mea.
Mirosul acela delicios de frezii era tot ce simteam. Monstrul urla stiind ca eram
in padure, fara niciun martor, ca o puteam omori si lasa acolo, ca apoi sa se
spuna ca a fost omorata de un animal salbatic. Un iad de nesuportat se dezlantui
in gatul meu. Veninul imi umplu gura, iar muschii mi se contractara. Era exact
ca in prima zi cand am intalnit-o. Pentru o secunda, am realizat ca trebuia sa
plec inainte s-o ranesc. Inainte s-o omor. O ura groaznica fata de mine insumi
devora fiecare celula din fiinta mea, la gandul ca eu, eu eram pericolul cel mai
mare atras de ea.
Eu.
Faptul acesta imi infigea cutite in inima, o durere ciudat de mare si pe care nu o
mai experimentasem pana acum. Dar ca de obicei, nu am facut ce trebuia.
Ignorand setea de sangele ei oribil de tentant, m-am asezat langa ea. Bella
tresari si se intoarse incet spre mine.
- Deci, ce faci aici? am incercat sa par nonsalant.
− Dar tu? mi-o intoarse ea evreieste.
Parfumul ei reimprospata flacarile la o alta tentativa de respiratie pentru a
raspunde. Monstrul maraia innebunit, dar pe moment era sub control.
− Presupun ca aveam nevoie de cateva minute de liniste pentru a mai
reflecta, am raspuns privind posomorat verdele de smarald al padurii.
Ea tacu, si isi intoarse privirea spre padure. Din nou, curiozitatea fata de
gandurile ei ascunse se reintoarse in forta. Un singur lucru imi stapanea mintea
in acel moment: La ce se gandeste?
− Si tu? am folosit aerul pe care il mai aveam pentru aceasta replica.
Cateva cute ii sifonara fruntea. O expresie trista ii muie trasaturile, cand
raspunse:
− Pare un loc foarte potrivit pentru a te gandi in liniste.
Am inceput sa respir din nou, scurt si superficial. Setea ardea intens, dar
curiozitatea era prea mare pentru a ma controla din a intreba, bagacios, stupid si
nepoliticos, cum suna:
- Sa te gandesti la ce?
Ea tresari imperceptibil, fixandu-si brusc ochii in ai mei.
- La anumite evenimente ce s-au intamplat ieri, spuse ea incruntata.
Expresia de tigro-pisica ii aparu din nou pe chip.
Mi-am umezit buzele, reflectand. Ce puteam sa-i spun?
Hei, sunt un vampir care este indragostit pana la obsesie de tine, si n-am vrut
sa te las sa mori. Ok?
Am pufnit incet.
− Cred ca am dreptul sa pun aceeasi intrebare, continua ea. Sa reflectezi la
 ce?
Nu am raspuns nimic, ci mi-am lasat privirea din nou pe copacii fantomatici.
Caldura care iradia din corpul ei atat de aproape, pulsul sangelui sub pielea
subtire pe care aproape il simteam, nu-mi ajutau setea.
Am ales cea mai sigura metoda, eschivarea.
− Jucam jocul acela cu 20 de intrebari cumva, si nu mi-ai spus? am zambit
glumet, luptand cu setea arzatoare.
Dar cred ca este invers. Omul indragostit se lupta cu monstrul insetat.
Iti dai seama ca suna ca un desen animat patetic, Edward? am oftat mental.
− Este o idee, medita ea, surazand. Joci?
Flacarile deja se retrageau pe fundal, setea devenind suportabila. Puteam sa
gandesc mai clar. Gandurile mi se limpezeau.
− De ce nu? am raspuns. Dar numai cu 10 intrebari.
Ochii Bellei se luminara de o veselie ascunsa. Macar acum acceptasem faptul ca
ma simteam ca in rai doar din cauza ca o facusem fericita chiar si cu un lucru
atat de marunt este deorece o iubesc.
O iubesc, mi-am repetat din nou.
Cuvintele astea imi dau fiori.
− Bine, incep eu si nu ai ce face in legatura cu asta, facu ea.
− Prima intrebare, am spus printre dinti. Un val concentrat din mirosul ei
ma izbise chiar atunci cand imi permisesem sa inhalez.
Micul V dintre sprancenele Bellei aparu din nou.
− Mmm... Care este culoarea ta favorita?
Am privit-o surprins. Eu statusem incordat in asteptarea unei bombe gen „cum
ai ajuns la mine atat de repede si de ce straluceai?” pe cand ea...
− Nu cred ca am una in special. Maroul ciocolatei, cred, albastrul senin si
verdele. Culoarea padurii imi place foarte mult.
− Si mie, zambi ea putin. Acum...
Nu m-am putut opri sa nu ma incordez.
− Daca ti-ar da cineva de ales, ce-ai face: ai asculta muzica sau ai citi o
carte?
Ca de obicei, Bella ma surprinsese. Cel mai probabil si-a amintit chestiile pe
care Jane si Emmet le spusesera in cantina.
− Inca 8 intrebari, am oftat. Nu aleg una in special. Probabil as citi in timp
ce as asculta muzica.
Bella incepu sa-si rasuceasca mainile, un semn de nervozitate, starnindu-mi
curiozitatea in legatura cu sentimentul care se ascundea in spatele reactiei.
De ce naiba trebuie sa fie tocmai ea o exceptie? m-am intrebat furios pentru a
mia oara.
− Bine, atunci... Ce-ti place sa faci in timpul liber? intreba ea, cu o urma de
amuzament in voce.
 − Sa ascult muzica, sa citesc, sa cant la pian, sa compun melodii, sa ma
plimb, sa al...
Raspunsesem automat, fara sa ma gandesc prea mult, si fusese cat pe-aci sa-i
spun ca adoram sa alerg ca un lunatic prin padure. Super, mi-am dat o palma
mental.
− Compui melodii? facu ea uimita.
− Da. Ai pierdut inca o intrebare, am tachinat-o vesel.
De fapt, incepeam chiar sa ma simt bine. Nu puteam sa irosesc timpul pretios cu
Bella comportandu-ma ca mortul viu care sunt, practic. Setea chiar nu mai era o
problema acum. M-am convins total ca cheia auto-controlului este in a te
concentra pe altceva.
Bella se stramba, sprijinindu-si mainile de lemnul copacului rasturnat. Simteam
caldura iradiind din mana ei pe pielea mea rece si dura.
− Numai 6 imi raman, dar este de ajuns, murmura ea. Iti iubesti fratii?
Era o intrebare destul de delicata pentru mine, avand in vedere ca Jane, Emmet
si Jasper nu-mi sunt nici macar frati adoptivi. Dar sunt prietenii mei, si ii
iubesc.
− Desigur, am spus incet.
− Nu vreau sa te supar, dar nu pareti a fi toti rude, afirma ea, avand dreptate.
Ia-o ca pe o intrebare, atunci.
Inspiratie de moment, nu ma parasi acum...
− Nu suntem. Eu si Emmet am fost adoptati, iar Jane si Jasper sunt frati
biologici.
Multumesc Domnului ca amandoi sunt blonzi. Asta poate fi luata ca o
asemanare, oarecum.
− Adoptati? sopti ea.
− Da, am raspuns, evadand din nou in verdele de smarald al padurii. Parintii
mei au murit cand aveam 12 ani, si nu mai aveam pe nimeni.
Nu stiu ce ma facuse sa spun asta. Puteam sa torn un scenariu in care parintii
mei imi murisera de cand eram un mic copil si nu imi aminteam nimic, dar
cedasem impulsului disperat de a incerca sa spun adevarul. Voiam s-o las sa ma
cunoasca, asa cum eram.
− Imi pare rau, spuse ea incet.
Imaginea mamei mele imi navali in minte, aducand cu ea durerea, regretul, ura.
Nu puteam sa fac nimic sa schimb tot ce stricasem, pentru mine si pentru
ceilalti.
− Mai ai doar 2 intrebari, am zambit fortat, incercand sa alung gandurile
negre.
− Ah, murmura ea. Iti place viata pe care o ai?
M-am strambat imperceptibil. Era o intrebare delicata, dar nu vad de ce nu as
raspunde cu adevarul...
 − Nu. Nu prea.
Deloc, de fapt. Sunt vampir si pe deasupra un Volturi, sunt in misiune de
verificare, iar eu ma indragostesc de tinta cea mai importanta. Foarte simplu, o
problema care se va rezolva cat ai zice peste, mi-am spus ironic.
M-am uitat din nou la ea, uimit de gradul de devastare pe care il adusese in
viata mea. Bella parea adanc cufundata in ganduri. Ochii ei erau cetosi, genele
negre ce-i dantelau clipind des.
La ce se gandeste acum?
− Ce ai schimba in ea daca ai putea sa o schimbi? rosti ea visatoare.
Intrebarea ma puse pe jarul durerii.
Ce as schimba? Totul. M-as face om, un om normal, nu un monstru bautor de
sange. M-as schimba pe mine insumi, as schimba soarta care hotarase ca
parintii mei sa moara, mi-as da o sansa. Dar nu exista o sansa.
Nu exista nicio sansa.
M-am incruntat, inclestandu-mi pumnii. Intotdeauna pune intrebarile cele mai
nepotrivite, sau cele mai potrivite. Depinde din ce punct de vedere o iei.
− As schimba in majoritate totul.
Tonul meu adauga si un „nu mai vreau sa vorbesc despre asta” ostil propozitiei.
Un fel de abis ma tragea in jos, si simteam alte lacrimi care nu puteau sa curga
niciodata inrourandu-mi vederea. Probabil nu voi supravietui mai departe.
Alunec in stadiul acela de plictiseala, de nebunie in care ajunsesera vampirii pe
care ii distrugeam chiar eu insumi zilnic. Sau mai bine zis, regret.
Dar stiu ca mint. Nu vreau sa mor, nu acum.Nu cand pot afla totul despre fiinta
asta uimitoare care are ghinionul imens de a ma atrage atat de tare.
Atrage?
Nu. O ironie amara imi curba buzele intr-o jumatate de zambet. O iubesc ca un
disperat, dar ea nu ma va iubi niciodata.
Niciodata.
Cum ar putea acest inger sa iubeasca un monstru? Ea nu ma va vedea nicodata
asa cum vreau eu, ca pe o persoana demna de iubit. Nu era posibil asa ceva,
cine ar iubi un cosmar coborat din paginile unui roman de groaza gen Anne
Rice?
Durerea ma invada cu o forta inimaginabila. Inima pe care nu o mai simtisem
de aproape un secol, inima de care nu fusesem constient din 1918, parea acum
sa se franga. Niciodata... murmura din nou vocea ei in capul meu.
Ma simteam de parca treceam prin chinurile transformarii din nou, nu, este si
mai rau. Singurul lucru care ma putea face fericit era langa mine, dar simteam
un zid separandu-ne. Totul ma separa de ea. Aproape a trecut o luna, nu mai
avem mult. Va trebui sa ma intorc in Italia, dupa ce nu voi asculta ordinul de a o
transforma sau de a o ucide, si acolo, Volturii ma vor omori pentru tradare. Imi
vedeam viitorul cu o claritate perfecta, o claritate dureroasa. Mi-am intors in
sfarsit privirea spre ingerul de langa mine, care nu avea idee ce sentimente ma
stapaneau.
Ochii Bellei se marira. O usoara uimire se citea pe chipul ei atat de frumos, la
fel ca sufletul ei fara pata, pe care nu am sa i-l fur.
− Randul meu, am zambit de fatada.
− Oh, corect. Intreaba, murmura ea absenta.
Am alungat gandurile negre ca destinul meu si am incercat sa ma concentrez.
Nu puteam sa pierd o oportunitate perfecta de a afla atatea lucruri despre ea.
− Care este numele tau? am inceput eu cu cea de baza.
− Isabella Marie Swan, raspunse ea surprinsa. De ce intrebi?
− Nu sunt obligat sa raspund, am tachinat-o. Ce-ti place sa faci in timpul
liber?
− Citesc, ma uit la TV... rar, gatesc pentru Charlie, imi fac temele... enumera
ea incet, in timp ce eu o priveam fascinat.
− Charlie? am ridicat o spranceana.
− Este tatal meu, seful politiei din Forks, raspunse ea contrariata dintr-un
motiv pe care nu-l inteleg.
Oricum, este perfect. Daca tatal ei este politist, macar Bella este in siguranta.
− Mama ta? am continuat.
− O cheama Renee. S-a despartit de tatal meu in decembrie, si s-a
recasatorit.
Tristetea ii acapara ochii cu totul, prinsi in amintiri. Imi paru rau ca am adus
subiectul.
− Si de ce nu stai cu ea? Nu pare sa-ti placa in mod special aici, mi-am
amintit strambaturile ei de la scoala la ploaie.
− Phil este jucator de baseball, si se muta des. Mama statea acasa cu mine,
dar stiam ca voia sa se duca cu el, asa ca m-am gandit ca ar fi bine sa ma
mut cu Charlie pentru o vreme, recita ea privind in jos, inca prinsa in
ganduri pe care muream sa le aflu.
− Iti place viata ta? am repetat brusc intrebarea pe care mi-o pusese si ea.
Fu liniste pentru o clipa. Flacarile setei erau deja un lucru minor, si acum,
curiozitatea ma cuprinsese total. In acel moment, as fi facut orice sa-i aflu
gandurile.
− Nu prea... sa spunem 50%, zambi ea trist.
− Ce ai face sa o schimbi? am continuat ganditor.
Buzele i se curbara involuntar intr-o strambatura. Nu-i placea subiectul.
− As face cumva ca Charlie si Renee sa se impace, si sa traim fericiti in
Pheonix cu totii.
Am tacut reflectand adanc la raspunsurile ei. Bella fusese foarte sincera daca
analizez atent, si nu pot decat sa-i multumesc. Fericiti... imi repeta vocea ei in
minte. Fericirea este pentru ce ne trudim si alergam toti, oameni sau vampiri.
Dar eu nu vreau sa fiu fericit, deoarece fericirea mea inseamna nefericire pentru
ea, si numai ea conteaza.
Oare asta inseamna sa iubesti? m-am intrebat. Este un sentiment minunat,
inaltator. Este ca si cum traiesc prin ea.
Linistea se prelungea jenant de mult, dar mie imi convenea si nu m-am deranjat
sa spun ceva. Repet, as sta privind-o pe Bella o eternitate si mai mult.
− Edward... sparse ea linistea ce se asternuse intre noi.
Nu m-am miscat, gustand fiorii ce ma patrunsesera la numele meu pe buzele ei
moi. Am inchis ochii, pe cand ea inhala incet, parand sa-si faca curaj pentru ce
urma. Si stiam exact ca trebuia sa ma imbarbatez si eu pentru intrebarea care
voisem s-o evite atat de mult.
− Multumesc.
Mi-am zvacnit ochii deschisi, surprins pentru a mia oara. Imi multumea ca i-am
salvat viata.
− Cu placere.
Vocea imi tremura putin. Nu puteam sa spun ceva mai adevarat. Din nou, o
tacere grea incepea sa ne apese, dar...
− Iarta-ma, spuse ea din nou.
M-am intors uimit spre ea.
− Pentru ce? am ridicat din sprancene.
− Pentru ca iti provoc probleme. Vad ca regreti ca m-ai salvat.
Singurul lucru pentru care ma simteam fericit ca traiesc si fac umbra acestui
Pamant si ea se scuza. Furios, m-am ridicat de pe copacul rasturnat si m-am
infipt in fata ei.
− Ce? Nu regret nimic, de ce as face-o? am exclamat.
Sprancenele i se unira, deasupra ochilor nelinsititi.
− Ajungi intr-o secunda langa mine din cladirea nr. 3, pielea stralucindu-ti
ca niste diamante, si apoi pleci fara sa spui nimic. Nu cred ca-ti convine
ca stiu. Pentru asta am venit eu sa reflectez. Sa-mi dau seama ce naiba se
intampla aici!
Vocea i se ridica nervoasa in timp se ridica si ea de pe butuc. O expresie de
frustrare ii domina chipul, in timp ce eu aproape faceam un atac de panica.
Observase totul!
− Si din nou, ai sa-mi spui ca nu poti explica! De ce nu poti explica?
Deoarece ai s-o iei la fuga infricosata, tipand ca o victima dintr-un film de
groaza cand vei afla.
Calmeaza-te, Edward. Calmeaza-te...Am luat o gura mare de aer, decis sa-mi
fac treaba. Le promisesem lui Jane, Emmet si Jasper.
− Nu asta voiam sa-ti spun, am zis moale, facandu-mi vocea dulce ca
mierea. Voiam sa-ti spun ca a fost doar imaginatia ta. Probabil a sclipit o
fereastra in soare si ti-a venit in ochi, si nu m-ai observat stand langa
Volvo. Gandeste-te la ce spui Bella. Sunt fantezii pure.
 − Nu, nu sunt! Toata lumea spune asta! Dar eu stiu ce am vazut, pentru ca
am vazut asta si inainte. Era o zi insorita, iar Esme si Carlisle stateau in
sufragerie uitandu-se la TV. Era cam intuneric, si am vrut sa-mi iau o
carte, asa ca m-am dus sa trag jaluzelele inchise. Rose si Alice erau in
Seattle. O raza de soare se rasfranse pe bratul lui Esme, si...
Am inghetat ingrozit. Bella gafaia furioasa.
− ... si stralucea ca un diamant! Esme se uitase automat spre mine, de parca
ar fi auzit cum pulsul mi-o lua razna. Dar eu am zambit, scuturand din
mana ca si cum ma lovisem. La inceput, am crezut ca am innebunit. Dar
apoi am realizat ca niciodata, dar absolut niciodata Esme si Carlisle nu
ies afara cand este soare. Chiar ieri, acasa, am incercat din nou, socata de
faptul ca pielea ta stralucea ca a lui Esme. Cand am ramas singuri, si ei nu
se uitau, am desprins una din jaluzele. Lumina cazu pe gatul intors al lui
Carlisle, si am icnit lasand-o in jos. Oare trebuie sa continui???
Se inrosise de-acum. Ochii ii dogorau. Ciocolata din ochii ei fierbea, in timp ce
eu inlemnisem, sloi de gheata incapabil de ganduri coerente.
− Voi patru si Carlisle si Esme sunteti ceva! Nu stiu ce, dar ceva, si am sa
aflu ce!
Cu aceste cuvinte, disparu pe poteca spre casa familiei Cullen.
− La revedere, am auzit-o murmurand.
In sfarsit am evadat din socul in care ma aruncase marea ei marturisire. Mi-am
facut picioarele sa se miste si am ajuns-o, inca socat, din urma. Bella mergea cu
un pas hotarat, strangand pelerina de ploaie in jurul trupului ei fragil.
− Bella, te rog, asculta-ma, am scuturat-o.
Ea se opri, privindu-ma sfidatoare. Un moment, privelistea buzelor ei pline, moi
imi distrase atentia. Oare cum ar fi sa le ating...?
− Um, ai spus cuiva ceva in legatura cu asta? am incercat sa ma concentrez.
Ochii i se ingustara.
− Nu. Dar realizezi ca punand aceasta intrebare ai acceptat ca ceea ce am
vazut este adevarat? pufni ea.
Ce idiot sunt.
− Da, am oftat infrant.
O luminita juca in ochii ei, pe cand un zambet ii lumina fata dintr-un motiv pe
care nu-l intelegeam. Insa expresia ii ingheta cand am pasit in fata ei, obligand-
o sa dea inapoi. Ca atunci in parcare, spatele i se lipi de muschiul verde al unui
copac. Monstrul urla, pe cand dorinta de sange ma devora cu totul.
Dar stiam acum ca freziile sunt florile mele preferate. Nu as suporta sa le rup.
Monstrul insetat nu avea nici o sansa. Ma simteam mandru, stapanind flacarile
uscate care imi muscau gatul. M-am aplecat in fata, fixandu-mi privirea
rugatoare si arzanda in ochii ei adanci.
− Te-as ruga sa nu mai spui nimanui despre asta, am spus moale.
Ochii ei isi pierdura concentrarea. Trupul i se relaxa, ceva ce se contrazicea
total cu instinctele umane.
− De ce? intreba Bella enervata, dar cam sovaitoare. De ce as face asta
pentru tine?
− N-o faci pentru mine, am soptit intunecat. O faci pentru tine, deoarece nu
cred ca altii ca noi ar fi bucurosi sa afle ca tu stii. Nu vrei sa stii... Si
sincer, cei ca noi nu sunt prea politicosi.
Si cu aceste cuvinte, am disparut intre copaci, dupa un soptit „la revedere.” Inca
ii auzeam inima si respiratia intretaiata, inca vedeam ochii ei socati, buzele moi,
trasaturile fine.
Eram ca un drogat, Bella fiind marca mea de heroina. Un dependent ireparabil.
Dupa un metru, am inceput o goana nebuna printre copaci, usurandu-mi
durerea si furia ingrozitoare. Voiam sa racnesc, sa strig, sa tip, de ce Bella a
trebuit sa observe atatea lucruri. Spunandu-mi, si-a semnat condamnarea la o
eternitate de regret, sau moarte. Erau deja doua lucruri pe care le stiu doar eu:
faptul ca tintele banuiesc, si faptul ca Bella mai are un pas si stie! Dar totusi,
Bella nu stia inca, si singura sursa ar fi Carlisle si Esme care nu cred ca sunt
destul de nebuni sa le spuna. Si am avertizat-o doar...
Dar am realizat ca nu-mi pasa de misiune, interdictii, Aro sau Volturi. Imi pasa
doar de faptul ca Bella va afla ce sunt. Va afla ca sunt un monstru si nu o voi
mai vedea niciodata.
Agonia care urma acestui gand ma convinse ca nu puteam sa las asta sa se
intample. Cum nu puteam sa-l anunt pe Aro deoarece ne va porunci sa le
transformam pe Bella, Alice si Rosalie, cel mai probabil, cum nu puteam sa le
spun lui Jane, Jasper sau Emmet.
Asa cum voi incalca legea tinand in secret si acest lucru. Am distrus un copac in
drumul meu, daramandu-l. O furie groaznica pe mine si pe soarta necrutatoare
ma stapanea. Mda, tine in secret, altereaza misiuni, draga Edward. Ai sa
sfarsesti in foc. Ai sa mori daca o continui tot asa! imi striga constiinta.
Si ce-mi pasa? Nu pot fi cu Bella, ce altceva mai conteaza?
Ce altceva mai conteaza?
Mi-am inclestat pumnii, simtind ca explodez.

Nota autorului: In acest capitol a fost necesar un mic ocol din perspectiva BELLEI, restul
va fi din nou din perspectiva lui EDWARD, cred. Cu BELLA ne vom mai intalni in Epilog,
dar mai este pana acolo:D:D:D
Din perspectiva Bellei

Se ridica incet, cu ochii verzi-aurii, ca smaraldul, plini de o durere pe care nu o

intelegeam. Si furioasa, am realizat ca nu voiam ca el sa fie trist. Voiam sa-l
consolez, sa-l mangai, sa-l ajut in ceea ce infrunta.
Dar ce voiam sa ajut? Un... o... creatura ciudata, un extraterestru.
Edward ma trezi din reflectiile mele socate cu un „la revedere” inabusit, si
disparu intre copaci. Am stat inlemnita, holbandu-ma ca o idioata dupa el, cu
lacrimi in ochi. Am o tendinta umilitoare de a plange cand sunt nervoasa, iar
acum, eram mult peste stadiul de „nervoasa”.
El este atat de rau! Nu este corect. Desi, mai degraba, nu este corect din partea
mea sa reactionez asa, mi-a salvat viata...
Imaginea lui Edward imi umplu mintea. Intotdeauna raman fara cuvinte la
frumusetea lui perfecta de zeu, la vocea lui de miere, dar la amintirea lui in
momentul cand ma trasese de sub plancarda ma topesc la propriu. Imi sunt atat
de clari in minte ochii lui mocnind, mainile lui reci, pielea lui de diamant. Arata
extraordinar, uimitor, magnific, superb, minunat... mai sunt si alte sinonime?
Nu am vazut nimic mai frumos ca Edward stralucind in momentul in care ma
trasese langa el. O fractiune de secunda il vazusem, o fractiune de secunda si
imaginea mi se intiparise in minte.
Incet, am inceput sa ma misc pe poteca mai departe spre casa Cullenilor. Am
tresarit la un zgomot indepartat, de copac prabusindu-se. Chestii de astea se
intampla des in padurile din Forks, cred.
Am incercat sa nu ma mai gandesc la Edward, la pielea lui uimitoare stralucind
exact ca a lui Esme si Carlisle. Reflectasem mult daca sa le spun lui Rosalie si
Alice, dar acum luasem avertismentul lui Edward in serios. Ochii lui arzatori
imi aparura in fata ochilor, si am uitat sa respir. La naiba, era hipnotist cumva?
Dar toate chestiile ciudate, ca cearcanele, pielea rece ca gheata si alba ca
zapada, frumusetea inumana, stralucirea, nu erau facute sa ma linisteasca.
Oricum o iau, Edward nu este... om. Ceva este, ca Jane, Emmet si Jasper, ca
Esme si Carlisle. Dar ce? Ce naiba sunt?
Furia ma cuprindea. De ce nu l-am intrebat pe Edward? Ah, perfect, pentru ca
nu mi-ar fi spus, am ranjit ironica. Contrar mie, el nu este influentat patetic de
mult de o persoana, cum sunt eu. Acum, stralucirea explica intr-un fel ce se
intamplase acolo in parcare, cand se aplecase, cu expresia aceea care si acum
imi face pielea gaina. Ceva imi spune ca nu voia sa ma... sarute, cum spera
partea nesimtita si fara minte din mine.
Casa se intrevedea dintre copaci, si am stiut ca mascarada nu mai putea sa
continue. Am ingropat avertismentul lui Edward intr-un seif si am aruncat
cheia, un sentiment ciudat de vinovatie cuprinzandu-ma. Am grabit pasul,
impiedicandu-ma usor intr-o piatra prost pozitionata. Cand am ajuns in sfarsit la
usa, am sunat nerabdatoare. Rosalie imi deschise cu o mutra plictisita, spunand:
- Buna, Bella. Tocmai i-ai ratat pe Maseni.
Am oftat usurata in timp ce intram in sufrageria larga. Alice era la calculator, iar
Rosalie se aseza pe canapea langa mine. Carlisle si Esme citeau o carte
impreuna, langa noi.
- Salut, am murmurat.
Acum, stiind ca era ceva cu adevarat in neregula, imi era o ciudata frica de ei, ei
care imi erau ca niste ai doilea parinti. Esme se intoarse si-mi zambi.
Rosalie incepu sa tasteze un mesaj pe telefon, dar il stergea nervoasa si incepea
sa scrie din nou. Am cercetat-o intrigata. Asta nu-i Rosalie pe care o cunosc eu.
- Ce tot faci, Rosalie? am intrebat-o.
Fruntea i se increti, o suvita din parul auriu cazandu-i in ochi.
- Mmm... scriu un mesaj, murmura ea si isi arunca parul pe spate.
- Cui?
- Lui Emmet... facu Rose ranjind deodata.
Emmet? Se pare ca nu mai exista surprize pe lumea asta.
- Lui Emmet? Ce, ai numarul lui de telefon? mi-am exprimat uimirea.
- Dap, mi l-a dat astazi, zambi ea si se concentra mai departe.
- Il am si eu pe al lui Jasper, canta Alice deodata, lasand site-ul unui
designer vestit, al carui nume il stie doar ea. Mie mi se incurca limba-n
gura daca incerc sa-i pronunt numele.
- Tare, am murmurat, simtindu-ma ciudat.
Daca ele mai aveau putin si erau cu Jasper si Emmet, se presupune ca eu ar
trebui sa fiu cu Edward? Mi-am scuturat capul, urand toate coincidentele astea
ciudate... sau planificate.
Am urmarit-o pe Rosalie scriind o vreme, dar apoi, mi-am mutat privirea pe
Carlisle si Esme. Inca eram indecisa. Ce ar trebui sa fac? Oricum, trebuie sa fac
ceva, nu se mai poate continua asa. Trebuie sa aflam adevarul, daca este acolo.
Inca nu pot scapa de mica si minuscula ipoteza ca mi-am imaginat totul. Dar nu
mi-am imaginat, m-am contrazis. Le-am vazut pielea stralucind de 5 ori. Am sa
aflu de ce, si am sa aflu totul astazi.
Ce curajos suna, am oftat mental. Curajos pe naiba, eu il fac pe Leul cel Las sa
arate ca Terminatorul.
- Mi-e foame, am spus intr-un tarziu.
- Si mie, este aproape 7, zise Alice punand calculatorul pe stand-by.
- Si mie, repeta Rosalie, si se ridica de pe pernele moi.
- Ah, vin si eu imediat, striga Esme in urma noastra. Draga, ma duc sa le
fac ceva, citim mai tarziu, da?
Arcurile canapelei scartaira usor.
- Da, dar lasa ca vin si eu. Oricum, solutiile pe care le dau sunt chiar
caraghioase. Cate nu inventeaza oamenii sa se simta mai bine, nu putem fi
 opriti astfel, pufni Carlisle incet, aproape de neauzit.
Probabil omisese faptul ca noi ii asteptam la usa. Din nou, panica imi facu capul
sa se invarta. Cum adica, nu puteau fi opriti astfel? Creaturile care sunt ei,
extraterestri sau ce? Carlisle si Esme raufacatori? Ce voia sa spuna?
Intrebarile curgeau suvoi, in timp ce Carlisle si Esme ne urmara in bucataria
mare. Puteam spune ca Rosalie si Alice aveau si ele probleme cu concentrarea.
- Deci, vreti pizza, lasagna, sau friptura inabusita cu piure frantuzesc?
intreba Esme pe un ton vesel.
- Pizza, tipa Rosalie.
- Lasagna, am spus eu in acelasi timp, ridicand un deget.
- Friptura cu piure, chiar mi-e foame, striga si Alice asezandu-se pe un
taburet langa masa mare.
I-am urmat exemplul si m-am asezat si eu, pierzandu-ma absenta in modelul cu
fructe al fetei de masa. Pariez pe toti banii pe care ii am ca Esme si Carlisle nu
vor manca absolut deloc, ca de obicei.
- Rose... murmura Esme punandu-i lui Rosalie o farfurie in fata.
Ii aseza si lui Alice un platou in fata, ca apoi sa ajunga la mine.
- Voi nu mancati? am intrebat pe un ton fara expresie.
Mana alba si perfecta tresari imperceptibil cand lasa farfuria pe masa.
- Nu, mancam mai tarziu, spuse ea nonsalanta si se sprijini de blatul de
gatit.
Am infipt furculita in mancare fara sa ma uit, deodata fara nicio pofta de
mancare. Ochii imi zburau spre Carlisle si Esme, ce stateau nemiscati privindu-
ne cu ochii aceia aurii deschis, ciudati. Ieri erau negri. M-am incruntat.
Imi puteam da seama ca expresia mea ma trada, dar nu-mi pasa. Am trantit
furculita pe masa, izbitura auzindu-se puternic. Alice tresari, ridicandu-si ochii
lipsiti de obisnuita energie si veselie din friptura pe care o taia, iar Rosalie isi
fixa privirea neinteresata pe mine.
Am luat o gura mare de aer inainte sa incep scandalul, cu inima luandumi-o la
galop:
- De ce naiba nu mancati acum?
Suprinsa, Alice puse cutitul jos. In linistea mormantala care se lasase, parea ca
s-a prabusit un copac. Carlisle si Esme aveau o fata de necitit in timp ce isi
intorceau privirile spre mine. Am inghitit in sec, luandu-mi inima in dinti.
- Nu-mi spuneti iar ca mancati mai tarziu. Nu mancati niciodata, de cand
vin pe aici ati bagat in gura cateva inghitituri, de doar doua ori! Alice si
Rosalie pot sa confirme asta.
Furia si uimirea incepea sa ma cuprinda, si am ignorat politetea.
O tacere socata se lasa in bucatarie. In ochii lui Carlisle si Esme nu se citea
manie cum ma asteptasem, ci doar o ingrijorare imensa. Alice si Rosalie ma
priveau cu un amestec de admiratie si stupoare, ca pe un super-erou nebun.
- Apropo de ciudatenii, de ce va machiati pentru a parea imbatraniti? striga
 Alice brusc, facandu-ma sa tresar.
- Ce este cu ochii vostri, de se schimba culoarea? intreba Rosalie nervoasa.
- De ce Masenii si voi semanati intre voi atat de... ciudat? intreba Alice din
nou, ridicandu-se de la masa.
Carlisle si Esme inca stateau nemiscati, cu teama intiparita pe chip. Usor puteau
fi luati drept niste marmuri frumoase, inghetate sub potopul nostru de intrebari.
- Nu am spus decat unui de-al vostru despre ce am vazut odata, Carlisle si
Esme, nu va ingrijorati, am spus brusc, cu vocea tremuranda.
Linistea se lasa din nou, si simteam privirile fixate pe mine, asteptand sa
continui. Nu m-am uitat la Carlisle sau Esme, de frica expresiilor lor.
Am tras aer in piept.
- Rosalie si Alice nu erau acasa, iar eu ramasesem sa le astept. Era o zi
frumoasa, insorita, dar la voi in sufragerie jaluzele erau trase complet, iar
in lumina aruncata de TV nu vedeam titlurile cartilor, caci voiam sa-mi
iau una. Cum biblioteca era langa fereastra, am crapat un pic jaluzeaua, si
o raza de soare cazu pe bratul lui Esme...
Carlisle ingheta, iar Esme arata de parca facea un atac de panica. Curajoasa, am
continuat, desi simteam ca nu mai aveam mult si lesinam:
- ...care stralucea exact ca pielea lui Edward cand m-a tras de sub
plancarda.
Alice si Rosalie ma priveau ca pe o nebuna, cu ochii bulbucati. Le-am ignorat,
continuandu-mi misiunea pe care mi-o atribuisem singura.
- Va rog sa nu va osteniti sa-mi spuneti ca mi-am imaginat. Cand nu erati
atenti, am incercat de cateva ori, si halucinatii de cinci ori nu pot avea.
Mai adauga si faptul ca nu iesiti in soare niciodata... am spus mai departe,
incruntata.
Nimeni nu vorbea. Alice statea ciudat de nemiscata, pentru Alice, iar Rose avea
o fata de necitit. Deodata, Carlisle ofta. Esme dadu din cap, strangandu-i mana.
- Nu mai avem de ales, spuse el incet in linistea mormantala ce se lasase in
camera.
- Va vom spune daca jurati ca nu veti spune nimanui si ca nu va veti apuca
de tipat, spuse serioasa Esme.
- Juram, am strigat toate, nerabdatoare sa aflam.
Din nou, un moment de tacere ma puse pe jar.
- Noi, si Masenii, suntem...
Carlisle parea sa se impiedica in cuvinte.
- Ce? am tipat speriata de reactia lui.
O presimtire neagra ma apasa, pe cand Alice icni. Probabil avea din nou
premonitiile ciudate care se indeplineau. Va fi ceva de rau, daca ma iau dupa
expresia ei.
- Vampiri.
Numai o soapta, un murmur imperceptibil.
 - Oh, fii serios, striga brusc Rosalie.
- Vampirii nu exista, murmura Alice.
- Asta vrem noi sa credeti, murmura Carlisle. Este cea mai buna acoperire.
Alice arata de parca cineva i-ar fi dat foc la garderoba, iar Rosalie de parca
cineva i-ar fi distrus M3-ul. Iar eu... eu ma rugam ca totul sa fie o gluma.
- Ati vrut sa stiti, sopti Esme cu o expresie indurerata. Vom intelege daca
nu veti vrea sa mai stati cu noi, daca veti pleca.
- Era timpul sa stiti ca suntem vampiri, spuse Carlisle incet, fara nicio
inflexiune in voce.
Lucrurile incepura sa se lege. Pielea lucitoare, nu mancau, nu dormeau, erau
albi, reci, ochii isi schimbau culoarea...
Cuvantul exploda ca o bomba in mintea mea, cand intelegerea mi se raspandi in
corp ca otrava. O tacere socata se lasa in camera, pe cand imi simteam capul
invartindu-se.
Vampir.
Vampir. Edward este un vampir.
Nu pot sa afirm ca ipoteza nu mi-a trecut prin minte, dar o alungasem speriata.
O ingropasem in subconstient, la fel ca avertismentul lui.
Nu vrei sa stii... imi rasuna vocea de catifea lui Edward in urechi. Vocea unui
vampir. Asta explica cu varf si indesat privirile lui mortale, incidentul din
parcare. Am simtit un nod in gat la pomenirea acelei intamplari. Oare voise...
Ce voise?
Pai, gandeste, Bella. El este un... vampir. Cu expresia aceea infometata pe fata,
dintii sclipitori, ce altceva voise decat sa ma omoare, si sa... Nu ma puteam face
sa gandesc cuvintele. Sa-mi... bea... sangele. Ca si Carlisle, ma impiedicam in
cuvinte. Nu ca nu ma impiedic si de propriile picioare...
Dar atunci, de ce ma salvase? De ce statea cu mine, de ce nu ne lasau in pace?
Sa ne lase in pace... Cu o ironie amara, am recunoscut durerea, impotrivirea pe
care o simteam cand ma gandeam la el plecat.
- N-nu se poate, sopti Rosalie. Adica Emmet...
- Jasper este... tipa deodata si Alice, facandu-ma sa tresar.
- Ne pare rau, spuse Carlisle. Cred ca trebuie sa va lamurim cateva lucruri.
Familia Masen si noi doi vanam doar animale, nu oameni, de aici rezulta
culoarea aurie a ochilor. Ne spunem vegetarieni, intr-un fel. Nu trebuie sa
va ingrijorati, suntem buni la auto-control. Nu ardem la lumina soarelui,
este un mit, ci cristalele din care este alcatuita pielea noastra stralucesc, si
trebuie sa stam in casa cand este soare. Nu dormim niciodata, nu
imbatranim si nu murim niciodata, ofta Carlisle la sfarsit, grabit sa
termine. Nu avea chef de intrebari urlate.
Creierul meu nu putea procesa informatia. Mi se parea ca visez si ca nu este
nimic adevarat, dar defapt, imi doream cu disperare sa visez.
Dar nu visam, stiam asta.
Parintii adoptivi ai prietenelor mele sunt... Cuvantul imi dadea fiori. Dar nu
conta ca Esme si Carlisle erau, in ei am incredere. Conta doar faptul ca Edward
este un vampir care se poarta ciudat de caracteristic... dietei lui.
Si eu ce am sa fac?
Ar trebui sa fiu isteata si sa il evit cat mai mult posibil. Sa anulez sentimentele pe
care le simt pentru el, sa il ignor din nou cat de mult sunt in stare. Sa ma prefac ca
exista un perete impenetrabil de sticla intre noi la singura ora la care eram fortati
sa fim colegi. Sa ii spun sa ma lase in pace si sa vorbesc serios de data asta.
In clipa in care m-am gandit la aceasta ultima alternativa, m-a cuprins din nou un
sentiment brusc de agonie si de disperare. Am respins durerea, cautand urmatoarea
optiune. Nu puteam sa fac altceva. La urma urmei, chiar daca el era ceva...sinistru,
acum as fi fost zdrobita sub plancarda de pe acoperis daca el nu ar fi actionat atat
de rapid. Atat de rapid, m-am contrazis, ca poate a fost un simplu reflex. Dar
daca avea reflexul de a salva vieti, cat de rau putea fi? Dar salvand vieti
expunandu-se? mi-am mai spus. Capul mi se invartea de atatea intrebari fara
raspuns.
Dar cu Edward din parcare ce ma fac? Era intrebarea pe care incercasem s-o evit,
dar era prea evidenta si importanta. Oare daca Alice si Jasper nu ar fi venit, as fi
fost in viata in acest moment?
Am tremurat usor. Eram si furioasa pe mine insumi, ca decisesem sa ma port ca si
cum nimic nu s-ar fi intamplat. Urma sa-mi pierd viata cu alegerea pe care o
luasem. Dar toate astea nu erau decat auto-dojeniri de forma. Din toata ceata si
haosul care imi dominau mintea, trei lucruri erau absolut sigure.
Primul, Edward este un vampir.
Al doilea, arata o atractie fata de mine ciudat de caracteristica, ma rog, vampirilor,
ceva gen Anne Rice.
Iar al treilea, sunt irevocabil si nebuneste indragostita de el.
- Deci, Rosalie, Alice, va vom da cati bani doriti. Nu va vom opri cu nimic sa
plecati, spuse Carlisle chinuit, cu pumnii inclestati.
L-am auzit cu greu, de parca eram in alta parte. Ceata in care ma aruncase
revelatia pe care o avusesem nu era ceva ce se putea sparge greu.
- Cine a spus ca plecam? raspunse Alice cu o voce mica.
- Exact, aproba Rosalie.
Mi-am deschis ochii larg, realitatea atacandu-ma din toate partile. In fata mea
Carlisle si Esme aratau amandoi de parca le picase cerul in cap.
- Serios? murmura Esme.
- Pai, nu pareti periculosi, sunteti vegetarieni si oricum, nu ne-ati facut nimic
pana acum, spuse Rosalie cu fata luminata brusc. La fel si Emmet si Jasper,
nu ne-au facut nimic pana acum.
- Exact, repeta Alice.
Privirea extatica din ochii lui Esme nu se poate descrie. Ne prinse brusc pe toate
trei intr-o imbratisare stransa, aproape daramand masa. Pielea ei tare ca stanca si
rece ca gheata imi trimise fiori pe sira spinarii.
 - Nici nu stiti cat va iubim, cat ne-ati fi lipsit, murmura ea la urechea mea.
Carlisle era mai rezervat, dar se apropie si grupul se completa. Eram si eu fericita,
deoarece ii iubeam pe toti ca pe o a doua familie.
In noaptea asta raman la Culleni cu siguranta, mi-am spus. Sunt prea multe
intrebari de pus.
- Ramai la noi in seara asta, nu, Bella? facu Alice ochii aceia de catelus dupa
ce ne-am desprins.
- Sigur, am ranjit cu toti dintii.
- Suuper, cantara ele.
Esme imi arunca o privire recunoscatoare, in timp ce am scotocit in buzunar dupa
Nokia pentru a-l suna pe Charlie. Am cautat infrigurata numarul in agenda, si am
apasat Apelati.
- Alo, tata? am spus in difuzor.
- Buna, Bells. Ce este? raspunse el.
- Hei, raman in noaptea asta la Culleni, bine? Ai niste pizza in frigider.
- Nici o problema, se auzi vocea lui Charlie din telefon. Este un meci
important in seara asta oricum, nu as fi o buna companie.
Multumesc Domnului.
- Bine, pa tata!
- Stai, Bella... s-a intamplat ceva?
Senzorii lui parentali se pare ca m-au detectat. Am oftat.
- Nu, nimic. La revedere!
Cu aceste cuvinte am inchis telefonul. Mi-am ridicat privirea spre bucataria goala,
pe cand vocile se auzeau din sufragerie. Am fugit grabita inauntru camerei si m-
am trantit pe canapea.
- Deci, spunea Alice energica. Chiar nu dormiti deloc? Atunci de unde este
chestia cu dormitul in sicrie?
Am zambit.
Puteai sa fugi de cineva de care ti-era frica, puteai sa te lupti cu cineva pe
care urai. Cand il iubeai pe cel care te omora, nu-ti mai ramanea nimic de facut.
Cum poti sa fugi, cum poti sa te lupti, cand asta presupunea sa stai departe de cel
pe care il iubesti? Daca viata era singurul pret pe care puteai sa-l platesti pentru
asta, ai face-o?
Si a naibii sa fiu, daca am vreo idee cum sa stau departe de el, obsesia mea si
brusc, singurul rost. La fel cum n-am nicio idee de cum aveau sa decurga lucrurile
de-acum inainte.
In orice caz, priveste partea buna, mi-am spus. Ai aflat adevarul, nu?