Imposibil

By ANDRU

Capitolul 11 – Neaşteptat

Ea se aseza sovaitoare, inca evitandu-mi privirea. Purtarea ei ma contrarie. Doar nu

aveam s-o musc... cred.

- Salut, am zambit din nou, fiind in toane bune.

Si nici macar setea care isi dezlantui iadul de flacari si dorinta in gatul meu nu putu sa
mi-o strice. Bella ma acceptase, si pentru un motiv pe care nu mi-l puteam imagina,
ma iubea. Nimic nu putea sa ma faca mai fericit si mai bine dispus decat asta.

- Buna, raspunse ea ridicandu-si ochii aceia uimiti, clari ca o oglinda.

Lua o sticla cu suc de pe tava si desşuruba capacul incet, fara sa ma priveasca. M-am
incruntat. Se purta de parca nu mai eram aceeasi persoana ca noaptea trecuta.

Nu mai spuse nimic, parand sa reflecteze adanc. Trecu mai mult de un minut, iar eu nu
m-am mai putut abtine din a nu intreba, plin de neliniste:

- Bella? am soptit, ignorand setea intensa.

Ea isi ridica privirea de pe sticla cu suc, cu o expresie precauta.

- Ce s-a intamplat?

- Ce vrei sa spui? intreba ea surprinsa din nou.

- Te-am speriat? am murmurat, lasandu-mi capul intr-o mana. Noaptea trecuta nu erai
atat de... ezitanta.

Am cercetat-o ingrijorat pentru un semn de frica. Poate constientizase intr-un tarziu

pericolul in care se expunea stand pe langa mine, si decisese sa ma ignore.

Ei bine, voi accepta asta, oricum este spre binele ei, mi-am spus intristat. Dar in acea
clipa, nu gaseam monstrul nicaieri in mine. Nu as fi putut sa-i fac rau, niciodata.

- Adica tot ce a fost noaptea trecuta chiar s-a intamplat? sopti ea aplecandu-se
inconstient mai aproape, cu ochii pierduti in ganduri pe care eu nu le puteam afla.

Deci... pentru asta aproape faceam eu atac de cord? Am privit-o uimit, apoi am
izbucnit in ras.

- Ce? facu ea inrosindu-se.

- Bella, tu crezi ca ai visat? am reusit sa spun printre chicote.

O supozitie pe care numai Bella ar putea s-o faca.

- Pai, raspunse ea usor jignita, tu ce-ai crede daca te-ai trezi singur in camera ta, cu
niste amintiri ale unor intamplari si cuvinte atat de ciudate cum au fost noaptea
trecuta?

- Eu nu dorm, am raspuns incet, zambind usor.

- Stiam asta, izbucni ea putin cam tare. Era un caz ipotetic!

Mi-am controlat starea vesela care se pare ca pe Bella o cam enerva, si am incercat sa
fiu serios.

Merge, Edward se distreaza. Cred ca il ajuta putin... Oups, se uita incoace! Scuze,
zambi Jasper incetand sa imi mai trimita valuri de veselie.

- Mda, scuze, am mormait eu, stiind ca ma va auzi. Sa nu te mai prind! Cum de ai

reusit sa te ocupi si de altceva inafara de Alice?

Jasper se stramba.

- Cu cine vorbeai? intreba Bella contrariata.

Mi-am intors privirea spre ea, lasand fericirea de a o avea alaturi sa ma cuprinda pana
in fiecare fibra.

- Cu Jasper, am raspuns, privind cum sprancele ei fine se uneau.

- Dar nu am auzit nimic, constata ea ridicandu-si ochii ciocolatii spre mine.

Pentru cateva secunde m-am pierdut in ei, simtindu-ma ca in al noualea cer. Dar nu
trebuia sa uit ca eram intr-o cantina, si ca toti elevii erau cu ochii pe noi.

- I-am auzit gandurile, am raspuns automat, incercand sa ma concentrez.

- Ce? facu ea ochii mari de uimire. Am auzit bine?

Oups, m-am scapat. Desi decisesem oricum sa-i spun, asta nu ma absolva de faptul ca
sunt un idiot cu o gura mare si de necontrolat.

-Da, am oftat. Cei ca noi, la transformare dobandesc un fel de dar... un talent as putea
spune. De exemplu, Jane poate "trimite" durere cuiva, poate sa te faca sa te zvarcolesti
in spasme pe podea, eu citesc ganduri iar Jasper influenteaza emotiile si simte emotiile
celor din jurul sau, am explicat atat de incet, incat numai Bella sa auda.
Ii lua un minut pana sa deschida gura din nou.

- Adica, se ineca ea cu o expresie intre uimire si enervare, tu mi-ai auzit gandurile tot
timpul? Mi le citesti chiar acum?

- Nu, am oftat din nou. Esti singura exceptie. Nici darul lui Jane se pare ca nu merge
pe tine. Nu ca am lasat-o sa incerce.

Ochii ei frumosi erau larg deschisi.

- Nu-mi merge creierul cum trebuie? Sunt o ciudata? se incrunta ea intr-un sfarsit.

Am ras.

- Eu aud voci in cap, iar tu te ingrijorezi ca esti o ciudata.

Bella zambi usor, si isi scutura parul de mahon. Un val concentrat din mirosul ei
extraordinar ma izbi pe neasteptate, si monstrul urla ars de flacarile dorintei. Mainile
mi se incordara pe metalul scaunului, pe cand eu incercam sa indepartez ceata densa
care imi intuneca ratiunea. Flacarile ardeau cu puterea a o mie de iaduri.

Trebuie sa vanez, m-am gandit furios. O fi avand animalele gust groaznic, dar nu am
mai vanat de mult timp.

Am cautat repede ceva care sa imi atraga atentia, dar nu aveam nevoie sa caut. Statea
in fata mea. Enigma aceasta vie, incantatoare, care lua inca o gura de suc.

Cum o fi mancarea umana pentru oameni? m-am intrebat brusc. Nu-mi mai aduc
aminte deloc gustul mancarii de pe timpul in care eram om. Acum, fiind vampir, era
mai mult decat oribila.

- Deci... toti vampirii au talente de astea? intreba ea pe un ton cazual, incet.

Vocea ei moale, clara imi intrerupse reflectiile. Mi-am ridicat ochii spre ai ei.

- Nu, am raspuns curiozitatii din ei. Numai unii mai norocosi. Nu stim de ce.

Bella tacu, rasucind un mar in maini. Avea o expresie ganditoare, si in acel moment as
fi dat orice sa-i pot auzi gandurile. Oare aceasta curiozitate se va diminua vreodata?

Ochii imi alunecara de la mainile ei delicate, atat de fragile, spre bluza alba si fina pe
care o purta. Tot timpul prins de chipul ei frumos, nu observam niciodata ce purta, am
realizat surprins. Acum, purta niste blugi albastri, obisnuiti si o bluza alba, simpla cu
maneci lungi. Parul de mahon ii curgea in valuri pe umeri, incadrand chipul in forma
de inima luminat de ochii ciocolatii, acum concentrati.
- Sunt o multime de lucruri despre voi pe care nu le stim inca, admise ea visatoare
facandu-ma sa tresar.

- Inca? am ridicat o spranceana.

- Carlisle si Esme ne-au explicat destul de multe, spuse ea zambind la o amintire mai
indepartata. Chiar nu dormiti niciodata? facu ea mai incet la sfarsit.

- Nu, am raspuns posomorandu-ma brusc.

Nu puteam. Era unul dintre cele mai mari dezavantaje de a fi vampir, daca ma intrebi
pe mine. Inainte voiam sa pot dormi din plictiseala, dar acum imi doream si mai
arzator aceasta capacitate binecuvantata doar pentru a cunoaste lumea viselor. O lume
in care Volturii nu existau, in care eu si ea eram impreuna.

- Ce este? se interesa ea.

Eram chiar atat de evident?

- Nici nu stii cat de enervant poate deveni cateodata, am murmurat in chip de raspuns.

Ea incepu sa dea din cap, dar se opri brusc la jumatatea gestului. Ochii i se fixara
speriati in ai mei, scandalizati dintr-un motiv pe care nu in intelegeam.

- Apropo de somn, de ce erai as-noapte in camera mea? intreba ea pe un ton foarte jos,
incat numai niste urechi ca ale mele puteau recepta sunetele.

Si de asemenea, puteam recepta enervarea din vocea ei. Am oftat. Ma intrebasem si

noaptea trecuta de ce voise sa raman si de ce nu se suparase, dar lasasem problemele
acestea pe mai tarziu. Fusesem perfect multumit cu faptul ca Bella nu adusese vorba
de aceste chestii.

- Esti foarte interesanta cand dormi, am declarat nonsalant. Vorbesti.

Ignorand setea arzatoare la noua gura de oxigen, am urmarit cum chipul ei se imbujora
intr-o nuanta inchisa de rosu.

- O, nu! exclama ea, sprijinindu-si coatele de masa si ingropandu-si fata in maini.

Fara sa ma gandesc, m-am aplecat in fata si i-am tras mana de pe fata. Bella se
incapatana, puerila, in a-si tine capul in jos. Degetele imi staruira pe ale ei, atat de
calde si fine... Voiam sa nu-i mai dau drumul niciodata. Dar m-am retras oftand.

- Nu trebuie sa-ti fie rusine, am murmurat. Daca as putea visa, te-as visa numai pe tine.

Incet, Bella abandona tentativa de a ascundere dupa meterezul mainilor si privi, rosie
ca un trandafir, in sus.
- De cate ori l-am spus? facu ea tensionata.

- De cate ori ai spus ce? m-am prefacut ca nu am nicio idee.

- Numele... tau, se impiedica ea in cuvinte. A fost de multe ori?

Oooo, deci asta face Eddiekinsie noaptea... Spionezi fetele? Perversule, gandi Emmet
pe punctul de a izbucni in ras.

- Ne rafuim acasa, am mormait incat Bella nu ma auzi, dar stiam ca Emmstein da.

- Cam cat inseamna "mult"? m-am eschivat zambind la amintirea fericirii pe care mi-o
daruisera visele ei.

- O, nu, facu ea jenata, din nou ascunzandu-si capul in palme.

De data asta nu se impotrivi cand i-am tras mainile de pe fata.

- Trebuie sa ma repet? am murmurat privind-o in ochi.

Nu mai exista cantina, elevi care se holbau, Volturi, lume sau altceva. Era doar Bella,
cu ochii ei de ciocolata topita in care deja ma pierdusem.

- O faci din nou, exclama ea nervoasa, rupand vraja.

- Fac ce? am ridicat din sprancene surprins.

- Ma ametesti, murmura ea privind in jos, o alta nuanta de roz colorandu-i obrajii.

Oh. Valul de multumire si fericire care ma cuprinsese nu se mai termina, si am simtit

cum ochii imi luceau de victorie.

- Ce? Vrei si aplauze? intreba ea sarcastica.

- N-ar strica, am ranjit in semn de raspuns.

Hello! razbatura pana la mine gandurile lui Jasper. Tip, ma rog, gandesc tipete la tine
de vreo 5 minute! S-a terminat pauza de pranz, haideti!

Uimit, m-am uitat in jur. Cantina era aproape goala. Bella imi urma exemplul, iar
expresia ei surprinsa identica cu a mea ma convinse ca nici ea nu fusese constienta de
timp.

- Oh, facu ea si se ridica, grabindu-se cu tava.

I-am urmat exemplu, si dupa ce le-am returnat, ne-am grabit afara, unde un Jasper
incruntat ne astepta.
- Emmet, Alice, Rosalie si Jane au luat-o inainte, lasandu-ma pe mine sa va iau...
porumbeilor.

Bella se inrosi, iar eu i-am aruncat prietenului meu o privire ucigatoare. Era un
moment in care imi doream sa am puterea lui Jane.

- Ma indoiesc ca v-ati fi dat seama ca pauza s-a terminat, chicoti el. Ma rog, eu am
Arta acum. Ne vedem mai tarziu! ne facu el cu mana indepartandu-se grabit.

Daca nu m-ar fi rugat Alice sa raman pentru a vedea ce face Bella, nici nu se punea
problema de stat, se stramba el mental.

Am chicotit incet, urmand-o pe Bella care se indrepta spre Biologie. Din fericire, nu
ploua, asa ca starea de veselie in crestere a Bellei nu se diminua pe drum. Inca eram
mirat, pe de-o parte, s-o vad stand fara nicio problema langa mine, de parca nu eram
un vampir si ea nu era cantareata mea. Dar nu ma plang.

Am ajuns repede in clasa, si ne-am asezat la banca noastra in liniste. Banca noastra,
am gandit gustand fiorii de bucurie ce ma cuprindeau la acest gand. Dar desigur,
intotdeauna ceva trebuie sa-mi strice ziua.

OMG! Cum naiba a pus mana Swan pe el??????

Nu este coreect! Este prea dragut pentru ea!

Oare sunt impreuna? Probabil, dupa cum s-au purtat in cantina...

Arghhh! Nu se poate, eu sunt cea mai draguta din scoala! Ce vede la snoaba aia
neindemanatica?

Asta nu se intampla... Visez! Bella nu are cum sa il prefere pe el! Ea ma place pe

mine.... cred.

Enervat, am blocat toate gandurile din incapere, incercand sa nu-i omor pe capete. Nu
de alta, dar organul acela numit creier pe care ma mir ca specimenele astea il mai au isi
are locul in cap, si cu el deconectat, ma indoiesc ca vor mai putea sa ma calce pe nervi.

Dar posesiunea si enervarea lui Mike chiar era ceva ciudat. Un sentiment straniu, intre
disperare, invidie si ciuda ma cuprindea, si mai ca am sarit la gatul lui.

Nu are sens, Bella mi-a spus mie "da". Nu stupidului de Newton. Dar erau alte motive
in spatele geloziei, mi-am dat seama. Mike o putea tine in brate fara sa vrea s-o
omoare, Mike putea sa imbatraneasca odata cu ea, Mike ii putea darui copii, oricine,
intr-un cuvant, o putea face fericita.

Dar nu eu.
- Buna ziua, clasa, se auzi vocea profesorului.

Cativa elevi mormaira. El ignora toate reactiile si balansa cateva cutiute in brate, dupa
care ii spuse lui Newton sa le imparta la fiecare masa.

- Deci, dragii mei, va rog sa luati fiecare cate un obiect din cutie, spuse Domnul
Banner punandu-si o pereche de manusi din cauciuc. Primul obiect ar trebui sa fie un
cartonas indicator, continua el, luand un cartonas alb cu patru patrate marcate pe el si
aratandu-ni-l. Al doilea este un aplicator cu patru ace - ridica ceva care arata ca un
pieptene de par fara toti dintii - iar al treilea este un microbisturiu steril.
Ridica o bucata mica de plastic albastru si o desfacu in jumatate. Gandurile lui nu-mi
dadeau vreo indicatie asupra ceea ce urma, ci doar faptul ca era atat de plictisit sa
repete asta din nou si din nou.
Nu este de bine, m-am gandit incruntandu-ma. Desi banuiesc, va roooog sa nu fie asta.

- Voi veni la fiecare cu o seringa de apa ca sa va pregatesc cartonasele, asa ca nu

incepeti pana nu ajung la fiecare.
Incepu la masa lui Mike, punand cu atentie cate o picatura de apa in fiecare dintre cele
patru patrate.
Am inghetat ingrozit.

- Apoi vreau sa va intepati cu atentie degetul cu bisturiul...

Lua mana lui Mike si ii impunse cu bisturiul varful degetului mijlociu...

O, nu...

- Puneti o picatura mica de sange pe fiecare ac al aplicatorului.

Demonstra asta, strangand degetul lui Mike pana cand curse sange. O picatura rosie ca
rubinul se arata aproape imediat. Am oprit respiratia automat, si mi-am intors ochii
spre fereastra, abia controlandu-ma.
- Apoi aplicati pe cartonas, termina el, ridicand cartonasul patat de rosu sa ni-l arate.
Am blocat toate gandurile celor care priveau degetul sangerand al lui Mike, care imi
urlau in cap, aratandu-mi imagini... Flacarile se dezlantuira cu puterea a miliarde de
Iaduri, si veninul imi umplea gura. Mirosurile sunt ceva, dar sangele curgand total
altceva.

- Crucea Rosie organizeaza o actiune de donare de sange in Port Angeles weekendul

viitor,ca am considerat necesar ca toti sa va stiti grupa sanguina. Cei care nu aveti 18
ani inca veti avea nevoie de permisiunea parintilor.Am formularele necesare pe
catedra.

Nici nu-mi intorsesem privirea spre Bella, nici macar odata. Sangele care incepuse sa
curga peste tot in jurul meu ma innebunea, iar monstrul urla stiind ca aveam cel mai
delicios sange din lume langa mine. Nu puteam sa risc sa-i vad pielea, sangele pulsand
sub membrana palida...
Arghh! Flacarile izbucnira cu o putere inimaginabila, trecandu-ma prin chinurile
abominabile ale setei blestemate.

Dar brusc, respiratia Bellei se accelera, si inima la fel. Voiam sa ma intorc spre ea atat
de tare, dar stiam ca fi speriata... ingrozita, sa-mi vada expresia ucigasa. De parca nu
este ingrozita deja de faptul ca un vampir se afla intr-o camera plina de miros de sange
deschis, proaspat...

Am auzit cum pielea ei se lipi de blatul rece al mesei.

- Domnisoara Swan? Va simtiti bine? se auzi vocea Domnului Banner, si nu am mai

putut suporta.

Am intrat in capul lui, speriat. Pielea alba, palida a Bellei capatase o nuanta de verde,
iar ea arata de parca urma sa lesine.

Oh, multumesc Doamne! am gandit extatic, gasind solutia.

- Eu imi stiu grupa sanguina, Domnule Banner, spuse ea pe o voce slaba.

- Iti vine sa lesini? se ingrijora el de-a binelea.

Dar nici cea mai mica parte din teama si ingrijorarea pe care o simteam eu. Bella dadu
incet din cap, iar Domnul Banner puse intrebarea pe care o asteptam atat de mult:

- O poate duce cineva pe Bella la cabinetul medical, va rog?

- Eu, am sarit imediat, inaintea lui Newton. Folosisem cat mai putin din aerul pe care il
aveam, care si el era destul de putin pentru cealalta replica pe care o aveam de spus:

- Nici eu nu ma simt prea bine de fapt...

Dupa gandurile lui putin enervate de rapiditatea cu care vorbisem, dar impresionate de
mutra mea, nu eram un actor chiar atat de rau.

- Uh, desigur, facu el si se indrepta spre o alta masa.

Inca tinandu-mi respiratia, am luat-o pe Bella de cot si am impins-o usor in sus. Ea

tresari, iar increderea ei ma uimi intr-un mod placut inca o data. Isi lasa capul pe
umarul meu si nu avu nicio reactie de frica la mana pe care am incolacit-o in jurul
taliei ei. M-am infiorat in timp ce ea se sprijini total de mine pana cand am iesit din
clasa.

Ezitanti, am continuat asa pana cand am fost sigur ca Domnul Banner nu ne mai
urmarea. Bella se opri brusc, inspirand adanc.

- Numai un pic, imi revin eu, icni ea si se lasa moale pe trotuar.

Dar am prins-o inainte sa atinga cimentul rece, luand-o in brate fara sa ma gandesc.
Corpul ei cald imi starnea reactii necunoscute, si am tinut-o la o distanta decenta de
trupul meu rece.

- Lasa-ma jos, spuse ea tremurator.

- Deci lesini la vederea sangelui? am ranjit eu fara sa ma deranjez sa-i raspund. Era o
cauza pierduta oricum.

Ea inca incerca sa scape, murmurand ceva de genul:

- Mda, desi am impresia ca si tu erai pe undeva pe-aproape.

M-am cutremurat, incruntandu-ma. Nu era un subiect de care se putea rade sau ironiza.
Dar m-am gandit ce s-ar fi intamplat daca Bella nu ar fi lesinat. Ar fi venit profesorul
la mine intrebandu-ma de ce nu imi intep degetul, iar eu as fi spus ca imi stiu grupa,
cel mai probabil. Era ceva amuzant in toata situatia. Daca mi-as fi intepat degetul, nu
ar fi trecut bisturiul prin piele si nici n-ar fi aparut vreo picatura de sange.

- Era o gluma, mormai ea vazand ca m-am posomorat.

- Nu este ceva de gluma, Bella, i-am raspuns incercand sa nu imi aduc aminte toate
culorile diferite de rubiniu care imi incetosau si acum creierul cu flacarile setei.

Desigur, mirosul Bellei la noua gura de aer nu-mi facu mai bine. Flacarile si dorinta de
sange se amplificara, iar monstrul urla. Mainile mi se crispara in jurul trupului ei
fragil, prin care curgea un lichid...

Nu! mi-am tras mental o palma, in timp ce intram pe usa cabinetului. Doamna Cope
ridica repede capul din biroul plin de hartii, exclamand:

- Oh!

Ce-i cu ea? Nu este ce cred...

- A lesinat la ora de Biologie, am explicat inainte ca gandurile ei sa se concretizeze.

M-am indreptat spre usa cabinetului medical, surprinzand-o pe infirmiera batrana

citind o carte. Am lasat-o pe Bella jos pe patul de spital, si m-am dus spre cel mai
indepartat colt al camerei. Nu eram exact sigur ca ma puteam controla, nu cu ea atat de
aproape.

- A lesinat la Biologie, atata tot, am asigurat-o pe infirmiera speriata. Isi testeaza

grupele de sange.

- Mereu e cate unul, chicoti ea mai linistita.

Cum o cheama din nou? Ah, Doamna Hammond. M-am sprijinit de perete, incercand
sa ma calmez.

- Intinde-te putin, draga, o sa-ti treaca, o sfatui ea pe Bella.

- Stiu, mormai Bella cu ochii inchisi.

- Ti se intampla des? continua asistenta cu intrebarile.

- Uneori, recunoscu ea inca incruntata.

Am pufnit in ras, iar tentativa de a-mi transforma chicotul in tuse nu fu prea reusita.
Asta atrase atentia doamnei Hammond asupra mea, si ea spuse:

- Cred ca te poti intoarce la ora acum.

- Trebuie sa stau cu ea, am raspuns pe un ton categoric.

Oare..? Hmm, ma intreb daca, in fine.

- Iti aduc niste gheata de pus pe frunte, spuse ea din nou dupa un moment de tacere.

- Nu, nu este nevoie, se grabi Bella cu raspunsul, dandu-se jos din pat. Doamna
Hammond vru s-o impinga inapoi, dar ea, dupa o mica impiedicare, era deja la usa.

In cateva clipe, am urmat-o si eu, dupa un salut grabit spus infirmierei. Incapatanata de
Bella, am scuturat eu din cap.Nu pierdea nici un prilej sa scape din centrul atentiei.

- Deci... facu ea dupa cateva clipe, ne intoarcem la ore?

- Dupa tine, am ranjit amuzat.

Bella se stramba. Nu voia sa lesine inca o data, presupun, iar eu cu siguranta nu voiam
sa omor o clasa intreaga de elevi. M-am cutremurat lam acest gand. In timpul
vanatorii, noi nedaruim total simturilor. Nici nu-mi imaginez ce s-ar intampla daca
Bella ar fi pe-aproape...

Bella imi intrerupse reflectiile cu un oftat lung.

- La naiba, Sport.

Ei bine, dacă ea nu avea chef de şcoală, eu nu am chef de scoala... Chiulitul este chiar
sănătos, pentru oamenii din liceu. Iar mie nu poate sa imi convină mai mult.

- Vino dupa mine şi fii palidă, am murmurat impingând-o uşor în faţă. Ea nu se opuse
si facu clătinat spre secretariat. Speriat, am luat-o de mână înainte să cadă pe betonul
rece. Căldura mă arse din nou, un soc eletric plin de fiori care îmi umpleau fiinţa cu
reacţii ciudate. Voiam mai mult, voiam s-o ţin în braţe, îmi doream atât de arzător să-i
sărut buzele pline, moi, rozalii...

Bella tresări, şi îşi recâştigă echilibrul. M-am forţat să-i dau drumul, si am simţit un
gol când degetele ei se prelinseră afară din strânsoarea mea. Când eram în contact fizic
cu Bella, mă simţem întreg, de parcă părţile de care nici măcar nu ştiam că îmi lipsesc
erau întregite din nou. Ca şi cum in lumea mea singuratică mai trăia şi altcineva, două
piese de puzzle imbinate la momentul potrivit.

Încă cufundat în gânduri, am intrat in secretariat. Bella se lăsă pe unul dintre scaunele
din cameră, inchizând ochii. Nuanţa de verde nu dispăruse încă de pe pielea ei, şi cu
adevărat merita o scutire, dupa cum arăta.

- Doamna Cope? mi-am făcut vocea cât mai moale si convingătoare posibil.

Femeia roşcată îşi ridică privirea din hârţoagele de pe birou, iar inima ei îşi acceleră
bătăile. Acum că Bella definise termenul, şi anume " de a ameţi" era mai amuzant. Nu
că mă străduiam să ameţesc fetele şi înainte. Aia era inconştientă.

- Da, Edward?

Oh, este atat de dragut. Dar e prea tanar, draga, revino-ti!

Aproape mi-am dat ochii peste cap.

- Um, se pare ca Bella nu se simte bine, si ma intrebam daca ati putea sa îi dati o
scutire pentru astazi?

Ochii secretarei trecura la Bella, care exagera putin. Nu ca talentele ei actoricesti sunt
bune in general.

- Tu ai nevoie de scutire, Edward? flutura ea din gene.

- Nu, eu am ore cu Doamna Goff, nu se va supara, am asigurat-o, dupa o gura de aer.

Mirosul imi cauza flacarile si setea obisnuita, dar nu erau la fel de intense. Mirosul
Bellei era diluat de cel al Doamnei Cope. Muschii mi se contractara, iar veninul imi
umplu gura... din nou. Dar presupun ca m-am obisnuit.

Bella se ridica incet, fara sa astepte pe mine. Incapatanata, am oftat mental.

- Sa te faci bine, Bella, ii ura secretara cu gandurile inca aiurea.

Bella dadu din cap si iesi afara, urmata de mine. Lua o gura mare de aer, apoi se
intoarse spre mine.

- Mersi, zambi ea. Merita sa lesin ca sa lipsesc de la Sport.

Am dat din cap in chip de multumire, si am zambit. Respiratia Bellei se precipita, si
zambetul meu se transforma in ranjet.

- Deci, cred ca mai bine ma duc acasa acum... spus ea dar nu se misca.

- Ce ai zice daca ai trece mai intai pe la noi? Nu mult, mai vorbim si noi, am propus
repede, ignorand flacarile de pe fundal. Naiba s-o ia de sete.

Bella se codi usor. Cuta aceea de concentrare ii increti fruntea din nou, si ochii i se
fixara in ai mei.

- Mi-ar placea, respira ea clipind des.

Incepea sa burniteze. I-am indicat din priviri Volvo-ul meu, si am condus-o pana
acolo. Nu am reusit sa ii deschid portiera inainte ca ea sa intre, dar ea nu observa. Va
trebui sa se obisnuiasca cu mine facand pe gentlemanul... sau pe bodyguardul. Cu
siguranta era nevoie de asa ceva, fiind un magnet de pericole. A o apara pe Bella era o
treaba cu norme intregi.

M-am asezat si eu in scaunul soferului, si am pornit motorul. Ploaia incepuse serios

afara, si m-am simtit norocos... pentru prima data. Este un inceput, totusi, daca pana
acum ghinionul ma urmarea peste tot.

- Mai este cineva? se auzi vocea clara a Bellei, care isi intorsese capul de la geam.

- Unde? am ridicat din sprancene.

- In vizita... oh, logic ca nu. Scuza-ma, se inrosi ea si isi intoarse ochii spre ploaia care
se prelingea pe sticla geamului.

Am condus in liniste pana la casa noastra, eu inca incordat. Ploaia o facea sa miroasa
si mai bine, daca asa ceva este posibil. Am oprit masina, si observand ca nimeni nu era
prin preajma, am ajuns intr-o fractiune de secunda in dreptuk ei si am deschis portiera
fara ca ea s-o atinga. Bella zambi timid si o lua pe aleea pietruita. Am scotocit dupa
chei, si din manunchiul imens am inceput sa caut.

1... 2... 3... Of, Doamne, trebuie sa-i pun eticheta! m-am gandit furios.

... 23... 24...

- Nu este asta, facu Bella si indica o cheie mai mica, aurie ca broasca usii.

- Oh, ba da. Mersi, am zambit simtindu-ma stupid. Nu ca n-as fi, cateodata.

Am descuiat usa si am lasat-o pe ea prima sa intre. Ochii i se facura din nou mari, si
cercetatori, ca prima data.
- Ce? am intrebat curios.

- Ce ce? raspunse ea nedumerita.

- De ce te uiti asa? am lamurit-o.

Expresia ii deveni ganditoare.

- Este atat de luminos, si deschis, stii... Credeam ca Esme si Carlisle sunt vampiri
ciudati, zambi ea inca privind la ferestrele uriase.

- Dar ce te asteptai, la sicrie, panze de paianjen sau santuri cu apa? am tachinat-o

zambind.

- Pe de-o parte, raspunse ea si ma urma pe scari. Era cat pe-aci sa se impiedica, dar se
prinse de bara metalica la timp.

Nu fu nevoie sa-i indic sau ceva, stia unde este camera mea. Din nou, ochii îi fugira
peste tot. Nu am mai intrebat de ce, desi inca eram curios. Mai curios decat Aro, daca
asa ceva este posibil.

Bella se aseza ca data trecuta pe patul larg, si eu canapeaua din fata ei.

- Chiar este frumos la tine, stii, comenta ea. Imi plac picturile.

- Ai gusturi bune, am zambit, ignorand setea intensa. Dar nu mai era acelasi lucru.
Agonia devenea suportabila prin obisnuinta.

- Si cam cat ti-a luat sa aduni atatea CD-uri... si ăăă, placi, casete... spus ea admirand
peretele plin de muzica.

- Nu mai mult nici mai putin de vreo 90 de ani, am raspuns. Si inca mai adaug.

- Wow, facu ea inca privind colectia imensa, mandria mea. Ce asculti?

- De toate, am dat din umeri. Nu sunt un fan rock, dar recunosc ca imi plac unele
melodii. Dar de rap sa nu aud. Cel mai mult imi place Debussy, Clayderman... clasici.
Pianul este un instrument minunat, nu crezi?

- Da, spuse ea inchizand ochii. Asta imi trezi curiozitatea mai arzatoare decat setea
care de obicei, era trasatura dominanta cand eram cu Bella. Se pare ca incep sa ma
obisnuiesc cu mirosul... Perfect!

- Clair de Lune este foarte frumoasa, spuse ea brusc in linistea care se lasase.

- Iti place Debussy? am intrebat surprins.

- Mama mea asculta multa muzica clasica. Îi stiu numai pe favoritii mei, raspunse ea
cu gandurile imprastiate.

Am dat din cap, vrand sa pun o alta intrebare, dar telefonul Bellei incepu sa sune. Ea
tresari si scoase telefonul din buzunar, raspunzand incruntata:

- Da, Alice.

- Bella! Unde esti? Nu te gasim nicaieri! rasuna vocea hiperactiva a spiridusului din
difuzor.

- Sunt acasa la Maseni, ofta Bella.

- Ce???????? tipa Alice. M-am incruntat, la ce se gandeste nebuna de Alice?

- Stai, nu te speria. Nu m-am simtit bine, asa ca am plecat de la scoala. Si cum Edward
m-a invitat sa trec pe aici...

- Normal ca te-ai dus, completa Alice chicotind. Si ai sa-mi povestesti tooot! Bine, hai
ca eu trebuie sa inchid. Ne vedem mai incolo.

- Pa, raspunse si inchise zambind.

- Asta-i Alice, spuse ea strambandu-se usor.

Am dat din cap, inca preocupat de un gand care ma intriga.

- Deci, ma gandeam... murmura Bella.

- La ce? fu raspunsul meu automat, un impuls in care curiozitatea era evidenta.

Ea rase.

- La... adica, in pura Engleza acum, noi suntem prieteni? murmura ea intrebator,
inrosindu-se.

- Prieteni... am meditat eu visator.

Nu-mi placea cum suna. Nu era indeajuns sa descrie relatia mea fata de Bella.

- Sau nu, se inrosi ea si mai tare, facand monstrul sa maraie la abundenta de sange. Dar
era sub control.

- Mi se pare ca nu este indeajuns, mi-am spus gandurile cu glas tare, amuzat de faptul
ca credea ca nu o voiam ca prietena.

De parca nu o voi vrea vreodata.

 ***

- Bella! Haide, Bella, te roooooooooog! se auzea vocea lui Alice din casa Cullenilor.

Am chicotit la gandurile extatice ale lui Alice.

Of, si rochia asta albastra i-ar veni atat de bine... De ce naiba nu-i place moda, sau
shoppingul? Este macar o fata?

- Te rog, te rog, te rog! continua ea cu batutul la cap.

- Nu! raspunse vocea clara a ingerului meu.

Ti-ai gasit ca Bella sa renunte, m-am gandit vesel in timp ce bateam la usa. Carlisle
aparu imediat.

Era inca ciudat sa stiu ca el era motivul a toate. Ca el ma transformase intr-un monstru.
Ca el ar fi trebuit distrus daca stapanii mi-o porunceau.

Am scuturat din cap. Nu am sa las nimic sa-mi strice dispozitia.

- Buna Carlisle, am zambit.

- Salut, Edward, raspunse el prietenos. Ce mai faci?

- Oh, foarte bine. De fapt, o caut pe Bella. Stiu ca este pe aici...

- Desigur, dadu el din cap, un zambet poznas jucandu-i pe buze. Intra.

I-am urmat sfatul, asezandu-ma pe una din canapelele mari, si am asteptat ca Bella sa
apara.

Nu avusesem nicio discutie cu partenerii Cullen, cum voisem la inceput. Jane ii

avertizase totusi, dar discret, nu amenintator cum intentiona Emmet. Ne-ar fi spart
acoperirea daca ne aratam atat de revoltati.

Daca tot vorbim de Jane, m-am gandit. Se poarta extrem de ciudat, si chiar ma
ingrijoreaza. Fuge de mine tot timpul, iar la pauza de pranz, cand este nevoita sa stea
in aceeasi camera cu mine, repeta poezii, traduce romane in alte limbi, canta cantece...
Imi ascunde ceva.

Dar ce?

Nu este de bine, oricum.

- Edward! se auzi vocea bucuroasa a Bellei. Am zambit incantat de bucuria ei de a ma

vedea.
- Buna, Bella, i-am raspuns, zambetul transformandu-se in ranjet la vederea ei.

La vederea ochilor ei mari, ciocolatii, la parul ei de mahon fluturand si al chipului ei

atat de frumos, parca eram eu din nou. Ma simteam atat de fericit, de bine cand eram
cu ea. Nu mai exista lume, Volturi, reguli sau alte prostii. Nu mai eram decat eu si ea,
intr-un Univers in care fericirea domina intregul. Iar setea nu reusea sa imi strice
momentele. Ma obisnuisem cu mirosul, iar acum, flacarile erau ceva de fundal.

- Te-am cautat acasa la tine mai intai, dar tatal tau mi-a spus ca erai plecata, am
explicat anticipandu-i reactia.

- T-tata? Ce a gandit cand te-a vazut? intreba ea direct, speriata.

Carlisle zambi amuzat de franchetea ei.

- Te va ataca acasa... dar eu i-am spus ca avem un proiect la Biologie, am raspuns

concentrat pe ea.

Bella ofta usurata. Nu voia ca tatal ei sa afle, si nici eu.

- Ma gandeam daca nu vrei sa facem o plimbare prin padure? Vreau sa-ti arat locul,
am privit-o asteptand.

Sa nu-mi spui mie Alice daca refuza, se gandi spiridusul de la etaj. Il va lua pe el ca
scuza pentru a scapa de mine.

Edward este chiar atasat de Bella, medita Carlisle. Si inca cum, i-am raspuns in gand.

- Desigur, respira Bella luandu-si haina din cuier. Imi pare rau, Alice, dar ies cu
Edward! striga ea si evada afara rapid.

- Beeeellaaaa!! tipa Alice, dar ea era deja afara.

Am ras amuzat.

- Mersi de salvare, zambi ea. Urasc sa fiu Barbie Bella.

- Pentru nimic, i-am raspuns luand-o de mana.

M-am simtit intreg din nou, simtindu-i degetele fine intre ale mele. Atata permiteam,
dar Bella incerca sa faca pozne, facandu-mi treaba si mai grea decat era. Imi supra-
estima autocontrolul, cu mult.

-Unde mergem? intreba Bella. M-ai facut curioasa.

-Surpriza, am raspuns vesel. Nu scap o vorba despre asta.

Noroc ca Esme, Carlisle si Alice stiau ca iesise cu mine. Era un motiv s-o aduc inapoi,
in caz ca... Nu am putut sa-mi termin gandul. Ma infiora sa stiu ca oricand Bella putea
muri de mana mea, ucisa de mine, eu cel care o iubeam cel mai mult.

Am inceput sa mergem, pe cararea spre poiana. Pasul incet, uman, incepu sa ma

enerveze, asa ca m-am oprit dupa o jumatate de minut. Va dura atat de mult, si oricum
voiam sa-i arat, de ce nu acum?

- Hei, ce zici sa ajungem acolo in genul meu? am raspuns la privirea ei intrebatoare.

- Adica...? facu ea ridicand din sprancenele fine.

- Ai sa vezi, i-am raspuns. Treci in spatele meu.

Ochii Bellei se marira, si facu un pas inapoi.

- Vorbesti serios?!

- Hai, fricoaso, am tachinat-o nerabdator, si Bella se apropie de mine intr-un sfarsit.

Am ridicat-o in spate, aproape nesimtindu-i greutatea. Trupul ei cald se lipi de al meu,

si am simtit flacarile arzand mai tare, peste fiorii trimisi de senzatia minunata...

- Nu-nu ai sa te transformi intr-un liliac, nu? i-am auzit vocea tematoare.

Am ras.

- Ah, Bella.

Apoi, am pornit. Alergatul era pentru mine un fel de a doua natura, adoram sa fug de
toate gandurile mele si sa ma las furat de vant si viteza. Iubeam vantul care imi suiera
in urechi si uitarea pe care goana mi-o aducea.

Bratele Bellei se inclestara strans in jurul meu, si am auzit-o icnind speriata. Copacii
treceau pe langa noi, si am inspirat adanc, pe moment fericit si satisfacut. Doream ca
Bella sa ma cunoasca asa cum eram, iar eu sunt un maniac al vitezei. Picioarele nici
nu-mi atingeau pamantul, in timp ce zburam spre poiana.

Dupa vreo trei minute, am ajuns. M-am oprit incet, asteptand sa se dea jos.

- Distractiv, nu? am ranjit, desi ea nu ma putea vedea.

- Tare, facu ea lasandu-se jos. Desi ma simt putin ametita.

- Oh, scuze, am mormait cu parere de rau. Trebuia sa inchizi ochii.

- Am sa tin minte data viitoare, zambi ea uitandu-se in jur.

Am urmarit incantat cum ochii i se mareau si buzele ii tremurau. Ochii ei fascinanti
erau uimiti in fata frumusetii, si am intrebat-o nerabdator:

- Iti place?

- Edward, este frumos, sopti ea.

Era locul pe care il gasisem intr-o zi de durere, in care alergam fara tinta prin padure,
si dadusem de poiana asta minunata, care ma uimise. Acum, florile inflorisera peste
verdele pajistii, iar lumina se filtra alba printre crengile copacilor, facand poiana sa
semene cu o catedrala de vis. Era frumoasa pajistea, dar nu se putea compara cu Bella.

- Imi pare bine ca iti place, mi-am apropiat buzele de urechea ei.

- Si inca cum, ofta Bella.

Am luat-o de mana din nou, si am tras-o mai in fata. Bella isi plimba ochii pe arborii
inalti, pe cerul innorat artistic, cu pete albastrui. Era un tablou de o mare frumusete.

Nu m-am asteptat, dar Bella se lasa incet pe iarba, intinzandu-se pe pajistea verde.
Fara sa ma gandesc, i-am urmat exemplul si m-am intins langa ea. Am simtit firele de
iarba presandu-se sub corpul meu, si m-am uitat spre cer, gustand clipa.

-Este atat de liniste, sopti Bella.

M-am bucurat si de sunetul vocii ei atat de moi, de clare, de frumoase... Iesit de pe

acele buze rozalii, pline, moi. Brusc, capul imi fu plin de imagini de atunci cand o
sarutasem. Fusese o sincronizatie perfecta, o senzatie minunata, cum buzele ni se
impleteau in acel gest de care nu mai putusem sa ma abtin sa nu il fac...

-As vrea sa fie pentru totdeauna asa, am murmurat ca raspuns.

Ea nu mai spuse nimic, si am inchis ochii, lasandu-i mirosul ei sa ma sfasie, caldura

corpului ei sa radieze pe pielea mea, auzindu-i inima si respiratia regulata.

Nu stiu cat timp am stat tacuti, fara sa spunem nimic, intinsi unul langa altul. Era un
simtamant uimitor, stiind ca aveam pe cineva, stiind ca lumea mea mai avea un
locuitor. Sa stiu ca nu mai eram singur. Nu am lasat gandurile care urlau: Ce te faci
cand expira saptamana? Ce naiba te faaaaaci!!!!! Partea panicata si rationala din
mine inca incerca sa razbata din inconstientul in care o ingropasem. Nu ma mai
gandisem de loc la lucrurile astea, mi-ar fi stricat si putinii stropi de fericire pe care ii
mai puteam obtine.

Nu stiam decat de fericirea imensa care nu tinea cont de timp, desi clipele cad ca
burnita marunta si aproape de nesimtit in acest moment.
Oftand, m-am ridicat. Nu voiam ca Bella sa raceasca sau ceva de genul, asa ca i-am
dat mana pentru a se ridica. Luasem o umbrela, dar Bella nu putea s-o tina deasupra
mea in timp ce fugeam cu ea in spate. Trebuia sa folosesc acest mijloc de transport,
daca voiam sa nu ne prinda ploaia.

-Va ploua, Bella. Trebuie sa te duc acasa, am raspuns privirii ei contariate.

-Oh, facu ea simtind o picatura de ploaie pe frunte. Am zambit. Banuiesc ca vom

calatori asa cum am venit.

-Asta-i Bella mea, am zambit cu toti dintii.

Ea se urca in spatele meu, ezitanta inca. Senzatia trupului ei fragil, cald, lipit de al meu
ma facea sa-mi doresc o multime de lucruri...

-Inchide ochii, i-am amintit.

***

- Nu, Bellie-Wellie, rase Emmet. Eddie are nevoie de o mica excursie prin padure.

- Bine, incerca ea sa para entuziasmata din difuzorul telefonului. Pofta buna!

Emmet izbucni din nou in ras. O indragea pe Bella ca o sora acum, si o considera
amuzanta deoarece era neindemanatica. Tipic Emmstein.

- Mersi, am murmurat si am luat-o la fuga in padure.

Emmet si Jasper aproape ma obligasera sa ma duc la vanatoare, fusese chiar necesar.

Singur nu ma puteam desprinde de Bella.

Bella, am repetat visator numele ei in gand. Inca nu imi vine sa cred incredibilul noroc
care a dat peste mine. Nu puteam sa stau o singura secunda departe de ea, iar daca
trebuie, ca acum, era un chin. Eram dependent de ea, de enigma mea vie. Dupa ce o
condusesem acasa de la poiana, Bella ma sunase vrand sa ma intrebe ceva, dar idiotul
de Emmet an raspuns inaintea mea..

Totusi, lucrurile nu stateau chiar atat de rau. Vom merge in Dodge si Alec ne va sterge
amintirile, apoi voi face cumva sa fiu cu Bella. Oricat ma va costa.

Am simtit amaraciunea cuprinzandu-ma. Incalcasem toate regulile, scrise si nescrise

pentru a dezvolta aceasta relatie, si nu ma puteam face sa-mi para rau. Ce nesimtit
sunt...

Dar merita moartea de o suta de ori. Merita fiecare clipa petrecuta cu Bella, faptura
asta unica. Nu-mi pasa daca voi muri, am gustat fericirea.
Fericirea, am meditat intern. Simteam fiorii aceia binecunoscuti cuprinzandu-ma cand
ma gandeam la aceste ore petrecute cu ea.

Am chicotit amintindu-mi fata ei incantata. Ii placuse mult fuga, si reusise sa-si tina
ochii deschisi. Imi paruse bine, ca avem ceva in comun.

Brusc, o maraitura imi atrase atentia, la fel ca gandurile unei persoane.

Cat de oribil este, bleah, se stramba Jane mental inghitind sangele ursului.

Jane era la vanatoare? De ce nu mi-a spus nimeni? Incruntat, am vrut sa apropii de ea.
Nu mai era altcineva prin imprejurimi, si puteam s-o intreb ce ascundea de mine. Nu
imi puteam da seama, si testasem destule ipoteze.

Dar am inghetat.

- Este frumoasa padurea, Nick, comenta o voce de undeva din fata mea.
- Mda, raspunse Ted. Fa-mi o poza langa copacul asta.

Erau doi turisti, nimic mai mult. Doi turisti care nu vor mai avea sansa sa mai viziteze
si alte locuri, sa-si vada familia. Vantul batu usor, iar mirosul lor ajunse la Jane, care
era in plina vanatoare.

Atat... de... bine, gandi ea incoerenta, ridicandu-se. Miroase atat de bine... Mult mai
bine...

Ingrozit, am tasnit in fata cu toata viteza. Jane se pregatea sa sara, si isi dezvelise dintii
cand am ajuns langa ea.

Ea atunci nu mai era Jane. Nu mai era nimeni. Era un vampir insetat de sange.

Ce incredibil noroc au avut oamenii acestia ca sa intrerupa un vampir in mijlocul

vanatorii. Ca sa nu mai spun ca Jane nu este as in auto-control. Se daruise simturilor
sale, si era de necontrolat.

Stiam asta cand am prins-o din spate, trantind-o la pamant cu fata in jos. Nu putea sa
ma priveasca, prin urmare, nu putea sa-si foloseasca darul. Jane se zbatu cu putere,
innebunita, maraiturile iesindu-i fara control din piept.

- Ai auzit? rasuna vocea lui Nick, speriata.

- Poate un urs... hai s-o stergem de-aici, tremura si Ted, infricosat de maraiturile
puternice si salbatice, tragandu-l pe prietenul lui in alta directie.

Jane incepu sa se zbata mai rau, reusind sa imi trimita un junghi puternic de durere. M-
am chircit, era ca si cum o serie de sulite si cutite imi trecusera prin picior, dar nu i-am
dat drumul pana cand turistii nu mai erau in raza mea de citire.
-Jane, Jane... i-am dat drumul incet. Linisteste-te.

Jane se ridica furioasa, maraind incontinuu. Se puse imediat in pozitie de lupta , inca
incoerenta. Ma vedea ca pe un dusman, ca pe cineva care ii voia prada.

-Nu, Jane, calmeaza-te, am murmurat. Tratatul Quileute, iti amintesti? Daca te-as fi
lasat s-o faci, ai fi iscat un razboi de toata frumusetea, de care Aro nu ar fi fost prea
incantat. Varcolacii te-ar fi vanat si pana la urma, te-ar fi distrus.

Vorbeam incet, moale, nefacand nicio miscare. Maraiturile se potolira, iar fata ei
congestionata isi recapata calmul.

Tratatul? Varcolacii... Aro... Da, da! Are dreptate...

Timp de cateva minute, ramase nemiscata, calmandu-se langa ursul ucis. Nu m-am
miscat nici eu, stiind ca miscarile bruste ar fi stricat totul.

- Mersi, spuse ea incet, intr-un tarziu. Daca nu m-ai fi oprit, chiar as fi dat de
naiba.

Jane tocmai mi-a multumit? Jane a multumit? Ei bine,este un progres si un inceput

bun.

-Cu placere, am zambit.

-Raman datoare, raspunse ea la zambetul meu. Dar ce faci pe aici?

-Vanam , logic. Dar te-am auzit.

Sper ca nu m-am gandit la... Nu, nu, nu! Au spus ca... nu pot... dar.... We wish you a
merry Christmas/We wish you a merry Christmas/We wish you a merry Christmas/And
a happy New Year!

M-am incruntat, dar nu am spus nimic. Nu voiam s-o enervez, din nou.

-Deci, hai ca iti tin companie, spuse Jane. Eu am terminat aici, dar nu sunt exact satula.

-Bine, nici o problema.

Am inceput amandoi sa fugim printre copacii inalti, cautand mirosul unor animale
carnivore, dar se pare ca nu mai aveam noroc. Un mic grup de caprioare se afla printre
copacii desi, si am dat din cap plictisit.

Sangele era si mai oribil decat al carnivorelor, dar nu aveam chef sa mai caut. Jane goli
de sange un cerb apoi se lasa balta, scarbita. Sangele ma reinvigora, si m-am simtit mai
puternic. Cele doua caprioare fusesera destul. M-am ridicat deaspura trupurilor sfasiate
si m-am uitat la Jane.
-Mergem acasa? am intrebat.

-Da, murmura ea, repetand in gand poezii ciudate intr-un stih.

Mi-am dat ochii peste cap, luand-o la fuga alaturi de ea. Intr-un minut am ajuns in fata
casei.

Dar in mod ciudat, gandurile a trei persoane se auzeau dinauntru. Jane deschise usa
fara sa mai bata, si am intrat sovaitor dupa ea.

-Ăăăăă... trebuie sa va spunem ceva... a venit, a... se balbai Emmet, oprindu-se din
plimbarea nervoasa inainte si inapoi, fara sa spuna salut sau nimic, panicat peste
culme, ca Jasper.

- Buna, Edward! Salut, Jane... se arata un Caius zambitor de dupa usa sufrageriei.

A ajuns, gandi Jane speriata.