Principele Carol I

Independenta

Deceniul in care Romania si-a dobandit independenta a inceput in anul 1866, o data
cu rasturnarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de catre monstruoasa coalitie, formata din
politicieni conservatori si liberali radicali. Dupa abdicarea fortata a lui Cuza, la 11 februarie
1866, conducatorii loviturii de stat au format imediat un guvern provizoriu. Puterea
executiva a fost incredintata unei Locotenente Domnesti formata din Nicolae Golescu, Lascar
Catargiu si generalul Nicolae Haralambie. Atat liberalii cat si conservatorii au obtinut posturi
ministeriale, iar moderatul Ion Ghica, pasoptist si unionist, precum si economist erudit si
diplomat abil, a devenit prim-ministru si ministru de Externe. Au fost cu totii de acord ca
misiunea lor cea mai urgenta era gasirea unui domn, fapt care trebuie realizat foarte repede,
deoarece prelungirea interregnului ar fi sporit instabilitatea si, ca atare ar fi sporit
probabilitatea unei interventii straine. Asadar, guvernul provizoriu a actionat rapid pentru a
gasi pe cineva sa ocupe tronul ramas liber. Ramanand tot la ideea aducerii la tron unui print
strain , guvernul la ales pe printul Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei, insa dupa ce acesta
a refuzat onoarea, guvernul provizoriu a inceput sa-i faca curte lui Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen. Astfel , Ion Bratinu, ca reprezentant al Locotenentei Domnesti , s-a dovedit util,
convingandu-l pe Carol sa accepte propunerea. La 1 aprilie , la Dusseldorf, in urma intalnirii
cu Carol si tatal acestuia, el telegrafiaza guvernului provizoriu ca obtinuse acordul lui Carol
de a deveni principe. Bratianu, reintors in tara, a organizat plebicistul, care a avut loc intre
14-20 aprilie si a aprobat cu o majoritate covarstitoare de voturi alegerea lui Carol ca domn
al Romaniei, cu 685 696 de voturi, din care 686 193 exprimate. Incurajat de o evidenta
popularitate si de indemnat de Bismarck , Carol decide sa primeasca propunerea lui
Bratianu, informandu-l asupra deciziei sale la data de 7 mai.
La 19 octombrie 1866, marele vizir il recunoaste pe Carol drept Domnitor ereditar,dar
nu cedeaza in chestiunea autonomiei, stipuland ca Principatele vor trebui sa ramana parte
integrata a Imperiului Otoman. In raspunsul sau din 20 octombrie, Carol a acceptat aceste
conditii, iar a doua zi a plecat la Constantinopol pentru a primi firmarul din partea Sultanului
prin care i se acorda recunoasterea formala ca Domnitor.
In timpul desfasurarii acestor manevre, conducatorii liberali si conservatori de la
Bucuresti incepusera activitatea de elaborare a unei Constitutii,care sa puna bazele noul
sistem politic. In urma alegerilor din aprilie 1866, conservatorii au castigat majoritatea
locurilor, iar Noua Adunare si-a inceput lucrarile la 10 mai. La 22 mai, Carol depune juramant
in fata Camerei ca va domni pe baza consitutionale si numeste imediat un guvern de
coalitiei, avandu-l ca prim-ministru pe conservatorul Lascar Catargiu (1823-1899).
Constitutia din 1866 a avut la baza ei multe dezbateri si neintelegeri intre liberali si
conservatori, cei din urma avand castig de cauza. Astfel, ambele parti se pronunta pentru
sistemul electoral cenzitar, in care dreptul la vot era stabilit in functie de rata impunerii sau
de avere, conservatorii incercand ca ignorantii si cei lipsisti de experienta sa nu slabeascca
sau sa anihileze voturile claselor inteligente si cultivate. Astfel, s-au infiintat colegiile de vot,
care avantajau gradul sa instruire sau averea. O alta nentelegere s-a ivit asupra drepturilor
politice ale strainilor, mai ales ale evreilor, articolul 7 al Constitutiei permitand in cele din
urma doar strainilor de religie crestina sa devina cetateti. La 11 iulie, cei 91 de deputati au
aprobat in umanitate Constitutia pe care Carol a promulgat-o ziua urmatoare. Aceasta
Constitutie, foarte asemanatoare cu cea a Belgiei din 1831, limiteaza prerogativele
Domnitorului la cele ale unui monarh constitutional, prevedea o guvernare reprezentativa, ii
facea pe ministri corespunzatori pentru actele lor si consolida principiul separarii puterilor in
stat. De asemenea, consemna pe larg drepturile si libertatile cetatenilor, carora le era de aici
inainte garantata egalitatea in fata legii, libertatea deplina a constiintei, a presei, a
adunarilor publice, dreptul la asociere, inviolabilitatea domiciliului si a persoanei .
La inceputul domniei lui Carol, liberali mai erau inca divizati.Pe de alta parte, erau
radicalii , condusi de Ion Bratianu si C.A.Rosetti, si pe de alta parte se aflau moderatii, sub
conducerea lui Ion Ghica. Apoi era asa numita Factiune Liberala si Independenta de la Iasi ,
grupata in jurul lui Nicolae Ionescu, precum si mici grupari care il urmareau pe Mihail
Kogalniceanu. In incercarea de a infrange pe conservatori, liberalii creeaza in 1875 Partidul
National Liberal. La fel ca si liberalii, conservatorii erau dezbinati si incapabili sa formeze un
adevarat partid politic. Diverse grupari s-au adunat sub conducerea lui Lascar Ctargiu la
sfarsitul anului 1870, in timpul unei serioase crize dinastice, insa coalitia de 5 ani a lui
Catargiu s-a destramat ducand la o regrupare a fortelor conservatoare in noi organizatii
politice ( gazeta Timpul 1878) la care se adauga adoptarea unui program formal si statutului
partidului la 3 februarie 1880, nascandu-se Partidul Conservator.
In domeniul politicii externe insa, atat guvernele liberale cat si cele conservatoare, au
urmarit , intre 1866 si 1875, aceleasi teluri de perspectiva : securitatea si independenta.
Astfel , atat radicalii cat si conservatorii au incercat diferite negocieri externe, pentru a-si
atinge scopul. Aprilie 1867 tratat de alinata intre Carol si Printul Obrenovic Mihail al Serbiei,
urmat de o intelege similara cu Grecia in vederea inlaturarii suseranitatii otomane.
Conservatorii lui Lascar Catargiu se orienteaza din ce in ce mai mult catre Austria, incercand
sa infiinteze o diplomatie romana la Viena si sa incheie un acord comercial avantajos intre
1866 si 1867, tratat comercial semnat la 22 iunie 1875, care ramane in vigoare 10 ani dupa
ratificarea oficiala. Romania urmareste si stabilirea unor relatii stranse cu Rusia, astfel incat
in 1874 stabileste o diplomatie la Sankt Petersburg, iar in 1875 incep negocierile unui tratat
comercial,semnat la 27 martie 1876 si ratificat in octombrie1876. Insa asteptarile ambelor
parti de intelegere era sa fie spulberata de evenimentele din Balcani.
Intrucat in vara anului 1875 principele Carol si politicienii romani si-au dat seama ca
rascoala din Bosnia si Hertegovina incetase sa mai fie o chestiune interna Imperiului Otoman
si ca ridicase din nou problema generala a echilibrului european, acestia au hotarat ca
prudenta era cea mai buna politica, astfel, la 27 si 30 noiembrie, Camera si Senatul proclama
in mod solemn neutralitatea tarii. Insa rascoasa bulgarilor din 1876 a pus la grea incercare
politica de neutralitate a romanilor, dat fiind ca traditiile de ajutorare a revolutionarilor
bulgari ramasesera inca puternice. In mai 1876 , un guvern in frunte cu Manolache Epureanu
i-a inlocui pe conservatorii condusi de Catargiu,iar noul ministru de externe, Mihail
Kogalniceanu se angajase intr-o campanie viguroasa pentru a obliga guvernul otoman sa
recunoasca independenta Romaniei, amenintand ca va abandona neutralitatea, insa
capriciile interne au pus brusc punct campaniei lui Kogalniceanu, acesta demisionand,
impreuna cu Epureanu. Noul guvern , preia functia la 5 august si este condus de Ion
Bratianu, anuntand din nou o politica de neutralitate, insa atat Bratianu cat si Carol au
recunoscut ca neutralitatea si eforturile diplomatice de a obtine ceva din partea Turciei sunt
un esec. Acestia se concentrau acum asupra alinierii politicilor lor cu deciziile pe care le
luasera, dupa cum presupuneau, Austro-Ungaria si Rusia la Reichstadt. Cautau sa foloseasca
in general Austro-Ungaria ca o cantrapondere la expansiunea ruseasca in Europa de Sud-Est,
fapt pe care il considereau cea mai grava amenintare la adresa independentei Romaniei.
Negocierile cu Rusia au inceput in mod serios in octombrie 1876, o data cu vizita lui
Bratianu la Livadia in Crimeea. La 11 octombrie delegatia romana s-a intalnit cu tarul si
ministru de externe , Gorceakov. Rusii vroiau sa asigure trecerea trupelor lor pe teritoriu
roman si erau gata sa semneze o conventie militara, insa nici domnitorul Carol nici Bratianu
nu erau pregatiti sa incheie o alianta formala cu Rusia. Toate incercarile romanilor de a-si
capata independenta in moduri diplomatice au fost refuzate,o ultima incercare fiind la 12
decembrie 1876 , in cadrul unei conferinte in urma careia guvernul otoman respinge toate
propunerile avansate de marile puteri. Inrautarirea relatiile romano-turce i-a convins pe
Domnitorul Carol si pe Bratianu ca, daca doreau sa dobandeasca independenta, nu aveau
alta alegere decat sa ajunga la o intelegere cu Rusia si sa colaboreze cu ea in razboiul ce se
anunta cu Turcia, Romania acceptand in cele din urma conventia militara cu Rusia , la 14
aprilie. Inainte de aceasta insa, la 11 aprilie, Carol a hotarat mobilizare generala, dandu-si
seama ca aceasta nu era pregatita sa duca un razboi modern.
In primele luni de razboi, Carol si Bratianu au incercat sa stabileasca regulile de baza
pentru colaborarea dintre armata romana si cea rusa. Obiectivul principal al Domnitorului a
fost dobandirea statutului de cobeligerant pentru Romania, ceea ce ii asigura recunoasterea
independentei. Drept pentru care a oferit rusilor participarea deplina a armatei romane in
razboi, dar numai sub comanda sa, insa Tarul nici nu vroia sa auda de asa ceva.
Intre timp, campania rusa din Balcani a inceput cu fortarea Dunarii in doua puncte :
Galati si Braila la 22 iunie si apoi Zimnicea la 27 iunie. Fortele ruse cuceresc Nicopole la 16
iulie si inainteaza spre Plevna, insa atunci fortele turcesti s-au sporit, rusii fiind nevoiti sa se
retraga si sa ceara urgent ajutor armatei romane. Victoria de la Plevna a fost castigata cu
greu, numai reduta Grivita I fiind ocupata. Dupa victoria de la Plevna insa, armata romana a
jucat un rol modest in razboi, in timp ce armatele ruse inaintau spre Blacani.
Relatiile dintre Rusia si Romania au devenit si mai incordate in momentul in care
Bucurestiul a luat constiinta de prevederile Tratatului de la San Stefano din 3 martie, care a
pus capat definitiv razboiului ruso-turc. El recunoaste independenta Romaniei, insa
stipuleaza si retrocedarea Sudului Basarabiei catre Rusia in schimbul Dobrogei. La interventia
marilor puteri insa, care nu erau de acord cu Tratatul de la San Stefano, se organizeaza un alt
Tratat la Berlin la 13 iulie, in urma caruia Romania isi castiga independenta cu doua conditii:
eliminarea oricaror restrictii religioase in exercizarea drepturilor civile si politice continute in
articolul 7 al Constitutiei din 1866 si acceptarea retrocedarii Sudului Basarabiei catre Rusia,
Romania primind in schimb Delta Dunarii, Insula Serpilor si Dobrogea pana la sud de
Mangalia. In cele din urma, Parlamentul a acceptat in sila pierderea Sudului Basarabiei si s-au
concentrat asupra reintegrarii Dobrogei, misiune complicata, datorita schimbarilor frecvente
in acest teritoriu inca din 1417, de la incorporarea sa in Imperiul Otoman.