ROMANIZAREA și ROMANITATEA ROMÂNILOR

Romanizarea este un proces istoric complex și îndelungat, organizat și susținut de statul roman
prin care populațiile neromane au populat și asimilat forma de organizare administrativă romană,
limba latină, instituțiile, modul de viață, cultura și tradițiile romane. Romanizarea a înlăturat
diferențele dintre localnici și romani, înregistrându-se mutații etnice, lingvistice și spirituale.
Romanitatea este elementul esențial al identității lingvistice și culturale a unui popor.

I. Romanizarea în Dacia

Acest proces stă la baza formării și apariției poporului român, conceptul de romanizare incluzând
2 laturi fundamentale:

1. Romanizarea prin colonizare: colonizarea teritorială a Daciei cu o populație romanizată

latino-fobă venită din toate părțile Imperiului Roman. (Eutropius)
2. Schimbarea mentalității și chiar a ființei etnice, spirituale: asimilarea geto-dacilor în
măsura în care ei au adoptat limba latină și-au însușit felul de viață roman provincial,
au preluat obiceiurile și civilizația romană.

Factorii care au contribuit la romanizarea organizată, rapidă și inevitabilă a spațiului daco-moesian

au fost:

• Armata romană care pentru a proteja Dacia, provincie de frontieră, romanii au menținut
o armată numeroasă (apx. 55k de soldați în 3 regiuni și alte trupe auxiliare). Trupele
staționau în castre. Legăturile dintre soldații romani și cei autohtoni au fost esențiale pentru
procesul de romanizare.
• Veteranii care s-au stabilit în orașe. primind funcții administrative sau la sate unde au
înființat ferme agricole (villa rustica).
• Administrația – Dobrogea, cucerită în anul 28 Î.H. a fost inclusă în anul 46 Î.H. provinciei
romane Moesia. În 106, Dacia devine provincie romană de rang consular cu capitala la
Colonia Ulpia Traiana Angusta Dacia Sarmizegetusa.
• Coloniștii – După cucerire, tot pământul Daciei a devenit ager publicus și a fost distribuit
coloniștilor sau trupelor, aceștia fiind latinofoni, acționând în toate domeniile economiei.
• Urbanizarea este o caracteristică specifică modului superior de organizare în teritoriile
incluse în sistemul administrativ al Romei. Orașele au un rol însemnat în răspândirea
culturii și a civilizației romane.
Așezările urbane din Dacia Romană au fost de 2 feluri:
o Colonia, așezare urbană organizată după modelul Romei (Ulpia Traiana
Angusta Dacia Sarmizegetusa, Apulum, Napoca) o Municipia, așezări urbane
cu autonomie administrativă și juridică (Porolissum, Dierna).
1
 Orașele au jucat un rol esențial în romanizarea autohtonilor. În mediul rural, rolul orașului
a fost îndeplinit de ,,conacul,, stăpânului roman. (villa rustica)

• Activitatea economică – Dacia a fost integrată sistemului economic roman și prinsă întrun
intens schimb de produse cu Roma și provinciile Imperiului Roman, grație unui sistem de
drumuri construite de inginerii romani. Relațiile de munca dintre autohtoni, coloniști,
veterani și administrația au fost de natură să faciliteze procesul de romanizare.
• Dreptul: Legile romane și mai ales Constituția Antoniniană (212 D.H.) a fost un val
important în formarea modului de a gândi și a acționa a poporului daco-roman. Normele
dreptului roman se vor regăsi în dreptul românesc de mai târziu.
• Cultura și Educația au avut un rol decisiv în romanizarea Daciei. Limba latină a asigurat
comunicarea dintre localnici și romani. Învățarea limbii latine este probată în Dacia de
numeroase descoperiri de inscripții (peste 3,5k), tăblițe cerate cu elemente de scriere și
calcule aritmetice descoperite la Alburnus Maior, instrumente de scris (existența unor școli
- ludi literatti). Arta romană ,,provincială,, s-a impus peste tot în Dacia.
• Religia politeistă este cel mai bogat domeniu al spiritualității romane care a favorizat
întrepătrunderea spirituală daco-romană. Sunt adorate divinitățile romane și din alte
provincii ale Imperiului se întâlnește frecvent sincretismul religios și aderarea vechilor
zeități dacice sub nume roman (interpretatio romana).

Cronologie:

82-44 Î.H. – primele contacte ale geto-dacilor cu romanii, în timpul lui Burebista. Între sec.1 Î.H.
și sec. 1 D.H. relațiile se intensifică.

101-102: primul război daco-roman

105-106: al doilea război daco-roman.

106 – 271: cucerirea Daciei, perioadă de romanizare intensivă

271: retragerea Aureliana, se păstrează legături între Dacia Romană și Imperiu Roman, de la Sudul
Dunării pătrunde Creștinismul, creștinizarea intensivă fiind între sec. IV-V. Dacii liberi se
romanizează.

sec. II – III: perioada de romanizare intensă a provinciilor Dacia și Moesia.

sec. IV: Donariul de Bronz, fragment dintr-un candelabru, exemplu al continuității daco-romane
în zona Nord-Dunăreană în ciuda popoarelor migratoare. sec. IV-VIII: limba latină vulgară se
transformă în protoromană – prima mențiune a limbii română (Chronografia lui Theofanes
Confesor).

2
Sf. de sec. VIII: sfârșitul etnogenezei române de la N și S de Dunăre.
Limba română:
o Substrat Daco-Moesic o Strat Latin
o Adstrat Slav – Meridional

602: instituirea slavilor în Peninsula Balcanică → despărțirea comunităților de la Sud de Dunăre

de cele de la Nord de Dunăre.
o Dialectele formate: aromân, istroromân, magleno-român.

971: bizantinii revin la Dunărea de Jos.

Sec. VII – IX: descoperiri arheologice ce îi menționează pe români → vase, unelte, podoabe, arme
descoperite în așezări precum Brateiu (jud. Sibiu), Paicu (Covasna), Alba Iulia.
Sec.VII: românii sunt menționați în izvoare istorice ca un popor distinct constituit. Autohtonii sunt
menționați ca români în tratatul militar Strategikon, scris de Impăratul Bizantin Mauricius.
Sec. IX:

• Geografia armeană a lui Moise Chorenati amintește ,, țara necunoscută ce-i zic Balak –
Valahia,,. Cronica turcă Oguzname → Ulak – Ili, țară a valahilor.
• Împăratul Bizantin Constantin al VII-lea Pofirogenatul (912-959) în lucrarea ,,Despre
Administrația Imperiului,, vorbește despre originea poporului și a limbii române.
• 980, 1020 – în corespondența lui Vasile al II-lea Macedoneanul îi amintește pe români sub
numele de valahi.
Sec. XI:

• în sfaturile și povestirile lui Kekaumenos sunt amintiți vlahii care trăiau în apropiere de
Dunăre si Sava.
• mijlocul sec. XI → Podoaba Istoriilor → geograful persan Gardizi amintește originea latină
a poporului roman → îi așază pe români între slavi, ruși și unguri, într-un spațiu cuprins de
Dunăre și un munte mare, Carpați.
Sec. XII:

• Ioan Kinnamos, secretar al Împăratului Manuel Commnenul descrie o companiei militară

a bizantinilor împotriva maghiarilor → 1167) și afirmă despre valahi că sunt ,, coloni veniți
de mult din Italia,,
• Papa Inocentiul al III-lea în corespondență cu Ioniță Caloian vorbesc despre descendenta
romană a românilor.

3
 • Cronicarii maghiari Simon de Keza și Anonymus detaliază aceeași idee fără ton de
ostilitate.
• Gesta Hungarorum – cronic anonim al regelui Bela al Ungariei amintește de prezența
blachilor în Panonia.
Sec. XIII: Gesta Hunorum et Hungarorum → romanii s-au întors în Italia, doar vlahii, păstorii au
rămas.

Sec. XV – Umaniștii afirmă romanitatea românilor.

Sec XV – XVI:

→ Poggio Bracciolini (1380 – 1459), primul umanist italian care afirmă originea
romană a poporului român. El afirmă continuitatea elementului roman în țările române, locuite de
o populație romană de la Traian încoace și care nu și-a pierdut uzul limbii latine, transformând-o
în limba română. De menționat că era pentru prima oara când s-a argumentat latinitatea limbii
române cu probe culese direct din spațiu român de cunoscători ai limbi latine.
→ Enea Silvio Piccolomini (1458 – 1464), umanist italian care a contribuit cel mai mult la
răspândirea teoriei despre originea romană a poporului român, fiind papă sub numele de Papa Pius
al II-lea. Acesta și-a cules informațiile de la misionari dominicani si franciscani în legătură cu
textele referitoare la țările române. Piccolomini a influențat, ca nici un alt istoric, opiniile despre
originile romane ale românilor.

→ Flavio Biondo, Johannes Leunclavius,

→ Laonic Chalcocondil, grec stabilit în Italia vorbește despre daci ca locuitori la Nord de Dunăre,
iar valahi la Sud.

→ Demetrie Chalcocondil, grec stabilit în Italia (1453) transmite știri despre

români.

→ Antonio Bonifini (1434 – 1593), a trăit ultimii lui ani la curtea regelui ungur și vorbește despre
români că sunt urmașii coloniștilor și legionarilor din Dacia, dovada fiind limba lor pentru care
românii s-au luptat și la care au ținut. – scris la comanda lui Matei Corvin.

→ Fillipo Buonoccorsi, consilier la curtea regelui Poloniei, a călătorit prin Moldova, unde
cunoscându-i pe localnici află despre descendența romană a românilor.

→ Dalmatul Anton Verancsics (1504 – 1573), confirmă în opinia sa existența unei conștiințe a
descendenței latine a românilor. El a îndeplinit funcția de arhiepiscop la Strigoniu și vicerege al
Ungariei în slujba habsburgilor.

4
 → Jan Laski, episcop de Geneva, vorbește în Conciliul din Lateran (1514) despre Moldova,
semnalând originea romană a poporului român ,,căci ei spun că sunt oșteni de odinioară a
romanilor.

În sec. XVI romanitatea românilor devine o parte componentă a ideologiei politice fie a papalității,
fie a unor monarhii pentru a a-și susține ideile politico-spirituale. Ei se consideră moștenitori ai
Romei și puneau accent pe apartenența Daciei la Imperiul Roman și pretențiile lor asupra Țărilor
Române creșteau, fiind înfățișate ca un fel de recucerire. Sec. XVI este o perioadă a unor mari
transformări atât în Europa Răsăriteană (Renașterea deschide drumuri noi → reforme), cât și în
Țările Române (apogeul Imperiului Otoman și apare primul tipar în limba română). Situația este
din ce în ce mai dificilă → determină reluarea luptei antiotomane în timpul lui M. Viteazu (1593
– 1601). Sec. XII – Martin Opitz vorbește despre originea romană a poporului român și a limbii
române, acesta spunând că limba română este cea mai apropiată limbă de limba latină dintre toate
limbile de origine latină. Grație victoriilor domnitorilor români, ideea de român a fost răspândită
în toată Europa. Unirea Țărilor Române (1601) a provocat politizarea ideii romanității românilor.
Stăpânirea lui Mihai Viteazu și ostilitatea nobililor maghiari sunt reflectate în izvoarele scrise ale
vremii.
→ Umanistul maghiar Ștefan Szamoskozy (1565 – 1612) a publicat o lucrare în 1593 în care
afirma că românii sunt urmași ai romanilor, însă din cauza stăpânirii lui M. Viteazu își schimbă
părerea, afirmând în cele din urmă că românii sunt doar urmași ai dacilor romanizați. Considera că
românii nu pot fi urmași ai romanilor deoarece aceștia s-au mutat la Sud de Dunăre, iar pe M.
Viteazu îl considera un adevărat ,,Nero,, (Nero Verus). Ștefan a fost combătut de cărturarii sași
Laurentius Toppeltimus și Johann Troster, ultimii autori ai unei lucrări despre Dacia în care se
afirmă că românii ce trăiesc azi în Țara Românească, Moldova și Transilvania nu sunt decât urmași
ai legionarilor romani, prin urmare: ,,cei mai vechi locuitori ai acestei țări,,

→ În sec. XVIII, David Herman arată că ,,atât cei de dincolo de Carpați, cât și cei din Transilvania
îți trag originea și numele, ba chiar și limba, din coloniști aduși de Traian,,.

→ Nicolae Istvanffy, istoric și diplomat maghiar al Împăratului Rudolf al II-lea consideră că

românii nu puteau pune în pericol privilegiile tradiționale ale ,,națiunilor maghiare,,. → Benko
Ioszef, în cartea ,,Transilvania sive magnus Transilvaniae Principatus,, (1778) arată căla
abandonarea provinciei Traiane, ,,mulți romani, începând cu dacii indigeni, au rămas pe loc,,..

Mijlocul sec. XVIII - Huszti Andras în 1791 susține teoria descendentei romanilor din romani
,,nicio națiune nu are limba atât de apropiata de limba romana ca națiunea vlahilor ceea ce este un
semn sigur și care nu poate înșela ca ei sunt în Transilvania urmașii vechilor colonii romane.
În a doua jumătate a sec. XVII rivalitatea austro-otomană se reflectă și în mărturiile despre români.
În acest context apare și cronica lui Ioan Lucius în 1666 la Amsterdam care într-o istorie a Croației
și Dalmației amintește si despre vlahi. Acesta își exprimă rezervat opinia, spunând că elementul
roman în Dacia a fost sporit printr-o imagine de la Sud la Nord de Dunăre, provocată de bulgari.

5
La sfârșit de sec. XVII problema originii române devine din una istorică în una politică, mai ales
în Transilvania, unde intervenția domniilor austriece și revendicarea națională maghiara veneau în
contradicție cu dorințele de emancipare ale romanilor. Populația românească era de 60% în
Transilvania, însă erau în continua constrângere națională – națiune tolerată. Acest statut era
justificat de cele 3 națiuni privilegiate, maghiari, sași si secui.
1699 – 1701 unirea unei părți a clerului si a romanilor ortodocși cu Roma (Cultul Greco-Roman)
afectează ordinea tradițională favorabila națiunilor privilegiate.
Până în sec. XVIII continuitatea popoarelor romanice din ținuturile carpatice nu a fost pusă la
îndoială. Împăratul austriac Iosif al II-lea (1178-1190) îi socotește pe români într-un mod
incontestabil, cei mai vechi și numeroși locuitori ai Transilvaniei. Și contele Teliki, președintele
Consiliului Transilvaniei de la Viena, recunoaște in 1791 că românii sunt cei mai vechi locuitori
ai Transilvaniei.
Sec. XVIII – reprezentanți pentru poporul majoritar al Transilvaniei – momentul luptei pentru
dreptul politic este refuzat de către națiunile privilegiate.

1791 – Supplex Libellus Valachorum, subliniază ideea ca românii sunt cei mai vechi locuitori ai
Transilvaniei, urmași ai colonilor lui Traian. În aceeași perioadă, reprezentanții Școlii Ardelene
susțin ideea originalității romane a românilor. Teorii ce reprezentă arme ideologice în combaterea
revendicărilor politice ale maghiarilor.
I. Ch. Engel combate ideea continuității elementului roman în Dacia după retragerea aureliană
susținând teoria imigrației din inițiativa bulgară. F.I. Sulzer susține în lucrarea ,,Istoria dacilor
transalpini,, din 1781 că românii nu se trăgeau din colonii romane și că poporul român s-ar fi
format la Sud de Dunăre de unde ar fi migrat în sec. XII. La lucrarea lui Sulzer au aderat și istoricii
Eder, Bolla Marten și I.Ch. Engel. Aceștia au fost combătuți de învățatul sas Michael Lebrecht în
1784, acesta spunând ca românii sunt urmași ai romanilor, fiind cei mai vechi locuitori ai acestei
regiuni.
Marele slavist Paul Iosef Scaforic susține de asemenea în 1846 că valahii de la Nord si de la Sud
de Dunăre au toți aceeași origine, evoluând din amestecul tracilor și geto-dacilor cu romani.

Teoria Imigraționistă

Sistematizată în sec. XIX de istoricul Robert Roesler în lucrarea ,, Studii Românești - cercetare cu
privire la istoria veche a României,, (Leipzig 1871), după instituirea dualismului austro-ungar in
1867. Din Imperiul Austro-Ungar făceau parte Transilvana, Banat și Bucovina. Roesler susținea,
pe baza izvoarelor latine târzii și nesigure, teza exterminării poporului de origine dacică în timpul
războaielor cu romanii. Acesta susținea că romanizarea nu ar fi fost posibilă în doar 165 de ani de
stăpânire romană, că toată populația romană ar fi părăsit Dacia în timpul retragerii aureliene.
Locuitorii fostei provincii Dacia ar fi fost strămutați în masă la Sudul Dunării, unde s-ar fi format

6
limba și populația română. Aici ar fi primit influența slavă și religia. Roesler considera că nu există
izvoare istorice care să ateste existența românilor la Nordul Dunării înainte de secolul XIII. La
venirea maghiarilor în Transilvania, acesta ar fi fost un ținut pustiu pe care coroana maghiară l-ar
fi anexat și populat. Deci, românii ar fi venit după maghiari în Transilvania (după marea Ciumă
din sec XIV). Apariția lucrării lui Roesler fix după dualismul austro-ungar evidențiază clar
caracterul interesat și neștiințific al acestei teorii.
Ea a fost combătută atât de istorici români cât și de istorici străini (E. Gibbon, Th. Momsen, J.
Jung, C. Patsch). E. Gibbon, autor al unei celebre istorii a Imperiului Roman arată că în Dacia,
după retragerea aureliană, a rămas o parte însemnată de localnici, de la care migratorii au învățat
agricultura și plăcerile vieții civilizate.
Istorici români din sec. XIX (M. Kogălniceanu, A.D. Xenopol, B.P. Hașdeu, Gr. Tocilescu) adună
numeroase dovezi referitoare atât la poporul geto-dacic, cât și la continuitatea poporului romanizat
în Dacia și Moesia, demonstrând falsitatea argumentelor maghiare.
A.D. Xenopol răspunde ideilor lui Roesler prin lucrarea ,, Studiu asupra stăruințelor românilor în
Dacia Traiana,, (Iași, 1884). Argumentele aduse de acesta cu referire la etnogeneza română sunt
legate de elementul tracic, care reprezintă baza etnică a poporului român, peste care se suprapune
elementul roman. Migrațiile barbare împing poporul dac spre munți. Prezența termenului de
creștinism se explică datorită păstrării legăturii dintre poporul roman de la Nord de Dunăre cu cel
de la Sud de Dunăre. Arheologia, toponimia și hidronimia aduc dovezi incontestabile ale
continuității daco-romane. Dintre popoarele migratoare, slavii au avut o influență mai puternică
asupra poporului și limbii române. Poporul român este o îmbinare a elementelor tracice, romane
și slave, din care cel roman este predominant și fundamental.

Romanitatea în amintirea scrisă a românilor

Umanistul Nicolaus Olahus vorbește despre originea romană a românilor și despre unitatea de
neam, limbă, obiceiuri și relații a celor ce trăiau în Transilvania, Țara Românească și Moldova. În
lucrarea ,,Hungaria,, (1536) acesta afirmă că românii din Transilvania, Țara Românească și
Moldova sunt descendenții coloniștilor romani, ceea ce explică limba lor latină. Contribuția lui
Nicolaus Olahus trebuie apreciată la justa sa valoare, acesta având înalte relații laice în Regatul
Ungariei.

Johannes Honterus, original din Brașov, înscrie în harta sa, în 1542, denumirea de Dacia pentru
întreg teritoriu locuit de către români.
O dată cu apariția tiparului, întâlnim o puternică afirmare a conștiinței de neam și de origine.
Religia fiind la putere în acele vremuri, găsim Biblii ca primele cărți tipărite. Diaconul Coresi
justifică în Psaltirea sa din 1570 tipărirea de cărți românești.

7
 Cronicari români

1. Grigore Ureche (cca. 1590-1647), face studii în Polonia, unde studiază latina. În cronica
sa ,, Letopisețul Țării Moldovei,, scrie despre asemănarea dintre cuvintele din limba română și
cele de origine latină → concluzionează cu ideea că toți românii din Transilvania, Țara
Românească și Transilvania au origine comună ,, care se trag toți de la Râm,,.

2. Miron Costin (1633 – 1691), acordă o deosebită atenție originii românilor. În concepția
cronicarului moldovean, istoria românilor începea cu cea a dacilor antici, cuceriți și supuși lui
Traian, care era considerat descălecătorul cel dintâi. La retragerea romanilor din Dacia, nu au
plecat cu toții, ci mulți au rămas pe loc, rezistând năvălirilor barbare. Din aceste elemente romane
s-a născut poporul român. Originea poporului român era atestat, după spusele cronicarului, atât de
numele pe care și l-au luat însăși românii din toate ținuturile românești (Moldova, Transilvania,
Maramureș. Muntenia, Țara Olteniei),ci și de numele dat romanilor de către străini. Romanitatea
românilor era dovedită, în opinia cronicarului, de latinitatea limbii lor din care reproducea o listă
impresionantă de cuvinte, dar și de unele lăsate de către romani în fosta Dacie. Originea neamului
său a fost preocuparea de căpătâi a cronicarului moldovean. Lucrarea ,,De neamul moldovenilor,,
reprezintă în istoria literaturii românești, ca și în cea a ideii romanității românești, primul tratat
savant consacrat exclusiv analizei originii neamului.

3. Constantin Cantacuzino (cca. 1640 – 1716), figură dominantă a istoriografiei muntene

din epoca brâncovenească, redactează ,,Istoria Țării Românești,, (cam în același timp cu opera
majoră a lui Miron Costin). Ceea ce aduce nou stolnicul Cantacuzino este exprimarea ce mai clară
și mai concisă a existenței conștiinței romanității la români. Astfel, istoricul susține că ei, românii,
țin și cred că sunt urmași ai romanilor și se mândresc cu această descendență glorioasă.

4. Dimitrie Cantemir (1673 – 1723), autorul de seamă al ,,Hronicului româno-moldo

vlahilor,, cu care fixează locul românilor în istoria universală. Acesta vorbește despre elementele
de bază ale romanității românilor. Cantemir descrie descendența pur romană din Traian, extirparea
totală a dacilor în provinciile cucerite și colonizarea acestora cu romani, dăinuirea elementului
roman în Dacia și după retragerea aureliană și uniunea în conștiință a românilor din spațiu
CarpatoDunărean. Hronicul este cea mai amplă lucrare istorică de analiză a originii românești.

8
 Romanitatea românilor în epoca modernă și contemporană

În epoca modernă, ideea romanității românilor va fi folosită ca armă politică în revendicările

naționale. Astfel, secolul XIX aduce, la începutul său, contribuția Școlii Ardelene la afirmarea ideii
romanității românilor. Continuându-l pe Cantemir, istoricii acestui curent nu acceptă decât pura
obârșie romană a românilor. Această poziție se poate explica prin analiza contextului situației în
Transilvania. Militând pentru emancipare românilor transilvăneni, ținuți într-o stare de netă
inferioritate față de elita conducătoare maghiară, corifeii Școlii Ardelene folosesc ideea romanității
ca pe o armă ideologică și socială.

Reprezentanții romantismului nu au insistat asupra dacilor ca element fondator al poporului român,

dar au contribuit la consolidarea temei dacice prin evidențierea curajului și a spiritului de sacrificiu
al acestora. Începutul l-a făcut Mihail Kogălniceanu, care în celebrul său discurs din 1843 a făcut
un elogiu lui Decebal, numindu-l ,,cel mai însemnat rigă barbar care a fost vreodată,,.

O dată cu formarea statului național român și dobândirea independenței, precum și cu impunerea

curentului pozitivist în cercetarea istorică, teza originii pur latine a poporului român a început să
fie considerată o eroare. Începutul la constituit studiul lui B.P. Hașdeu din 1860, intitulat ,,Pieritau
dacii?,,. Autorul demonstrează că Școala Ardeleană și continuatorii ei au făcut o interpretare forțată
a izvoarelor antice, ,,împuținarea bărbaților,, invocată de Eutropius fiind amplificată în mod abuziv
în sensul exterminării unui neam întreg. Dacii nu au pierit, era concluzia lui Hașdeu și nici
colonizarea nu a însemnat o infuzie de romani puri, ci de cele mai diverse origini. Rezultă așadar
că poporul român s-a format din câteva elemente, din care nici unul nu a fost predominant. Hașdeu
a demonstrat apoi printr-o serie de lucrări bine argumentate, că substratul dacic al poporului român
nu poate fi contestat.

Cu toate acestea, viziunea dominantă a istoricilor români rămâne pe susținerea faptului că dacii au
avut o pondere limitată în sinteza românilor. Pe această linie s-au situat Grigore Tocilescu, Dimitrie
Onail și chiar A.D. Xenopol și Nicolae Iorga.

Cel ce a reușit să fixeze sinteza daco-romană într-un echilibru perfect a fost marele arheolog Vasile
Pârvan, care prin temeinicia informației (atât literală cât și arheologică) a demonstrat că românii
sunt în cel mai înalt grad și daci și romani.

9
Mai târziu, în 1935, C.C. Giurescu afirma că majoritatea locuitorilor Daciei romane au constituito
dacii și că romanismul a biruit în Dacia fiindcă el i-a câștigat pe autohtoni. Evidențierea rolului
dacilor a cunoscut și forme exagerate în care Dacia, înainte de cucerirea romană, a fost descrisă ca
centrul unei mari civilizații europene. Astfel, Nicolae Densușianu, în lucrarea apărută postum în
1913, ,,Dacia preistorică,, , de 1,200 de pagini, reconstituia istoria unui presupun imperiu pelasgic,
care pornind din Dacia cu 6,000 de ani Î.H. s-ar fi extins pe o mare parte a globului.

În etapa prosovietică a comunismului din România, influența slavă a exagerat, cu toate că

romanitatea românilor nu a fost negată. Mihail Roller, istoricul de casă al perioadei staliniste, a
orientat cercetarea spre evidențierea rolului statului Kievean în formarea statelor medievale
românești.

Istoriografia de după 1989 a readus echilibrul în problema romanității românilor. O analiză extrem
de onestă a fost realizată de istoricul Lucian Boia, în lucrarea ,,Istorie și mit în conștiința
românească,, , care susține că ,,singura raportare incontestabilă la origini este oferită, până la urmă,
de limbă. Esența romanică a limbii române, la care se adaugă numele de român, înclină într-un
sens balanța spre romani.,,

10