I. 1.

Probati unea i n procesul penal

1. Conceptul de probe si de mijloace de proba
De indata ce impotriva unei persoane s-a formulat invinuirea de a fi savirsit o infractiune, organele de
urmarire penala sint obligate sa constate daca infractiunea a fost savirsita in realitate si daca invinuitul
este vinovat de savirsirea ei; ajunsa cauza la instanta de judecata, aceasta este obligata sa constate daca
invinuirea adusa inculpatului prin actul de sesizare este intemeiata si, totodata, sa constate toate
imprejurarile care ar putea contribui la solutionarea cauzei potrivit legii si adevarului. Constatarea acestor
fapte se realizeaza prin activitatea de probatiune, in cursul careia autoritatile judiciare se servesc de
probe, obtinute prin mijloacele de proba.
Se numesc probe elementele de fapt care servesc la constatarea existentei sau inexistentei unei
infractiuni, la identificarea persoanei care a savirsit-o si la cunoasterea imprejurarilor necesare pentru
justa solutionare a cauzei (art. 63 al. 1). Aceste elemente de fapt sint fapte si imprejurari care stabilesc
existenta sau inexistenta faptelor care trebuie constatate. Astfel, fapta de vatamare a victimei de catre
invinuit se poate constata prin imprejurarea ca o alta persoana martorul a fost de fata si a vazut cum
invinuitul a lovit victima; gradul de vatamare si durata ingrijirilor medicale necesare pentru vindecare se
constata prin concluziile la care ajunge expertul medico-legal.
Probele ajung la cunostinta autoritatilor judiciare prin mijloacele prevazute de lege; experenta
judiciara a ajuns la concluzia ca nu orice sursa de informatie prezinta siguranta pentru exactitatea
elementelor de fapt pe care le furnizeaza; de aceea, legea a selectionat aceste surse si a reglementat modul
in care pot fi luate in considerare la solutionarea cauzelor penale. Mijloacele de proba sint mijloacele
prevazute de lege prin care se constata elementele de fapt ce pot servi ca probe. Pot fi mijloace de proba
declaratiile unor persoane (parti, martori), diferitele inscrisuri ori obiectele materiale, rapoartele de
expertiza si ale specialistilor (art. 64).
Folosind mijloacele de proba, autoritatile judiciare iau cunostinta de probe, iar acestea servesc la
constatarea faptelor si imprejurarilor pe care trebuie sa le dovedeasca in cauza penala. Aceasta activitate
judiciara se numeste probatiunesi consta din actele procedurale prin care autoritatile judiciare si partile
stabilesc, prin mijloacele prevazute de lege, elementele de fapt necesare pentru constatarea faptelor si
imprejurarilor care formeaza obiectul unei cauze penale.
|ntre probe si mijloace de proba exista o legatura indisolubila, intrucit probele nu se pot obtine decit
prin mijloacele de proba prevazute de lege. De aceea, in practica se face deseori confuzie intre probe si
mijloacele de proba din care provin.
2. Activitatea de probatiune si rolul ei in procesul penal
Probatiunea consta, in primul rind, in stabilirea faptelor si imprejurarilor a caror existenta trebuie
constatata; ne referim, astfel, la obiectul probatiunii. Dovedirea acestor fapte si imprejurari se face prin
administrarea probelor, folosindu-se procedeele probatorii, care pun in contact autoritatile judiciare cu
mijloacele de proba si, implicit, fac probele cunoscute. |n fine, ansamblul probelor administrate trebuie
apreciat, evaluat, in sensul formarii convingerii daca ele reprezinta adevarul; este operatiunea de
apreciere a probelor. |ntreaga activitate de probatiune trebuie sa conduca la convingerea daca infractiunea
exista sau nu, in cazul existentei acesteia daca inculpatul este vinovat sau nu de savirsirea ei, iar daca este
vinovat care sint imprejurarile care ar putea determina o individualizare corecta a sanctiunii penale ce
urmeaza a fi aplicata inculpatului.
Cunoscind ca in materie penala functioneaza principiul prezumtiei de nevinovatie, organul de
urmarire penala si instanta de judecata trebuie sa desfasoare o intensa activitate probatorie; procurorul nu
poate trimite in judecata pe inculpat pina ce personal sau prin organele de cercetare penala nu au strins
probe care stabilesc vinovatia acestuia cu privire la savirsirea unei infractiuni (art. 262, 265); instanta de
judecata nu-l poate condamna pe inculpat daca nu-si formeaza convingerea cu privire la vinovatia sa din
probele pe care le administreaza nemijlocit in sedinta de judecata (art. 345 al. 2); instanta de control
judiciar are obligatia de a verifica daca in cauza au fost administrate toate probele necesare pentru aflarea
adevarului, daca probele au fost complet si just apreciate si daca faptele retinute corespund probelor si
reprezinta adevarul. Asadar, cea mai insemnata activitate a autoritatilor judiciare si a partilor este
consacrata administrarii probelor necesare cauzei si aprecierii lor complete si juste, in vederea lamuririi
cauzei sub toate aspectele. Este obligatia inscrisa in art. 62 pentru organele de urmarire penala si
instantele de judecata si dreptul prevazut in acest sens pentru parti in art. 67.
Aceeasi importanta este acordata probelor si mijloacelor de proba de cercetarea stiintifica, ce consacra
probatiunii numeroase studii de drept procesual penal, psihologie judiciara, criminalistica.
I. 2. Obi ectul probati uni i i n procesul penal
1. Faptele si imprejurarile de fapt ce formeaza obiectul probatiunii
1) Conceptul de obiect al probatiunii
Prin obiect al probatiunii se intelege ansamblul faptelor si imprejurarilor de fapt ce trebuie dovedite
intr-o cauza penala pentru a fi legal si temeinic solutionata. |n obiectul probatiunii se includ numai faptele
si imprejurarile de fapt; normele juridice nu trebuie dovedite, intrucit ele se considera cunoscute de
participantii la proces. Cu toate acestea, atunci cind urmeaza a se aplica o norma de drept straina (art. 6
Cod penal, art. 513, 520), existenta si continutul acestei norme trebuie sa fie dovedite, deoarece nu se
poate pretinde judecatorilor sa cunoasca legile din toate tarile. |n acest caz se spune ca norma juridica
devine o chestiune de fapt ce trebuie dovedita.
Faptele si imprejurarile de fapt ce trebuie dovedite in cauzele penale variaza de la o cauza la alta:
loviturile aplicate, cuvintele injurioase pronuntate, sustragerea unor bunuri etc. Daca ne referim la o
singura cauza, atunci se poate determina obiectul concret al probatiunii din acea cauza, anume fapta pe
care a savirsit-o invinuitul, imprejurarile de loc, de timp, de mod, de mijloace in care a fost comisa fapta.
|nsa cind se examineaza conceptul de obiect al probatiunii pentru toate cauzele penale, trebuie luat in
considerare un obiect abstract al probatiunii, prin care se determina generic faptele si imprejurarile ce
trebuie dovedite, folosind notiunile de actiune si inactiune, urmarea produsa, autorul faptei, imprejurarile
care se refera la fapta si la persoana faptuitorului. Acesta este sensul in care se examineaza obiectul
probatiunii in dreptul procesual penal.
Cunoasterea obiectului probatiunii are o deosebita importanta pentru solutionarea legala si temeinica
a cauzelor penale deoarece ne indica tot ce trebuie dovedit, indrumind autoritatile judiciare sa lamureasca
prin probe toate aspectele care intereseaza cauza, dar totodata impiedicindu-le sa iroseasca timpul cu
dovedirea unor fapte si imprejurari care nu prezinta nici o importanta pentru cauza.
Desi obiectul probatiunii are o determinare la inceperea urmaririi penale, prin cunoasterea invinuirii,
aceasta denumire nu ramine neschimbata pe parcursul procesului, ea adaptindu-se in raport de schimbarea
invinuirii, prin restringerea sau extinderea ei. Legea permite sa se dovedeasca anumite fapte si imprejurari
noi in caile extraordinare de atac, ceea ce inseamna ca este posibil ca obiectul probatiunii sa nu fie epuizat
nici dupa pronuntarea unei hotariri definitive.
|ntre faptele si imprejurarile ce trebuie dovedite se face, in primul rind, distinctie intre fapte si
imprejurari ce se refera la fondul cauzei invinuirea formulata impotriva unei persoane si fapte si
imprejurari de care depinde desfasurarea procesului. Obiectul probatiunii are in vedere, in principal
faptele si imprejurarile care se refera la fondul cauzei.
Dintre faptele care se refera la fondul cauzei se face distinctie intre faptul principal si faptele
probatorii. Faptul principal (res probanda) il constituie faptele ce formeaza obiectul procesului penal
infractiunea si autorul ei; ca urmare, trebuie dovedita savirsirea cu vinovatie de catre invinuit sau inculpat
a faptei penale pentru care este urmarit sau judecat, ori dovedirea inexistentei faptei sau a nevinovatiei
inculpatului. Faptele probatorii (res probantes) sint faptele si imprejurarile care, desi nu se cuprind in
faptul principal, prin existenta sau inexistenta lor asigura constatarea existentei sau inexistentei faptului
principal. Daca nu se poate dovedi, de exemplu, fapta de sustragere de catre X a unor bunuri din locuinta
lui Y, existenta acestei fapte penale se deduce din imprejurarile ca la locul faptei s-au gasit obiectele
apartinind lui X, ca acesta a instrainat lucruri care fusesera sustrase de la Y, ca explicatiile date asupra
acestor imprejurari se dovedesc inexacte. Faptele probatorii pot conduce la constatarea existentei
infractiunii, cit si a inexistentei ei.
|n literatura de specialitate se discuta daca in obiectul probatiunii se pot include si alte doua categorii
de fapte cele similare si cele auxiliare.
Prin fapte similare se inteleg faptele de aceeasi natura cu infractiunea urmarita, savirsite anterior de
invinuit sau inculpat. Aceste fapte similare pot constitui obiect principal al probatiunii daca fac parte
din infractiunea continuata sau din obisnuinta ce se urmareste sau se judeca; de asemenea, daca au
format obiectul unei condamnari definitive pentru a se aplica recidiva. Nu se poate trage insa o
concluzie despre vinovatia inculpatului pentru urmarirea infractiunii savirsite din existenta in
antecedentele penale ale acestuia a unor fapte similare.
Faptele auxiliare constau in imprejurari care atesta exactitatea sau inexactitatea unor probe; marturia
mincinoasa a unui martor care sustine ca a fost de fata la savirsirea infractiunii se poate constata prin
dovedirea absentei din localitate a martorului in ziua comiterii faptei. Faptele auxiliare pot forma
obiect al probatiunii, caci in mod implicit servesc la constatarea exacta a faptului principal.
2) Faptele si imprejurarile care nu pot forma obiectul prabatiunii in procesul penal
Unele fapte si imprejurari, desi se refera la faptul principal, nu pot forma obiect al probatiunii
deoarece sint contrare legii sau conceptiei noastre despre natura si societate.
Nu pot fi astfel dovedite faptele contrare prezumtiilor legale absolute, caci prin vointa legii aceste
prezumtii nu sufera proba contrara:
nu se poate dovedi ca minorul care nu a implinit 14 ani ar avea discernamint, deoarece art. 99
Cod penal il considera ca nu raspunde penal;
este inadmisibil a se dovedi ca inculpatul nu cunoaste legea penala in momentul savirsirii
infractiunii, intrucit prin dispozitiile art. 51 al.ult. Cod penal se prevede ca necunoasterea sau
cunoasterea gresita a legii penale nu inlatura caracterul penal al faptei.
Nu este admisibila proba veritatii afirmatiei injurioase sau calomnioase daca nu exista un interes
legitim (art. 207 cCod penal.
Nu se poate concepe dovedirea unor fapte sau imprejurari contrare conceptiei noastre despre natura si
societate, cum ar fi existenta stafiilor sau vrajilor.
Faptele nedefinite (nedeterminate) nu pot forma obiect al probatiunii din cauza imposibilitatii
dovedirii lor. Este imposibil de dovedit ca o persoana in virsta nu a parasit niciodata localitatea in care
traieste (fapt nedefinit negativ) sau ca o persoana a efectuat toata viata, in fiecare zi, o anumita activitate
(fapt nedefinit pozitiv). |n ce priveste faptele negative determinate, legislatia noastra permite dovedirea
lor printr-un alt fapt negativ concret sau printr-un fapt pozitiv concret. |mprejurarea ca o persoana nu a
luat parte la savirsirea unei anumite infractiuni poate fi dovedita prin relatarile autorilor infractiunii ca la
savirsirea acesteia nu a participat si persoana in cauza ori prin faptul pozitiv concret ca la data savirsirii
faptei s-a aflat in alta parte, ceea ce exclude prezenta sa si la locul faptei (alibiul).
3) Faptele si imprejurarile ce trebuie dovedite in procesul penal
Faptele si imprejurarile ce trebuie constatate prin probe se pot referi la latura penala a cauzei, la latura
sa civila si la unele chestiuni adiacente.
a) |n latura penala a cauzei trebuie sa se dovedeasca faptele si imprejurarile de fapt ce confirma
invinuirea adusa invinuitului sau inculpatului. Formeaza obiect al probatiunii:
faptele si imprejurarile de fapt ce formeaza latura obiectiva a infractiunii sau infractiunilor
imputate: actiunea sau inactiunea care a avut loc, urmarile socialmente periculoase produse,
legatura lor cauzala, imprejurarile de loc, de timp, mod, mijloace, care au influenta asupra
incadrarii juridice a faptei ca forma agravata sau atenuata a infractiunii sau a unei cauze care
agraveaza raspunderea penala privitoare la inculpat;
stabilirea autorului infractiunii si a participantilor la savirsirea ei, contributia fiecaruia la
savirsirea faptei ca instigator sau complice;
pentru ca invinuirea sa fie confirmata este necesar sa se constate si vinovatia inculpatilor, sub
forma intentiei sau a culpei ori a praeterintentiei, corespunzator formei de vinovatie cerute de
lege;
in cazul in care latura subiectiva are ca element un anumit scop sau mobil, si aceste imprejurari
trebuie dovedite.
|nvinuirea adusa unei persoane poate fi neintemeiata, invinuitului si inculpatului recunoscindu-li-se
dreptul de a dovedi aceasta situatie. Ca urmare, pentru infirmarea invinuirii formeaza obiect al
probatiunii:
faptele si imprejurarile care constata unul din cazurile prevazute in art. 10 lit. ae, in prezenta
carora nu exista infractiune;
cazurile prevazute in art. 10 lit. fj;
cazurile de nepedepsire (deoarece inlatura raspunderea penala si procesul penal urmeaza a fi
incetat).
Daca invinuirea este confirmata, formeaza obiect al probatiunii faptele si imprejurarile de natura a
asigura o justa individualizare a sanctiunii penale (cauzele de agravare sau atenuare a raspunderii
penale). |ntotdeauna trebuie stabilite:
imprejurarile de fapt care caracterizeaza persoana invinuitului sau inculpatului, de natura a
influenta asupra solutionarii cauzei, ca starea psihofizica (alterarea partiala a facultatilor mintale,
potentialul de indreptare in raport de temperament, infirmitati fizice cu influenta asupra psihicului
etc.);
ocupatia, nivelul de pregatire profesionala si culturala, felul de viata, atitudinea fata de familie, de
indatoririle sociale;
antecedentele judiciare si sociale, mediul in care a trait, comportarea fata de alte persoane,
atitudinea fata de victima infractiunii, fata de autoritatea judecatoreasca.
Codul de procedura penala (art. 202) obliga organele de urmarire penala sa stringa date si cu privire la
imprejurarile care au determinat, inlesnit sau favorizat savirsirea infractiunii, in vederea actionarii
pentru inlaturarea lor.
b) |n latura civila a cauzei trebuie sa fie dovedite: existenta sau inexistenta prejudiciului si legatura sa
cauzala cu fapta urmarita sau judecata, natura si intinderea prejudiciului, modalitatea cea mai
potrivita pentru repararea lui, cuantumul despagubirilor civile, identitatea lucrurilor ce trebuie
restituite, situatia de fapt ce trebuie restabilita. Daca este introdusa in proces si partea responsabila
civilmente, trebuie dovedite imprejurarile prevazute de lege care atrag sau inlatura raspunderea sa
civila.
Formeaza obiect al probatiunii si cheltuielile judiciare efectuate de parti si pentru care se pretinde
restituirea lor.
c) |n cazul cind legea conditioneaza o activitate procesuala de o anumita imprejurare de fapt, aceasta
imprejurare trebuie dovedita. Astfel, suspendarea judecatii nu poate avea loc decit in cazul in care se
stabileste, prin expertiza medico-legala, ca inculpatul sufera de o boala care il impiedica sa participe
la judecata (art. 303).
2. Concludenta si utilitatea probelor
1) Concludenta probelor
Faptele si imprejurarile care formeaza obiectul probatiunii trebuie dovedite prin probe, provenite prin
mijloacele de proba. |n raport de faptele pe care urmeaza sa le dovedeasca, probele pot fi pertinente si
concludente. Sint pertinente
1
probele care conduc la constatarea unor fapte si imprejurari care au legatura
cu cauza urmarita sau judecata; probele concludente sint acele elemente de fapt care servesc la dovedirea
unor fapte si imprejurari de care depinde justa solutionare a cauzei. Asadar, probele concludente sint si
probe pertinente, dar nu toate probele pertinente sint probe concludente. |ntrucit in art. 67 al. 2 se face
referire la probele concludente, preocuparile specialistilor si ale practicii judiciare se concentreaza asupra
acestor probe.
Concludenta probelor este strins legata de obiectul probatiunii, deoarece proba concludenta urmeaza
sa se dovedeasca o fapta sau imprejurare care face parte din obiectul probatiunii. De aceea in art. 67 al. 2
se prevede ca administrarea unei probe nu poate fi respinsa daca proba este concludenta, in sensul ca
este de natura sa dovedeasca o fapta sau imprejurare de care depinde solutionarea justa a cauzei.
Aprecierea unei probe, in sensul ca este sau nu concludenta, are loc atunci cind partile cer
administrarea acestei probe; organul de urmarire penala sau instanta, inainte de a dispune administrarea
probei, verifica in ce masura proba este concludenta, daca poate servi la justa solutionare a cauzei.
Asadar, momentul cind se apreciaza concludenta unei probe se situeaza la data cind se ia hotarirea de
admitere sau respingere a probei, si nu dupa ce proba a fost administrata. Astfel, daca se cere de catre
inculpat sa se administreze probe cu privire la alibiul sau, probele solicitate sint concludente, dovedirea
alibiului stabilind nevinovatia inculpatului; insa daca, dupa administrarea probei, nu s-a reusit a se stabili
alibiul, proba efectuata a ramas fara rezultat si nu va putea servi la retinerea faptei pentru care a fost
admisa.
Concludente sint si probele contrare probelor deja administrate, cunoscute sub denumirea de
contraprobe. Concludenta rezulta din dispozitia prevazuta in art 66, potrivit careia, in cazul cind exista
probe de vinovatie, invinuitul sau inculpatul are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie, deci sa ceara
contraprobe.
2) Utilitatea probelor
Probele sint utile cind administrarea lor este necesara pentru solutionarea cauzei penale in
conformitate cu legea si adevarul. Sint utile deci trebuie administrate numai probele concludente, ceea
ce inseamna ca o proba utila este si o proba concludenta; nu orice proba concludenta este si o proba utila.
Astfel, cind o fapta este dovedita convingator prin probele administrate, o noua proba concludenta, care ar
urma sa dovedeasca aceeasi fapta devine inutila, nu mai trebuie administrata. De aceea, potrivit art. 67 al.
2, administrarea unei probe depinde nu numai de concludenta ei, ci si de utilitatea ei. |n unele dispozitii
ale sale (art. 262, 378), Codul de procedura penala foloseste termenul de probe necesare, intelegind
acele probe concludente care sint si utile, care trebuie administrate.

1
|n literatura juridic` str`in` se folose[te termenul de pertinen]` in loc de acela de concluden]`; in dreptul anglo-
saxon se folose[te termenul de relevan]`.
Contraproba este nu numai concludenta, ci si utila, deoarece probele de vinovatie pot fi inexacte si
numai prin confruntarea lor cu probele in aparare se poate constata adevarul.
Deci pentru admiterea administrarii unei probe se cere ca ea sa fie admisibila (sa nu fie interzisa de
lege), concludenta (sa contribuie la justa solutionare a cauzei) si utila (sa fie necesara administrarea ei).
3) Dispensa de proba
Potrivit art. 62, organul de urmarire penala si instanta de judecata sint obligate sa lamureasca faptele
si imprejurarile de fapt pe baza de probe, nefiind permisa folosirea cunostintelor personale despre fapte.
Sint totusi fapte si imprejurari care nu mai trebuie dovedite, fie datorita recunoasterii existentei lor de
catre lege, fie datorita evidentei lor; in aceste cazuri exista dispensa de proba.
|n cazul prezumtiilor legale absolute si relative exista dispensa de proba pentru faptul prezumat;
dovedindu-se fapte de care depinde prezumtia, legea considera ca existent sau inexistent faptul prezumat
2
.
|nsa prezumtiile legale relative primesc proba contrara
3
.
|n ce priveste prezumtiile judiciare, care pot fi folosite in procesul penal, acestea sint consecintele
logice trase din stari si imprejurari cunoscute, asupra existentei sau inexistentei unei imprejurari
nedovedite. |n cazul prezumtiei judiciare nu exista dispensa de proba, imprejurarile de fapt ce formeaza
obiectul probatiunii trebuie sa fie dovedite. |nsa cind dovedirea unei imprejurari nu este posibila din lipsa
de mijloace de proba, atunci pot fi folosite prezumtiile judiciare pentru a se trage concluzii asupra
existentei sau inexistentei acelei imprejurari. |n aceasta situatie, prezumtia judiciara are o functie
echivalenta probei
4
.
Exista dispensa de proba pentru faptele evidente si cele notorii, intrucit sint indeobste cunoscute. De
asemenea, unele imprejurari care nu influenteaza solutionarea cauzei pot fi considerate existente, daca
partile nu contesta existenta lor.
3. Clasificarea probelor
1) Criteriile de clasificare a probelor
|n procesul penal probele se clasifica dupa mai multe criterii, dintre care cele mai importante sint:
functia procesuala pentru care intervin (in invinuire si in aparare), izvorul din care provin (imediate si
mediate) si faptul la care se refera sau obiectul probei (directe si indirecte). Aceste clasificari stabilesc
prioritate pentru anumite probe (imediate, directe), insa nu infirma dispozitia potrivit careia probele nu au
o valoare dinainte stabilita (art. 63 al. 2), aprecierea lor fiind lasata la convingerea pe care o produc
organelor de urmarire si instantelor judecatoresti.
2) Probele in invinuire si probele in aparare
Probele care confirma invinuirea si stabilesc circumstantele agravante se numesc probe in invinuire.
Probele care infirma invinuirea sau stabilesc circumstante atenuante poarta denumirea de probe in
aparare. Aceasta clasificare este, de regula, criticata in literatura de specialitate, deoarece nu se poate face
distinctie neta intre o proba in invinuire si o proba in aparare; astfel, o proba in aparare, prin rezultatul
sau, se poate alatura probelor in invinuire. Clasificarea prezinta, insa, interes practic; necesitatea probelor
in aparare intervine numai dupa administrarea probelor in invinuire, ca o consecinta a exercitarii dreptului
la aparare (art. 72); desi autoritatea judiciara are sarcina de a administra atit probele in invinuire, cit si
cele in aparare, totusi in practica administrarea probelor in aparare revine inculpatului si aparatorului sau.
3) Probele imediate si probele mediate
Elementele de fapt care ajung la cunostinta autoritatilor judiciare dintr-un izvor nemijlocit, din prima
susra, se numesc probe imediate (primare, nemijlocite); sint astfel de probe relatarile unui martor ocular
despre ceea ce a vazut sau a auzit personal, continutul unui inscris original. Prin probe mediate
(secundare, mijlocite) se inteleg acele elemente de fapt care provin dintr-o sursa derivata, mai indepartata;
sint probe mediate relatarile unui martor despre imprejurari pe care nu le-a perceput direct, ci le-a auzit de
la alta persoana, continutul unei copii dupa un inscris original.
Clasificarea in probe mediate si imediate prezinta importanta practica deoarece autoritatile judiciare
sint interesate sa obtina probe din prima sursa, imediate, care sint mai sigure; cu cit intervin mai multe

2
stabilindu-se c` minorul are virsta de 15 ani, lipsa de discern`mint a acestuia nu mai trebuie dovedit`, fiind
prezumat` de lege
3
pentru minorul de 15 ani se poate dovedi existen]a discern`mintului
4
din imprejurarea c` o persoan` incadrat` in munc` a justificat avansul primit spre decontare cu acte de cheltuieli
false, se poate trage concluzia dac` salariatul nu poate da explica]ie c` sumele pentru care s-au adus justific`ri
inexacte au fost insu[ite de acea persoan`
verigi fata de prima sursa, cu atit este mai putina siguranta cu privire la exactitatea probei. De aceea,
autoritatile judiciare sint obligate sa verifice in amanunt exactitatea probei mediate, prin orice alte probe
5
.
4) Probele directe si probele indirecte
Probele care se refera la faptul principal sint probe directe
6
. Probele indirecte sint probele prin care se
constata faptele probatorii, din ansamblul carora se poate trage concluzia existentei sau inexistentei
faptului principal
7
.
Pentru dovedirea invinuirii si apararii se pot folosi atit probele directe, cit si probele indirecte.
Folosirea probelor directe este mai simpla, intrucit daca sursa din care provin este sigura
8
, faptul la care se
refera se considera dovedit. Probatiunea prin probe indirecte este mai complexa si trebuie sa urmeze
anumite reguli:
o singura proba indirecta dovedeste un singur fapt probatoriu, or acesta poate fi doar in relatie
intimplatoare cu faptul principal
9
; de aceea, in probatiunea cu probe indirecte, intotdeauna sint
necesare mai multe probe indirecte;
intereseaza nu numarul probelor indirecte, ci ansamblul lor, fiecare proba indirecta urmind sa se
incadreze intr-o inlantuire de probe indirecte, astfel incit inlaturarea unei probe indirecte ca inexacta
sa duca la destramarea inlantuirii lor;
este necesar ca ansamblul probelor indirecte sa conduca la o singura concluzie cu privire la existenta
faptului principal (X a ucis pe Y); daca concluzia este alternativa (Y a fost ucis fie de X, fie de Z),
probele indirecte nu pot atrage o condamnare si trebuie continuata probatiunea pina ce ramine o
singura versiune.
|n practica noastra judiciara probatoriul este format atit din probe directe, cit si din probe indirecte,
fiind rare cazurile in care sint folosite numai probele indirecte.
I. 3. Procedura probati uni i
1. Administrarea probelor
1) Sarcina probatiunii
Prin sarcina probatiunii (onus probandi) se intelege obligatia procesuala ce revine unui participant la
procesul penal de a dovedi imprejurarile care formeaza obiectul probatiunii. |n obiectul probatiunii intra
faptele si imprejurarile care confirma invinuirea, dar si cele care o infirma, circumstantele agravate, dar si
cele atenuante, existenta sau inexistenta prejudiciului, intinderea lui. Se pune probelma de a sti caruia
dintre participantii la proces ii revine sarcina de a dovedi faptele si imprejurarile care sustin invinuirea si
cele care sustin apararea.
O regula generala in materie de probatiune cere ca proba sa fie efectuata de cel care afirma existenta
unei fapte sau imprejurari de fapt (onus probandi incumbit ei qui dicit). Daca imprejurarea de fapt a fost
dovedita, persoana care invoca o alta imprejurare de fapt este obligata, la rindul sau, sa o dovedeasca
(reus in excipiendo fit actor). Sarcina probatiunii poate reveni din nou celui care a facut prima afirmatie,
daca acesta invoca o alta imprejurare ce trebuie dovedita. Aplicind aceasta schema in procesul penal, ar
trebui ca invinuirea sa fie dovedita de cel care o formuleaza acuzatorul iar imprejurarile in aparare de
catre cel care le invoca inculpatul. |n procesul anglo-saxon, unde instanta are rol pasiv, de arbitru intre
partile din proces, aceasta regula este aplicata intocmai. |n procesul penal din Romnia dinainte de 1948
regulile de mai sus au fost atenuate, in sensul ca s-a acordat procurorului si judecatorului dreptul sa
administreze, din oficiu, atit probele in invinuire, cit si in aparare, nefiind justificata lasarea inculpatului
intr-o lupta inegala cu autoritatea de stat.
Codul de procedura penala din 1968 a schimbat schema sarcinii probatiunii, transformind dreptul
acordat autoritatii judiciare de a lamuri cauza, din oficiu, prin probe, sub toate aspectele, intr-o obligatie.

5
de exemplu martorul care relateaz` cele auzite de la altul, trebuie s` precizeze de la cine a auzit, cind a auzit,
cine a mai fost de fa]`, urmind ca dup` verificarea acestor am`nunte s` se poat` trage concluzii asupra exactit`]ii celor
relatate de martor
6
ar`t`rile martorilor care au v`zut cum invinuitul a lovit victima cu un cu]it, producindu-i o grav` v`t`mare;
concluziile medicului legist cuprivire la gradul [i intinderea v`t`m`rii produse victimei
7
vinov`]ia inculpatului pentru fapta de omor poate fi tras` din ansamblul probelor indirecte, care stabilesc
urm`toarele fapte probatorii: du[m`nia dintre inculpat [i victim`; amenin]area cu moartea a victimei de c`tre inculpat
in preziua faptei; prezen]a inculpatului in apropierea locului faptei imediat dup` s`vir[irea ei; glontele g`sit in victim`
este de calibrul armei descoperite in locuin]a inculpatului; din inc`rc`torul armei lipse[te un cartu[, iar explica]ia
inculpatului cu privire la aceast` lips` se dovede[te inexact`
8
un martor ocular de incredere
9
de exemplu du[m`nia dintre victim` [i inculpat, luat` izolat, nu poate s` conving` c` acesta a s`vir[it omorul
|ntr-adevar, potrivit principiului rolului activ (art. 4), organele de urmarire penala si instanta de judecata
au obligatia de a administra, din oficiu, toate probele necesare pentru lamurirea imprejurarilor in
defavoarea si in favoarea inculpatului (art. 202, 320, 378). Neindeplinirea acestor obligatii atrage
sanctiuni procesuale, cum este restituirea de catre procuror a cauzei la organul de cercetare penala (art.
265) sau de catre instanta la procuror (art. 333) pentru completarea urmaririi, ori in apel si in recurs
rejudecarea cauzei in vederea administrarii de noi probe (art. 378, 385
16
).
Trecind sarcina probatiunii asupra organelor judiciare, Codul nostru de procedura penala a instituit o
reglementare principiala si simplificata: in cursul urmaririi penale sarcina probatiunii revine organului de
urmarire penala pentru toate imprejurarile ce trebuie dovedite in invinuire si in aparare; in cursul judecatii
aceasta sarcina trece asupra instantei de judecata (art. 65). Deci autoritatea care are sarcina de a afla
adevarul intr-o anumita faza a procesului penal si care raspunde pentru orice eroare de fapt in solutionarea
cauzei are in acea faza si sarcina probatiunii tuturor faptelor si imprejurarilor cauzei. Obligatia
procurorului de a contribui la aflarea adevarului in cursul judecatii (art. 316), ca si obligatiile aparatorului
de a solicita toate probele necesare apararii, sint subordonate sarcinii probatiunii care revine instantei de
judecata, aceasta avind raspunderea pentru solutia pe care o da in cauza.
|nvinuitului sau inculpatului, precum si celorlalte parti, nu le revine sarcina dovedirii imprejurarilor
pe care le invoca, ci li se acorda dreptul de a propune probe si a cere administrarea lor. Exercitindu-si
dreptul de a lamuri, prin probe, imprejurarile prin care sint sustinute pretentiile sau apararile formulate,
partile ajuta organele judiciare in activitatea de probatiune si de lamurire a cauzei sub toate aspectele.
2) Prezumtia de nevinovatie
|nvinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze nevinovatia sa (art. 66 al. 1); din aceasta
dispozitie legala decurge concluzia ca legea il prezuma nevinovat pe invinuit sau inculpat, urmind ca cel
care formuleaza invinuirea sa o dovedeasca.
Prezumtia de nevinovatie, in legatura cu regimul probator, trebuie inteleasa ca o regula de
reglementare a sarcinii probatiunii, ca o garantie pentru cetatenii nevinovati importiva erorilor judiciare.
|ntr-adevar, invinurea adusa unei persoane despre savirsirea unei infractiuni nu-i impune acesteia sa
desfasoare vreo activitate de probatiune in apararea sa, nevinovatia fiindu-i prezumata de lege pina la
proba contrara. Organul de cercetare penala, insa, pentru a trage concluzii cu privire la vinovatia
inculpatului, este obligat sa stringa probele din care sa-si formeze convingerea ca acesta este vinovat de
savisirea infractiunii; procurorul nu poate trimite in judecata pe inculpat daca nu s-a convins, din probele
administrate, ca acesta este vinovat; instanta de judecata, primind dosarul de la procuror, nu poate
confirma vinovatia inculpatului decit dupa ce a constatat, cu certitudine, din probele administrate, ca
acesta este vinovat de savirsirea infractiunii pentru care este judecat.
Cind autoritatile judiciare au formulat invinuirea si desfasoara o intensa activitate in dovedirea ei,
invinuitul sau inculpatul nu are interesul de a sta impasibil si a astepta rezultatul urmaririi si al judecatii;
el este interesat ca nevinovatia sa sa fie stabilita cit mai repede. De aceea invinuitul sau inculpatul poate
ajuta organele de urmarire penala sau instanta de judecata sa constate ca unele probe in invinuire nu sint
intemeiate, ca trebuie dovedite anumite imprejurari in aparare, oferindu-se sa contribuie la dovedirea lor.
|n acest scop, legea ii recunoaste dreptul de a propune probe si a cere administrarea lor, de a proba lipsa
de temeinicie a probelor in invinuire (art. 66, 67). Sarcina probatiunii ramine in continuare asupra
organului de urmarire penala si a instantei de judecata, dar invinuitul sau inculpatul poate exercita dreptul
de a dovedi imprejurarile care infirma invinuirea sau o atenueaza.
Ca o cerinta a principiului prezumtiei de nevinovatie, care nu poate fi rasturnata decit prin probe certe
de vinovatie, se inscrie si regula potrivit careia indoiala profita inculpatului (in dubio pro reo).
|ntr-adevar, cita vreme probele de vinovatie sint nesigure si contradictorii, organele judiciare nu pot trage
alta concluzie, in indoiala, decit aceea afirmata de prezumtia legala de nevinovatie. Aceasta regula nu
poate opera decit atunci cind s-au depus toate eforturile necesare pentru a se ajunge la certitudine, fie in
sensul vinovatiei, fie al nevinovatiei, prin inlaturarea oricaror indoieli.
3) Procedura administrarii probelor
Probele pot forma convingerea ca reflecta realitatea daca provin din surse sigure. |n acest sens legea a
limitat mijloacele de proba (art. 64) si a reglementat amanuntit procedura de administrare a fiecarui
mijloc de proba, stabilind procedeele si conditiile in care poate fi folosit (art. 69135).
|n ce priveste alegerea mijloacelor de proba pentru dovedirea unei fapte sau imprejurari de fapt,
sistemul nostru probator se intemeiaza pe libertatea probelor, in sensul ca organul de urmarire penala sau
instanta de judecata nu are obligatia sa foloseasca un anumit mijloc de proba pentru dovedirea unei fapte,
avind facultatea de a alege, dintre toate mijloacele de proba prevazute de lege, pe cel mai potrivit pentru
imprejurarea pe care o are de dovedit. Libertatea folosirii oricarui mijloc de proba legal asigura dovedirea
oricarei imprejurari, in invinuire sau in aparare, chiar si atunci cind mijlocul de proba cel mai indicat nu
poate fi folosit. Prin exceptie, unele fapte si imprejurari nu pot fi dovedite decit prin anumite mijloace de
proba:
legea prevede cazurile in care este obligatorie efectuarea unei constatari sau expertize medico-legale
(art. 114, 117);
pentru dovedirea adulterului sint admise numai procesele-verbale de constatare a infractiunii flagrante
si scrisorile care emana de la sotul vinovat (art. 304 al. 4 Cod penal);
pentru chestiunile prealabile se folosesc numai mijloacele de proba admise de materia careia ii
apartine acea chestiune (art. 44 al. 2).
Cind legea prevede anumite mijloace de proba pentru dovedirea unei imprejurari, fara sa excluda, in
mod expres, pe celelalte, se poate proba prin orice mijloc de proba.
Procedura probatiunii consta din:
descoperirea probelor (investigatii proprii ale organelor de urmarire penala, propuneri de probe din
partea partilor);
admiterea efectuarii lor, care creaza obligatia administrarii lor prin procedeele probatorii.
|n faza de urmarire penala, descoperirea probelor care trebuie administrate este o obligatie a
organelor de urmarire, acestea folosind ca surse de informare: plingerea, denuntul, sesizarea organului
competent, care contin elemente de fapt in sustinerea invinuirii si indicarea mijloacelor de proba care pot
fi folosite; descoperirea probelor poate rezulta si din investigatiile proprii ale organului de urmarire
(cercetari la fata locului, perchezitii, ridicari de obiecte si inscrisuri, ascultarea persoanei vatamate, a
invinuitului, a altor persoane). |ntrucit sarcina probelor revine aceluiasi organ care le administreaza, Codul
foloseste pentru organele de urmarire penala expresia de stringerea probelor, si nu administrarea lor,
asa cum se exprima in art. 65. Pentru a facilita dreptul partilor de a propune probe si a cere administrarea
lor, legea prevede ca organul de urmarire penala, cu ocazia ascultarii invinuitului sau inculpatului (art. 72)
si a celorlalte parti (art. 77), intreaba pe cel ascultat cu privire la probele pe care intelege sa le propuna si
mijloacele de proba prin care pot fi obtinute. Daca organul de urmarire penala constata ca ele sint
concludente si utile (art. 67 al. 2), le admite si dispune administrarea lor; in caz contrar, respinge
administrarea probelor solicitate de partile din proces, motivindu-se de ce nu sint concludente si utile. |n
acest mod, organul de urmarire penala isi indeplineste sarcina probatiunii sub toate aspectele, atit in
favoarea, cit si in defavoarea inculpatului sau invinuitului.
Administrarea probelor se obtine prin procedeele probatorii:
ascultarea partilor, a martorilor, confruntarea lor;
ridicarea de obiecte, de urme si de inscrisuri cu ocazia cercetarii la fata locului si a perchezitiilor;
efectuarea de constatari tehnico-stiintifice si medico-legale, de expertize.
|n faza de urmarire penala, administrarea probelor se face de organul de urmarire la datele si locurile
potrivite, ceea ce poate implica absenta inculpatului si a aparatorului sau; insa, cind aparatorul o cere,
participarea aparatorului la administrarea probelor este asigurata. Partile pot prezenta si personal
organului de urmarire mijloacele de proba pe care le poseda (inscrisuri, obiecte, acte de constatare
medico-legale etc.).
|nvinuitul sau inculpatul are dreptul sa cunoasca probele care au fost strinse impotriva sa, pentru a le
putea combate. Afara de posibilitatea pe care o are aparatorul invinuitului sau inculpatului de a lua parte
la procedeele probatorii, la terminarea urmaririi penale sint prezentate acestuia probele strinse, cu dreptul
de a cere contraprobe.
|n cursul judecatii administrarea probelor revine instantei de judecata care, in prezenta procurorului, a
partilor si a aparatorilor lor, foloseste procedeele probatorii necesare. |n conditiile contradictorialitatii
sedintei de judecata, probele pot fi mai bine administrate, tot ceea ce a fost neclar, incomplet sau gresit
stabilit in cursul urmaririi penale poate fi precizat, completat, indreptat. De aceea, probele strinse in cursul
urmaririi penale sint in mod obligatoriu verificate de instanta de judecata prin readministrarea lor, cu care
ocazie si partile absente la urmarirea penala pot contribui la lamurirea faptelor sub toate aspectele. Pentru
completarea probelor administrate in cursul urmaririi penale, legea prevede dreptul pentru procuror si
pentru parti de a propune efectuarea de probe noi, atit inainte de inceperea cercetarii judecatoresti (art.
320), cit si in tot cursul desfasurarii acesteia (art. 331, 339); instanta de judecata, prin incheiere, dispune
administrarea lor daca sint concludente si utile sau respinge propunerile facute, motivind solutia
adoptata. Odata admise, probele sint administrate in sedinta de judecata pina la epuizarea lor. Instanta de
judecata este obligata sa aiba rol activ in lamurirea cauzei sub toate aspectele, dispunind din oficiu
administrarea tuturor probelor necesare, chiar peste vointa partilor.
Daca in cursul judecatii administrarea probelor constituie obligatia instantei de judecata, aceasta
poate, cind este cazul, sa insarcineze pe procuror cu efectuarea unor procedee probatorii (ridicarea de
obiecte si inscrisuri, perchezitii art. 99, 102) sau sa oblige orice persoana fizica sau juridica care
cunoaste vreo proba sau detine vreun mijloc de proba sa-l aduca la cunostinta sau sa-l infatiseze instantei
(art. 65 al. 2). Instanta este obligata sa puna in discutia partilor toate probele de care urmeaza a se folosi in
solutionarea cauzei, spre a fi dezbatute contradictoriu.
4) Asigurarea respectarii legii in activitatea de administrare a probelor
Pentru a obtine probe conforme cu realitatea, este necesar ca in activitatea de probatiune sa manifeste
cea mai mare corectitudine (loialitate). Folosirea amenintarilor, violentelor, promisiunilor in timpul
administrarii probelor, consemnarea incompleta sau denaturata a declaratiilor, inscrierea in procesele-
verbale a unor imprejurari care nu au avut loc, conduc la retinerea unor fapte si imprejurari care nu
reprezinta adevarul; in afara de indoiala pe care o produce asupra veracitatii probelor, aceste mijloace
aduc atingere respectului demnitatii umane, a integritatii fizice si psihice a celor cercetati, ceea ce nu
poate corespunde nivelului de civilizatie actual; totodata, se aduce atingere si demnitatii justitiei, intrucit
folosirea violentelor, a promisiunilor false, a provocarilor nu pot contribui la prestigiul celor care lucreaza
in justitie. De aceea, in art. 68 se prevede ca este oprit a se intrebuinta violenta, amenintarea ori alte
mijloace de constringere, precum si promisiuni sau indemnuri, in scopul de a se obtine probe; incalcarea
acestei interdictii constituie infractiunea de cercetare abuziva sau cea de tortura (art. 266 al. 2 si 3, 267
Cod penal). O importanta deosebita in asigurarea acestei interdictii o are moralitatea celor care actioneaza
in justitie, pentru care corectitudinea (loialitatea) in administrarea probelor trebuie sa fie un stil de
comportare.
O problema discutata in literatura de specialitate o constituie posibilitatea folosirii unor mijloace
tehnice si stiintifice de informare care la fel ca si violentele, promisiunile ar aduce atingere dreptului
persoanei de a face declaratii dupa vointa sa ori dreptul ei la discretie cu privire la secretul vietii intime, al
corespondentei, al convorbirilor telefonice. |n lucrarile de drept procesual penal se condamna folosirea
unor astfel de mijloace, iar practica judiciara, in general, nu le-a acceptat
10
. Pentru asigurarea prestigiului
magistraturii, de principiu se interzice folosirea acestor mijloace de catre judecatori.
|n cazul in care elementele de fapt au fost prezentate printr-un mijloc neprevazut de lege (o nota
informativa din partea unui agent de politie, un denunt) sau o proba a fost administrata printr-un mijloc de
proba legal, dar realizat cu incalcarea dispozitiilor legale (se constata ca martorul a fost supus violentei si
amenintarilor, ca s-a efectuat o perchezitie ilegala si s-au ridicat unele obiecte), se pune problema daca
exista vreo sanctiune pentru incalcarea legii in administrarea probelor. |n unele legislatii, in astfel de
cazuri, mijloacele de proba obtinute ilegal nu au nici o valoare si documentele care le cuprind sint scoase
din dosar pentru a nu influenta pe judecatori. Codul nostru de procedura penala nu prevede, in mod
special, sanctiuni procesuale pentru probele obtinute cu incalcarea legii, aplicindu-se insa dispozitiile
generale din materia nulitatilor, care impun instantelor de judecata sa nu-si intemeieze hotarirea lor pe
astfel de probe.
2. Aprecierea probelor
1) Criteriul de apreciere a probelor
Prin aprecierea probelor, ca operatie finala a activitatii de probatiune, autoritatile judiciare determina
masura in care probele le formeaza increderea ca sint in concordanta cu adevarul, in sensul ca faptele si
imprejurarile la care se refera au avut sau nu loc in realitatea obiectiva. Prin aprecierea tuturor probelor
administrate, in ansamblul lor, se formeaza concluzia organului de urmarire penala sau a instantei de
judecata cu privire la temeinicia sau netemeinicia invinuirii, concluzie care trebuie sa reflecte adevarul.
Potrivit art. 63 al. 2, probele nu au valoare dinainte stabilita, consacrindu-se astfel principiul
liberei aprecieri a probelor. Acest principiu a fost adoptat de revolutia burgheza din Franta, ca o reactie
contra sistemului probelor legale din procesul penal inchizitorial, in care valoarea fiecarei probe era
dinainte stabilita de lege. Libera apreciere a probelor, descatusata de orice ramasita a probelor formale, a
fost adoptata si de procesul nostru penal, intrucit cunoasterea faptelor si imprejurarilor de fapt se obtine
prin reflectarea fenomenelor din natura si societate in constiinta noastra, prin convingerea pe care ne-o
formam ca ele corespund realitatii. Toate probele avind, dupa lege, aceeasi valoare probanta, procurorii si

10
Hipnotismul, narcoticele, care infring rezisten]a con[tient` a persoanei ascultate constituie mijloace de
constringere [i se inscriu intre mijloacele interzise de art. 68; detectorul de minciuni (lie detector), interzis in multe
legisla]ii str`ine, a inceput s` fie folosit [i la noi, dar numai cu acordul scris al persoanei ascultate. Intercept`rile
convorbirilor telefonice sint interzise dac` nu au acordul unui anumit procuror, care trebuie s` justifice necesitatea
folosirii lor pentru inl`turarea unui pericol iminent la siguran]a na]ional`.
judecatorii au obligatia sa aprecieze fiecare proba in parte nu in raport de elementele abstracte
prestabilite, ci de increderea pe care pe care le-o produce ca este veridica (reflecta adevarul in cauza
concreta cercetata sau judecata). Ca urmare, potrivit art. 63 al. 2, aprecierea fiecarei probe se face de
organul de urmarire penala si de instanta de judecata potrivit convingerii lor, formata in urma examinarii
tuturor probelor administrate si conducindu-se dupa constiinta lor juridica.
Convingerea la care se refera dispozitia legala de mai sus nu reprezinta un instinct, o intuitie pur
subiectiva, ci constituie un sentiment de certitudine ferma despre existenta sau inexistenta unei fapte, ca
fapta care formeaza obiectul probatiunii este asa cum o arata proba si nu altfel. Spre deosebire de intuitia
pur subiectiva, convingerea se intemeiaza pe rationament, putind fi explicata. Formarea convingerii este
rezultatul unui proces psihic prin care probele administrate, ca element obiectiv, se reflecta complet si
exact in constiinta procurorilor si judecatorilor si le produce un sentiment de certitudine despre existenta
sau inexistenta faptei dovedite. |n procesul de formare a convingerii, persoana care face aprecierea poate
avea indoieli cu privire la o proba daca este sau nu veridica (indoiala daca relatarile unui martor sint
sincere si exacte, daca concluziile unui expert sint conforme cu realitatea). |ndoiala presupune si
argumentarea in favoarea credibilitatii probei, dar si in defavoarea ei. Existenta indoielii este
incompatibila cu convingerea, cu certitudinea deplina, care nu se poate forma decit dupa inlaturarea
oricarei indoieli. |n acest scop, trebuie sa se verifice fiecare proba in continutul ei, prin izvorul de unde
provine, prin confruntarea cu alte probe administrate sau prin administrarea de probe noi; in urma acestor
operatiuni se ajunge fie la inlaturarea indoielilor, formindu-se convingerea cu privire la exactitatea sau
inexactitatea probei, fie la mentinerea indoielilor, ceea ce face ca proba asupra careia exista inca indoiala
sa nu poata sta la baza unei hotariri de condamnare (in dubio pro reo).
Convingerea se intemeiaza pe constiinta juridica a celor chemati sa aprecieze probele, parte integranta
din constiinta lor sociala. |n temeiul unei astfel de constiinte juridice se poate intelege, in fiecare caz
concret, infractiunea care a fost savirsita si gradul de pericol social pe care-l prezinta, pozitia inculpatului
fata de obligatia respectarii legii, necesitatea prevenirii savirsirii de infractiuni printr-o aplicare prompta si
ferma a legii penale. |n constiinta juridica se cuprinde conceptia despre justitie, care trebuie sa se
infaptuiasca astfel incit nimeni sa nu poata incalca nepedepsit legile, dar nimeni sa nu poata fi judecat si
pedepsit pe nedrept. |n acest mod, in procesul formarii convingerii, constiinta juridica impiedica
arbitrariul, ideile preconcepute si obliga autoritatile judiciare la o atenta si critica apreciere a probelor. Pe
fondul constiintei juridice generalul prezenta in toate cauzele penale, se formeaza convingerea in
fiecare cauza in parte particularul care se formeaza in conformitate cu constiinta juridica a celui ce
face aprecierea.
2) Cerinte in aprecierea probelor
Pentru a afla adevarul si a face o corecta aplicare a legii penale, organele de urmarire penala si
instanta de judecata au obligatia de a aprecia complet si just probele administrate (art. 63 al. 2). Ca
urmare, nu trebuie omisa la apreciere nici una din probele administrate, iar aprecierea fiecarei probe
trebuie astfel efectuata incit convingerea formata sa corespunda adevarului.
|n vederea unei complete si juste aprecieri a probelor, autoritatile judiciare au obligatia de a lega
operatiunea de apreciere cu alte operatiuni ale probatiunii (verificarea probelor si administrarea de noi
probe, prin care sa se inlature contradictiile ce exista intre probe, indoielile ce se pot ivi), pentru a se
putea ajunge, in final, la certitudine. Aprecierea completa si justa a probelor trebuie sa se intemeieze pe o
analiza minutioasa a materialului probator si apoi pe o sinteza a evaluarilor facute, pe examinarea
probelor in ansamblul lor.
Analiza probelor impune examinarea fiecarui element probatoriu in parte, pentru a inlatura tot ce nu
are legatura cu cauza, tot ce este vag si nesigur. Se verifica apoi mijlocul din care provine fiecare proba,
pentru a se stabili increderea care i se poate acorda; daca exista indoiala asupra sinceritatii unui martor, a
exactitatii unei relatari, mijlocul de proba este verificat prin alte mijloace de proba, pina ce se ajunge la
concluzia ca prezinta certitudinea exactitatii sau inexactitatii probei al carei izvor este.
|n cadrul operatiunii de sinteza, probele sint examinate in ansamblul lor, confirmindu-se unele pe
altele si ducind la o concluzie univoca; in acest caz s-a ajuns la certitudine cu privire la faptele cauzei.
Daca apar contradictii (unele probe nu se pot concilia cu altele), activitatea de probatiune trebuie
continuata spre a se stabili care dintre probe reflecta adevarul. |n aprecierea probelor nu este admisibil a se
inlatura arbitrar unele probe numai pentru contradictia lor cu alte probe, ci este necesara o verificare
complexa, serioasa si obiectiva, care sa stabileasca, motivat, de ce acele probe nu se incadreaza in
ansamblul probelor administrate.
Cu ocazia analizei si sintezei probelor, organele de urmarire penala si instanta de judecata se folosesc
de cunostintele lor generale si de specialitate, de generalizarea experientei de urmarire si de judecata. |n
aceste operatii un loc important in ocupa deductia si inductia, ca procedee logice. Deducerea unor
adevaruri pentru cauza data din legi cu caracter stiintific, pe baza unor rationamente exacte, ajuta la
constatarea faptelor si imprejurarilor de fapt. Experienta judiciara generalizata, constind din quod
plerumque fit, permite constatarea legaturii intre doua fapte si imprejurari care, de regula, se afla in
aceasta legatura. Aceste procedee logice in aprecierea probelor trebuie sa tina seama de imprejurarile
specifice ale fiecarei cauze penale; aceasta permite a se adopta si exceptii de la regula, daca ansamblul
probelor cauzei le confirma. Probele trebuie apreciate dupa increderea pe care o produc in urma
examinarii lor in raport de imprejurarile cauzei, si nu pe baze apriorice care nu se potrivesc cu acea cauza.
Desi este un element subiectiv, un sentiment de certitudine, convingerea se intemeiaza pe elemente
obiective, care sint probele; autoritatile judiciare nu numai ca pot explica modul cum au ajuns la
convingere, dar sint obligate la aceasta. |n procesul penal rom#n nu este loc pentru hotariri discretionare,
care sa nu poata fi verificate, in ce priveste aprecierea probelor, de catre instanta de control; de aceea,
legea noastra impune ca aprecierea probelor sa fie motivata (art. 203, 263, 356 lit. c), neacceptindu-se
caracterul discretionar al convingerii, nesupus controlului instantei superioare.
Pentru a asigura o apreciere completa si justa a probelor, Codul de procedura penala a reglementat un
control sistematic si eficient al acestei operatii probatorii; astfel, cu ocazia finalizarii urmaririi penale,
procurorul verifica daca organul de cercetare penala a apreciat complet si just probele; dupa efectuarea
cercetarii judecatoresti, in care se readministreaza probele strinse de organul de urmarire penala,
administrindu-se eventual si probe noi, se apreciaza de instanta de judecata ansamblul probelor
administrate, care in urma dezbaterilor judiciare are mai bune posibilitati de a face o apreciere completa si
justa a probelor.
|n calea ordinara de atac a apelului se face o verificare a modului cum au fost apreciate probele prin
hotarirea atacata, instanta de apel avind dreptul sa dea o alta apreciere probelor, daca cea data prin
hotarirea atacata este gresita; si in calea de atac a recursului exista posibilitatea unui astfel de control. |n
acest mod se asigura ca hotarirea definitiva a instantei de judecata sa fie intemeiata pe certitudine cu
privire la faptele cauzei.
II. 1. Mi j l oacel e de proba i n procesul penal
1. Mijloacele de proba prevazute de Codul de procedura penala din 1968
Potrivit art. 64, mijloacele prin care se constata elementele de fapt ce pot servi ca proba sint:
declaratiile invinuitului sau inculpatului, declaratiile partii vatamate, ale partii civile si ale partii
responsabile civilmente, declaratiile martorilor, inscrisurile, mijloacele materiale de proba, constatarile
tehnico-stiintifice, constatarile medico-legale si expertizele
11
.
Enumerarea din art. 64 cuprinde mijloacele de proba ce pot fi folosite in procesul nostru penal. |ntrucit
in procesul penal se folosesc si procedee de tehnica avansata (fonograma, videofonograma, filmul,
fotografiile etc.), se pune problema daca aceste mijloace de proba distincte se incadreaza in unele
mijloace de proba prevazute de lege. Mijloacele de proba ce pot fi folosite in procesul penal trebuie sa
prezinte certitudinea ca sint izvorul unor probe conforme cu adevarul. De aceea, aceste procedee tehnice
pot promova unele din mijloacele de proba prevazute de lege, ratiune pentru care folosirea lor poate avea
loc, dar numai in conditiile legii. Astfel, in cazul in care ascultarea unei persoane se inregistreaza pe
banda de magnetofon, relatarile persoanei trebuie transcrise apoi intr-un proces-verbal, semnat de acesta
si de cel care a ascultat-o, banda de magnetofon devenind parte integranta din procesul-verbal de
ascultare, care este un mijloc legal de consemnare a unei declaratii; fotografiile, filmele luate cu ocazia
unei cercetari la fata locului, a unei perchezitii, a unei reconstituiri se anexeaza la procesul-verbal prin
care se consemneaza cele constatate (art. 131 al. 3). |n alte cazuri, fotografiile care constituie obiectul
material al unei infractiuni, inregistrarile pe banda magnetica, cutiile negre ale avioanelor pot constitui
mijloace materiale de proba; ca urmare, ele sint descrise si fixate in procesele-verbale si pot forma

11
Reglementarea Codului de procedur` penal` actual este superioar` celei din Codul anterior; pe de o parte, au
fost inl`turate dintre mijloacele de prob` constatarea la fa]a locului, indiciile [i prezum]iile, care nu sint mijloace de
prob`, iar pe de alt` parte, au fost trecute printre mijloacele de prob` declara]iile p`r]ii v`t`mate, ale p`r]ii civile [i ale
p`r]ii responsabile civilmente, precum [i constat`rile tehnico-[tiin]ifice [i constat`rile medico-legale, care nu erau
prev`zute de Codul anterior.
Cap. II. Mijloacel e de proba
obiectul unei constatari tehnico-stiintifice sau al unei expertize. Cind aceste procedee tehnice nu sint
supuse regulilor de mai sus, ele nu pot promova mijloace de proba legale.
Desi sint trecute printre mijloacele de proba, constatarile tehnico-stiintifice, concluziile medico-legale
si expertizele sint, in realitate, procedee probatorii; concluziile specialistilor si ale expertilor sint probe si
ele ajung la cunostinta organelor judiciare prin rapoartele scrise de constatare sau de expertiza, care sint
mijloacele de proba.
|n vederea combaterii mai eficiente a infractiunilor grave, prin folosirea de procedee tehnice
perfectionate, exista propuneri pentru modificarea Codului de procedura penala in sensul de a largi sfera
mijloacelor de proba, legalizindu-se datele obtinute, in cazurile si conditiile prevazute de lege, prin
interceptarea convorbirilor verbale, telefonice, telegrafice, postale, radio, filmarea sau fotografierea
secreta, copierea sau obtinerea de extrase a unor documente prin orice mijloace tehnice etc. O asemenea
modificare legislativa trebuie sa prevada restrins cazurile in care se pot folosi procedeele de mai sus si
conditiile care trebuie indeplinite in folosirea lor, pentru a nu se abuza de drepturi si libertati
fundamentale ale cetateanului
12
.
2. Clasificarea mijloacelor de proba
|n reglementarea Codului de procedura penala din 1936, mijloacele de proba se clasificau in scrise
(procese-verbale, inscrisuri), orale (declaratiile inculpatului, ale martorilor) si materiale (corpurile
delicte). Sub Codul actual, mijloacele de proba se clasifica in orale, scrise, materiale si tehnice,
incluzindu-se in ultima categorie constatarile tehnico-stiintifice, constatarile medico-legale si expertizele.
Desi aceasta clasificare este superioara, nu poate determina o delimitare stricta intre categoriile de
mijloace de proba; de exemplu declaratiile scrise personal care se iau de catre organele de cercetare
penala invinuitului sint trecute printre mijloacele deproba orale, desi ele nu au fost obtinute prin ascultare;
unele mijloace materiale de proba sint inscrisuri falsificate, iar urmele nu pot fi valorificate decit prin
expertizarea lor; de asemenea, rapoartele de expertiza se prezinta sub forma scrisa.
Pentru o examinare a mijloacelor de proba in legatura cu procedeele probatorii folosite cel mai adesea
pentru obtinerea lor, vom grupa mijloacele de proba astfel:
declaratii ale partilor si martorilor, avind ca izvor comun persoanele fizice care le fac, iar ca procedeu
de obtinere predominant ascultarea acestora;
inscrisuri si mijloace materiale de proba, obiectul probei constituindu-l un obiect al carui continut
sau schimbari exterioare serveste ca proba, iar procedeele de obtinere comune sint cercetarea la fata
locului, ridicarea de obiecte si inscrisuri si perchezitia;
constatarea tehnico-stiintifica, constatarea medico-legale si expertizele, care prezinta concluzii
stiintifice sau tehnice ale specialistilor si expertilor, in urma efectuarii de procedee probatorii tehnice
sau stiintifice.
II. 2. Decl arati i l e parti l or si al e martori l or
1. Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului
1) Importanta procesual-penala a declaratiilor invinuitului sau ale inculpatului
Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului pot fi extrajudiciare sau judiciare. Declaratia
extrajudiciara data in afara procesului penal ajunge la cunostinta autoritatilor judiciare prin alte
mijloace de proba: declaratia unui martor caruia i-a fost facuta, o scrisoare in care este cuprinsa. De
aceea, numai declaratiile judiciare ale invinuitului sau ale inculpatului facute in cursul procesului penal au
caracterul de mijloc de proba ca declaratii, si numai in cazul cind sint obtinute prin procedeele prevazute
de lege.
Declaratiile judiciare ale invinuitului sau ale inculpatului constituie un important mijloc de proba in
procesul penal, deoarece relatarile sincere, fidele si complete ale celui ce a savirsit infractiunea despre
imprejurarile care au precedat, insotit si urmat comiterii faptei reconstituie in amanunt si precis tot ceea ce
este necesar pentru solutionarea cauzei in conformitate cu adevarul si legea. Aceste declaratii sint
folositoare si atunci cind invinuitul sau inculpatul nu recunoaste savirsirea faptei; daca nu este autorul
faptei, relatarile sale sint de natura a conduce la constatarea realitatii, adica a nevinovatiei, chiar daca
exista probe care-l arata vinovat; daca este autorul faptei pe care nu vrea sa o recunoasca, verificarea
relatarilor sale inexacte poate demasca reaua sa credinta, intarind probele care sustin invinuirea.

12
asemenea procedee sint autorizate in prezent de Legea nr. 51/1991 privind siguran]a na]ional` a Rom#niei
(art. 13), pentru cazurile care constituie amenin]`ri la adresa siguran]ei na]ionale, [i de Legea nr. 26/1994 prividn
organizarea [i func]ionarea Poli]iei Rom#ne (art. 17), in cazurile necesare pentru combaterea crimei organizate [i a
infrac]iunilor grave, dar numai in interesul urm`ririi penale
Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului prezinta importanta in procesul penal datorita faptului ca
ele contin si apararile pe care acesta intelege sa si le faca, precum si indicarea probelor cu care ar putea sa
le dovedeasca. Din momentul in care declaratiile invinuitului sau inculpatului contin astfel de aparari,
organele de urmarire penala si instanta de judecata sint obligate sa le verifice si sa administreze probele
indicate pentru a constata temeinicia lor.
Importanta pe care o au declaratiile invinuitului sau ale inculpatului este subliniata de dispozitiile
Codului de procedura penala care prevad obligatia pentru organele judiciare de a obtine declaratii de la
invinuit sau inculpat, atit in cursul urmaririi penale (art. 70 al. 3, 232, 255, 235, 237, 250), cit si in cursul
judecatii (art. 323, 325). Cind obligatia de ascultare a invinuitului sau inculpatului nu a fost indeplinita,
iar explicatiile acestuia ar fi fost necesare pentru justa solutionare a cauzei, hotarirea de condamnare apare
ca nelegala si netemeinica.
Cu toata importanta aratata, declaratiile invinuitului sau inculpatului nu mai au pozitia de regina
probelor pe care o aveau in procesul penal inchizitorial, simpla recunoastere nefiind suficienta pentru
condamnare, organele judiciare fiind obligate sa stringa probele care confirma aceasta recunoastere (art.
202 al. 2).
2) Procedura obtinerii declaratiei invinuitului sau inculpatului
Declaratiile invinuitului sau inculpatului sint obtinute prin trei procedee probatorii: prezentarea unei
declaratii scrise personal cu privire la invinuirea ce i se aduce, ascultarea sa si confruntarea cu alte
persoane. Luarea unei declaratii scrise personal este un procedeu izolat, prevazut de lege numai in cursul
urmaririi penale si intotdeauna inainte de ascultarea sa (art. 70 al. 3); confruntarea este un procedeu care
se aplica dupa ce invinuitul sau inculpatul a fost ascultat si numai daca intre declaratiile sale si cele ale
altor parti sau ale unor martori exista contradictii. Deci procedeul cel mai des folosit este ascultarea
invinuitului sau inculpatului.
Ascultarea invinuitului sau inculpatului constituie o obligatie a organului de urmarire penala si a
instantei de judecata. Procedura de ascultare prevede reguli care se aplica in toate cazurile cind este
ascultat invinuitul sau inculpatul, si reguli speciale pentru ascultarea invinuitului sau inculpatului in
cursul urmaririi penale si in cursul judecatii.
Ca regula comuna, ascultarea invinuitului sau inculpatului se desfasoara, de regula, la sediul
organului judiciar, inainte de a i se lua prima declaratie; unele legislatii prevad ca invinuitului trebuie sa i
se puna in vedere ca are dreptul sa nu faca declaratii; acest drept este denumit dreptul la tacere si se
acorda atit in faza de urmarire penala, cit si in faza de judecata
13
. Folosirea de catre invinuit sau inculpat a
dreptului la tacere nu poate fi considerata, in aceste legislatii, ca un indice de vinovatie. Potrivit Codului
nostru de procedura penala, organul judiciar nu este obligat sa incunostinteze pe invinuit sau inculpat
despre dreptul sau de a nu face declaratii, dar nici nu-l poate forta sa raspunda la intrebari prin violente,
amenintari, promisiuni sau indemnuri (art. 68). Prin modificarea adusa in 1990 dispozitiilor art. 6, s-a
prevazut insa obligatia pentru organul de urmarire penala sau instanta de judecata sa-l incunostinteze pe
invinuit sau inculpat, inainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de un aparator cu
ocazia ascultarii. |n acest mod, prin consultarea cu aparatorul, invinuitul sau inculpatul poate lua
cunostinta despre dreptul sau la tacere si limitele in care se poate face ascultarea.
Ascultarea cuprinde doua etape:
Prima etapa este consacrata cunoasterii datelor personale de identitate, de stare civila, stare
materiala, studii, profesie, situatie militara, antecedente penale si alte date pentru stabilirea situatiei
sale personale (art. 70 al. 1). |nvinuitului sau inculpatului i se aduce apoi la cunostinta fapta (faptele)
care formeaza obiectul invinuirii si incadrarea juridica si i se pune in vedere sa declare tot ce stie cu
privire la invinuirea ce i se aduce. |nvinuitul sau inculpatul nu este supus juramintului, asa cum sint
supusi martorii.
A doua etapa este consacrata ascultarii propriu-zise. |nvinuitul sau inculpatul este lasat, mai intii, sa
declare tot ce stie in cauza (art. 71 al. 3); expunerea libera a ceea ce stie permite invinuitului sau
inculpatului sa-si sistematizeze relatarile si sa comunice toate datele pe care le cunoaste. |n cursul
expunerii libere este oprit invinuitului sau inculpatului sa prezinte o declaratie scrisa de mai inainte,
insa se poate servi de insemnari sau amanunte greu de retinut. Dupa terminarea expunerii libere,
invinuitului sau inculpatului i se pot pune intrebari de natura a completa si preciza relatarea facuta sau
pentru a se verifica exactitatea celor declarate. Persoana care-l asculta nu se poate multumi cu
recunoasterea faptei de catre invinuit sau inculpat, ci trebuie sa obtina o relatare completa a faptei si

13
dreptul la t`cere se refer` la faptele cauzei; invinuitul sau inculpatul este obligat s` r`spund` cu privire la datele
sale de identitate, antecedente penale, in caz contrar fiind pasibil chiar de sanc]iuni penale
imprejurarilor in care a fost savirsita; daca invinuitul sau inculpatul nu recunoaste fapta, i se cer
explicatii asupra datelor care-l invinuiesc, asupra apararilor pe care si le face si asupra probelor pe
care intelege sa le propuna (art. 72).
Ca reguli specifice in cursul urmaririi penale, invinuitul sau inculpatul este ascultat numai de organul
de cercetare sau de procuror, fara a fi de fata ceilalti invinuiti sau inculpati in cauza sau vreo alta
persoana, afara de aparatorul sau; instanta asculta pe inculpati in prezenta tuturor celorlalti inculpati, dar
poate face si exceptie, ascultindu-i pe fiecare separat, fara prezenta celorlalti. Spre deosebire de urmarirea
penala, unde numai organul de cercetare si procurorul pot pune intrebari, la judecata se pot pune intrebari,
prin intermediul presedintelui completului de judecata, de catre ceilalti membri ai completului, de
procuror, de parti, de ceilalti inculpati, de catre aparatorul celui ascultat.
Declaratiile invinuitului sau inculpatului se consemneaza in scris, complet si exact. Declaratia scrisa i
se citeste acestuia, iar daca o cere i se da sa o citeasca personal. Cind este de acord cu continutul ei, o
semneaza pe fiecare pagina si la sfirsit. Daca nu poate sau refuza sa semneze, se face mentiune in
declaratia scrisa. |n cazul in care revine asupra unora dintre relatarile facute sau propune completari,
rectificari ori precizari, acestea se consemneaza si se semneaza in aceleasi conditii (art. 73). |n cursul
urmaririi penale consemnarea se face de catre persoana care-l asculta pe invinuit sau inculpat, in cursul
judecatii aceasta sarcina revine grefierului, dupa dictarea presedintelui; persoanele aratate mai sus
contrasemneaza declaratia scrisa a invinuitului sau a inculpatului alaturi de acesta. Declaratiile
invinuitului sau ale inculpatului pot fi inregistrate si pe banda de magnetofon, cu conditia ca cel ascultat
sa fie avertizat ca se face inregistrarea si sa fie respectate regulile care asigura exactitatea si corectitudinea
inregistrarii. Relatarile intregistrate se transcriu apoi intr-un proces-verbal, semnat de cel ascultat.
3) Valoarea probanta a declaratiilor invinuitului sau ale inculpatului
|n literatura de specialitate si in legislatii, declaratiile invinuitului sau ale inculpatului nu se bucura de
aceeasi apreciere. |ntr-o parere, recunoasterii faptei de catre invinuit sau inculpat i se da o valoare absoluta
de vinovatie, hotarirea de condamnare putindu-se intemeia numai pe aceasta recunoastere; se considera ca
nimeni nu s-ar recunoaste vinovat, stiind ca poate fi condamnat, daca aceasta recunoastere nu ar
corespunde adevarului (nemo auditur perire volens). |n parerea opusa, recunoasterii facute de inculpat nu
i se da caracter de proba de vinovatie, deoarece atitudinea acestuia poate fi influentata de interese
personale sau de imprejurari care l-au obligat la recunoastere. |n practica s-a constatat ca in multe cazuri
recunoasterea facuta de invinuit sau inculpat nu se datoreaza concordantei ei cu adevarul, ci unor motive
personale
14
sau ca urmare a unor presiuni ce s-au exercitat asupra sa.
Ca si Codul anterior, dar cu mai multa precizie, Codul de procedura penala din 1968 adopta o solutie
de mijloc, in sensul ca nu refuza o valoare probanta declaratiilor invinuitului sau ale inculpatului, dar
conditioneaza aceasta valoare probanta de confirmarea lor de fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul
probelor existente in cauza (art. 69). Ca urmare, luata izolat, rupta de celelalte probe, recunoasterea facuta
de inculpat nu are forta probanta; simpla recunoastere a savirsirii faptei, fara a fi sustinuta de alte probe,
nu poate sta la baza unei hotariri de condamnare; de aceea, organul de urmarire penala este obligat sa
administreze probele necesare chiar daca invinuitul recunoaste invinuirea (art. 200 al. 2). Deci declaratiile
invinuitului sau ale inculpatului au valoare probanta conditionata de existenta altor probe care sa
confirme veracitatea lor.
|n cele mai multe cazuri declaratiile invinuitului sau inculpatului sint confirmate de ansamblul
probelor din dosar; sint insa si cazuri cind nu exista decit putine probe care sa confirme recunoasterea
savirsirii infractiunii
15
.
Declaratia invinuitului sau inculpatului poate fi acceptata in total sau in parte. Divizibilitatea
declaratiei invinuitului sau a inculpatului da posibilitatea organului de urmarire penala sau instantei de
judecata sa considere ca adevarata numai acea parte din declaratie (de exemplu ca este autorul faptei) care
se coroboreaza cu toate celelalte probe, si sa inlature ca neadevarata alta parte a declaratiei (de exemplu
ca a fost in legitima aparare), daca aceasta nu este confirmata de ansamblul probelor.

14
ascunderea unor infrac]iuni mai grave, preluarea din devotament asupra sa a unei infrac]iuni s`vir[ite de alt`
persoan`, din bravad`, din eroare
15
|n practica judiciar` s-a statuat c` o hot`rire de condamnare poate interveni atunci cind recunoa[terea este
confirmat` de declara]ia unui singur martor, de g`sirea corpului delict asupra inculpatului, de identificarea urmelor
l`sate de acesta la locul faptei, de confirmarea imprejur`rilor recunoscute cu constat`rile f`cute in urma unei
reconstituiri. Nu constituie astfel de imprejur`ri declara]ia unei persoane c` a fost de fa]` cind inculpatul a dat
declara]ia de recunoa[tere, deoarece ele nu pot confirma decit declara]ia de recunoa[tere, nu [i concordan]a ei cu
adev`rul.
|ntrucit invinuitul sau inculpatul este ascultat de mai multe ori in cursul procesului penal, este posibil
ca el sa revina, sa retracteze o declaratie data anterior, in total sau in parte. Existind doua declaratii care se
contrazic, cel care face aprecierea lor trebuie sa stabileasca, dintre ele, care corespunde adevarului; pentru
aceasta, legea noastra nu stabileste o ordine de prioritate, declaratia data la organul de urmarire penala,
mai ales daca inculpatul era asistat de aparatorul sau, avind aceeasi forta juridica probanta cu cea data in
fata instantei de judecata; de aceea, cu ocazia retractarii, invinuitului sau inculpatului i se cere sa
motiveze de ce revine asupra declaratiei anterioare (art. 325). Aplicindu-se regula generala de evaluare a
probelor, se va considera adevarata acea declaratie care este confirmata de ansamblul probelor existente
in cauza, indiferent daca este data in cursul urmaririi penale sau al judecatii, cu obligatia de a se motiva
optiunea facuta, de a indica probele care o confirma si de a arata caracterul izolat al declaratiei contrare.
|n acelasi mod se apreciaza si declaratia data de un invinuit sau inculpat prin care se invinuieste o alta
persoana de a fi participat la infractiunea pe care a savirsit-o; pentru a sta la baza unei condamnari,
declaratia coinculpatului trebuie sa se coroboreze cu ansamblul probelor administrate in cauza.
2. Declaratiile altor parti din proces (art. 7577)
1) Procedura obtinerii declaratiilor partii vatamate, ale partii civile, ale partii
responsabile civilmente
Codul de procedura penala anterior prevedea ca mijloc de proba numai declaratia invinuitului sau
inculpatului. Pentru a asigura un tratament egal tuturor partilor din proces, Codul de procedura penala din
1968 a inclus printre mijloacele de proba si declaratiile partii vatamate, ale partii civile si ale partii
responsabile civilmente, acestea constituind surse importante de probe privitoare la fapta, la autorul ei, la
prejudiciu, la conditiile raspunderii civile. Ca urmare, organul de urmarire penala sau instanta de judecata
are obligatia sa cheme, pentru a fi ascultate, persoana care a suferit o vatamare prin infractiune si
persoana responsabila civilmente pentru paguba produsa prin infractiune de invinuit sau inculpat (art. 76
al. 1). Persoana vatamata poate declara ca nu doreste sa participe la proces ca parte vatamata sau ca parte
civila; in acest caz, va putea fi ascultata ca martor (art. 82). Daca a declarat ca participa la proces ca parte
vatamata sau ca parte civila, va fi ascultata in calitatea in care participa in proces. Persoana responsabila
civilmente, care a devenit parte in proces, va fi ascutlata in aceasta calitate.
Ascultarea partii vatamate, a partii civile si a partii responsabile civilmente se desfasoara dupa
procedura ascultarii invinuitului sau inculpatului. |n prima etapa se retin datele privitoare la identitate,
stare civila si materiala, alte date personale, iar in etapa a doua relatarile pe care le fac asupra faptei
savirsite si a imprejurarilor in care a avut loc, a prejudiciului produs, a intinderii sale, a modalitatilor de
reparare. |n cazul cind relatarile sint complete si exacte, pot servi la lamurirea cauzei; declaratiile acestor
parti constituie si un mijloc de aparare a intereselor lor legitime, precum si de indicare a probelor care
dovedesc imprejurarile relatate. De aceea, o atenta cercetare penala sau cercetare judecatoreasca trebuie
sa includa si ascultarea in amanunt a acestor parti din proces.
2) Valoarea probanta a declaratiilor partii vatamate, ale partii civile si ale partii
responsabile civilmente
Fiind parti in proces, partea vatamata, partea civila si partea responsabila civilmente actioneaza pentru
apararea intereselor lor; ca urmare, declaratiile lor in legatura cu cauza in care au calitatea de parti sint
interesate in sustinerea pozitiei pe care o au, ceea ce le poate determina sa faca declaratii
necorespunzatoare adevarului. |n consecinta, legea pune pe acelasi plan al valorii lor probante declaratiile
partii vatamate, ale partii civile si ale partii responsabile civilmente cu declaratiile invinuitului sau
inculpatului; declaratiile acestor parti, facute in cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevarului
numai in masura in care sint coroborate cu fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente
in cauza (art. 75). Consideratiile cu privire la valoarea probanta a declaratiilor inculpatului se aplica,
asadar, si declaratiilor acestor parti.
3. Declaratiile martorilor (art. 7886)
1) Calitatea de martor in procesul penal
Declaratiile martorilor sint printre mijloacele de proba cele mai des folosite in procesul penal, prin ele
fiind posibila dovedirea tuturor faptelor si imprejurarilor care formeaza obiectul probatiunii, de la faptul
principal la imprejurarile care caracterizeaza persoana partilor din proces. Rar se intilneste in practica o
cauza in care sa nu fie necesara ascultarea unui martor; folosirea in procesul penal a numerosi martori, din
care nu putini sint lipsiti de sinceritatea necesara sau de insusirea de a reda exact imprejurarile la care au
asistat, impune adoptarea unei tactici adecvate la ascultarea lor si o atentie deosebita in aprecierea
declaratiilor pe care le dau.
Martorul este persoana fizica ce are cunostinte despre vreo fapta sau imprejurare de natura sa
serveasca la aflarea adevarului si care este chemata de catre organele judiciare pentru a fi ascultata cu
privire la cunostintele sale (art. 78). Prezentarea in fata organelor judiciare a persoanelor chemate in
calitate de martor este o indatorire sociala, de a ajuta justitia la aflarea adevarului; totodata, insa, este si o
obligatie legala, deoarece neindeplinirea ei poate atrage o constringere juridica.
|ndatorirea de a fi martor are caracter general, in sensul ca orice persoana fizica, fara deosebire de
sex, virsta, religie, cetatenie, situatie sociala etc., daca este chemata in fata autoritatii judiciare pentru a fi
ascultata in aceasta calitate, trebuie sa raspunda acestei chemari. Legislatia noastra nu interzice ascultarea
persoanelor care prezinta infirmitati fizice (surd, orb, mut), daca ascultarea se face cu privire la fapte pe
care le-a perceput cu simturile sanatoase, sau care prezinta infirmitati psihice, daca au momente de
luciditate in care pot sa redea constient cunostintele pe care le au; nu se interzice ascultarea unor minori,
chiar la o virsta frageda, si nici a persoanelor in virsta inaintata, daca se constata ca au facultatea de a
percepe si reda corect ceea ce au perceput. De asemenea, pot fi ascultate ca martor si persoanele care au
fost condamnate pentru marturie mincinoasa, urmind insa ca declaratiile lor sa fie apreciate cu atentie
sporita.
Persoanele care au calitatea de parte in proces nu pot fi ascultate ca martor; persoana vatamata poate
fi ascultata ca martor numai daca nu este constituita ca parte civila sau nu participa in proces ca parte
vatamata; invinuitii sau inculpatii care au fost scosi de sub urmarire penala pot fi ascultati ca martori de
instanta de judecata, deoarece nu mai au calitatea de parti in proces. |n practica judiciara sint ascultate ca
martor persoanele care au comis dare de mita, daca prin autodenuntare au beneficiat de aparare de
pedeapsa (art. 255 Cod penal).
2) Exceptii de la indatorirea de a fi martor
Sint doua categorii de persoane fata de care nu opereaza indatorirea de a fi martor:
persoanele pentru care este interzisa ascultarea ca martor;
persoanele care pot refuza calitatea de martor.
Este interzisa ascultarea ca martor a persoanelor obligate sa pastreze secretul profesional, daca
ascultarea se refera la faptele si imprejurarile de care au luat cunostinta in exercitiul profesiei. Aceasta
interdictie corespunde legii penale care incrimineaza fapta de divulgare a secretului de stat, de serviciu si
a celui profesional (art. 169, 196, 298 Cod penal).
Prin secret profesional trebuie sa intelegem secretul la care se refera legea penala, anume secretul de
stat, de serviciu si cel al profesiei, deoarece persoanele care il detin au dobindit cunoasterea lui din
exercitiul unei activitati profesionale. Daca interdictia pentru secretul profesiei (medic, farmacist, avocat,
preot) este determinata de interesul increderii cetatenilor in discretia persoanelor carora il incredinteaza,
pentru secretul de stat si de serviciu interesul de a fi pastrat chiar fata de justitie se justifica prin apararea
unor importante valori sociale.
Pentru a opera interdictia se cere conditia ca faptele si imprejurarile pentru a caror relatare este
ascultat martorul sa fie cunoscute din exercitiul profesiunii sau al serviciului; dobindirea acestor
cunostinte din alte surse nu impiedica ascultarea
16
. Persoana obligata a pastra secretul profesional va
putea fi, totusi, ascultata ca martor daca se obtine incuviintarea persoanei sau institutiei fata de care este
obligata sa pastreze secretul (art. 79 al. 1).
A doua exceptie de la indatorirea de a fi martor cuprinde persoanele care nu sint obligate sa depuna ca
martor (art. 80). Astfel, sotul si rudele apropiate ale invinuitului sau ale inculpatului pot refuza sa faca
declaratii, iar organele judiciare nu le pot obliga sa devina martori. |n cazul in care aceste persoane au
acceptat sa devina martore, ele trebuie sa declare adevarul, altfel savirsesc infractiunea de marturie
mincinoasa. Pentru a se garanta exercitiul dreptului de a refuza calitatea de martor, organele de urmarire
penala si instanta de judecata au obligatia sa atraga atentia sotului si rudelor apropiate ale invinuitului sau
ale inculpatului despre dreptul de a nu face declaratii.
3) Obligatiile si drepturile procesuale ale martorilor
Din momentul chemarii sale in fata autoritatii judiciare, martorul are obligatia procesuala de a se
infatisa la locul si data indicata in chemare (art. 83); lipsa sa nejustificata se sanctioneaza cu amenda
judiciara (art. 198 lit. c), iar in caz de repetare va fi constrins sa se prezinte prin aducere silita (art. 183).
Odata prezentat, martorul are obligatia sa faca declaratii si sa raspunda la intrebarile ce i se pun. Daca
martorul refuza sa faca declaratii sub motivul ca nu stie nimic in cauza, desi cunoaste imprejurari

16
Un avocat nu poate fi ascultat ca martor despre faptele incredin]ate lui de persoana c`reia ii acord` asisten]a
juridic`, dar dac` aceste fapte le-a perceput in afara exerci]iului profesiunii, el nu numai c` poate fi ascultat ca martor
asupra acestor fapte, dar este [i obligat s` le relateze; legea d` intiietate calit`]ii de martor celei de ap`r`tor cu privire
la faptele [i imprejur`rile pe care acesta le-a cunoscut inainte de a fi devenit ap`r`tor sau reprezentant al uneia din
p`r]i (art. 79 al. 2). Aceast` intiietate trebuie extins` [i la alte persoane (judec`tor, procuror), care au cunoscut fapte [i
imprejur`ri inainte de a veni cauza spre judecat` in fa]a autorit`]ii din care fac parte.
esentiale asupra carora i s-a cerut sa faca declaratii, comite infractiunea de marturie mincinoasa (art. 260
Cod penal); aceeasi infractiune o savirseste martorul daca nu respecta obligatia pe care o are de a declara
numai adevarul si tot ceea ce stie despre faptele si imprejurarile esentiale ale cauzei. Cind martorul, desi
are cunostinte despre faptele cauzei, refuza sa fie ascultat ca martor, savirseste fie infractiunea de
omisiune a incunostintarii organelor judiciare (art. 265 Cod penal), fie cea de favorizare a infractorului
(art. 264 Cod penal), dupa cum imprejurarile pe care le cunoaste, dar refuza sa le declare, sint in favoarea
sau defavoarea inculpatului.
Martorul are si drepturi procesuale; el este protejat impotriva violentei si amenintarilor care s-ar
putea exercita asupra sa in vederea obtinerii de declaratii (art. 68) si are dreptul de a refuza sa raspunda
la intrebarile care nu au legatura cu cauza (art. 86 al. 2); de asemenea, martorul are dreptul sa ceara ca
declaratia sa fie consemnata exact si complet (art. 86 combinat cu art. 71). Dupa ascultarea sa, martorului
i se asigura restituirea cheltuielilor efectuate cu deplasarea, intretinerea pe durata deplasarii si plata unei
sume corespunzatoare venitului de care a fost lipsit datorita indeplinirii obligatiei de martor (art. 190).
4) Procedura de ascultare a martorilor
Martorii pot fi ascultati atit de organele de urmarire penala, cit si de instanta de judecata. Cunoasterea
persoanelor care urmeaza a fi ascultate ca martor se determina de organele de urmarire penala prin
investigatiile facute de acestea sau prin propunerile facute de parti. Martorii ascultati in cursul urmaririi
penale sint, de regula, reascultati in instanta de judecata; in acest scop, procurorul indica in rechizitoriu
persoanele care urmeaza a fi ascultate ca martor de instanta de judecata (art 263). |n cursul judecatii se
poate propune de procuror si de catre parti ascultarea si a altor martori, instanta avind dreptul sa admita
sau sa respinga motivat propunerea, ori sa dispuna din oficiu ascultarea altor martori.
Persoanele chemate in calitate de martor sint ascultate pe rind, fara a fi de fata martorii care nu au fost
inca ascultati, spre a nu se influenta unii pe altii. Ascultarea se desfasoara in doua etape.
|n prima etapa, autoritatea care asculta stabileste identitatea martorului (nume, prenume, virsta),
adresa si ocupatia sa; se verifica apoi daca martorul are vreun interes legat de cauza, fiind intrebat
daca este ruda cu vreuna din parti, in ce raporturi se afla cu acestea, precum si daca a suferit vreo
paguba de pe urma infractiunii (art. 84). |n cazul in care este sot sau ruda apropiata cu invinuitul sau
inculpatul, i se pune in vedere ca nu este obligat sa faca declaratii (art. 80 al. 2). Dupa indeplinirea
acestor formalitati, martorul este invitat sa depuna juramintul
17
. Legea prevede trei ipoteze:
Martorul care consimte a depune juramint religios formuleaza astfel juramintul: Jur ca voi spune
adevarul si nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu. Asa sa-mi ajute Dumnezeu. Referirea la
divinitate din formula juramintului se schimba potrivit credintei religioase a martorului. |n timpul
depunerii juramintului, martorul de credinta crestina tine mina pe cruce sau pe biblie.
Pentru martorul fara confesiune, juramintul este: Jur pe onoare si constiinta ca voi spune
adevarul si nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu.
Pentru martorul care din motive de constiinta sau confesiune nu depune juramint, formula este:
Ma oblig ca voi spune adevarul si nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu.
Situatiile dupa care urmeaza a se depune juramintul se retin pe baza afirmatiilor facute de martor.
Minorul care nu a implinit virsta de 14 ani nu depune juramint, insa i se atrage atentia sa spuna
adevarul (art. 81 al. 3); el este ascultat in prezenta unuia din parinti ori a tutorelui sau a persoanei
careia i s-a incredintat spre crestere si educare.
A doua etapa consta in ascultarea martorului asupra faptelor si imprejurarilor pe care le cunoaste in
legatura cu cauza. |n acest scop i se pune in vedere martorului obiectul cauzei si imprejurarile pentru
dovedirea carora a fost propus ca martor, cerindu-i-se sa declare tot ce stie cu privire la acestea (art.
86). Martorul esta lasat mai intii sa declare tot ceea ce stie in legatura cu cauza penala, experienta
juridica confirmind ca aceasta este cea mai potrivita modalitate ca martorul sa spuna ceea ce stie.
Dupa ce a terminat relatarea libera, martorului i se pun intrebari cu privire la faptele si imprejurarile
cauzei care trebuie constatate, cu privire la persoana partilor, precum si in ce mod a luat cunostinta
despre cele declarate. |ntrebarile pot fi de precizare a unor date, de completare a relatarilor, de
verificare a sinceritatii sau exactitatii relatarilor facute. Sint interzise intrebarile tendentios sugestive,
intrebarile care se refera la fapte a caror dovedire este oprita de lege sau care vatama, fara nici un
interes pentru cauza, onoarea martorului sau a altora. Relatarile martorilor se consemneaza intr-o
declaratie scrisa, ca si declaratiile partilor (art. 7174). Unele particularitati ale ascultarii martorilor in

17
|n legisla]ia noastr`, pin` in 1948, martorul depunea un jur`mint religios; dup` 1948 jur`mintul a fost laic, iar
din 1956 a fost suprimat; jur`mintul laic a fost reintrodus prin Codul din 1968, iar din 1993 (Legea nr. 45/1993) a
devenit din nou religios.
cursul urmaririi penale fata de ascultarea sa in cursul judecatii sint asemanatoare cu cele examintate la
declaratiile invinuitului sau inculpatului.
5) Valoarea probanta a declaratiilor martorilor
Spre deosebire de declaratiile partilor, pentru care Codul prevede in mod special o valoare probanta
conditionata (art. 69, 75), pentru declaratiile martorilor nu se prevede nici o dispozitie speciala privitoare
la valoarea lor probanta, astfel incit se incadreaza in regula generala a liberei aprecieri a probelor.
Declaratia unui singur martor, in care se are incredere ca spune adevarul, poate fi suficienta pentru
condamnarea inculpatului, daca confirma cu fermitate vinovatia acestuia; se cere, insa, ca declaratia sa fie
sincera (martorul doreste sa ajute justitia in cunoasterea exacta a faptelor) si fidela (sa corespunda
evenimentului petrecut in realitatea obiectiva).
Pentru autoritatile judiciare se pune, insa, problema de a discerne care declaratii ale martorilor sint
sincere si fidele si care sint nesincere si necorespunzatoare adevarului; practica judiciara a dus la
concluzia ca nu toti martorii sint de buna credinta, declaratiile unora fiind vadit deformate, dupa cum s-a
constatat ca martori de buna credinta pot face totusi relatari necomplete sau inexacte.
|n aprecierea sinceritatii martorului este necesar sa se verifice moralitatea acestuia (daca poate fi
corupt), capacitatea intelectuala (daca poate fi influentat), pozitia pe care o are fata de proces (legatura de
rudenie, prietenie, dusmanie), interesul pe care-l poate avea in legatura cu solutionarea cauzei intr-un
anumit fel (ca avantaje din condamnarea sau din achitarea inculpatului). Daca o declaratie de martor este
izolata, prin continutul sau, de celelalte probe, trebuie sa se faca verificari pentru a se explica aceasta
disonanta cu ansamblul probelor, administrindu-se noi probe care il pot demasca pe martorul de rea
credinta. Descoperirea martorilor de rea credinta depinde de folosirea unei tactici adecvate in ascultare,
maiestrie in punerea intrebarilor, in confruntarea martorilor cu alte persoane, demascarea lui la momentul
potrivit. Cind martorul isi retracteaza declaratia data anterior, inseamna ca una din aceste declaratii a fost
data cu rea credinta; legea noastra nu da preferinta declaratiei date de martor in fata instantei de judecata
in raport cu declaratia data in cursul urmaririi penale, astfel ca poate fi considerata sincera si fidela oricare
din declaratiile date, cu conditia sa fie confirmata de ansamblul probelor administrate in cauza.
Relatarea unor fapte inexacte de catre martorul de buna credinta se poate datora factorilor care au
influentat asupra declaratiei. Sint factori care influenteaza asupra perceperii exacte si complete a faptelor,
asupra pastrarii in memorie a datelor percepute, asupra reproducerii sau recunoasterii exacte a celor
percepute si memorate. Psihologia judiciara studiaza acesti factori si criminalistica elaboreaza metodele
tactice de ascultare, care sa duca la intelegerea factorilor care au influentat asupra declaratiei si, ca
urmare, la obtinerea unei declaratii complete si exacte. Organele de urmarire penala si instanta de
judecata au obligatia de a analiza in mod critic declaratiile martorilor, de a verifica fiecare relatare in
parte si apoi de a o examina in ansamblul probelor, explicind orice nepotrivire prin factorii care pot
influenta declaratia.
4. Procedee speciale de ascultare a partilor si martorilor
1) Confruntarea (art. 8788)
Daca se constata existenta unor contradictii in declaratiile date de parti si martori, se procedeaza la
confruntare, care este un procedeu de ascultare in vederea lamuririi contradictiilor care exista intre
declaratiile date anterior de doua sau mai multe persoane.
|n vederea confruntarii, persoanele ale caror declaratii anterioare se contrazic sint chemate in fata
organului de urmarire penala sau a instantei de judecata si sint ascultate impreuna asupra chestiunilor
pentru care au dat versiuni diferite. Persoanele confruntate trebuie sa raspunda la intrebarile puse de cel ce
face cercetarea sau isi pot pune intrebari una alteia, cu incuviintarea acestuia, pina ce se lamuresc
contradictiile.
Declaratiile facute si raspunsurile date de persoanele confruntate se consemneaza intr-un proces-
verbal, semnat de acestea si contrasemnat de cel care a facut confruntarea.
2) Folosirea interpretilor (art. 128)
Cind persoana chemata ca martor nu cunoaste limba rom#na ori nu se poate exprima (surdo-mut), iar
organul de urmarire penala sau instanta de judecata nu are posibilitatea sa se inteleaga cu acesta, se
asigura folosirea unui interpret. |n cursul judecatii, partile pot fi asistate si de un interpret ales de ele. Este
incompatibila ca interpret persoana care se afla in vreunul din cazurile prevazute in art. 48 referitor la
incompatibilitatea judecatorilor. Interpretului i se aplica dispozitiile privitoare la ascultarea martorilor.
Declaratiile se consemneaza in scris, in limba rom#na, prin semnatura sa interpretul garantind exactitatea
traducerilor.
Prin intermediul interpretilor se asigura, dupa aceleasi reguli, si traducerea inscrisurilor aflate in
dosar, daca sint scrise intr-o alta limba decit rom#na.
II. 3. |nscri suri l e si mi j l oacel e materi al e de proba
1. |nscrisurile(art. 8991)
1) |nscrisurile ca mijloace de proba
Unele acte scrise cuprind fapte si imprejurari care formeaza obiectul probatiunii, prin care se confirma
sau se infirma invinuirea, se stabilesc circumstantele agravante si cele atenuante, este caracterizata
persoana partilor din proces. Faptele si imprejurarile cuprinse in aceste acte constituie probe, iar
inscrisurile care le contin sint mijloace de proba.
|n procesul penal nu se da inscrisurilor, in general, si celor autentice, in special, o prioritate sau
exclusivitate in dovedirea unor fapte si imprejurari, asa cum procedeaza legea civila; prin exceptie,
adulterul nu se poate dovedi decit prin proces-verbal de prindere asupra faptului sau prin scrisori emanind
de la sotul vinovat (art. 304 al. 4 Cod penal); de asemenea, chestiunile prealabile de natura civila trebuie
dovedite cu inscrisurile pe care le cere legea civila (art. 44 al. 2).
|nscrisurile pot proveni de la parti, de la alte persoane, de la autoritatile si institutiile de stat, de la
persoanele juridice. De la parti sau alte persoane pot fi folosite scrisori, chitante, acte juridice sub
semnatura privata si autentice, insemnari, jurnale personale etc.; de la autoritatile si institutiile de stat pot
emana certificate de stare civila, de studii, de stare materiala, de sanatate, adeverinte de orice fel; de la
persoanele juridice pot fi folosite acte de evidenta primara, registre, fise, state de functiuni sau de
retributii. |nscrisurile pot fi anterioare savirsirii infractiunii, concomitente cu acestea sau ulterioare, in
raport cu imprejurarile de fapt ce trebuie dovedite.
|nscrisurile care contin probe necesare cauzei pot fi prezentate de parti, pot fi descoperite cu ocazia
perchezitiilor, a cercetarii la fata locului sau pot fi ridicate de la unitatile sau de la persoanele la care se
afla. Organele judiciare pot cere relatii scrise de la autoritatile publice si institutiile de stat, de la diferitele
persoane juridice.
2) Procesele-verbale
|nscrisurile prin care persoana autorizata de lege constata direct faptele si imprejurarile ce pot servi la
aflarea adevarului se numesc procese-verbale. Spre deosebire de celelalte inscrisuri care, de regula, sint
extrajudiciare, procesele-verbale se incheie in cursul procesului penal in scopul consemnarii unor fapte si
imprejurari constatate prin propriile simturi de organele de urmarire penala si de instanta de judecata. De
aceea, ele au o reglementare aparte in cadrul inscrisurilor ca mijloace de proba. Constatarile facute de
persoanele autorizate sa incheie procese-verbale sint probe.
Pot incheia procese-verbale cu privire la faptele care constituie infractiuni sau la imprejurarile
referitoare la acestea:
organele de cercetare pernala si procurorii (art. 90, 108, 131, 222, 467);
instanta de judecata si presedintele ei (art. 90, 299);
organele de constatare prevazute in art. 214215, lucratorii operativi din Ministerul de Interne anume
desemnati sa efectueze acte premergatoare (art. 224), cadre anume desemnate din SRI (art. 11 din
Legea nr. 14/1992).
Procesele-verbale trebuie sa cuprinda fapte si imprejurari constatate propriis sensibus de persoana
care-l incheie, constituind un mijloc de proba ca inscris numai pentru aceste constatari personale. Daca
procesul-verbal are consemnata vreo declaratie de invinuit, de martor sau de specialist, datele consemnate
fac dovada ca declaratie de invinuit sau de martor, de raport de constatare tehnico-stiintifica sau medico-
legala, si nu ca inscrisuri, pentru ca nu provin din constatarile personale ale celui care a incheiat procesul-
verbal.
Procesul-verbal cuprinde:
in partea introductiva:
data si locul unde a fost incheiat;
numele, prenumele si calitatea celui care-l incheie;
numele si prenumele, ocupatia si adresa martorilor asistenti, cind sint prezenti
in partea descriptiva:
descrierea amanuntita a celor constatate, a masurilor luate;
datele de indetificare a persoanelor la care se refera procesul-verbal; obiectiile si explicatiile
acestora;
alte mentiuni pe care legea le cere pentru anumite procese-verbale;
partea finala consta in semnarea procesului-verbal de catre cel care-l incheie si de catre persoanele
care au luat parte la constatare.
|ncalcarea dispozitiilor legale care prevad formele in care se incheie procesul-verbal atrage
nevalabilitatea acestuia in conditiile nulitatii relative, cele consemnate in procesul-verbal urmind a fi
dovedite prin alte mijloace de proba.
3) Valoarea probanta a inscrisurilor
|nscrisurile, inclusiv procesele-verbale, nu au o valoare probanta preferentiala fata de celelalte
mijloace de proba; de principiu, cele consemnate intr-un proces-verbal sau orice alt inscris pot fi
combatute prin orice mijloc de proba. Cu toate acestea, procurorii si judecatorii sint dispusi sa dea crezare
certificatelor, adeverintelor, adreselor emise de autoritati, proceselor-verbale incheiate de persoanele
prevazute de lege deoarece, daca nu sint contestate, fac incredere ca exprima adevarul. Aceasta nu
exclude posibilitatea ca unele inscrisuri sau chiar procese-verbale sa consemneze fapte sau imprejurari
care nu corespund adevarului. De aceea, organul de urmarire si instanta de judecata au deplina libertate sa
acorde sau nu incredere unui inscris sau unui proces-verbal, fiind insa obligate sa motiveze de ce au ajuns
la o anumita convingere cu privire la acel inscris sau proces-verbal. Partea care contesta un inscris are
posibilitatea sa dovedeasca inexactitatea acestuia prin orice mijloc de proba convingator. Examinindu-se
inscrisul contestat in ansamblul probelor administrate, acesta poate fi inlaturat, dar motivat, atunci cind
s-a format convingerea ca nu constata fapte si imprejurari exacte.
2. Mijloacele materiale de proba (art. 9495)
1) Obiectele care pot constitui mijloace materiale de proba
Obiectele care contin sau poarta o urma a faptei savirsite, precum si orice alte obiecte care pot servi la
aflarea adevarului, sint mijloace materiale de proba. Obiectul este un izvor al probei mijlocul de proba
iar datele ce decurg din schimbarile produse pe obiect sau din imprejurarile in care a fost gasit un obiect
sint probe.
Sint mijloace materiale de proba:
obiectele ce contin o urma a infractiunii (cadavrul sau corpul unei persoane avind rani provocate de
lovire; actele, monedele, timbrele falsificate etc.);
obiectele ce poarta o urma a infractiunii (obiectele pe care au ramas imprimate urme de miini, de
instrumente de spargere, pete de singe etc.); cind nu se poate ridica insusi obiectul care poarta urma,
se fixeaza urma pe mulaje, fotografii, pelicule etc., acestea devenind mijloace materiale de proba;
alte obiecte necesare pentru solutionarea cauzei (fotografii din care rezulta ca inculpatul cunostea o
anumita persoana, obiect cu dedicatie oferit de victima inculpatului sau invers etc.).
Unele din mijloacele materiale de proba sint denumite de lege corpuri delicte si constau din obiectele
care au fost folosite sau au fost destinate sa serveasca la savirsirea unei infractiuni (arme de orice fel;
instrumente de spargere; chei false; aparataj de falsificat monede sau timbre), precum si obiectele care
sint produsul infractiunii (actele, monedele si timbrele falsificate; alimentele denaturate; beneficiul
obtinut din infractiune, ca lucruri si sume de bani sustrase; obiecte a caror detinere este interzisa: arme,
materii explozibile, radioactive). |nscrisurile care poarta o urma digitala sau contin falsuri sint corpuri
delicte si se folosesc in procesul penal ca mijloace materiale de proba, si nu ca inscrisuri, ele interesind nu
prin continutul lor, ci prin urmele pe care le poarta. Corpurile delicte au o mare importanta in probatiune,
intrucit unele infractiuni (detinere ilegala de arme, de aparataj pentru falsificare de moneda) se dovedesc
prin gasirea corpurilor delicte la inculpati.
Obiectele materiale denumite si martori muti capata o importanta sporita prin perfectionarea
metodelor si mijloacelor criminalistice, care fac posibila identificarea persoanelor cautate sau a obiectelor
apartinind acestor persoane.
2) Procedura folosirii mijloacelor materiale de proba
Obiectele care pot constitui mijloace materiale de proba sint cautate de organele de urmarire penala
cu ocazia cercetarii la fata locului, a perchezitiei, a ridicarii de obicte si inscrisuri; unele obiecte sint
prezentate de catre partile din proces. Dupa ce au fost gasite sau prezentate, se procedeaza la fixarea lor
procesuala, care se realizeaza prin intocmirea unui proces-verbal de descriere a lor, cu indicarea locului, a
pozitiei, a datei, a imprejurarilor in care au fost gasite, la care se pot anexa fotografii, mulaje, pelicule,
schite etc. Dupa fixare, obiectele sint pastrate la grefa organului judiciar care instrumenteaza cauza (art.
109), unde pot fi prezentate partilor si martorilor spre recunoastere, pot fi examinate daca este posibil
prin propriile simturi (un act falsificat vizibil) sau pot fi supuse unei constatari tehnico-stiintifice ori unei
expertize criminalistice. Organul de urmarire penala sau instanta de judecata poate dispune anexarea
acestor obiecte la dosarul cauzei, servind ca mijloace materiale de proba. Unele corpuri delicte, dupa
fixarea lor procesuala, in loc sa fie pastrate, sint restituite persoanei vatamate (lucrurile sustrase) sau
depuse la institutiile corespunzatoare (sumele de bani, tablourile de valoare), proba existentei lor
facindu-se cu procesul-verbal de descriere si fixare procesuala.
3) Valoarea probanta a mijloacelor materiale de proba
Unele obiecte sint izvorul unor probe directe, care dovedesc faptul principal (obiectele a caror
detinere este interzisa de lege, daca sint gasite la o persoana, fac dovada faptului principal detinerea lor
impotriva dispozitiilor legale de interzicere). Alte obiecte sint izvorul unor probe indirecte, care dovedesc
fapte probatorii (de exemplu gasirea unui obiect al inculpatului la locul infractiunii; urma digitala gasita
pe un obiect etc.).
Probele obtinute prin mijloace materiale de proba sint apreciate dupa aceleasi reguli ca si celelalte
mijloace de proba, organele judiciare acceptindu-le sau nu, dupa cum le formeaza convingerea ca exprima
adevarul sau nu. |n fata unor probe indirecte, trebuie sa se aplice regulile de la acesta probatiune, care
implica o mai mare atentie in aprecierea lor.
3. Procedeele de descoperire si de ridicare a inscrisurilor si mijloacelor materiale de
proba
1) Ridicarea de obiecte si inscrisuri (art. 9699)
Cind se cunoaste locul unde se gasesc inscrisurile si mijloacele materiale de proba necesare pentru
justa solutionare a cauzei, organul de urmarire penala sau instanta de judecata dispune prin rezolutie,
respectiv prin incheiere ridicarea lor. Organul de urmarire penala se prezinta personal la institutia sau
persoana la care se afla obiectele si inscrisurile ce trebuie ridicate, le cere de la aceasta si le ridica,
incheind un proces-verbal despre operatiunea efectuata si rezultatul ei. Instanta de judecata solicita, prin
adresa, autoritatilor publice, institutiilor, persoanelor juridice sa predea obiectele si inscrisurile necesare
cauzei sau dispune partii prezente sa le infatiseze. Daca se refuza predarea, instanta dispune ridicarea lor
si se adreseaza in acest scop procurorului, pentru ca acesta sa ia masuri de ridicare silita a obiectelor si
inscrisurilor solicitate.
O ridicare speciala de inscrisuri si obiecte se refera la cele care se afla la unitatile postale sau de
transport. Daca interesul urmaririi o cere, prin derogare de la principiul constitutional al garantarii
secretului corespondentei (art. 28), se poate dispune de catre organul de cercetare penala, cu
incuviintarea procurorului, sau de catre instanta de judecata ca unitatile postale sau de transport sa retina
si sa predea scrisorile, telegramele si oricare alta corespondenta ori obiectele trimise de invinuit sau
inculpat ori adresate acestuia (fie direct, fie indirect). Se cerceteaza continutul corespondentei si
obiectelor retinute, se opreste ceea ce este necesar pentru proces, restul urmindu-si calea legala.
2) Perchezitia (art. 100106)
Prin efectuarea perchezitiei se cauta, in anumite locuri, obiectele si inscrisurile ce pot servi ca
mijloace de proba in procesul penal si, in caz de descoperire, se ridica de la persoana sau institutia la care
se gasesc. Perchezitia poate fi efectuata ca urmare a refuzului de a se preda obiectele si inscrisurile
solicitate; dar perchezitia poate avea loc si distinct de ridicarea de obiecte si inscrisuri. Perchezitiile pot fi
corporale si domiciliare.
Perchezitia corporala consta in cautarea de obiecte si inscrisuri presupuse a se afla sau a fi ascunse in
imbracamintea ori asupra corpului unei persoane (inclusiv in bagajele si mijlocul de transport cu care
calatoreste). Obligatoriu se procedeaza la perchezitie corporala atunci cind o persoana este prinsa in
momentul savirsirii infractiunii sau imediat dupa aceasta, fie pentru a nu fi indepartate obiectele si
inscrisurile aflate asupra sa, fie din motive de securitate. Perchezitia corporala se efectueaza numai de
persoane de acelasi sex cu cel perchezitionat; inainte de efectuarea perchezitiei corporale, persoana care o
efectueaza trebuie sa se legitimeze. Pot proceda la efectuarea de perchezitii corporale si unele organe de
constatare (organe vamale, comandanti de nave si aeronave, subofiteri din trupele de graniceri art. 214
215).
Perchezitia domiciliara se efectueaza in incaperile unde locuieste persoana supusa perchezitiei si in
dependintele acestora. Pentru a putea efectua perchezitia domiciliara, ca masura ce aduce atingere
inviolabilitatii domiciliului, legea prevede drept garantie necesitatea pentru organele de cercetare penala
de a obtine in prealabil o autorizatie din partea procurorului. Perchezitia domiciliara se poate efectua de
organul de cercetare penala fara autorizatia procurorului in urmatoarele cazuri:
cind persoana careia i se face perchezitie consimte in scris la aceasta;
in caz de infractiune flagranta.
Efectuarea perchezitiei domiciliare de organul de cercetare penala in alte conditii decit cele legale
atrage, pe linga sanctiuni disciplinare, si sanctiuni penale, fapta constituind un abuz in serviciu prin
ingradirea unor drepturi si o violare de domiciliu. Procurorul poate efectua personal o perchezitie fara a fi
necesara vreo autorizatie. Instanta de judecata poate proceda la efectuarea unei perchezitii domiciliare cu
ocazia unei cercetari la fata locului; in celelalte cazuri, instanta comunica procurorului dispozitia de a se
efectua o perchezitie domiciliara, iar procurorul ia masuri pentru efectuarea ei.
3) Procedura de efectuare a perchezitiei si a ridicarii de obiecte si inscrisuri
Perchezitia domiciliara si ridicarea de obiecte si inscrisuri pot fi efectuate numai intre orele 620,
afara de urmatoarele cazuri cind se pot efectua si noaptea:
in caz de infractiune flagranta;
cind perchezitia are loc intr-un local public sau se continua o perchezitie inceputa inainte de ora 20.
|n art. 27 al. 4 din Constitutie se prevede ca perchezitia in timpul noptii este interzisa, in afara de cazul
delictului flagrant, abrogindu-se implicit dispozitiile art. 103 Cod procedura penala, prin care era admisa
perchezitia domiciliara in timpul noptii, daca era efectuata de procuror si de organul de cercetare al
securitatii. Totusi, in temeiul autorizatiei prevazute in art. 27 al. 3 lit. c din Constitutie, potrivit Legii nr.
51/1991 privind siguranta nationala a Rom#niei, se pot autoriza perchezitii sau, in caz de urgenta, se pot
efectua perchezitii chiar fara autorizare, dar aprobate ulterior de magistrat, in situatiile care impun
inlaturarea unor pericole iminente pentru siguranta nationala (art. 13, 15); in aceste cazuri, perchezitia se
efectueaza de cadre anume desemnate din SRI (Legea nr. 14/1992 prividn organizarea si functionarea
SRI).
Aceste doua acte procedurale se efectueaza in prezenta persoanei perchezitionate sau de la care se
pretinde predarea de obiecte si inscrisuri, ori in prezenta reprezentantului unitatii, cind se efectueaza la o
institutie de stat. Cind persoana la care se face perchezitia este retinuta sau arestata, va fi adusa la
perchezitie; in cazul in care nu poate fi adusa, perchezitia se poate face si in fata unui reprezentant al
acesteia, a unui membru de familie sau a unui vecin. La efectuarea acestor acte procedurale, invinuitul sau
inculpatul poate fi asistat de un aparator.
Organul care efectueaza perchezitia, dupa ce se legitimeaza si arata, daca este cazul, autorizatia
magistratului, procedeaza la cautarea obiectelor si inscrisurilor, in caz de perchezitie, sau cere predarea
acestora in cazul ridicarii de obiecte si inscrisuri. Obiectele si inscrisurile gasite sau predate se ridica; pot
fi ridicate si alte obiecte si inscrisuri decit cele cautate, daca detinerea lor este interzisa. Cu ocazia
ridicarii inscrisurilor, trebuie sa se asigure pastrarea secretului actelor care au acest caracter; inscrisurile
pot fi ridicate in original sau in copii.
Obiectele si inscrisurile care urmeaza a fi ridicate se prezinta persoanei de la care se ridica sau celor
care asista la efectuarea actului, pentru a fi consemnate spre neschimbare, dupa care se eticheteaza si se
sigileaza. Probele pentru analiza se iau in cel putin dublu exemplar si se sigileaza, una din probe
lasindu-se aceluia de la care se ridica.
Pentru respectul dreptului la discretia vietii intime, legea prevede obligatia pentru persoanele care
efectueaza perchezitia de a nu face publice faptele si imprejurarile din viata personala a celui
perchezitionat.
Dupa efectuarea perchezitiei sau a ridicarii de obiecte si inscrisuri se incheie un proces-verbal,
cuprinzind mentiunile prevazute in art. 108. Obiectele si inscrisurile ridicate pot fi pastrate si atasate la
dosar, pentru a servi ca mijloace materiale de proba sau ca inscrisuri, pot fi restituite celui de la care s-au
ridicat, daca nu se produce vreo stinjenire in aflarea adevarului, ori pot fi supuse confiscarii.
4) Cercetarea la fata locului (art. 129)
Obiectele, urmele si inscrisurile care pot servi la aflarea adevarului in cauzele penale pot fi
descoperite si ridicate cu ocazia efectuarii unei cercetari la fata locului. Acest procedeu probatoriu consta
in deplasarea organului de urmarire penala la locul unde s-a savirsit infractiunea sau unde s-a produs
rezultatul ori unde au ramas urme, in scopul constatarii situatiei locului, al descoperirii si fixarii urmelor
infractiunii, al stabilirii pozitiei si starii mijloacelor materiale de proba si a imprejurarilor in care a fost
savirsita infractiunea.
Organul de urmarire penala efectueaza personal cercetarea la fata locului, in prezenta martorilor
asistenti, afara de cazurile cind aceasta nu este posibil. Cind este necesar, sint chemate si partile, fara ca
neprezentarea lor sa impiedice efectuarea cercetarii. Cind invinuitul sau inculpatul este retinut sau arestat,
daca nu poate fi adus la fata locului, organul de urmarire penala ii pune in vedere ca are dreptul sa fie
reprezentat si ii asigura, la cerere, reprezentarea. Aparatorul invinuitului sau inculpatului are dreptul sa
participe la cercetarea la fata locului. Instanta de judecata efectueaza cercetarea la fata locului cu citarea
partilor, in prezenta procurorului si a aparatorului, daca participarea acestora este obligatorie.
|n unele cazuri, cercetarea la fata locului capata un caracter mai complex, procedindu-se la ascultarea
persoanei vatamate ori a martorilor cu privire la schimbarile produse in situatia locului, la efectuarea unui
experiment judiciar sau la o constatare tehnico-stiintifica sau medico-legala. |n aceste cazuri, constatarea
la fata locului are aspectul unei deplasari a cercetarii penale sau a judecatii de la sediul organului judiciar
la fata locului. Pentru a asigura conditiile potrivite desfasurarii cercetarii la fata locului, organul de
urmarire penala poate interzice persoanelor care se afla sau vin in acel loc sa comunice intre ele sau cu
alte persoane ori sa plece inainte de terminarea cercetarii.
Despre efectuarea cercetarii la fata locului, constatarile facute, urmele gasite si ridicate, se incheie un
proces-verbal, care trebuie sa cuprinda si datele prevazute in art. 131.
5) Reconstituirea (art. 130)
Daca este necesara precizarea sau verificarea unor date de la locul faptei, se poate proceda la
reconstituire, care consta in reproducerea in intregime sau in parte a modului si imprejurarilor in care s-a
savirsit fapta. Se poate verifica, astfel, prin mijlocirea locului faptei, modul cum s-a patruns intr-o
locuinta, cum s-a procedat la o sustragere, cum s-a organizat o tilharie. Reconstituirea se face in aceleasi
conditii de loc, de timp in care s-a savirsit infractiunea si trebuie sa evite orice actiune care ar constitui
infractiune sau ar vatama interesele legitime ale partilor. Un gen de reconstituire este si experimentul
judiciar, prin care se verifica, la locul faptei sau in alta parte, posibilitatea ca o anumita actiune sa fi avut
loc in anumite conditii de loc si de timp.
Reconstituirea se efectueaza in prezenta invinuitului sau inculpatului, care este direct interesat in
rezultatele ei. Pentru prezenta celorlalte parti si a martorilor asistenti se aplica regulile de la cercetarea la
fata locului. Despre efectuarea reconstituirii, operatiile care au avut loc si rezultatele obtinute se incheie
proces-verbal.
6) Martorii asistenti (art. 9293)
La efectuarea unor procedee probatorii (ridicarea de obiecte si inscrisuri, perchezitie, cercetarea la
fata locului, reconstituire) legea prevede prezenta martorilor asistenti. |n aceste cazuri organul judiciar
este obligat sa asigure prezenta a cel putin doua persoane care sa asiste la efectuarea procedeului
probatoriu. De regula, martorii asistenti se recruteaza dintre persoanele aflate la locul unde se efectueaza
procedeul probatoriu sau in apropierea lui. Nu pot fi martori asistenti minorii care nu au implinit virsta de
14 ani, persoanele in cauza, cei care fac parte din aceeasi unitate cu cel care efectueaza actul procedural
(lucratori de politie, procurori). |n cazul in care actul procedural se efectueaza la o unitate a unei persoane
juridice sau a unei institutii, martorii asistenti se pot recruta si din personalul unitatii.
Prezenta martorilor asistenti constituie, in sensul legii, o garantie a legalitatii in activitatea care se
desfasoara si a exactitatii celor constatate sau consemnate in procesul-verbal. De aceea, in procesul-verbal
incheiat cu ocazia efectuarii procedeului probatoriu trebuie consemnate identitatea martorilor asistenti si
observatiile pe care acestia le-au facut cu privire la desfasurarea operatiilor si la cele constatate,
confirmind, prin semnarea procesului-verbal, exactitatea continutului acestuia.
II. 4. Constatari l e tehni co-sti i nti fi ce, constatari l e medi co-l egal e si experti zel e
1. Constatarea tehnico-stiintifica si constatarea medico-legala
1) Constatarea tehnico-stiintifica (art. 112113, 115)
Cind pentru lamurirea unei imprejurari este nevoie de cunostinte de specialitate, organul de urmarire
penala si instanta de judecata pot apela la serviciile unui specialist sau ale unui expert. Daca s-a apelat la
cunostintele unui expert, atunci lucrarea pe care o efectueaza se numeste expertiza si are o anumita
reglementare; daca s-a apelat la un specialist, care nu indeplineste conditiile expertului, lucrarea capata
denumirea de constatare tehnico-stiintifica sau medico-legala si are o alta reglementare. |mprejurarea
care cere cunostinte de specialitate poate consta din identificarea obiectului sau persoanei care a lasat o
urma la locul infractiunii, stabilirea daca un act este falsificat, identificarea scrierii sau semnaturii unei
persoane, stabilirea apartenentei de gen sau a identitatii armei cu care s-a tras (dupa glontele sau tubul de
cartus gasit), cauzele unui incendiu, defectiunile unui autovechiul care a produs un accident etc.
Cazurile in care se poate recurge la o constatare tehnico-stiintifica sint determinate de urgenta cu care
trebuie sa se actioneze, legea referindu-se la situatiile cind exista pericol de disparitie a unor mijloace de
proba sau de schimbare a unor situatii de fapt ori cind este necesara lamurirea urgenta a unor fapte si
imprejurari. Formularea acestor cazuri fiind foarte larga, organele de urmarire penala recurg, de regula, la
o constatare tehnico-stiintifica; de aceea, legea prevede ca in cursul judecatii este admisibila numai
completarea sau refacerea constatarii tehnico-stiintifice efectuate in cursul urmaririi penale.
Constatarea tehnico-stiintifica se poate efectua de specialisti sau tehnicieni, care functioneaza in
cadrul sau pe linga organul de urmarire penala; astfel de specialisti sau tehnicieni pot functiona in
compartimentele criminalistice de la inspectoratele de politie, in cadrul Ministerului Apararii Nationale
pentru organele de cercetare militare, in cadrul Ministerului Transporturilor pentru capitanii porturilor etc.
Se poate recurge si la specialisti sau tehnicieni care functioneaza in cadrul altor organe, chiar in
laboratoarele de expertiza. Expertiza nu se poate efectua insa decit in institutiile si laboratoarele de
expertiza sau de experti oficiali.
A doua deosebire care particularizeaza constatarea tehnico-stiintifica de expertiza consta in procedura
simplificata potrivit careia se dispune si se efectueaza, adecvata caracterului urgent al constatarii. Daca
organul de urmarire penala considera ca este necesar sa recurga la cunostintele unui specialist sau
tehnician pentru lamurirea urgenta a unor imprejurari de fapt, dispune prin rezolutie efectuarea unei
constatari tehnico-stiintifice, aratindu-se ce imprejurare trebuie lamurita si prin ce cunostinte de
specialitate, intrebarile la care urmeaza a se raspunde, identitatea specialistului sau a tehnicianului ce va
face constatarea si termenul de depunere a raportului de constatare. Dupa ce a stabilit aceste date, organul
de urmarire penala cheama pe specialist sau tehnician si-i pune in vedere sa efectueze constatarea tehnico-
stiintifica si sa raspunda la intrebarile puse, prezentindu-i totodata datele si materialele necesare.
Specialistul sau tehnicianul insarcinat cu aceasta lucrare poate cere explicatii suplimentare si, daca este
cazul, completarea datelor sau materialelor ce i se pun la dispozitie.
Este interzis specialistului sau tehnicianului de a-si insusi atributii de organ de urmarire penala (sa
asculte persoane, sa faca investigatii), activitatea sa limitindu-se la lamurirea imprejurarii pentru care sint
necesare cunostintele sale de specialitate. Pentru expertize se prevede o procedura complexa.
Despre operatiile efectuate si concluziile rezultate, specialistul sau tehnicianul intocmeste un raport
de constatare tehnico-stiintifica, ce se depune la organul de urmarire ce a dispus efectuarea lucrarii. Deci
constatarea tehnico-stiintifica nu este un mijloc de proba propriu-zis, ci este un procedeu probatoriu,
deoarece specialistul sau tehnicianul pleaca de la date cunoscute si, in urma unor operatii tehnico-
stiintifice, trage concluzii asupra imprejurarii ce trebuie lamurita; mijlocul de proba il constituie raportul
de constatare tehnico-stiintifica, iar acesta contine probele concluziile specialistului sau tehnicianului.
2) Constatarea medico-legala (art. 114115)
|n cazurile in care este necesara lamurirea urgenta a unei chestiuni care implica cunostinte medicale,
organul de urmarire penala poate dispune efectuarea unei constatari medico-legale. Legea prevede
urmatoarele situatii in care efectuarea unei constatari medico-legale este obligatorie:
in caz de moarte violenta;
in caz de moarte a carei cauza nu se cunoaste ori este suspecta;
cind este necesara o examinare corporala asupra invinuitului sau inculpatului ori asupra persoanei
vatamate, pentru a se constata pe corp existenta urmelor infractiunii.
|n celelalte cazuri, efectuarea constatarii medico-legale se dispune numai daca organul de urmarire
penala apreciaza necesitatea ei.
Spre deosebire de constatarea tehnico-stiintifica, ce se efectueaza de specialisti sau tehnicieni din
cadrul organului de urmarire penala, constatarea medico-legala se efectueaza de organul medico-legal
caruia ii revine competenta, potrivit normelor de organizare a institutiilor si serviciilor medico-legale
(Decretul nr. 446/1966).
Dispunind, prin rezolutie, efectuarea constatarii medico-legale, organul de urmarire penala stabileste
ce anume trebuie sa lamureasca medicul legist, formuleaza intrebarile la care trebuie sa raspunda si
termenul de efectuare. Exhumarea in vederea constatarii cauzelor mortii se face numai cu incuviintarea
procurorului.
Despre operatiile efectuate si concluziile la care s-a ajuns, organul medico-legal intocmeste un raport
scris de constatare medico-legala, pe care-l prezinta organului de urmarire penala.
3) Valoarea probanta a rapoartelor de constatare tehnico-stiintifica si medico-legala
Concluziile specialistilor si tehnicienilor care au efectuat constatarea tehnico-stiintifica sau ale
organului medico-legal competent, care a efectuat constatarea medico-legala, produc, de regula, incredere
in ce priveste conformitatea cu adevarul a concluziilor formulate, deoarece acestia au pregatirea necesara
pentru a raspunde intrebarilor ce li se pun si corectitudinea de a trage concluzii exacte. |n practica se
constata, totusi, si cazuri in care complexitatea imprejurarilor de lamurit depaseste cunostintele unor
specialisti din cadrul organului de urmarire penala sau acestia nu dau dovada de atentia sau de
corectitudinea necesara. Ca urmare, rapoartelor de constatare tehnico-stiintifica si medico-legala nu li se
acorda o valoare deosebita de cea acordata celorlalte mijloace de proba, ele fiind retinute numai daca, prin
incadrarea lor in ansamblul probelor administrate, produc incredere ca sint conforme cu adevarul.
Cind organul de urmarire penala apreciaza ca nu s-a raspuns la toate intrebarile puse sau raspunsurile
nu sint precise, dispune completarea sau refacerea constatatii tehnico-stiintifice sau medico-legale ori,
daca nu mai exista urgenta, dispune efectuarea unei expertize. |n cazul in care cauza a ajuns in fata
instantei de judecata, aceasta dispune, de regula, efectuarea unei expertize daca nu are incredere in
concluziile constatarii tehnico-stiintifice sau medico-legale; instanta de judecata poate insa dispune si
refacerea sau completarea constatarii tehnico-stiintifice sau medico-legale, in care scop se trimite lucrarea
procurorului, pentru ca acesta sa ia masuri in vederea refacerii sau completarii lucrarii.
2. Expertiza (art. 116127)
1) Expertiza si felurile ei
Se numeste expert persoana fizica avind cunostinte de specialitate intr-un anumit domeniu al stiintei,
tehnicii sau artei, abilitata oficial in calitate de expert, chemata pentru lamurirea in procesul penal a
chestiunilor care necesita astfel de cunostinte. Cercetarea pe care o intreprinde expertul, numita expertiza,
consta din operatii specifice efectuate pe baza cunostintelor sale de specialitate si cu aparatajul
corespunzator, in urma carora ajunge la concluzii cu privire la chestiunea ce trebuie lamurita. Concluziile
expertului sint probe, iar raportul de expertiza in care sint cuprinse constituie mijlocul de proba. Ca si
constatarea tehnico-stiintifica si constatarea medico-legala, expertiza este un procedeu probatoriu, care a
dat, prin extindere, denumirea de expertiza si mijlocului de proba.
Dupa chestiunea care trebuie lamurita prin expertiza, se poate dispune efectuarea de expertize
criminalistice, medico-legale, contabile, tehnice, de arta, psihologice etc. Expertizele criminalistice
constau, in special, in identificarea sau stabilirea apartenentei de grupa a persoanelor sau obiectelor care
au lasat urme la fata locului sau a ramasitelor de materie care pot duce la identificare si cuprinde, intr-o
clasificare larga, expertiza urmelor lasate de om, a urmelor lasate de obiecte si a urmelor de materie.
Expertiza medico-legala se poate referi la cauzele mortii, in cazul infractiunilor contra vietii, la existenta
si gravitatea vatamarii, in cazul infractiunilor impotriva integritatii corporale sau a sanatatii, la probleme
specifice in cazul infractiunilor privitoare la viata sexuala, la starea psihica a unor persoane (expertiza
medico-legala psihiatrica). Atunci cind este necesara verificarea documentelor contabile, pentru a se
constata existenta si intinderea lipsurilor din gestiune, legalitatea actelor justificative de cheltuieli etc., se
procedeaza la efectuarea unei expertize contabile, iar atunci cind se pun probleme tehnice in legatura cu
producerea unui accident de munca, de cale ferata, de circulatie auto etc., se efectueaza o expertiza
tehnica. Expertiza psihologica poate fi folosita pentru a determina nivelul de dezvoltare al unui minor
intre 1416 ani, capacitatea unei persoane de a depune o marturie veridica etc.
Din enumerarea unora din chestiunile care pot fi lamurite prin expertize rezulta importanta pe care o
are acest mijloc de proba in solutionarea justa a cauzelor penale. Nici organului de urmarire penala si nici
judecatorilor nu li se poate cere sa posede cunostinte de specialitate in toate domeniile stiintei, tehnicii sau
artei, pentru a lamuri personal chestiunile care solicita asemenea cunostinte., de altfel, se apreciaza ca este
preferabil ca lamurirea unor asemenea chestiuni sa fie facuta de o persoana care nu are calitate judiciara
oficiala, deoarece concluziile acestor persoane pot fi probe in proces, in timp ce concluziile organului de
urmarire penala sau ale judecatorilor pot fi doar argumente in sustinerea unei solutii. Importanta
expertizei sporeste odata cu noile descoperiri ale stiintei si tehnicii aplicate in activitatea judiciara,
probatiunea intemeindu-se astfel pe date stiintifice, cu caracter obiectiv, fata de relatarile unor persoane
(parti sau martori) influentate de subiectivism. De aceea, autoritatile judiciare apeleaza frecvent la
serviciile expertilor in lamurirea chestiunilor care cer cunostinte de specialitate.
De regula, expertiza este facultativa, in sensul ca autoritatea judiciara apreciaza daca intr-o cauza
concreta este sau nu necesara efectuarea unei expertize. Legea prevede si cazuri cind expertiza este
obligatorie, deci cind se considera ca solutionarea justa a cauzei depinde de concluziile unui expert:
Conform art. 117, expertiza medico-legala psihiatrica este obligatorie: in caz de omor deosebit de
grav (chiar si in stare de tentativa) si atunci cind organul de urmarire penala sau instanta are indoiala
asupra starii psihice a invinuitului sau inculpatului, rezultata din antecedentele sale medicale.
Expertiza medico-legala este obligatorie pentru a se stabili cauzele mortii, daca nu s-a intocmit un
raport medico-legal, pentru a se stabili daca sint intrunite conditiile pentru incadrarea faptei ca
pruncucidere si pentru a se constata boala grava de care sufera inculpatul in vederea suspendarii
urmaririi penale (art. 239) sau a judecatii (art. 303) ori boala grava a condamnatului in vederea
aminarii sau intreruperii executarii pedepsei (art. 453 lit. a, art. 455).
|n toate aceste cazuri, judecarea si solutionarea unei cauze penale fara efectuarea expertizei
corespunzatoare atrage nelegalitatea hotaririi pronuntate.
2) Organizarea efectuarii expertizei.
|n ce priveste efectuarea expertizei, Codul nostru adopta regula oficialitatii. Potrivit art. 119, daca
exista experti oficiali in specialitate sau medico-legali, nu poate fi numita o alta persoana decit in cazul
cind imprejurari deosebite ar cere aceasta. O asemenea dispozitie se justifica prin necesitatea ca la aflarea
adevarului in cauzele penale sa contribuie, in primul rind, persoanele care, obtinind calitatea de expert
oficial, au dovedit pregatirea corespunzatoare unui anumit domeniu al stiintei si tehnicii.
Pentru formarea corpului de experti oficiali s-a procedat in doua moduri:
S-au infiintat institute si laboratoare specializate in efectuarea expertizelor, in care sint incadrati
specialisti de inalta calificare, care au atributia de a efectua expertize judiciare si de a intreprinde
cercetari pentru perfectionarea metodelor si mijloacelor de expertiza. Expertii care lucreaza in aceste
institute si laboratoare de specialitate trebuie sa aiba studii superioare, vechime in munca de
specialitate, sa fie declarati reusiti la examenul de expert. Astfel sint organizate:
in domeniul expertizei criminalistice laboratoarele judetene de expertiza criminalistica
Bucuresti si Cluj-Napoca si laboratorul central de expertiza criminalistica Bucuresti; laboratorul
interjudetean efectueaza prima expertiza, iar laboratorul central efectueaza o noua expertiza;
in domeniul expertizei medico-legale:
Institutul de cercetari medico-legale Prof.dr. Mina Minovici din Bucuresti, filialele sale din
Cluj-Napoca, Iasi si Timisoara;
serviciile medico-legale judetene;
cabinetele medico-legale locale;
prima experiza medico-legala se efectueaza de cabinetele medico-legale locale, afara de
urmatoarele expertize date in competenta serviciilor medico-legale judetene: cele privitoare la
omor, lovituri cauzatoare de moarte si moarte suspecta, la deficiente in acordarea asistentei
medicale si expertizele psihiatrice; o noua expertiza se efectueaza de serviciile medico-legale
judetene cind prima expertiza apartine cabinetului medico-legal local, si de Institutul de cercetari
medico-legale sau filialele acestuia cind prima expertiza a fost efectuata de serviciul medico-legal
judetean;
expertiza metalelor pretioase si a pietrelor pretioase se efectueaza de serviciul de expertiza al
Bancii Nationale.
Pentru expertizele contabile si tehnice
18
, in baza O.G. nr. 65/1994 privind organizarea activitatii de
expertiza contabila si a contabililor autorizati, expertii contabili sint organizati intr-un Corp al
expertilor contabili, primirea lor avind loc in baza unui examen, cu indeplinirea conditiilor cerute in
acest scop. Reglementarea expertizelor tehnice a ramas prevazuta de Decretul nr. 79/1971. O
reglementare speciala o are si expertiza in domeniul navigatiei civile, in baza Decretului nr.
212/1981.
Pentru cazuri speciale, se prevede posibilitatea efectuarii expertizei si de alte persoane decit cele care
au calitatea de expert oficial (membrii unei Academii, profesorii si conferentiarii din invatamintul
superior, doctorii docenti sau doctorii in stiinte). Prima expertiza se efectueaza de un expert contabil sau
tehnic recomandat de Corpul expertilor contabili sau de biroul de expertiza tehnica, iar pentru o noua
expertiza se poate desemna un alt expert, de aceeasi specialitate, sau o comisie de experti, avind
recomandare de la aceleasi organisme.
Expertiza se efectueaza de expert, persoana fizica, nu de laboratorul sau institutul de expertiza sau de
biroul local de expertiza. De aceea, se prevad cazuri cind o persoana, desi are calitatea de expert, este
incompatibila sa efectueze expertiza (art. 54 combinat cu art. 48). Nu poate fi expert:
persoana care intr-o cauza concreta care se urmareste sau se judeca, in calitate de judecator a
pronuntat o hotarire asupra fondului;
persoana care, in calitate de procuror a pus in miscare actiunea penala, a emis mandatul, a dispus
trimiterea in judecata ori a pus concluzii in fond la instanta de judecata;
persoana care a fost aparator sau reprezentant al vreuneia din parti;
persoana care a depus ca martor;
exista imprejurari din care sa rezulte ca persoana, sotul sau vreo ruda apropiata are interese sub orice
forma in cauza respectiva.
Expertul care este incompatibil trebuie sa se abtina de la efectuarea expertizei, altfel poate fi recuzat;
procedura de abtinere si de recuzare a judecatorului se aplica in mod corespunzator (art 54).
3) Pozitia procesuala a expertului
Cu privire la pozitia procesuala a expertului s-au emis mai multe pareri.
S-a sustinut ca expertul este un martor stiintific si, ca urmare, trebuie sa i se aplice reglementarea
privitoare la martori, in special ascultarea orala; aceasta parere, sustinuta mai ales in dreptul englez,
nu are in vedere ca martorul relateaza fapte si imprejurari percepute personal, in timp ce expertul
aplica cunostintele sale de specialitate la imprejurari a caror lamurire necesita astfel de cunostinte;
parerea se intemeiaza pe necesitatea supunerii expertului interogarii orale de catre partile din proces

18
Ini]ial (prin Decretul nr. 79/1971 privind expertiza contabil` [i expertiza tehnic`) s-a prev`zut un mod comun
de organizare, prin incadrarea exper]ilor contabili [i tehnici in birouri locale de expertize pe ling` Administra]iile
financiare jude]ene; in cadrul acestor birouri erau admi[i ca exper]i speciali[ti cu studii superioare, func]ionind in
aparatul administrativ sau economic, avind cel pu]in un stagiu de 5 ani in specialitatea contabil` sau tehnic`,
bucurindu-se de o reputa]ie ne[tirbit` [i care au reu[it la examenul de expert.
in sedinta de judecata. Codul nostru instituie incompatibilitatea intre calitatea de martor si cea de
expert, calitatea de martor avind intiietate (art. 54 al. 2); insa Codul prevede si posibilitatea ca
expertul sa fie ascultat in sedinta de judecata cu privire la acele concluzii care nu sint clare, situatie in
care expertului i se aplica regulie de la ascultarea martorilor.
S-a emis parerea ca expertul este un auxiliar al justitiei, lamurind imprejurarile care necesita
cunostinte de specialitate, dar facind si investigatii ce sint proprii organelor de urmarire penala
(descoperirea de urme, cautarea unor obiecte, ascultarea unor persoane); legea noastra interzice
expertului sa-si insuseasca sau sa i se incredinteze atributii de organ de urmarire penala sau de control
(art. 118 combinat cu art. 113), activitatea sa servind numai prin concluziile pe care le trage, deci prin
calitatea de izvor de proba.
Expertul a fost asimilat si cu judecatorul, fiind considerat judecatorul imprejurarii pe care trebuie sa o
lamureasca prin cunostintele sale de specialitate; probele neavind valoare dinainte stabilita, instanta
fiind indrituita sa le aprecieze in mod liber, cu posibilitatea inlaturarii concluziilor unui expert, in
mod evident nu i se poate recunoaste expertului calitatea de judecator al chestiunii supuse expertizei.
Specificul pozitiei procesuale a expertului consta in cercetarea cu caracter stiintific, tehnic, artistic pe
care o efectueaza si in concluziile pe care le trage din aceasta cercetare, activitate pe care nu o efectueaza
nici martorul, nici organul de cercetare penala, nici judecatorul. De aceea, desi legea asimileaza uneori pe
expert cu judecatorul sau procurorul (cazurile de incompatibilitate, abtinere, recuzare) sau cu martorul
(drepturi si obligatii procesuale, conditii de ascultare, raspundere penala), expertul are o pozitie
procesuala proprie, ceea ce determina a se considera expertiza ca un mijloc de proba distinct de celelalte
mijloace de proba.
4) Procedura de efectuare a expertizei
Efectuarea expertizei se dispune, la cererea partilor sau din oficiu, prin rezolutie sau ordonanta de
organul de urmarire penala, si prin incheiere de catre instanta de judecata. |n actul procedural prin care se
dispune efectuarea expertizei trebuie sa se aprecieze obiectul acesteia, intrebarile la care urmeaza sa
raspunda expertul, termenul de efectuare si onorariul cuvenit.
|n ceea ce priveste desemnarea expertului, Codul nostru combina sistemul expertizei oficiale,
necontradictorii, cu sistemul expertizei contradictorii. |n cazul expertizelor ce se efectueaza la serviciile
medico-legale, la laboratoarele de expertiza criminalistica, la alte institutii specializate, organul de
urmarire sau instanta de judecata care dispune efectuarea expertizei se adreseaza institutiei specializate
corespunzatoare, iar conducerea acesteia desemneaza expertul care va efectua expertiza, dintre expertii
acelei institutii; sint cazuri cind numarul expertilor este obligatoriu de trei (expertiza medico-legala
psihiatrica). Pentru celelalte expertize (contabile, tehnice, psihologice, de arta) expertiza este
contradictorie. Biroul local de expertize tehnice si filiala corpului de experti contabili, la cererea
organului judiciar, recomanda acestuia un numar de experti oficiali in specialitatea necesara; organul de
urmarire penala sau instanta de judecata numeste dintre acestia expertul care va face lucrarea. Fiecare
dintre parti are dreptul de a cere numirea si a unui expert oficial recomandat de ea, care sa participe la
efectuarea expertizei. Expertiza se numeste contradictorie pentru ca poate fi efectuata de experti
desemnati si de organul judiciar, si de partile care au interese contrare, expertii acestora efectuind
expertiza de pe pozitia intereselor lor. Cind partile au cerut numirea si a unui expert din partea lor,
expertiza se efectueaza de o comisie de experti, fiecare dintre experti participind cu drepturi egale la
efectuarea expertizei. La numirea expertilor se are in vedere ca persoana sa nu se afle in vreunul din
cazurile de incompatibilitate.
Cind expertiza se efectueaza la institutiile sau laboratoarele specializate, organul de urmarire penala
sau instanta de judecata trimite acesteia actul prin care s-a dispus efectuarea expertizei, cu toate datele
necesare, precum si materialul ce trebuie expertizat. Pentru expertiza scrisului, Codul prevede dispozitii
speciale in ceea ce priveste recoltarea scriptelor de comparatie; organul judiciar poate ordona institutiilor
si persoanelor fizice care poseda scripte de comparatie sa le prezinte; cind este cazul, se poate dispune ca
invinuitul sau inculpatul sa prezinte o piesa scrisa cu mina sa sau sa scrie dupa dictarea ce i se face.
Scriptele de comparatie, vizate de persoana care le-a luat, se trimit la laboratorul de expertiza
criminalistica ce urmeaza a efectua expertiza scrisului. Expertul caruia i s-a repartizat expertiza
procedeaza la efectuarea operatiilor necesare pentru lamurirea chestiunii pentru care s-a dispus expertiza,
dupa care se intocmeste raportul de expertiza. Concluziile expertizei nu apatin institutiei specializate, ci
expertului care a efectuat-o, insa expertiza se bucura de autoritatea institutiei. |n cazul cind expertiza
medico-legala psihiatrica este obligatorie, este necesara internarea invinuitului sau inculpatului in unitatea
spitaliceasca de specialitate si efectuarea tuturor investigatiilor clinice si de laborator care se cer (art. 43
din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 446/1966).
Cind expertiza se efectueaza de un expert oficial numit de organul judiciar, acesta este chemat in fata
sa, in prezenta partilor. Cu aceasta ocazie, organul de urmarire penala sau instanta de judecata aduce la
cunostinta expertului si a partilor obiectul expertizei si intrebarile la care trebuie sa raspunda si li se pune
in vedere ca au dreptul sa faca observatii cu privire la aceste intrebari, cerind modificarea sau completarea
lor. |n principiu, expertul numit nu poate refuza efectuarea expertizei, astfel incit neprezentarea sa la
chemarea facuta poate fi sanctionata cu amenda judiciara (art. 198 lit. c). Daca sint motive temeinice de
refuz, expertul numit poate fi inlocuit cu un alt expert. Acceptind efectuarea expertizei, expertul,
impreuna cu expertii desemnati la recomandarea partilor, definitiveaza, cu organul judiciar care l-a numit,
intrebarile la care urmeaza sa raspunda, materialele de care trebuie sa ia cunostinta, cere sa i se dea
lamuririle necesare si poate cere ingaduinta de a obtine de la parti explicatiile de care are nevoie. Organul
de urmarire penala sau instanta de judecata ii poate pune la dispozitie expertului numai materialele supuse
expertizei sau poate sa-i prezinte intregul dosar, daca crede de cuviinta.
La efectuarea expertizei, expertul nu poate incredinta altei persoane efectuarea lucrarilor, nu poate
divulga datele de care a luat cunostinta cu ocazia expertizei, trebuie sa respecte termenul de depunere a
raportului de expertiza. |ncalcarea acestor obligatii atrage sanctiuni disciplinare din partea conducerii
institutiei specializate, a Corpului expertilor contabili sau a biroului local de expertize tehnice si aplicarea
unei amenzi judiciare. De asemenea, expertul trebuie sa efectueze expertiza cu buna credinta si de o
calitate corespunzatoare; reua credinta se sanctioneaza penal (art. 260 Cod penal). |ndeplinirea obligatiilor
asumate confera expertului dreptul la o retributie (art. 190 al. 4), precum si restituirea cheltuielilor ce a
facut.
La terminarea lucrarii, expertul intocmeste un raport de expertiza scris; un singur raport se intocmeste
si atunci cind exista o comisie de experti, chiar daca au opinii diferite. |n cazul expertizelor tehnice,
raportul de expertiza trebuie sa fie avizat de birourile locale de expertiza.
Raportul de expertiza cuprinde (art. 123):
partea introductiva in care se consemneaza imprejurarile care au determinat efectuarea expertizei,
precum si intrebarile la care urma sa se raspunda;
partea descriptiva in care se descriu operatiile efectuate, obiectiile si explicatiile partilor, analiza
acestora in lumina celor constatate de expert;
concluziile care cuprind raspunsurile la intrebarile puse; expertul poate ajunge la concluzii
categorice fie afirmative, fie negative insa poate formula si concluzii probabile in sensul ca nu
este exclus un raspuns afirmativ la intrebarea pusa, insa nu exista suficiente date sau temeiuri
stiintifice pentru a se afirma aceasta categoric (concluzia probabila se poate corobora cu celelalte
probe administrate, devenind astfel utila in solutionarea cauzei); expertul mai poate face si afirmatia
ca nu poate raspunde la intrebari datorita insuficientei materialului dat spre expertizare sau
conditiilor in care a fost recoltat.
Raportul de expertiza este insotit de material ilustrativ scheme, schite, grafice, fotografii etc.
Expertul depune sau trimite raportul de expertiza organului care a dispus efectuarea expertizei.
Organul de urmarire penala poate comunica partilor concluziile la care a ajuns expertul; in cursul
judecatii partile iau cunostinta de continutul raportului de expertiza prin consultarea dosarului.
5) Suplimentul de expertiza si efectuarea unei noi expertize
Cind organul judiciar constata, din proprie initiativa sau in urma obiectiilor facute de parti, ca raportul
de expertiza nu raspunde la toate intrebarile formulate sau ca, existind materiale noi, este necesar ca si
acestea sa fie examinate de expert, dispune efectuare unui supliment de expertiza de catre expertul sau
comisia de experti care a efectuat expertiza. Suplimentul de expertiza se poate efectua in doua modalitati:
in scris, prin depunerea unui raport suplimentar de expertiza, sau prin lamuriri orale date de expert. Cind
suplimentul de expertiza se dispune de organul de urmarire penala sau se efectueaza la o institutie
specializata, expertul depune un raport scris suplimentar; instanta de judecata poate dispune ascultarea
expertului in sedinta de judecata, pentru lamuriri suplimentare, dupa procedura de ascultare a martorilor
(art. 124 al. 2).
Partile nemultumite de concluziile trase de expert pot face obiectii motivate si, ca urmare, pot cere
efectuare unei noi expertize; si organul judiciar, din proprie initiativa, poate dispune efectuarea unei noi
expertize, daca are indoiala asupra exactitatii concluziilor expertului (art. 125). Noua expertiza, avind
acelasi obiect ca si prima expertiza, se efectueaza de regula de o comisie de experti (altii decit cei care au
efectuat expertiza), desemnati in acelasi mod ca si primii experti. |n cazul expertizelor ce se efectueaza la
institutii specializate, pentru noua expertiza se recurge la unitatea superioara (laboratorul central de
expertize criminalistice; filialele sau chiar Institutul central de cercetari medico-legale). Noua expertiza se
efectueaza in aceleasi conditii ca si expertiza si se finalizeaza prin depunerea raportului de expertiza la
organul care a dispus-o.
6) Valoarea probanta a raportului de expertiza
Concluziile expertilor sint luate in consideratie la luarea hotaririi numai in masura in care au format
convingerea organului judiciar ca sint conforme cu adevarul, neavind o valoare prioritara fata de probele
rezultate din alte mijloace de proba. |n mod firesc organele judiciare au incredere in concluziile expertilor
oficiali, intemeiate pe o cercetare de specialitate. Exista insa posibilitatea ca, datorita slabei pregatiri
profesionale a unui expert sau incorectitudinii sale, concluziile trase de acesta sa nu corespunda
adevarului. De aceea, organul de urmarire penala sau instanta de judecata, daca are indoiala asupra
corectitudinii expertului sau a caracterului stiintific al concluziilor acestuia, procedeaza la efectuarea unei
noi expertize, daca chestiunea ce trebuie lamurita necesita cunostinte de specialitate. Noua expertiza poate
ajunge la aceleasi concluzii ca si prima expertiza; in acest caz indoiala dispare si se poate acorda
incredere concluziilor expertilor. Cind noua expertiza ajunge la concluzii diferite, chiar contrare primei
expertize, se pune problema de a sti caror concluzii trebuie sa li se dea incredere. |n legatura cu valoarea
probanta, legea nu face distinctie intre expertiza si noua expertiza, astfel incit, in principiu, magistratul
poate motivat sa dea incredere concluziilor oricareia dintre ele, daca sint confirmate de ansamblul
probelor administrate in cauza. Este insa de preferat, cind se dau interpretari diferite acelorasi date, sa se
recurga la specialisti de inalta calificare care sa lamureasca chestiunea supusa expertizei. |n cazul
expertizelor medico-legale, care ajung la concluzii contrare, este obligatorie obtinerea avizului comisiei
superioare de control si avizare. |n raport de convingerea pe care si-a format-o, in baza analizei critice si
obiective a expertizelor efectuate, a concluziilor specialistilor de inalta calificare la care s-a apelat,
precum si in raport de ansamblul probelor administrate in cauza, se poate da incredere noii expertize si
inlatura prima expertiza sau invers, cu obligatia de a se motiva alegerea facuta. |n acelasi mod se rezolva
si contrazicerile dintre expertiza si constatarile tehnico-stiintifice sau medico-legale efectuate in cauza.
II. 5. Admi ni strarea probel or pri n comi si e rogatori e si del egare
1) Administrarea probelor de alte organe decit cele care efectueaza urmarirea penala
sau judeca procesul
Cind un organ de urmarire penala sau o instanta de judecata nu are posibilitatea sa efectueze un act
procedural de competenta sa, se poate adresa pentru efectuarea acestuia unui alt organ sau unei alte
instante, care are aceasta posibilitate; in acest caz, se procedeaza la efectuarea actului procedural prin
comisie rogatorie sau prin delegare. Prin comisia rogatorie se poate efectua ascultarea unui martor, o
cercetare la fata locului, ridicarea de obiecte si inscrisuri, perchezitii sau orice alt act procedural. Nu pot
forma obiectul unei comisii rogatorii sau delegari actele procesuale ale organelor judiciare (prin care se
dispune efectuarea unor probatorii) si cele prin care se exercita o functie procesuala (cum ar fi punerea in
miscare a actiunii penale, luarea masurilor preventive etc.). Dintre actele procesuale cu caracter
probatoriu nu poate face obiect al comisiei rogatorii sau al delegarii ascultarea invinuitului sau
inculpatului, deoarece aceasta constituie si mijloc de aparare, de exercitare a functiei procesuale de
aparare.
Comisia rogatorie si delegarea se dispun, dupa caz, prin rezolutie sau prin incheiere, in care se
cuprind toate precizarile necesare pentru efectuarea in bune conditii de catre organul rogat sau delegat a
actului procesual solicitat. Daca actul procedural consta in ascultarea unui martor, se formuleaza de catre
organul care dispune, eventual si de catre parti, intrebarile la care martorul trebuie sa raspunda. Cind
comisia rogatorie sau delegarea se efectueaza de o instanta de judecata, la sedinta de judecata a instantei
rogate partile pot fi citate, la cerere, iar inculpatul arestat va fi reprezentat, din oficiu, de un aparator.
2) Comisia rogatorie
Comisia rogatorie este actul procedural prin care organul de urmarire penala sau instanta de judecata,
avind competenta potrivit legii, cere unui alt organ de urmarire penala sau instante de judecata, de aceeasi
categorie si de acelasi grad, sa efectueze un act procedural necesar cauzei pe care o instrumenteaza
19
.
Deci prin comisie rogatorie se face o transmitere a dreptului de a efectua un act procedural unui alt organ
de urmarire penala sau unei alte instante de judecata cu aceeasi competenta functionala, dar cu alta raza
teritoriala.
3) Delegarea
Spre deosebire de comisia rogatorie, delegarea consta in transmiterea dreptului de a efectua un act
procedural unui organ ierarhic inferior, chiar daca nu este corespunzator ca functie procesuala. Un organ

19
un procuror de la un parchet de pe ling` tribunal unui alt procuror de la un alt parchet de pe ling` un tribunal;
o judec`torie unei alte judec`torii
de urmarire penala central poate delega un organ de urmarire local sa efectueze o cercetare la fata locului,
o perchezitie etc. Procurorul poate delega, intr-o cauza de competenta sa, organul de cercetare al politiei
dintr-o alta localitate decit cea a sediului parchetului sa efectueze unele acte procedurale (art. 217 al. 2);
de asemenea, poate dispune ca masura asiguratorie sa fie adusa la indeplinire de catre secretarul
procuraturii (art. 164 al. 4). Instanta de judecata poate delega procurorul sa efectueze o perchezitie (art.
102 al. 2). Deci la delegare se transmite dreptul de a efectua un act procedural unui organ competent ca
raza teritoriala, dar necompetent functional