Procedura de judecata civila la epoca veche a dreptului roman (procedura legisactiunilor).

Aceasta procedura de judecata se numeste a legisactiunilor intrucat a fost reglementata strict de lege,
in special de legea celor douasprezece table. Evident ca aceasta lege a sanctionat o stare de lucruri
anterioara, fiind in mare parte o codificare realizata de decemviri a cutumelor primitive.
Aceste legisactiuni au urmatoarele caracteristici:
1. caracterul legal decurge din reglementarea stricta de catre lege a acestor proceduri. Aproape toate
procedurile au fost fixate in Lex duodecim tabularum. Doar procedura numita per condictio a fost
introdusa posterior prin Lex Calpurnia
2
.
2. caracterul formal decurge din faptul ca atat partile, cat si magistratul pronuntau formule si
termeni care trebuiau respectati cu cea mai mare strictete. Nu era permisa nici macar schimbarea
genului. Gaius in Institutiuni ne spune ca erorile formale in procedura erau ireparabile. Astfel, unul
care chemase in judecata pentru ca i-ar fi fost taiate niste vite, iar in actiunea intentata le 353f54d
numise pe acestea vite, a pierdut procesul fiindca trebuia sa le numeasca arbori, asa cum prevedea
Legea celor XII table care nu vorbea despre taierea vitei, ci despre taierea arborelui in general
1
.
3. caracterul judiciar rezida in faptul ca procesul se desfasura in fata autoritatilor judiciare, iar
prezenta partilor era o regula esentiala. La aceasta epoca, procesul civil avea doua faze: in jure si in
judicio. In prima faza partile se prezentau in fata magistratilor care organizau procesul si desemnau
partilor un judecator. In a doua faza, in judicio, judecatorul unic sau un tribunal solutionau cauzele si
pronuntau hotararea judecatoreasca. Aceste doua faze nu presupuneau doua instante diferite, ci exista
un singur proces cu doua etape ce marcau unitatea intre judecata publica, reprezentata prin magistrati
si conventia de arbitraj a justitiei private.
Organele judiciare romane la epoca veche a dreptului roman.
a. Magistratii
Cei care judecau in faza in jure erau magistratii. Pentru inceput, in virtutea lui jus imperium, de
administrarea jurisdictiei civile se ocupau consulii pe perioade de cate o luna fiecare. Prerogativele
acestora au fost preluate, odata cu infiintarea preturii in 367 i.H., de catre pretori, carora le revenea
sarcina de a gasi solutii in cauzele gratioase, de a asculta pretentiile partilor in prima faza procesuala,
sau chiar de a solutiona unele cauze prin emiterea de interdicte, prin trimiterile in posesiune a celor
indreptatiti, ori prin repunerea partilor in situatia anterioara (restitutio in integrum ).
Alti magistrati ce aveau competente in a organiza procesele civile erau: edilii curuli la Roma,
guvernatorii, in provinciile romane, iar din anul 242 i.H. judecarea pricinilor dintre cetatenii romani si
straini a fost data in competenta pretorului peregrin.
b. Judecatorii
In vechiul drept roman si chiar in dreptul clasic, procesul era solutionat de catre o persoana privata,
adica un jurat ales de parti de pe albumul pretorului (album judicium) si confirmat de catre magistrat.
Judecatorul (unus judex), era o persoana particulara, dar asta nu inseamna ca oricine putea sa fie
judecator. Acesti judecatori privati erau grupati in decurii, iar la aceasta epoca puteau fi judecatori doar
senatorii si mai tarziu cavalerii. Abia in epoca clasica au putut fi alesi judecatori si din randurile plebei.
Judecatorii solutionau asa numitele lites, sau litigii, procese care se infatisau ca niste conflicte simulate
intre parti si se bazau pe legis actiuni. Alaturi de institutia lui unus judex, mai existau si tribunale care
judecau cauzele mai importante. Aceste tribunale erau permanente si nepermanente. Cele permanente
se imparteau in doua mari categorii:
- decemvirii (cei zece barbati) care judecau procesele relative la libertate si cetatenie si
- centumvirii (cei o suta de barbati) care judecau cauzele relative la dreptul de proprietate
si alte drepturi reale, precum si partajele succesorale
Procesele dintre cetatenii romani si peregrini erau solutionate de catre tribunale nepermanente formate
din judecatori specializati, numiti recuperatores.
Desfasurarea procesului.
Partile principale ale oricarui proces civil sunt: reclamantul (actor sau petitor) si paratul sau reus.
Procesul se desfasura in Forum, in aer liber, ambele parti fiind nevoite sa se infatiseze inaintea
judecatorului. Reprezentarea, cu unele exceptii, nu era permisa, iar judecata in lipsa nu era cunoscuta.
In procedura veche legisactiunile sunt numeroase. Practic fiecarei legi ii corespundea o sanctiune a ei o
legisactiune.
Astazi definim actiunea civila ca un ansamblu de mijloace procesuale prin care, in cadrul procesului civil
se asigura protectia dreptului subiectiv civil, prin recunoasterea sau realizarea lui, in cazul in care este
incalcat sau contestat. La epoca veche, reglementarile procesual-civile se bazau pe formule solemne si
ritualuri minutios respectate, ceea ce facea ca rolul magistratului, ori al judecatorului, sa fie aproape nul,
el avand doar rolul de a verifica daca procedurile sunt respectate
1
.
Gaius grupeaza aceste numeroase legisactiuni in cinci mari categorii, dupa caracterele comune ale
acestora. Astfel, dupa lege se actiona in cinci feluri:
- per sacramentum (prin depunerea juramantului)
- per judicis postulatio (prin cerere de judecator)
- per condictio (chemarea in judecata)
- manus injectio (aplicarea mainii)
- pignoris capio (luarea de gaj)
2

Primele trei erau proceduri propriu-zise de judecata, iar ultimele doua erau proceduri cutumiare de
executare.
Procedurile de judecata incepeau prin citarea verbala a paratului, faza procesuala numita in jus vocatio.
Citarea se facea prin mijloace private, fara concursul statului. Paratul era obligat sa se prezinte in fata
magistratului. Daca se sustragea procesului, magistratul, prin interdict, putea sa-l trimita pe reclamant in
posesia bunurilor paratului. Totusi, paratul putea sa indice un garant (vindex), care i se substituia in
proces. Magistratul se rezuma la a observa daca partile pronuntau corect formula legisactiunii, dupa
care pronunta unul din urmatoarele cuvinte solemne: do, dico, addico. Prin cuvantul do magistratul
desemna judecatorul ales de parti. Formula dico era utilizata atunci cand magistratul atribuia obiectul
litigios provizoriu, unui parti, iar prin termenul addico magistratul recunostea dreptul reclamantului
sau al paratului
3

Chiar daca rolul sau era pasiv, in virtutea puterilor cu care era investit (juris dictio si imperium) pretorul
putea solutiona anumite litigii fara a mai trimite partile in fata judecatorului. Aceste solutii luau forma
urmatoarelor mijloace procedurale:
- stipulatiunile pretoriene (stipulationes praetoriae) sunt contracte incheiate de catre parti
din ordinul pretorului
- missio in possessionem insemna trimiterea reclamantului in detentia sau posesiunea
bunurilor paratului atunci cand acesta nu se prezenta la judecata sau se apara necorespunzator
- interdictele sunt dispozitiile prin care pretorul ordona partilor sa faca sau sa nu faca un
act juridic
- restitutio in integrum (repunerea in situatia anterioara) era un ordin prin care pretorul
desfiinta actul juridic lovit de nulitate repunand partile in situatia pe care o aveau inainte de incheierea
actului.
Fiecare procedura presupunea anumite formalitati specifice, respectate sub sanctiunea pierderii
procesului de catre parti.
Procedurile de judecata
1. Per sacramentum
Aceasta procedura era de aplicatie generala si prin ea se judecau procesele cu privire la dreptul de
proprietate si cauzele relative la drepturile personale (de creanta).
Procedura aceasta era de doua feluri: daca prin ea se valorificau drepturi reale, bunaoara drepturi de
proprietate, sacramentum era in rem (asupra unui lucru), iar daca prin procedura se valorificau drepturi
de creanta, sacramentum era in personam (asupra unei persoane).
a. Faza in jure

In ambele cazuri, in faza in jure, partile isi afirmau in fata magistratului, in termeni formalisti,
pretentiile. Aceste pretentii erau intarite printr-un juramant religios. Pe langa juramant partile erau
nevoite sa faca o prinsoare si sa depuna la pontifii magistrati o suma de bani de 50 sau 500 de asse dupa
cum, valoarea obiectului cererii era mai mica sau mai mare decat 1000 de asse. Asse (asul) era vechea
moneda de arama romana. Cel care pierdea procesul, pierdea si suma de bani depusa cu titlu de pariu.
In cazul unui sacramentum in rem, lucrul litigios, sau un esantion din acesta, era adus in fata
magistratului si, fiecare dintre cele doua parti, il revendica dupa ce il atingeau cu o nuia. Magistratul
intervenea si oprea acest conflict simulat, utilizand formula lasati amandoi lucrul. Dupa aceasta
interventie, partile se provocau reciproc la un juramant si apoi la prinsoarea de 50 sau 500 asse pe care
urma sa o plateasca cel care pierdea procesul. Procedura se termina prin atribuirea provizorie a lucrului
celui care promitea solemn ca va restitui bunul si fructele acestuia in cazul in care va pierde. Pentru a
primi lucrul, partea trebuia sa depuna o cautiune sau sa indice garanti ce purtau numele de vindex.
In cazul unui per sacramentum in personam, se urmarea valorificarea drepturilor personale de creanta,
reclamantul afirma solemn ca paratul ii datoreaza o suma de bani. Daca paratul recunostea, el era
asimilat cu cel condamnat si procesul nu mai continua cu a doua faza, recunoasterea in fata
magistratului fiind asimilata cu un titlu executoriu. In cazul in care paratul nega pretentiile
reclamantului, magistratul, dupa ce partile se provocau, proceda in continuare la alegerea judecatorului.

b. Faza in judicio

Partile erau obligate sa se prezinte in fata judecatorului ales unde isi expuneau pe scurt pricina.
Judecatorul pronunta sentinta in mod indirect, in sensul ca arata care dintre cele doua sume de bani a
fost depusa in mod just. Cel care castiga procesul intra in stapanirea lucrului si a fructelor sale si
redobandea suma de bani. Daca una dintre parti lipsea, judecatorul astepta pana la amiaza, dupa care
dadea castig de cauza partii prezente.
2. Per judicis postulatio
Aceasta procedura era utilizata atunci cand per sacramentum nu se putea aplica in cauze bine
determinate. Aceasta fie din cauza ca obiectul procesului trebuia sa fie evaluat (in cazul debitelor
rezultate din promisiuni- stipulatio), fie atunci cand se reglementa o situatie intre mai multe persoane
(partajul succesoral sau de coproprietate).
Procedura era simpla, iar cauzele erau solutionate rapid.
a. Faza in jure
In aceasta faza reclamantul arata in fata magistratului ca paratul ii datoreaza o suma de bani conform
promisiunii, iar atunci cand paratul nega, reclamantul se adresa magistratului cu urmatoarea formula
solemna: te rog pretore sa ne dai un judecator ori un arbitru
1
.
b. Faza in judicio

Judecatorul actiona ca un delegat al magistratului fiind singurul care hotara asupra intinderii
prejudiciului si a valorii sale, asumandu-si calitati de expert si arbitru. Dupa ce evalua obiectul cererii
obliga la plata debitului partea ce pierdea procesul.
3. Per condictio
Aceasta procedura a fost introdusa in sec. II i.H. prin Lex Silia si Lex Calpurnia, fiind folosita pentru datorii
banesti certe. Era o procedura simpla si rapida de recuperare a creantelor, acceptiunea termenului fiind
aceea de somatie.
a. Faza in jure
In fata magistratului, reclamantul isi expunea pretentiile, iar daca acestea erau negate de catre parat,
pronunta formula solemna: de vreme ce tu negi, te somez ca in termen de 30 zile sa te prezinti pentru
primirea unui judecator
1
.
Daca in acest interval debitorul parat isi onora obligatia, magistratul constata valabilitatea platii, iar
daca nu, la solicitarea reclamantului, desemna un judecator.
b. Faza in judicio
Judecatorul constata existenta creantei si permitea reclamantului sa exercite asupra debitorului
procedura de executare fortata, manus injectio.
Procedurile de executare
1. manus injectio
Era o procedura cutumiara, utilizata in scopul executarii unei sume de bani.
Aceasta procedura presupunea fie o judecata deja consacrata, fie, pana in sec. IV i. H., un nexum, adica
un contract de imprumut de bani
2
.
De remarcat este ca aceasta procedura, desi se realiza prin mijloace de natura privata,
presupunea existenta unei formule executorii. Daca dupa 30 de zile de la pronuntarea hotararii,
debitorul nu platea, creditorul il ducea in fata magistratului aratand ca obligatia nu a fost executata.
Magistratul, prin formula addico, aproba cererea creditorului de a-l duce pe datornic in inchisoarea sa
privata. Manus injectio permitea celui care a castigat un proces sa-l retina pe debitor intr-un loc public si
aplicandu-i o mana pe corp sa rosteasca urmatoarea formula solemna:
deoarece tu ai fost judecat si condamnat fata de mine la 1000 sesterti si nu mi-ai platit, eu iti aplic
manus injectio judicati pentru aceasta suma.
1

Debitorul era inchis in carcera privata a creditorului, care, ulterior, intr-o perioada de 60 zile, il
scotea pe datornic la 3 targuri de sclavi succesive. Daca nu aparea un garant (vindex) care sa preia
datoria si debitorul nu platea, dupa trecerea termenului de 60 zile, el era vandut ca sclav peste hotarele
Romei (peste Tibru).
2. pignoris capio (luarea de gaj)
Aceasta procedura, desi ii lipsea caracterul judiciar, era considerata o legisactiune. Ea nu presupunea
prezenta magistratului si nici chiar a debitorului. Creditorul in prezenta martorilor, dupa rostirea unor
formule solemne putea sa ia din patrimoniul debitorului un bun pe care putea sa-l distruga daca datoria
nu ii era platita.