Cand lucrurile incep sa o ia razna, trebuie sa te opresti pentru o clipa din fuga

disperata din fata dezastrului, sa te asezi si sa te intrebi ce naiba ti se intampla. Il

vei simti in spate ca o rasuflare grea, te va strivi incet, ca pe o insecta, iar tu,
pentru a rezista, va trebui sa gandesti. Echilibrat si senin ca intr-o zi de vacanta la
munte, in care auzi doar izvoare si glasuri familiare. Dar va fi acolo, in spatele tau, si
te va cuprinde ca un miros acru si ucigator. Vor fi zgomote. Va fi groaza nebuna, si
vei inchide ochii, rugandu-te sa te mai lase o clipa, cu un dor disperat de viata. Va fi
dezastrul...
E cu atat mai trist cu cat eu insumi l-am provocat. Am aprins o tigara intr-o padure
uscata, crezandu-ma intr-o poienita plina de resturi de tigari. Cine sa-si asume un
risc, intr-un loc in care atatia altii parusera ca au trecut fumand linistiti? Un vant
de nebunie mi-a intunecat vederea, si am inchis ochii crezandu-i larg deschisi si am
pornit catre ce avea sa fie hiba unei vieti de piatra, in care am pus zid langa zid si nam lasat pe nimeni sa patrunda. Eram atat de sus, si puteam sa-i vad pe toti departe,
si nimeni n-avea putere si nici chef sa incerce sa ma descopere. De-acolo, de sus,
parea doar o poienita plina de scrum de tigara...

Despre el
L-am gasit intr-o zi in care vara parea ca n-a existat niciodata pana atunci. Era un
val de caldura, si lucrurile amortisera complet. Simteam ca pot sa dorm oricat,
oriunde, chiar daca dormisem mult. Era o dulce plictiseala, cu aroma de flori
proaspete, iar norii vorbeau despre o ploaie ce abia murise. Poate fiindca totul era
atat de ciudat, l-am gasit pe el. El insusi ciudat, un om care a plecat atat de repede
ca n-am avut timp sa il cunosc... Sa il invat. Nici sa il iubesc n-am avut timp. Dar
amintirea lui seamana cumva cu ziua aceea ce aducea vara. Cred ca aveam sufletul
atat de gol atunci, ca am simtit nevoia de o completare. Lipsea ceva, era un gol,
aveam nevoie de trecerea lui prin viata mea. Undeva era un semn de intrebare. Si
aveam nevoie sa-mi umplu pana la refuz sufletul si sa astern peste golurile ramase un
raspuns. Cred ca vara aceea prea multa a nascut dezastrul...
La inceput nu mi-am dat seama, n-am simtit nici un fior. Era o intalnire oarecare, o
intalnire putin neasteptata, dar logica in cele din urma. Nu simteam nimic special,
gandurile imi erau inca limpezi. Puteam sa il privesc fara sa il admir, puteam sa il
ascult fara sa-i invat vocea, puteam sa rad fara sa-i iubesc glumele. Eram inca eu
insumi, iar el era inca doar o persoana din viata mea. Si totusi...
Si totusi, m-a inspirat in ziua aceea. Mi-a amintit. Eram goala pe dinauntru, pana in
ziua aceea. Imaginile, si vocile, si mirosul unei veri trecute incepeau sa ma
inconjoare. Le primeam ca pe niste amintiri de care te bucuri, le lasam sa ma
impresoare, fara sa cred ca ma voi simti atrasa de el. Nimic nu anunta dezastrul...
Eram doi oameni si atat.L-am intrebat atunci: ce poti sa-mi dai tu , ceva ce sa nu am
acum?. Iar el mi-a raspuns, calm, uitandu-se in ochii mei : viata .

Am asteptat cu nerabdare revederea. Si am descoperit ca sunt zile in viata noastra

in care timpul trece altfel. Sunt zile in care un singur scop naste asteptare. Restul e
doar o umplutura menita sa-ti aminteasca de valori care nu mai conteaza. Singurul
lucru important e scopul acela, iar timpul nu il masori in zile si in ore, ci in etape
scurse pana in ziua in care asteptarea va fi certitudine. Am descoperit in zilele
acelea ca nu mai pot fi cinica. Ca ma opresc din cand in cand din drumul meu, si
privesc in jur. Am descoperit oameni, in zilele alea. Am revazut locuri. Am auzit voci.
Si, dureros, oamenii si locurile si vocile erau din alta parte, dintr-o alta lume. Visam.
El, subtil, incepea sa faca parte din lumea mea.
Ajungeam tarziu acasa. Strazi pustii, ude, un vant de primavara, nelalocul lui... Am
descoperit in noptile acelea cat de jos, cat de scufundata eram intr-un dezastru pe
care nu l-am crezut ani de zile posibil. Dupa atata timp, puteam din nou sa simt! Dar
placerea descoperirii mi-a fost pedepsita.
Despre mine
Am invatat cuvantul "contratimp" inainte sa invat cine sunt eu, de fapt. Mi-au placut
sunetele sale, m-au fascinat conotatiile lui si l-am transformat intr-un substantiv
propriu, asociindu-l cu propriu-mi nume. Mi-am definit viata cu acest cuvant fiindca
aveam un vocabular prea sarac pentru a povesti cat de aiurea am judecat lucrurile,
cat de lipsita de prietenie am fost cu prietenii si cat am sperat fara nici o
justificare in lucruri care nu aveau sa-mi apartina niciodata. Mizand la nesfarsit pe
un fatalism care imi rezolva esecurile, am folosit cuvantul drept cruce pe care am
dus-o in spate ca pe o victorie. Desi cuvantul insusi insemna lipsa de claritate, de
reactie, insemna infrangere si o eterna lupta inutila.
Intalnirile cu el aveau un lucru bun: detasarea. Pornind din start de la ideea ca
sentimentele pot fi controlate, il priveam fara disperare si reuseam sa vorbesc cu el
fara sa caut sensuri inexistente in cuvintele lui. In felul acesta tineam capul la
suprafata, desi eram ingropata in dezastrul care mi-a macinat viata in ultimele zile.
Vorbeam mult, si creierul meu se lafaia in discutii care-l solicitau, in sfarsit, din
amorteala lui infinita. La sfarsit, cand mi se duceau neuronii la culcare, inecati in
oboseala, se intorceau sentimentele si se asezau in randul din fata, cerandu-si
zgomotos drepturile. Dar intotdeauna l-am privit doar cum pleaca, luand odata cu el
si un raspuns la o intrebare pe care n-am avut curajul niciodata sa i-o pun. Puteam
din momentul acela sa ma prefac, fata de el cel putin, ca nu sunt decat preocupata
exclusiv de mintea lui, amuzata de discutiile cu el, dar asta era doar o solutie de
suprafata. Pentru mine, nu era de fapt decat inca un moment in care nu eram in
stare sa-mi rezolv propriile probleme.
Sfarsitul a fost cel care avea sa-mi confirme realitatea dezastrului si, inca odata,
eternul contratimp.

N-a fost decat o tresarire undeva, in suflet. A fost o stralucire intr-o lume opaca, o
aparitie pe care nu o sa o uit. O pedeapsa pentru cea care am devenit acum: crezand
in lumea mea de piatra, uitand ca oamenii au suflet si ca serile de vara aduc
intotdeauna amintiri, si ca intoarcerile exista. Plecarile, in orice directie, sunt
singurele lucruri concrete. Si cel mai dureros este ca, demult, prima plecare a tras
dupa sine toate celelalte drumuri fara intoarcere. El mi-a povestit despre mine. Cu
el, as fi devenit altcineva. Lipsa suferintei m-ar fi rupt de lupta fara sfarsit pentru
supravietuire. Exista, in felul asta, un drum care continua. Un contratimp perfect, o
bucla in tot acest Univers, care-mi deschide o cale pe care mai am de mers. Nu stiu
daca voi ceda pe drum, sau o sa ajung la capat inainte sa-mi dau seama. Poate sunt
deja la capat. Poate mai am de mers. Sunt ani in fata, de care nu stiu inca. Sunt zile
in care, brusc, ma voi trezi si voi descoperi. Dar nu acum, si nu aici.
Am inchis incet o usa si am lasat in urma dezastrul. Va fi poate o zi in care ea se va
deschide si o sa fiu strigata. Si, conform acestui contratimp care functioneaza, cu
siguranta in ziua aceea voi fi plecata demult. Voi fi departe, la alta usa.