Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
credinciosi, veniti cu automobile si autocare din toata tara. Ceva mai departe,
imprejmuite cu un gard de plasa, sunt temeliile vechii biserici a manastirii, in care au fost
arsi de vii, din ordinul generalului austriac Adolf Bukov, douazeci de monahi localnici,
impreuna cu cativa calugari fugiti aici de la Berivoi. (Luasera cu ei si clopotele bisericii,
in nadejdea ca glasul lor avea sa rasune, candva, din nou.) Inceputa la Sambata, starpirea
ortodoxiei a mutat gurile de tun ale imperiului Mariei Tereza pe toate locurile in care se
aflau manastiri. Pamantul tare si pietros de la Bucium e plin de martiri si de sfinte
moaste. A scapat numai staretul, spune legenda, care, prin rostirea unei tainice rugaciuni,
a deschis o stanca uriasa spre miazanoapte, zavorand in maruntaiele pietrei odoarele
bisericesti. Insa mai apoi a fost prins, decapitat si aruncat intr-o fantana adanca, din care
pana in ziua de astazi izvoraste o apa dulce si buna, tamaduitoare de boli.
"Ei, asa-i ca pare de necrezut?", ma intreaba barbatul cu barba alba si ochi nefiresc de
negri si de adanci. "Doar v-am spus ca nu puteti intelege locul acesta dintr-o data. Se
petrec aici minuni tari, ce nu pot fi gustate asa, pe nerasuflate." De pilda, episodul cu acel
mare chirurg din Bucuresti, bolnav de cancer la stomac, caruia i s-a dat de trait o singura
luna. A imbratisat crucea asezata pe locul martiriului, s-a rugat plangand, cu capul
sprijinit de catapeteasma si, dupa cateva zile petrecute la Bucium, tumora a inceput sa se
retraga. La fel si batranul Gheorghe Boer, omul care a scapat de o grava operatie,
rugandu-se la crucea miraculoasa. I-a implorat apoi pe monahi, oferind si 35 de milioane
de lei, numai pentru ca atunci cand i-o veni sorocul sa aiba cinstea de a fi ingropat printre
moaste, in cimitirul manastiresc de peste parauasul Buciumului. Este primul si ultimul
om inmormantat in manastire, dupa reinfiintarea ei din anul 1990. Sau femeia aceea din
Targoviste, pe care "nici patru barbati zdraveni nu puteau sa o tina de maini si de
picioare, asa o putere se zvarcolea intr-insa", si care, auzind un maslu, s-a linistit ca prin
farmec. A plans doua zile intregi, multumind cu siroaie de lacrimi Domnului c-a scapat-o
de corvoadele satanicesti, apoi s-a intors acasa "cu sufletul senin precum cerul"...
Rugaciunile Parintelui Sava
De pe treptele de piatra ale bisericii, o scena deosebita imi retine atentia. De la poarta,
dintr-un micut paraclis in care se savarsesc spovedaniile, porneste spre cladirea chiliilor
un calugar a carui ivire ii face pe oameni sa dea navala din locurile in care se afla prin
curte, intr-o incercare febrila de a-i saruta mana sau barem de-al atinge. "Ajutor de la
Domnul, Cel Care a facut cerul si pamantul!", spune monahul cu glas de tunet, aproape
lovindu-i in frunte cu degetele unite a blagoslovenie. Mai intai de toate, mi s-a parut
enorm. O statura foarte inalta, pieptul lat si voinic, cu mantia fluturandu-i peste umeri.
Pletele aramii nu si le poarta legate la spate, ci revarsate pe grumazul puternic, pielea
fetei ii e rosie, ochii - albastri si are o stransura piezisa, incrancenata a maxilarelor,
insusiri ce te duc cu gandul spre un salbatic voievod din vechime. In fata lui te simti, fara
voie, mic si neinsemnat. Ma aplec asupra unei femei ingenuncheate si o intreb soptit cine
este parintele. Ea imi raspunde aproape mirata: "Cum, nu stiti, e Parintele staret Sava
Lazea..." - si atunci imi amintesc ca mai auzisem de acest om, de forta deosebita a
rugaciunilor sale, de viziunile care au uimit de cinci ani de zile intreaga Tara a
Fagarasului, aducand spre curtile manastirii siruri neintrerupte de credinciosi.
Femeia care-mi vorbeste are un chip pamantiu, pe care abia-l ghicesti prin faldurile negre
ale naframei, se numeste Maria si vine zilnic din Fagaras, fiindca - zice ea - nu mai poate
trai fara "parintele". "Cand incepe sa se roage in biserica, simti ca te topesti, te faci micut
ca furnica. Se vede cum se roaga din el Duhul Sfant, e puterea de foc a Duhului Sfant
care topeste si curateste, dezleaga pe toti, iarta pe toti, vezi in el o dragoste mistuitoare, ce
nu poate fi doar omeneasca. Am vazut de multe ori cum i se schimba chipul si ochii in
timpul slujbei. Zic femeile: <<Vai, ce se-ntampla? Uite ca acuma are ochii negri, nu-i mai
are verzi. Uite-i ca-s albastri!>>. Se schimba, se transfigureaza, ca si cum n-ar mai fi el,
ca si cum alta putere ar glasui prin pieptul lui." Un alt pelerin ingenuncheat este Adrian
M., prosper om de afaceri. Are peste 50 de ani, dar pare de 30 sau mai degraba un
adolescent razator, plin de viata. Din clipa in care sotia sa a fost ucisa de cancer, a fost
sigur ca va muri si el, fiindca a iubit-o mai mult decat pe sine insusi. Dar n-a fost numai
tristetea ce-i ardea maruntaiele ca o necrutatoare molima, slabindu-l din zi in zi, au fost si
ispitiri, vraji puternice, farmece de moarte. "Daca nu-l intalneam pe Parintele Sava, acum
n-as mai fi fost aici, in fata dvs. El m-a salvat de la moarte!..." Isi dezveleste pulpele
picioarelor, aratandu-mi niste rani cumplite, inca nevindecate. "Ma lovea cineva nevazut.
Parca ma izbea cu un par, simteam cum vine spre mine, auzeam tropot de copita prin casa
si nu ma lasa sa inchid un ochi. Pana intr-o zi cand, la capatul puterilor, am ajuns aici..."
Vorbeste de o slujba in care fiecare cuvant al parintelui ii picura liniste in suflet. Apoi,
despre o saptamana de rugaciune, urmata de o vindecare si o nesfarsita recunostinta
pentru aceste tinuturi insufletite de rugaciunile Parintelui Sava.
Viziunile lui Mos Ilie
Adevarata intemeietoare a Manastirii Bucium e insa o femeie, pe care am gasit-o in
pangarul manastirii, vanzand cu zambetul pe buze lumanari, suveniruri si icoane. O
cheama Elisabeta Sandru, are 85 de ani si o vitalitate extraordinara. Lucreaza si azi, cot la
cot cu salahorii, negasindu-si odihna din zori pana-n noapte. Are degetele asemeni unor
crengi noduroase, cu articulatiile umflate din pricina trudelor si a acului cu care a cusut in
singuratate sute de vesminte preotesti, imbracand monahi din Fagaras si pana in Sfantul
Munte. Se poate spune, de altfel, ca ea este aici staretul nevazut, omul care se ocupa de
treburile "prea lumesti" - gospodarie si administratie -, lasandu-le celor cinci vietuitori
inaintati in varsta bucuria ascultarilor duhovnicesti si tihna rugaciunii.
Dar sa o luam cu inceputul. Cu multi ani in urma, Elisabeta Sandru a cunoscut, impreuna
cu sotul ei, un om care ii citea gandurile. Mai bine zis "ii raspundea" la ganduri, la orice
indoiala pe care o avea. "Numai daca ma gandeam: <<Oare sa merg acolo sau dincolo?
>>, el imi raspundea: <<Du-te acolo>>. Imi citea mintea ca pe o carte deschisa..." Se
intampla in anul 1950, la Manastirea Sambata, omul acela se numea Ilie Burla, dar lumea
i-a spus dintotdeauna doar intr-un singur fel: Mos Ilie. Elisabeta Sandru il descrie ca pe
un barbat cu plete si barba albe, putin adus de spate si rezemat intr-un bat, dar cu o putere
fizica nefiresc de mare. Cincisprezece ani, 5465 de zile incheiate a tinut post negru,
mancand o singura data pe zi, doar paine si legume nefierte, dupa apusul soarelui,
rugandu-se cate sapte ore zilnic, in genunchi, si - daca nu avea timp, continua a doua zi
ramasitele de canon din ziua respectiva. Credea ca nu va rezista, dar dupa cei
cincisprezece ani a mai trait asa inca treizeci si cinci. Acest Mos Ilie le-a povestit o
viziune de-a sa din timpul razboiului. Nascut in anul 1884, in Bucovina de nord, la
Storojinet, a fost, in vremea Primului Razboi Mondial, ostas in armata austriaca, aruncat
de soarta pe frontul sangeros al Rusiei. Intr-o dimineata de iarna, regimentul sau a fost
incercuit intr-o mlastina inghetata si in doar cateva minute si-a vazut toti camarazii
sale. In stare de trezie si rugaciune, a fost luat de mana de Sfantul Petru si coborat, dar nu
numai cu sufletul, ci si cu trupul, spre Iad. Acolo i s-a aratat distrugerea totala a
pamantului. A vazut in vazduh un urias copac arzand, avand coroana, tulpina si radacina
in flacari, a vazut copii urland de durere pe strazi si o intreaga lume fara oameni. Si a
auzit din cer un glas mare: "Asa veti ajunge daca nu impliniti! Pacatele zilelor noastre
sunt mai marsave decat la Sodoma si Gomora, arde pamantul! Crapa! Parjolul nu vine din
cer, vine de aici, dintre voi, de pe pamant, singur se distruge. Nu e sfarsitul lumii, e
sfarsitul Omului! Rugati-va, caci la voi e arma mai puternica! E mai puternica rugaciunea
decat orice bomba atomica...". Si atunci, Mos Ilie a inteles ca nu mai e timp. Elisabeta
Sandru l-a vazut in zilele acelea de iarna: fara sa aiba vreo boala, pielea ii era rosie,
incinsa "ca plita", zicea ca simte flacari arzandu-l, ba uneori l-au surprins tavalindu-se
dezbracat prin zapada. Si pana ce nu si-a golit sufletul, pana ce nu s-a marturisit in miez
de noapte Parintelui protopop Ciocaneli, povestindu-i viziunea sa apocaliptica, chinurile
n-au incetat. Dupa ce s-a terminat spovedania, a simtit "ca a turnat cineva o galeata de
apa pe dansul, se uita imprejur sa vada daca se face balta". Vazand miracolul acesta,
parintele protopop l-a crezut fara sovaire, dandu-i tot ajutorul. Elisabeta Sandru l-a insotit
pe Mos Ilie la mitropolitul Balan, s-a minunat si ea cand marele prelat i-a iscalit
aprobarea unui biet taran de "a ridica o capela pe locul istoricei Manastiri Bucium",
spunandu-i la plecare urmatoarele cuvinte: "Eu nu voi mai trait mult, dar manastirea asta
e musai s-o faci. Vei fi uimit, respins de zece ori, de-o suta de ori, de-o mie de ori, dar tu
sa nu cedezi!". Mitropolitul Balan a murit dupa un an, in 1955, iar Mos Ilie n-a apucat
decat sa inalte troita de la poarta, atunci cand aprobarea a fost respinsa de noul mitropolit
si ei - alungati cu escorta din tinutul Buciumului.
Elisabetei Sandru nu-i place sa vorbeasca prea mult despre prigoana Securitatii, desi au
fost haituiti ca animalele prin paduri, chemati saptamanal la Militie, batjocoriti si
anchetati precum ultimii infractori, dar cu toate astea nu au renuntat niciodata. Mos Ilie
venea mereu cu alte porunci. I s-a aratat exact locul vechiului altar, unde trebuia sa fie
asezata o cruce: nici mai la stanga, nici mai la dreapta, decat intr-un musuroi de furnici.
Muncitorilor le-a fost mila. "De ce sa n-o punem un pas mai incolo, sa nu stricam
musuroiul?" "N-oti fi voi mai slabi ca furnicile!", le-a raspuns batranul, si cat s-au odihnit
putin, in musuroi nu mai era nici o furnica... Apoi si crucea aceea a fost smulsa. In anii de
prigoana, padurea le-a fost adevarata biserica. Dumbrava era plina de cruci, icoane si
candele aprinse, pe care securistii le distrugeau cu ura, iar ei urcau in taina, iarasi si iarasi,
sa le puna la loc... Un buciumean, pe nume Ion Carstea, venit sa munceasca la manastire,
avea sa-mi povesteasca un fapt tulburator: toti, absolut toti cei care au distrus sau au luat
atunci crucile de pe pamantul manastirii au murit imediat, in cel mult cateva saptamani.
Le cunoaste numele, adresele, vaduvele...
In anul 1976, Elisabeta Sandru a obtinut aprobare pentru a construi aici o stupina
moderna. A cheltuit pana la ultima agoniseala pentru a inalta cabana unde se rugau in
secret - venise un tanar stupar, angajat al sotului ei, pe nume Savu Mihai (viitorul parinte
Modest) -, dar dupa aproape un an, cabana a fost incendiata din temelii si ei - alungati din
nou. Putin inainte de acest eveniment odios, intr-o noapte de vara, Mos Ilie le-a spus ca
deasupra acestei manastiri nevazute vegheaza dintotdeauna o stea. Si ca din aceasta stea
coboara o raza subtire, pana intr-un loc din apropierea bisericii de azi, apoi, dupa ce
atinge pamantul, se intoarce putin in sus. Iar daca sta acolo cineva in genunchi si se roaga
cu credinta, va simti cum ii urca rugaciunea spre cer fara oprelisti, se duce direct la