PRE TEORIA ARGUMENTARIE 1. Teoria argumentirii— clemente definitorii 2. Tendinte actuale in argumentare 3. Agtorii argumentirii Teoria argumentarii — elemente definitorii Teoria argumentarii trebuie realizata in forma unei ,,logici informale”, deoarece o bund injelegere asupra chestiunilor teoretice $i moral-practice nu poate fi obtinutd nici deductiv, nici prin evidenje empirice. Jurgen Habermas fn opinia savanjilor europeni, argumeniarea este: ,,O maniert de rezolvare consiruetiva, prin colaborare a dezacordurilor, prin interactiuni verbale menite sd puna capiit unui conflict de opinii.” Argumentarea —o forma de comunicare instrumentalé, care se bazeazé pe rationamente $i dovezi pentru a influenta convingerile si comportamentul cuiva prin folosirea de mesaje orale/scrise. Argumentarea - totalitatea mijloacelor prin care ne fundamentiim opiniile pentru a le impartagi altora. Rybacki Argumentarea — ,,ansamblu de tehnici discursive ce provoacit sau sporese adeziunea publicului la teza prezentaté”, strategie vizdnd sa introduct o anumitd opinie a unei situatii, persoane, fenomen, ete. Argumentarea ca practica discursiva ce formeazit si modifici universul epistemic al co-agenfilor discursivi constituie locul geometric care reuneste cunoasterea enciclopedicé, cunoasterea limbajului si actiunea. Perelman 1970:13 Argumentarea este un discurs dialogic (interlocutorul fiind o prezen{ii permanentii) ce moduleazit selectarea termenilor si a temelor, a genurilor discursului inferential (marcat de implicituri conversafionale) si actio (vizind reconfigurarea comportamentuli).Putem defini teoria argumenttirii ca un studiu al tehnicilor discursive ale rafionamentului practic. Prin argumentare se urmireste deierminarea unei/sau unor persoane si adere la ‘amumite idei saw opinii. in ultima instan{ argumentarea se refer la modul de adresare unui interlocutor un argument (un rajionament bun) pentru a-I face s8 admit o concluzie si penta acl determina si adopte comportamente adecvate acesteia. Din acestea deducem cA scopul argumentirii este de a persuada un auditoriu, iar expansiunea acestul termen este aleituit de ceca ce fine de plauzibil si probabil. Traditional, teoria argumentirii este considerat’ ca parte component a sistemului retorie. Acest mod de injelegere #-1 gasim in Rethorike aristotelicd si in Ad Herennium (opera atribuita tui Cicero). Atunci cind da caracteristied argumentarii Aristotel vorbeste despre dialectica si retoricd. Pentru el dialectica este metoda de intemeiere de natura argumentativi, care rezida in opunerea de opinii gi sustinerea lor prin silogisme. fn acest caz de pomeste de la ideea cA datorita discutiei dintre interlocutori este posibil de a se ajunge la adevar. lar retorica, pe Langa aceste aspecte formal-logice utilizeazi si aspecte de naturi extra- logic’, indispensabile persuadarii. Dar domeniul retoricii nu este unicul in care este prezenta teoria argumentarii, ea a fost dezvoltata gi in cadrul stiinfific al logicii. Actualmente, teoria argumentirii este analizata yi dezvoltati de Gb. Perelman gi L. Olbrechts-Tyteca in lucrarea Traite de Vargumentation (1958). Secolul XX va aduce gi alte contributii importante Ja studierea argumentarii in cadrul logicii prin contributiile promotorilor de logica non-formal: C.L. Hamblin, Fallacies, 1970, J.A. Blair si R.H. Johonson, Informal Logic (1980). Aceste studii au ca temei directia initiats de Aristotel in Topice si Analitice. Constatarea cf, in limba natural4, procesele argumentative sunt impregnate de retoric’ si logic’, perspectiva modema, asupra argumentirii incearca s& determine punctul comun, de intersectii al acestor dow direcfii de cercetare. ,,/n linii mari, teoria argumentarii se ocupa, sub aspect logic si retoric, de studiul discursului persuasiv $i al tehnicilor de comunicare ce pot smulge adeziunea $i asentimentul auditoriului” Tendintele recente in studiul argumentarii, pe langa faptul cd sunt marcate de rezultatele celor dowd discipline istorice ~ retorica si logica, care includ descoperirile realizate in cadrul pragmaticii, in special cereetiirile efectuate asupra teoriei actelor de limbaj. Astiel, aria cercetarii se extinde asupra fenomenului la nivel cotidian, Datorita acestor trei domenii, care initial ar crea impresia unor discipline ce nu au nimic in comun, au fost modelate anumite perspective de cercetare a argumentarii, care in fine se dovedesc a fi de natura convergent, si mu divergent. Disputele asupra teoriei argumentirii sunt determinate si de diferentele pe care le intilnim in cele cdteva definitii formulate asupra termenului argument”, care smu delimiteazi on precizie semnificatia acestuia, Pot fi menjionate cel putin dou moduri de interpretare: - ca variabili pentru elaborarea discursului. Topicele care sunt cel mai des utilizate se numese Jocuri comune, dat daca ele sunt utilizate excesiv discursul igi pierde atat in continut cét gi din forma. Alegerea topicelor deci trebuie si fie bine gndita, adiugandu- la ele spiritul de inventivitate pentra a elabora un discurs eficient, ‘Sina in ultima instant’ menjion’im modul de formulare a argumentelor i rolul pe care argumentul in discursul retoric argumentativ. Un argument reprezintd o asertiune care are ca functie, intr-un rationament, justificarea sau explicarea unei alte asertiuni. ,,Forja ‘argumentelor depinde de credibilitatea premiselor si nu de valabilitatea rationamentului”. Realizirile argumentative folosesc pe scari larga deductia si analogia. in viziunea lui Gh. Mihai ,,..argumentul are funcfie tripla: si indice (fapte, norme, valori, principii), sd exprime (atitudinile cognafective ale utilizatorului), sd determine asumarea (modificarea stérii psihologice a publicului). Indicator, argumentul sté sub tripla conditionare: sé fie coerent- ‘formal, probabil, coeziv semantic, in extensia sa lingvistict i se cere sd aibé claritate denotativa, intensitate conotativa, ordine gramaticald; ca determinant asumativ: si jie adecvat situafiet retorice, fondului intelectiv-afectiv al publicului, modalitii opinabile inj care se afla el, prestafiei de credibilitate a competenfei utilizatorului”. in anumite clasificiti, argumentele sunt impirtite in tei subcategorii sau familii, Anume este vorba despre argumentele utilizate in cele trei tipuri de oratorie. inca Aristotel in Retorike dezvolti un model, considerat universal, al argumentirii. Astfel discursul acfioncaz4 pe trei nivele ale sonalitiii umane: pathosul, logosul, ethosul (in limba greaca — obicei). ~Acgumentele legate de ethos sunt argumente de ordin afectiv si moral (atitudinile pe care nic 84 le ja un orator pentru a inspira incredere auditoriului siu). Argumentele ce se refera ‘cthos sunt alcdtuit din tradigii, credinfe $i obiceiuri. Oratorul, in acest cadru poate selecta diverse strategii de argumentare, cum ar fi cea a bunului sim, a sinceritifi, bundvoin{ei si traditionalismalui. Argumentele legate de pathos sunt argumente de ordin pur afectiv, destinate si trezeascd emofii, pasiuni gi sentimente, st fie deci adaptate profitului psihologic al publicului vizat. Argumentele legate de logos se adrescaza ratiunii i pot fi: 1) deductive, care se bazeazh pe implicatia logicd, regula reciprocititii, relatile cauzi-efect; 2) analogice, etimologice, cauzale, opozitive etc. Pomind de la acest model St. Prutcanu reactualizeaz rolul acestuia in persuasiune gi in cadrul tehnicilor de comunicare. Astfel, argumentafia in pathos este cea care apeleazi Ia sentimente, entuziasm si afecte, Acest tip de argumentare se bazeazi mai mult pe raportul psikologic dintre parteneri gi mai putin pe logica frazclor. Argumentatia in logos pune accentul pe rationalitate, cauzalitate, deductie, inductie, analizi, sintezi, gandire abstracti. Un discurs logic convinge usor la nivel teoretic, stiinjific, abstract, dac’ se rezumé la strictul necesar, la simplitate, claritate si precizic. Cel de-al treilea tip de argumentare, argumentarea pragmaticd, semnificd utilizarea concomitenté a logosului, patosului $i ethosului, O bund argumentare va cuprinde toate aceste trei dimensiuni, firi a neglija vre-o una dintre ele. Tipologia metodelor de argumentatic mai face distinetie tntre - forma exhaustivi, ca metodi algoritmica care vizeazi epuizarea argumentelor; toate argumentele converg spre aceeasi conchizie: ~ cele care privesc problema in discutic considerati segmentar, cu referiri la inceputuri, dezvoltare, scopuri, antecedente ete.; - cele care se refer la cireumstange: cauza, moment, loc, manier, mijloace, definitie, comparatie, ipoteze etv, ~ Schema radiar, in care tema tratati este supusi analizei multiple pe diferite axe, din iferite perspective sau puncte de vedere. Indiferent de modelul de argumentafie preluat, important este si se constientizeze faptul ch argumentele mu au existenti in sine, deoarcce ele nu existi independent de vorbitor i ascultator. Argumentul poate fi definit deci ca variabil independent a functiei predicative, care indica obiectivele si indivizii de care depind proprietitile si relapile (adica predicatele). (S. Sivulescu). in istoria logicii si a filosofiei, termenul .argument” desemneaz’ anumite tipuri de rafionamente, cum ar fi de exemplu argumentul ontologic, argumentul moral in favoarea existenfei hui Dumnezeu, argumentul grimezii, argumentul inggielii, angumentul ecalajului temporal, argumentul teleologic, argumentul transcendent Tendinte actuale in argumentare Principalele directii de cercetare care pot fi sesizate in studiul argumed¥étii sunt: 1) pragma-dialectica, care se aplic& in special dialogurilor cu caracter normativ- preseriptiv; 2) argumentarea si analiza conversatiei; 3) pragmatica lingvisticd “integraté” in limba (J.C. Anscombe, ©. Ducrot); 4) pragmatica sociologica si filosofica a “actiunii comunicafionale” (J. Habermas);5) logica pragmatic’ (G. Vignaux, IB. Grize). Argumentarea, deci se refer la 0 anumit& realitate discursi proprii, O. Reboul evidenjiaza (rasiturile argumentici reduce la patru: a) Orice argumentare intotdeauna este reatizatt in fudétfe de un anumit auditoriu, ‘find racordati la nivelul de intelegere (permeabilitatea acestuta) si agteptirile lui, b) Datoritd utilizar limbajului natural in argumentare, termenii intrebuintafi sunt polisemantici si din aceast’ cauzi ei pot avea sensuri diferite. c) Argumentarea nu este mareatl atat de mult de rigozitate si exactitate ca demonstrarea, ea nu este inflexibild si poate fi modificati in dependent de situagie. 4) in esenfa argumentarea este polemic, opunandu-se unei alte argumentiri ea poate fi respinsa. La intersectia retoricii cu logica si lingvistica se afla sfera conceptuali 2 termemului argumentare gi a demeniului la care acest termen se refer. Datorité acestui fapt studiul teoriei argumentarii este unul de natura interdisciplinar’. Definirea statutulti teoriei argumentirii depinde de perspective adoptata. si pogedi trisaturi caracteristice Entale, pe care le Din punct de vedere al logicii, argumentarea reprezinti un proces de justificare logic& a unci propozitii, prin “care se dobandeste deziunea auditoriului la teza unui vorbitor”, Pentru Ch. Perelman argumentajia este ,studiul tehnicilor discursive care vizeazit cdstigarea sau intarirea adeziunii spiritelor de tezele care li se prezintd. Orice argumentare presupune un orator, cel care prezinti un discurs, un auditoriu, cel vizat de argumentare si un scop, adeziunea la 0 tect, sau cresierea intensitaii adeziunit, in scopul credit unet dispozitit de avfiune, si daca se poate, declansarea unei actiuni imediate”. Altfel spus, argumentarea stabileste 0 relafie intre unul sau mai multe argumente si 0 concluzie. Daci in acest context este evidentiat ,canalul”, definitia poate fi imbogatité. Argumentarea, deci, reprezint 0 strategie prin care, folosind o anumita limba, un vorbitor reuseste sf extraga concluzii valabile dintr-un enunt. ‘Adesea se intimpli ca pentru mulfi argumentarea gi demonstrarea logic’ a adevarului unui count seu a validitafii unui rafionament este unul si acelasi lucru. Aceasta confuzie trebuie clerificata si depasiti, deoarece mecanismele procesului de argumentare apartin limbilor naturale, pe cénd cele ale demonstrajiei apartin doar logicii. Daca in cadra! demonstrarii putem vorbi despre completitudine si rugozitate, atunci in argumentare doar de cancludent’. Daca argumentarea poate fi realizata inafara demonstririi atunci inversul nu este posibil, orice demonstrare presupune si un act argumentativ. Din perspectiva lingvisticli, argumentarea represinti 0 activitate verbald, de naturd intelectual si sociald, prin care se poate realiza justificarea sau respingerea unor opinii. in termenii pragmaticii argumentarea poate fi interpretati ca formularea unui ansamblu de enunjuri, prin care emifatorul urmresie si obtini acordul unuia sau mai multor conlocutori. ‘Argumnentarea teprezinté, de asemenea, un ansamblu de tehnici de legitimare a credingelor sia comportamentului. Ea cauté si influenfeze, si transforme sau s& intareasc’ credingele/ comportamentele conlocutorilor. in limbajul natural, argumentarea se sprijin pe para-verbal si pe implicit, Aceasti perspectiva de intelegere a discursului ca ansamblu de strategii prin care emifitorul incearcé si-si influenteze conlocutorii confera oricdrei jorme discursive ‘0 fort argumentativa inerenid. Argumentarea reprezints marca situafiilor dialogice, a inlanjuirii replicilor, a dezbaterilor, dar si a contextelor monologale. Din punctul de vedere al monologului argumentarea reprezint& orice discurs care poate fi analizat in funetie de ‘termenfi schemei argumentative minimale date-concluzie, prin intermediul inferentei. in ceea ce priveste teoria figurii argumentirii, tat la poeti, cat si la Ch. Perelman, Olbrechts- Tyteca, definitia este similard, ceea ce diferd radical sunt criteriile de clasificare a figurilor.in discursul argumentativ figurile sunt clasificate in functie de rolul pe care-l joaca in procesul argumeniatiy in: ,.figuri ale alegerii” ~ care au ca efect de a evidentia modul de sclectare a argumentelor, ,,ale prezenfei” ~ au ca efect atragerea atentiei asupra materialelor argumentative selectionale, gi ,,figuri ale comunicarii" ~ au ca functie de a apropia partenerii. in expunerea argumentativa propriu-zisi deosebim: figuri ale legaturii ~ scheme care apropie clemente distinete si permit stabilirea intre acestea din urmi a unei solidarititi care fie ci le structurcaza, fie si le valorizeazi pozitiv sau negativ, unul prin altul. Se impart in clase: = “argumente cvazi-logice” (ironia sau replica). “argumente fondate pe structura realului” (hiperbola sau litota). - “argumente fondand structura acestui real” (metafora) . Ceca ce distinge aceste figuri de stil ale argumentirii sunt efectele sociale si cognitive, mu structura logicd sau discursive. Toate figurile mentionate sunt utilizate la diferite nivele ale argumeatirii cu scopul validarii discursului Cerinfe de baz in argumentare: A. Aamio formuleazi cerinjele de baz necesare validarii discursului: a) Argumentele trebuie sf satisfaci anumite criterii logice, deoarece unul si acelasi argument ‘nu poate fi utilizat pentru a argumenta opinii contrare una si aceeasi persoand nu poate folosi aceeasi afirmatie ca argument, dar si contraargument, b) Argumentele utilizate trebuie si fie relevante pentru situatia la care se refer, in mod direct s& reflecte subiectul discursului gi sit sustina premisele de bazi ale acestuia. ¢) Rapoarte la realitate argumentele trebuie si fie valide. 4) Daca argumentele se refer’ la decizii alternative care pot fi acceptate, nu poate fi vorba de o velidare propriu-zisd, ci doar de un anumil grad de acceptabilitate, e) Fiecare dintre argumente trebuie si aiba ca sistem de referin{a un anumit cadru valoric, ‘are trebuie raportat sistemului de valori ai auditoriuiui 1) Fiecare dintre argumentele utilizate trebuie si posede grad diferit de retevanga pentru discursul retoric. ‘in coneluzie, de refinut c&: 2) specificul argiimentirii este redat de problema argumentativa si propozitiile cu care se argumenteazi, b) la fel, argumentarea se supune intotdeauna legilor adcovarii contextuale. ©) dincolo de perspectivele teoretice din care este priviti argumentarea, cel care isi construieste discursul trebuie si se adapteze la public. 4) nu exist 0 argumentare-tip pentru un subiect dat, nici scheme argumentative cu statut de legitimitate capabile si conving’ pe toati lumea, adresfndu-se unei/unor persoane in particular. Evident este deci, ci stilul folosit intr-o argumentatie va fi determinant in relatia orator/ anditor sau seritoricititor. Actorii argumentirii Actorii situafiei argumentative sunt desemnati diferit in functie de pozitia pe care o ocupi in cadnul interactiunii comunicative. Astfel, din perspectiva lingvistic’, emunturile sunt produse de un vorbitor (locutor) penta un interlocutor. Emitatorul si destinatarul sunt termeni de baz’ in cadrul teoriei ce are ca obiect de studin actele de vorbirc.y Din punctul de vedere al retoricii, principalul actor al argumentiri este oratorul care se adrescazi publicului (auditoriu). in acest context mai degrabi putem vorbi despre adversari de opin, ficcare dintre ei fiind persoane care emit o plirere pe care o argumentea7a, in cazul in care schimburile argumentative depisesc cadrul partenerilor direct implicati, se poate vorbi de prezenta terfilor, adic’ membrii umui public martor interesat de schimbul verbal dintre adversari. Argumentarea astfel devine dependent de structura interacjiunii verbale dintre parteneri. Ea este 0 confruntare a unui discurs gi a unui contra discurs orientate de aceeasi intrebere/problema. in cea ce priveste actul argumentativ in sine, dup’ cum mentioneazd ‘autorii Gh. Mateut, A. Mihdild toate procesele/actele arguysfffative cupsind urmitoarele clemente: a) teza de argumentat sau concluzia; b) mijlocul de intemeiere sau datele; ©) judecigi generale care permit legitura dintre concluzie si date sau reguli de inferent&; 4d) justificarea acestor judeciis e) operatoral modal; 1) condifiile de exceptare legate de operatonul modal. Pregitirea auditoriului. fn faza de pregatire a auditoriului discursul este dominat de argumentele incadréirit: apel la presupozitii comune, reincadrarea realului gi apelul la autoritate. O argumentare presupume. de altfel, c& cel putin un acord s-a stabilit intre orator si public asupra unei opinii, asupra unui principiu. Oratorul poate afisa certitudinea de a impartigi aceleasi opinii cu publicul. Stabilirea complicitati cu interlocutorul este adesea detectabili prin expresii lingvistice ca , stiji ca si mine c&...", ,sunteji de acord asupra faptului a” Recadrajul/reincadrarea realului consti in a modifica simajia argumentativi penta a o apropia de opinia care se doreste a fi impartisité, chiar cu prejul redefinirii cuvintelor prin diverse strategii. ‘Apelulirecursul la autoritate este folosit mai ales in situafiile in care se vorbeste de experienja personal sau cénd se recurge la o mirturie direct’ sau la strategii politicoase.