8.01.

2014
Mesaje din aeroportul vietii
A mai tecut un an. Plin. Vesel. Trist. Romantic. Depresiv. Un an cu de
toate pentru toti. Un an plin demulte (pentru mine).
Am luat o pauza din a mai trage acea linie dupa sfarsitul fiecarui an si din
a mai etala pe aceasta pagina de hartie, ce am facut, ce am uitat sa fac, ce
ar fi trebuit sa fac si ce asteptari am de la viitorul parfumat. M-am
intrebat de ce, insa nu am gasit vreun raspuns adecvat. La sfarsitul unui
numar par, m-am gasit rostind doar atat: alt aeroport, alt avion, alt
peisajaltceva.
Ma simt si ma vad adesea asteptand prin aeroporturi; prin locurile acelea
in care oamenii se grabesc: au ceva de prins, au ceva de facut, au ceva de
uitat, ceva de trait. Eu in schimb, astept. Pe cine sau ce? Nimic si nimeni.
Astept orice, oricine. Ciudat cum acest aeroport al propriei vieti, al propriei
fiinte si existente, nu imi apartine. Aici sunt singura care nu are certitudini;
care nu are o directie, un scop, o tinta, mai mult ca sigur nici macar bagaje,
doar un bilet. Ironia? Este un bilet de autobuz.
Numarul impar in care voi fi nevoita sa ma scald timp de 365 de zile, ma
indeamna sa incep lucruri noi: sa imi schimb biletul, sa imi cumpar o cafea,
sa citesc un ziar, sa nu mai fumez, sa dau un telefon si sa ma grabesc si eu
spre cineva, sa alerg pentru a prinde un avion; sa imi gasesc un rost in
acest spatiu. Pe de alta parte, nu stiu cu ce anume sa incep si cu ce sa
termin. Nehotararea speicifca copilului din mine, ce se naste in fata
inceputurilor, imi spune doar: stai jos si taci.
De ce ma regasesc mereu in acest loc daca nu am motive? De ce am biletul
gresit si de ce as astepta orice, oricine cand m-as putea indrepta spre iesire;
m-as putea elibera?
Ciudat cum acest loc nu face parte din lumea viselor sau din lumea
basmelor. Imi este realitate. Una incomoda de cele mai multe ori, insa plina
de necunoscut.
In splendoarea numarului par ce m-a abandonat acum cateva zile am
invatatmulte (bineinteles), insa cel mai important: am invatat sa ma
expun frumos in lumina de neon a incaperii in care toti ceilalti sunt grabiti.
La inceputul imparului, am fost la un pas de a-mi schimba biletul ( sau
macar de a ma descotorosi de nefelositor ). Nu am facut-o si nu o voi face.
Daca sunt printre putinii care poseda bilete de autobuz intr-un aeroport,
atunci la ce bun sa ma amestec printre cei multi? O sa imi gasesc un scop?
Nu, am sa imi gasesc doar ominciuna.

Cea care se sprijina de vreo balustrada, cea de care te impiedici atunci cand
alergi spre cei dragi, cea de care nu ai loc sa te speli pe maini la baie, cea
care iti pune intrebari in sala de asteptare exasperandu-te, cea care iti varsa
cafeaua atunci cand mai ai 5 minute pana la imbarcare, aceea la care te uiti
ofensat si te intrebi: de unde vine sau unde pleaca in aceasta maniera: fara
bagaj, fara prezent, fara viitor? aceea e singura si unica care lasa mesaje
din aeroportul vietii.