31.05.

2015
Acel timp pe care l-am trait candva

Sticlele se sparg in bataia picaturilor de apa. Lichidele se varsa pe mese

prafuite. Scrumul ia foc. Serile nu se termina la ultima ingititura de alcool,
la ultima zdrobire a filtrului.
Muzica se opreste bursc. Lumina se stinge. Soarele imbraca luna in
culoare.
Plimbarea se transforma in fuga. Masinile dispar din capul vizual si
ramai in intersectia propriei fiinte. Asteptand ceva. Asteptand pe cineva. Pe
cine?
Bordurile defileaza pe retina obosita. Inchizi ochii. Corpul pluteste in
atmosfera altei lumi. O singura miscare si s-ar putea sa cazi. Inapoi de
unde ai venit. Inapoi in alta parte.
Telefonul scoate un iuit apasator. L-ai opri. L-ai zdrobi de asfaltul de sub
propriile picioare. Nu se opreste. Nu il opresti. Incepi sa visezi.
Daca ai avea un pix si o foaie, mana ti-ar tremura si coala s-ar mototli.
Unde ai fost si unde ai ramas?
Timpul se scurge in clepsidra unei alte dimineti. E ziu. Ziua aceea pe
care iti doreai sa o ucizi in cioburile sticlelor si sa o faci sa zboare in
vartejul scrumului. E timpul sa te ridici. De unde? De unde ai fost, de unde
ai ramas.
Galagia pasarilor matinale te plaseaza in amintiri imprumutate. Le
opresti prin puterea vazului si te arunci pe trotuarul de vis--vis.
Cuvinte grele incep sa cada de la balcoanele din jur. Ce mai vor? Ce nu le
mai convine? Te reintorci in intunericul serilor.
Sticlele se sparg in interiorul fiecarui corp celular pe care il deti.
Lichidele se varsa in vazul altora. Scrumul se risipeste in interiorul cavitatii
toracice. Serile nu se termina azi, nu se termina maine. E timpul sa te
ridici