27.02.

2015

Dezghet

Exista un anotimp care dezgheata. O perioada in care culoarea prinde

viata si in care tot ce a hibernat incepe sa traiasca.
Exista o primavara in care soarele nu mai dispare, in care verdele poseda
lumea, in care viata stralucestela propriu.
De ieri, de aseara, dintr-o noapte, imi tot rasuna printre ramasitele
sufletului cel mai puternic afrodisiac al omenirii: frumosul. Si atunci, ma
intreb: cum de nu am simtit pana la aceasta varsta furmosul primaverii?
Cum de nu am sorbit din frumosultau? L-am simtit, l-am vazut, stiam ca
e acolo dar neputinta isi spunea mereu cuvantul. Cum de nu am stiut
macar sa-l intampin, macar sa-l ating, macar sa rup din el un inceput sau
un sfarsit?
Exista acelasi anotimp care schimba, curate, modifica, transforma. Devine.
O perioada in care ploile capata alta nuanta si in care somnul nemuririi se
trezeste.
Exista o primavara care ma descrie in senzatii: apa, vant, lumina,
calduraiubire? Daca ma descrie, ma cunoaste. Daca ma cunoaste, ma
patrunde. Ma transforma.
Dezleg ghemul entitatii si reusesc sa imi raspund stangaci la propria
intrebare. Neatentia m-a indepartat de tot ceea ce insemna frumos. M-a
trimis in vicii si mi-a preschimbat uratenia in comic.
Ma mai asculti? Ma mai percepi? Ma mai simti? Stiu: caut intr-un
anotimp frumosul pe care nu-l colorez in propria fiinta. Stiu: am plecat de
mult si nu mai reusecs sa ma intorc. Totusi, ma caut in raze de lumina.
Nu stiu, dar probabil, incep sa ma dezghet.