Fiecare om cu bunavointa face un efort pentru a deprinde dragostea.

Toti suntem constienti de

neputinta noastra de a iubi si numai daca suntem nebuni credem ca avem dragoste. Dar daca
avem putina sinceritate, putina seriozitate, vedem in noi la tot pasul aceasta neputinta de a
iubi. Daca ma uit inapoi in viata mea, nu gasesc nici un om care sa ma fi iubit si caruia eu sa-i fi
putut raspunde asa cum as fi vrut, asa cum s-ar fi cuvenit. Intotdeauna dragostea pe care am
primit-o a fost peste puterile mele de a raspunde. Si in stradania aceasta de a intelege dragostea,
de a raspunde celuilalt, dar mai intai de toate de a raspunde Mantuitorului Hristos, Care ne-a
poruncit si ne-a rugat sa iubim, in stradania de a-L intelege pe Hristos in aceasta porunca, in
stradania de a-L intelege pe Dumnezeu ca dragoste, fiecare dintre noi incearca sa iubeasca.
Dragostea este o stare, dar aceasta stare strabate prin anumite gesturi exterioare. Oamenii
obisnuiti inteleg dragostea in multe feluri. Ma iubeste pentru ca m-a asteptat, m-a asteptat pe
ploaie, pe frig, a facut un drum indepartat ca sa vina pana la mine, mi-a acordat din timpul sau,
din darurile sale, m-a ajutat cu bani, m-a primit la el acasa si asa mai departe. Toate acestea
sunt gesturi care izvorasc din dragoste. Totusi, nu este neaparat ca aceste gesturi sa presupuna
dragostea. Pentru ca si darurile se ofera de multe ori si cu alte scopuri, cu scopul de a dobandi
ceva, de a-l avea de partea noastra pe cineva pentru a ne atinge un scop mai nobil sau mai putin
nobil. Dincolo de aceste gesturi exterioare, noi cei care suntem in Biserica, cei care am mai
citit niste carti despre duhovnicie, care avem un duhovnic, stim ca exista o lucrare launtrica
a fiecarui om, exista un exercitiu prin care noi ne educam mintea, ne educam vointa, ne
educam inima. Si atunci care ar fi atitudinea inimii noastre atunci cand iubim?
Apostolul Pavel, cand a trebuit sa defineasca dragostea, a vorbit prea putin de gesturile exterioare
ale ei, el s-a referit la niste porniri si simtaminte ale inimii: Dragostea toate le rabda,
dragostea toate le crede, dragostea toate le iarta, dragostea nu se bucura de nedreptate, ci se
bucura de adevar, dragostea nu se trufeste, dragostea nu se inalta, dragostea nu cauta ale
sale Toate acestea reprezinta tabloul duhovnicesc, tabloul sufletului nostru atunci cand el
iubeste.
Dar cuvintele pe care ni le spune Apostolul Pavel sunt foarte greu de priceput. Sunt greu de
priceput nu pentru ca ele ar fi grele, ci pentru ca mintea noastra nu este obisnuita sa gandeasca
astfel. Dragostea nu cauta ale sale ce-i asta? Dar ale cui sa le caute? Ale aproapelui tau.
Care aproape? Unul vrea sa mearga la fotbal, altul vrea sa mearga la bar, altul vrea sa mearga la
peste. Pe care din acestia trebuie sa-l urmez si sa-l satisfac? Desigur, Apostolul Pavel, inainte de
a propune sa cautam la toate dorintele celor din jurul nostru, ne vorbeste de o dispozitie a
sufletului, aceea de a nu te socoti pe tine ceva, de a te pune pe tine in urma celorlalti, de a sti ca,
daca este sa alegi intre aproapele tau si tine, trebuie sa-l alegi pe aproapele tau.
M-am gandit ca pana la urma si la urma, dincolo de toate aceste gesturi prin care unii incearca sa
fie milostivi, pentru a dobandi dragostea, altii incearca sa-i asculte pe toti, pentru a-si cultiva
dragostea, lucruri care presupun foarte mari riscuri, pentru ca cel care isi imparte averea
saracilor, intr-o zi ramane fara de avere si felul in care intelegea el dragostea pana atunci
iata ca nu mai poate fi lucrat, nu mai poate fi practicat. Atunci el, dintr-o data, vede ca nu-si
mai poate folosi [nu mai poate aduce folos] si iubi aproapele. Cel care asculta pe toti si le
slujeste, intr-o zi vede ca dorintele si apucaturile oamenilor sunt atat de diferite, incat
ajunge, chiar bine dorind pentru aproapele sau, sa intre in nenumarate pacate si

incurcaturi carora nu le mai poate face fata. Si atunci cum lucram aceasta porunca de capatai
pe care ne-a adus-o Dumnezeu?
Cum? Mergand la esenta. La lucrarea pe care o putem face oricand, oriunde, aceea ca inainte de
a iubi, sa incercam sa nu uram. Inceputul binelui este indepartarea de la rau. Spune
Prorocul: Indeparteaza-te de la rau si fa binele (Ps.33) Inainte de a cauta dragostea in inima
noastra, de a o cultiva, trebuie sa ne izbavim de raul care este in inima noastra. Si care este
acest rau care se ridica impotriva dragostei? Invidia, slava desarta ca suntem mai buni decat
aproapele nostru, cine este el sa ne spuna noua, ca sa ne invete? toata rautatea care se
savarseste cu gandul si cu dorinta. Si inceputul a toate este iertarea.
Daca iubiti pe cei ce va iubesc pe voi, ce rasplata mai aveti, ce rasplata asteptati? Oare nu si
paganii fac asa? Dar Eu va zic: iubiti pe vrajmasii vostri. Aici este examenul iubirii. Cine sunt
vrajmasii nostri? Nu cei care ne sparg apartamentul, nu cei care ne-au furat masina, nu cei care
vin cu sabii asupra tarii noastre. Vrajmasii nostri sunt cei pe care noi singuri ni-i facem. Sunt
oamenii despre care noi avem o parere proasta, oamenii care ne tulbura prin prezenta lor,
prin cuvintele lor, prin felul lor de a fi. Oamenii despre care noi spunem: Lasa-ma, ca m-am
saturat de el. Aici trebuie sa incepem lucrarea dragostei Cum? Iarta! Nu pot sa-l iert,
pentru ca este mandru. Pai dar tu cum esti? Iarta! Iertarea este semnul cel mai graitor si
piatra de temelie pe care se zideste mai tarziu dragostea
Dumnezeu, cand S-a pogorat in lume, mai inainte ne-a iertat, ne-a iertat pentru ca L-am tradat in
rai, ne-a iertat pentru ca ne-am indepartat de poruncile pe care ni le-a descoperit prin proroci, nea iertat pentru ca nu L-am primit pe Fiul Sau, L-am rastignit. Pentru toate ne-a iertat. Ne-a iertat
pentru ca ne-a iubit. Si noi suntem datori sa raspundem cu aceeasi dragoste.
Sa iertam, pentru ca nu este cu neputinta. Nu este cu neputinta sa iertam pe acest om pacatos din
fata noastra. Pentru ca Insusi Dumnezeu l-a iertat. Aceasta este cugetarea cea mai de folos.
Aceasta este raportarea pe care trebuie sa o avem fata de aproapele. Inainte de a-l judeca eu,
trebuie sa ma intreb cum il judeca Dumnezeu pe el? Si cum il judeca? A murit pentru el!
Dumnezeu l-a iertat. Vin oameni cu intrebari de genul: Oare credeti ca pe verisorul meu, care a
facut asa si asa, poate Dumnezeu sa-l ierte? Cand a murit pe cruce a aratat ca l-a iertat.
Problema lui este: ce va face el mai departe, va primi aceasta iertare? Va raspunde acestei
iertari?
Cum raspundem noi iubirii lui Dumnezeu si iertarii pe care ne-o daruieste? Iertand pe aproapele
nostru. Dumnezeu n-a voit nimic altceva de la noi in schimb pentru dragostea pe care ne-a dat-o,
pentru iertarea pe care ne-a dat-o, ci a voit ca si noi, fiecare la randul nostru sa facem acelasi
lucru cu aproapele nostru. Daca este sa ne asemanam cu Dumnezeu in ceva, aceasta este
puterea de a ierta. Noi nu suntem nici fara de inceput ca Dumnezeu, nu suntem nici
atotputernici, nu suntem nici Lumina, nu suntem nici Adevar, nu suntem nici Cale, nu suntem
nimic nu suntem. Suntem pamant. Dar Dumnezeu ne-a chemat sa fim asemenea Lui si

asemenea lui Dumnezeu suntem atunci cand iertam. Puterea de a ierta este insusire
dumnezeiasca. Iertand celor ce ne gresesc, ne facem partasi la dragostea cu care iubeste
Dumnezeu lumea. Pana la venirea lui Hristos nu puteau oamenii sa ierte, dar prin moartea
Sa si prin harul pe care l-a varsat asupra lumii ne-a dat aceasta putere si aceasta bucurie: de
a ierta pe cel din fata ta.
Voiesti sa faci un bine lumii Cand eram mic, ma gandeam ca voi creste mare si voi face
un bine lumii. Voi scrie niste carti sau voi picta niste tablouri, pentru ca am auzit ca se vand la
licitatii cu milioane de dolari Si stateam eu, in satucul meu, acolo, la scoala de pictura din
provincie si exersam si gandeam ca voi face pictura, voi face niste tablouri pe care le voi vinde
cu milioane de dolari la licitatie, voi face o casa de copii si voi da bani la toti saracii care vor
veni la mine. Asta era planul meu cum voi ajuta eu lumea. Eu nu stiam ca este Dumnezeu.
Acum Dumnezeu, in negraita Sa dragoste, mi-a dat aceasta posibilitate ca sa ajut lumea, nu
cu bani care se cheltuiesc, ci mi-a dat puterea de a ierta pacatele. De a spune: Domnul
Dumnezeu sa te ierte si sa te miluiasca. Si acest dar este dat noua tuturor, nu ca o taina a
Bisericii, ci ca o stare a sufletului de a ierta. Pentru ca insusi Hristos ne-a repetat-o obsedant in
predica Sa: Iertati si vi se va ierta. Cu ce masura masurati, cu aceea vi se va masura. Nu
judecati ca sa nu fiti judecati. Si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor
nostri. Iata ca iertarea de la Dumnezeu noi o primim in masura in care noi insine daruim
iertare.
Ca sa intelegem si mai adanc aceasta relatie si conditie a mantuirii noastre, Mantuitorul ne-a
dat pilda celor doi datornici in care cineva care avea o datorie foarte mare a fost chemat de
mai-marele sau si amenintat ca i se vor lua nevasta si copiii si vor fi vanduti, iar el va fi
aruncat in temnita, pana va plati datoria. Acest datornic, cazand in genunchi, s-a rugat si a
cerut indurare si a primit-o. Dar plecand el cu bucurie ca a scapat de atata durere si necaz, de
durerea despartirii de nevasta si de copii, de suferinta temnitei, a intalnit pe cale pe unul din
tovarasii sai. Si iata ca, de indata ce l-a vazut, i-a trecut bucuria, a uitat binele si si-a adus aminte
ca acest tovaras are la el o datorie, o datorie neinsemnata pe langa datoria pe care el o avea la
stapanul sau, si indata l-a apucat de piept si-i cerea sa-i dea datoria. () Stapanul, infuriindu-se,
l-a chemat pe acel datornic, i-a pus inapoi toate datoriile lui si l-a inchis in temnita zicandu-i:
Daca eu ti-am iertat toata datoria ta atat de mare, n-ai putut si tu sa ierti aproapelui tau
datoria neinsemnata pe care ti-o datora?. Prin aceasta pilda, Mantuitorul ne arata starea noastra
in aceasta lume, ca toata relatia noastra cu Dumnezeu se face prin aproapele, prin puterea de a
ierta.
Putem ierta si cand traim intr-o adunare, intr-o obste, dar putem ierta si dintr-un loc insingurat,
dintr-o pustietate. Ne putem tulbura si mania si gasi pricini de nemultumire in adunare, in
convietuire cu oamenii, dar putem pastra aceeasi rautate si nemultumire si intr-un loc insingurat.
Asa ca, puterea de a ierta este un rod al experientei indelungate prin care noi incercam sa
ne apropiem de Dumnezeu si de esenta Evangheliei. De aceea mi se pare ca cel mai scurt
drum, cea mai simpla si mai esentializata cale de a lucra dragostea este de a oferi iertarea celor
care ne gresesc. Nu adunand bani pentru ca sa-i dai vaduvelor si orfanilor, pentru ca acesta este
un lucru greu si anevoios si s-ar putea nici sa nu ajungi vreodata sa-i ai. Nu este nevoie
neaparata nevoie sa mergi pana la capatul lumii pentru a indeplini dorinta cuiva, dar sa
ierti poti. Mi ales, stiind ca in schimbul acestei iertari primesti iertare de la Dumnezeu pentru

toate pacatele vietii tale. Dar mai presus de aceasta, stiind ca prin puterea de a ierta te asemeni cu
Dumnezeu.
Cum sa ierti un om rau? Cum sa ierti un om care te necajeste? Aducandu-ti aminte de
Dumnezeu, de Cel care a murit pentru el. Aducandu-ti aminte ca si tu ai nenumarate datorii.
Aducandu-ti aminte de oamenii dragi tie, de felul in care te porti cu ei. Cu toate ca vedem copii
care-si urasc parintii, parinti care-si urasc copiii si asa mai departe. Cat de departe suntem de
chemarea lui Hristos!
Puterea de a ierta este proprie celor care se apropie incetul cu incetul de despatimire, care au
inceput sa iasa cu incetul din aceasta lume. Care sunt pricinile pentru care uram un om, pentru
care ne suparam pe el? Are mai multi bani? Ne-a pacalit intr-o afacere? A mers in locul nostru
intr-o calatorie care se oferea de la locul de munca si asa mai departe. Toate acestea vin din
alipirea noastra de cele materiale, de cele pamantesti si trecatoare. In masura in care ne
desprindem de ele si ne indreptam mintea catre Dumnezeu, catre viata vesnica, stiind ca
toate sunt desertaciune, iertam usor. Stim ca desertaciune este tot omul si in desert se
tulbura tot pamanteanul, cum ne spune prorocul David.
Asa ca este timpul sa ne adancim in noi, pentru ca poruncile Mantuitorului, desi sunt atat de
simple, par simple, cer foarte multa profunzime de la noi. Nu complexitate, cer o profunzime
care ne uimeste prin simplitatea ei. Ni se cere ca gandul nostru sa fie pururea intors catre noi
si catre Dumnezeu, sa nu se mai alipeasca de cele trecatoare. Pentru ca asa facand vom sti sa
descoperim in ceilalti chipul lui Dumnezeu pe care il poarta. Si daca Dumnezeu a murit pentru
noi pe cand noi inca eram pacatosi, cum spune Apostolul Pavel, cine suntem noi ca sa
judecam pe aproapele nostru? Acestea avandu-le in minte, vom capata si indrazneala necesara
pentru rugaciune si pentru aceasta indrazneala vom primi de la Dumnezeu si raspunsul cererii
noastre.
Parintele Selafiil, duhovnicul nostru de la Noul Neamt, repeta obsedant aceste cuvinte simple
ale Evangheliei, cuvinte pe care le-a repetat Mantuitorul si mai ales Sfantul Evanghelist Ioan in
Epistolele sale, in Evanghelia sa. Toata nevointa parintelui Selafiil o concentra aici: Iarta, ca si
Dumnezeu sa te ierte. Cand ajungi seara, spune: Doamne, iarta-mi tot ce am gresit eu azi cu
cuvantul, cu lucrul si cu gandul ca un om, iarta pe toti parintii si fratii si ma iarta si pe mine
pacatosul. Uita-te in inima ta si daca vezi ca ai vreo manie asupra cuiva, iarta, ca sa nu te
culci manios. Si daca ai iertat, poti sa-i spui Domnului: acuma si Tu iarta-ma, pentru ca eu iam iertat, ca Tu ai zis. Si cu acest targ sfant si copilaros, zice, da-ti sufletul in mana lui
Dumnezeu si daca mori in noaptea aceea, Dumnezeu te ia la Dinsul. ()
- Ce sa facem daca vrem sa iertam, dar tot timpul ne aducem aminte ce ne-a facut respectivul
om?
Este lupta, nu putem ierta de la inceput. Dar daca avem aceasta lucrare, Dumnezeu prin
harul Sau ne ajuta. Vedem cat de greu este sa ierti, pentru ca este greu, este cea mai grea
lucrare. Numai oamenii care nu au practicat-o niciodata pot spune: Ei mare lucru sa te
mantuiesti asa, la urma spun si eu iaca, i-am iertat si ma mantuiesc. Dar cei care au aceasta
nevointa stiu cat de greu este. Tocmai de asta nu era chiar atat de simplu ce ne spunea

Parintele Selafiil: Inainte de somn iarta pe toti si spune: Doamne eu i-am iertat, si Tu sa ma
ierti. Si Dumnezeu te mantuieste!.
Aceasta este o lucrare permanenta. Iara si iara cautam motive pentru care sa-l indreptatim
pe cel din fata noastra: poate a fost obosit, poate-i bolnav, are o educatie altcumva decat a
mea, nu l-am inteles eu corect, am fost eu obosit si tulburat Sa luam vina asupra noastra.
Acesta este un exercitiu duhovnicesc prin care ne desavarsim.
Asa ca sa nu ne tulburam, ca nimeni nu poate ierta dintr-o data, pentru ca daca ar fi asa usor,
n-ar mai sta aceasta porunca in mijlocul Evangheliei, n-ar mai fagadui Dumnezeu Imparatia
pentru un gand pe care noi l-am putea dobandi atat de usor. Este osteneala. Dar prin exercitiu,
daca tot timpul vom cauta aceasta, vom reusi.
Iubirea, spune Sfantul Siluan Athonitul, se poate deprinde, poate deveni un obicei. Sa ne
obisnuim sa gandim frumos, sa ne obisnuim sa alungam gandurile rele, sa nu le credem. Si atunci
putem deveni ucenici ai lui Hristos adevarati, pentru ca El a zis: Intru aceasta vor vedea
oamenii ca sunteti ucenicii ai Mei, daca veti avea dragoste intre voi. Asa ca, prin osteneala,
prin eforturi launtrice, ajungem la aceasta masura

Cum putem iubi pe cineva care permanent vrea sa ne faca

rau?!
Iubirea dumanilor
Smbt, 24 Octombrie 2009 10:46

Cum putem iubi pe cineva

care permanent vrea sa ne faca rau? Cum am putea depasi acea bariera care ne impiedica
sa-l iubim si pe acel ultim om pe care am vrea sa-l vedem aproapele nostru?
Tot cu gandul la Hristos. Toate sa le faca cu mintea indreptata spre Hristos. Sa ne intrebam
cum il vede Hristos pe acest om rau din fata noastra? Pentru ca eu il vad asa cum il vad. Si
cum il vede Hristos? nu stim cum il vede, dar a murit pentru el.

Sa ne aducem aminte, atunci cand suntem chinuiti de ganduri rele asupra aproapelui, ca si
pentru acesta a murit Hristos. Acesta este gandul pe care ni-l propune apostolul Pavel atunci
cand vrea sa ne izbaveasca de judecata. Cine esti tu-zice Apostolul- ca sa judeci sluga
altuia? Sau: Ia seama sa nu smintesti pe fratele tau mai mic pentru care a murit Hristos!.
Gandul acesta este cel mai adanc, pentru ca insisi apostolii il aveau si el sta inainte a toate:
sa ne aducem aminte ca pentru acest om pacatos a murit Hristos. Acelasi Apostol Pavel ne
invita sa meditam si asupra faptului ca Hristos a murit pentru noi pe cand noi eram
pacatosi. Adu-ti aminte ca a fost vreme in care tu nu L-ai cunoscut pe Hristos, pentru ca,
desi am crescut intr-o familie credincioasa, fiecare dintre noi, uitandu-se in urma, vede cate
neajunsuri, cate confuzii a vut in mintea sa, in drumul catre perceperea dreapta a lui
Dumnezeu. Si cu toate acestea, tu Il iubeai pe Dumenzeu, veneai inaintea Lui, te rugai,
plangeai, primeai iertare, te bucurai si-ti parea ca ai tot ce-ti trebuie. Dar de la o vreme
descoperim cat de nedesavarsiti eram noi :credeam tot felul de ciudatenii. A, eu credeam
ca Maica Domnului s-a nascut prin coasta... sau eu credeam cutare sau cutare lucru. Si cu
toate acestea, Dumnezeu cauta spre tine. Faceai o gramada de fapte pacatoase despre care
credeai ca sunt bune, si dumnezeu te ierta.
Asa sa vezi si pe aproapele tau: ca daca savarseste vrea greseala, o face din nestiinta si ca
Dumenzeu il judeca in aceasta nestiinta, si ca vede ceea ce tu nu vezi. Si asa cum te vedeai
pe tine cand aveai atatea lipsuri - dar daca te-ai fi avzut de-a lungul vremii iesind din
labirinturile nestiintei si ale neputintei, te-ai fi osandit - asa sa judeci si pe aproapele.
Asadar, sa nu uitam ca Dumenzeu il iubeste pe fiecare in starea in care este si cunoaste
despre fiecare dintre noi lucrurile pe care noi nu le stim, pentru ca noi judecam la aratare,
iar Dumnezeu judeca cele de taina, vede si pocainta viitoare pe care noi nu o vedem. In
acest fel sa ne apropiem de oamenii din fata noastra, de oamenii care nu ne plac, care ne
irita, ne tulbura, ne nemultumesc: intrebandu-ne intotdeauna ce gandeste Hristos despre
acest om si spunandu-ne ca Hristos a murit pentru el si prin aceasta si-a aratat desavarsita
dragoste pe care o are pentru tine, si pentru el!
( Savatie Bastovoi - A iubi, inseamna a ierta)

Iertarea este un atribut dumnezeiesc. Nu trebuie sa facem un efort ca sa ne dam seama de neputinta noastra de a
ierta. Dar pe masura ce Ii facem loc lui Dumnezeu in fiinta noastra, primim si putere sa iertam. Iar cand Il punem pe
Dumnezeu

tot

timpul

in

centrul

atentiei

noastre,

atunci

iertam

orice

fapta,

fara

mai

fi

rugati.

Iertarea nu-i usoara, e chiar imposibila atunci cand omul ramane la puterile sale. Numai cine nu a iertat, poate spune
ca este usor sa ierti. Pentru inceput, omul trebuie sa incerce sa nu urasca pe cel ce i-a gresit. Apoi trebuie sa aiba in
vedere ca Mantuitorul S-a jertfit si pentru cel care i-a facut rau. Deci, daca Insusi Dumnezeu l-a iertat, de vreme ce a
murit pentru el, atunci si noi suntem datori sa iertam daca dorim sa ajungem la asemanarea cu El. Iar lucrul de care
nu trebuie sa uitam niciodata, este acela de a-I cere neincetat lui Dumnezeu putere de a ierta.

De ce este important sa iertam? Pentru ca numai asa ne intarim in iubire. Cine nu iarta, nu iubeste. Si cine nu-si
iubeste semenii, nu-L poate iubi nici pe Dumnezeu. A ierta este semnul prezentei lui Dumnezeu in noi.

Adevarata iertare este insotita de uitare. Parintele Nicolae Steinhardt spunea ca iertarea neinsotita de uitare nu
inseamna nimic, e vorba goala, flecareala, amagire si masca a tinerii de minte a raului. Si in acest sens, amintea de
parintele George Teodorescu care obisnuia sa le spuna enoriasilor: "Vin la mine barbati ori femei si graiesc: de iertat
il iert sau o iert, dar de uitat nu pot uita. Le raspund: zici ca ierti, dar ca nu poti uita. Prea bine. Ti-ar placea insa, dupa
ce te voi fi spovedit si-ti voi fi pus patrafirul pe cap si voi fi rostit: te iert si te dezleg, sa vezi ca sare Hristos de colo simi

striga:

l-oi

fi

iertand,

Sfintia

Ta,

dar

sa

stii

ca

Eu

unul

nu-l

uit.

Aud?".

Iertarea pacatelor noastre de catre Dumnezeu este conditionata de iertarea gresitilor nostri: "Ca de veti ierta
oamenilor greselile lor, va va ierta si voua Tatal vostru cel ceresc" (Matei 6, 14). Iertand celor care ne gresesc, ne
facem partasi de dragostea cu care Dumnezeu iubeste lumea. Din nefericire, de multe ori cand ne aflam cu fata catre
Dumnezeu nu mai luam seama la ce rostim - ca Ii cerem sa ne ierte in masura in care noi am iertat: Si ne iarta noua
greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri (Matei 6, 12). Iar alteori, dupa ce am cerut iertare, ne
intoarcem catre semeni insotiti de uitare, nu mai tinem seama ca trebuie sa iertam pentru a o primi. Sau mai bine zis
uitam ca noi facem inceputul iertarii noastre, ca noi suntem stapanii judecarii noastre: "Dupa cum ai judecat, asa te
judec

si

Eu!

Daca

ierti

pe

aproapele

tau,

te

voi

ierta

si

Eu!"

Daca oamenii s-ar cerceta pe ei insisi ar putea vedea ca iarta foarte putin sau chiar deloc. Pierdem din vedere ca
masura iubirii pentru cineva este masura iertarii pe care suntem in stare sa o facem pentru el.

Un alt lucru pe care as dori sa-l scot in evidenta atunci cand vorbim de iertare, este ca indiferent de pacatul in care
am cazut, sa ne ferim de credinta ca el intrece puterea de iertare a lui Dumnezeu. O astfel de credinta este pricina de
deznadejde. Si ramanand in ea, ajungem sa ne asemanam cu Iuda, care a crezut ca Hristos nu este atat de bun ca
sa-l ierte. Si stim cum a trecut la cele vesnice.

In concluzie, va indemn sa nu mizati pe ceea ce promoveaza cultura moderna pentru refacerea relatiilor umane:
negocierea, justitia etc. Traiti cu constiinta ca Dumnezeu, in nemasurata Sa dragoste, ne-a daruit puterea de a ierta.
Iar cand simtiti ca nu mai aveti putere sa iertati, ganditi-va ca Dumnezeu a murit si pentru cel care v-a gresit.

Adrian

Cocosila

Nevoia de iertare si innoire in Biserica

Nevoia de iertare si innoire in Biserica
Domnul nostru a legat in mod indisolubil iertarea lui Dumnezeu de cea pe care noi trebuie sa o dam oamenilor care
ne-au facut vreun rau (rugaciunea "Tatal Nostru", Mt.6,12, si parabola celor doi datornici, Mt. 18,21-35).

In realitate, in cele mai multe cazuri, pacatele pentru care cerem iertare lui Dumnezeu sunt rele facute oamenilor. Prin
urmare, trebuie sa cerem iertare nu numai lui Dumnezeu ci si celor care au fost raniti de aceste pacate. Altfel
Dumnezeu nu ne va ierta (Mt. 5,23-26). Indaratul oamenilor carora le-am facut rau Il aflam totdeauna pe Dumnezeu
si, atunci cand am pacatuit impotriva lui Dumnezeu, ii aflam totdeauna pe oameni. Dispretuindu-L pe Dumnezeu,
rupem un resort moral in oameni, dandu-le un exemplu rau. Omul care nu se comporta cu sensibilitate fata de
Dumnezeu nu are sensibilitate nici fata de oameni si face sa creasca insensibilitatea lor fata de Dumnezeu.
De aceea Dumnezeu isi conditioneaza iertarea pe care o acorda pentru pacatele comise impotriva Lui de cererea
iertarii fata de semenii nostri.
Dar daca, pentru a primi iertarea lui Dumnezeu avem nevoie de cea a celorlalti oameni, acestia au si ei nevoie de
iertarea noastra pentru a o dobandi pe cea a lui Dumnezeu.
Pentru a dobandi de la Dumnezeu iertarea, avem deci nevoie deopotriva sa iertam oamenilor care ne-au suparat si
sa cerem iertare celor carora noi le-am facut vreun rau. Nu e deajuns sa acordam iertarea, trebuie sa o si cerem
celorlalti. Si una si alta sunt foarte dificile pentru noi. Ne este mai usor sa cerem iertare lui Dumnezeu, pentru ca El ni
se impune intr-un anume fel prin maretia Sa si pentru ca recunoastem fara dificultate teoretica dependenta noastra
fata de El - nu vorbesc de necredinciosi ci de cei credinciosi. Dimpotriva, este foarte dificil, chiar si pentru credinciosi,
sa renunte la atitudinea de dispret fata de oameni care nu impun prin valoarea lor vizibila.
Mai mult, dintre iertarea pe care trebuie sa o acordam celorlalti si trebuinta de a le cere acestora iertare, aceasta
ultima atitudine este cea mai dificila. Cerandu-ne noua iertare, ceilalti par sa se plaseze intr-o situatie de inferioritate
si aceasta ne atinge la inima, flatandu-ne orgoliul. A cere iertare altora pentru noi insine implica coborarea noastra de
pe soclul aparentei noastre superioritati, recunoasterea dependentei de ceilalti.
Acelasi orgoliu se ascunde in spatele refuzului nostru de a ierta si al dificultatii de a cere iertare. Dar iertand n-am
renuntat inca in mod necesar la orice orgoliu; in timp ce daca mergem mai departe, pana la a ne cere iertare, am
inlaturat astfel ultima ramasita a orgoliului nostru. Doar in acest caz inima noastra este miscata intr-un mod sincer si
curat, fara vreun motiv ambiguu.
Refuzul iertarii sau al cererii iertarii ne tine inima in neinduplecare. Pastrat in amintirea noastra, raul pe care l-am
facut altuia este o necuratie care ramane in noi, ne intoxica in mod continuu si raspandeste un miros rau in toata
fiinta noastra; scanteierile sau intunecimile acestei toxine ne stanjenesc ochii si nu-l putem privi pe celalalt in curatie.
Astfel nu-1 putem iubi pe Dumnezeu iar celalalt nu ne poate iubi pe noi.
Doar iertarea sincera dizolva acest corp strain din sufletul nostru si spinul din ochii nostri. Doar atunci iubirea lui
Dumnezeu ne poate da iertare. Avva Isaia spune: "Sa nu ai viclenie fata de vreun om ca sa nu iti faci ostenelele tale
desarte. Curateste-ti inima fata de toti, ca sa vezi in tine pacea lui Dumnezeu. Caci precum de va fi cineva muscat de
un scorpion, veninul se raspandeste in tot trupul sau si ii va vatama inima, tot asa este si cu rautatea din inima fata
de aproapele. Veninul ei musca sufletul si se primejduieste prin viclenie.Cel ce-si cruta, deci, sufletul, ca sa nu se
piarda, sa departeze de la el acest scorpion, adica viclenia si rautatea.
Raul pe care l-am facut altuia tulbura si el sufletul nostru. Suntem nelinistiti. Ne impiedica sa avem in fata celuilalt o
privire directa si limpede. La fiecare intalnire cu el suntem stanjeniti caci il banuim ca pastreaza in inima sa amintirea
raului pe care i l-am facut. Mandria ma impiedica sa imi curatesc relatiile cu el. Doar cererea de iertare ne poate
aduce pe amandoi la relatii deschise, directe, nestanjenite. Daca raman in mandria mea, fara a cere iertare, nu pot
apare in fata lui Dumnezeu cu un chip deschis si cu inima infranta. In spatele acestei cereri de iertare trebuie sa se
afle un sentiment sincer de pocainta. Pocainta mentine o tristete in ochi, dar ochii in care apare aceasta tristete a
pocaintei au in acelasi timp o privire directa si limpede. Cu aceasta rectitudine a pocaintei sincere trebuie sa ma
infatisez in fata lui Dumnezeu pentru a-I cere iertare dupa ce i-am cerut mai inainte iertare semenului meu.
Pacatele mele fata de Dumnezeu sunt fara numar si fara sfarsit. Pentru ca tot ceea ce am vine de la Dumnezeu si eu
ar trebui sa fac din aceasta un dar catre El si catre ceilalti; ar trebui sa-L laud neincetat pentru binefacerile Lui, prin
cuvintele si faptele mele - dar nu fac aceasta. De aceea, pocainta mea ca si cererea iertarii si milostivirii Lui, trebuie
sa fie neincetate. Iata de ce monahul rasaritean cere mila lui Dumnezeu intr-o rugaciune neincetata. Astfel, pe patul
de moarte il vedem pe Sfantul Antonie cel Mare cerand inca timp pentru a face pocainta. Si fiindca pacatele fata de
Dumnezeu sunt in acelasi timp pacate fata de semeni si invers, pacatele fata de semeni sunt si ele neincetate, si noi
trebuie neincetat sa le cerem iertare.

In orice caz, este greu sa spun ca in orice moment al relatiei mele cu un semen al meu m-am comportat ireprosabil
sau ca am facut tot binele pe care ar fi trebuit si as fi putut sa-l fac pentru toti oamenii pe care i-am intalnit. Deci
atunci cand cineva imi reproseaza o atitudine de care n-am fost constient- ca a fost rea, nu trebuie sa ii resping acest
repros, ci sa ma recunosc vinovat. Am comis cel putin greseala de a da impresia ca sunt vinovat de ceea ce sunt
acuzat. Avva Isaia spune: "Daca din slabiciune fratele tau iti spune un cuvant (neplacut), suporta-l cu bucurie. Caci de
nu cauti cugetul tau in judecata lui Dumnezeu, te vei afla pacatuind". Imi este greu sa garantez ca n-am nicio vina in
originea relelor inevitabile si constante care apar la oameni si care ma ating si pe mine. Imi este greu sa afirm ca totul
este bun in comportamentul meu, in gandurile si cuvintele mele fata de ceilalti; ca le-am dat celorlalti destula atentie
pentru a nu le lasa o impresie de indiferenta fata de ei. Toti pacatuim mult impotriva tuturor.
De aceea trebuie sa ne pocaim pentru comportarea noastra fata de toti. De aceea trebuie sa cerem totdeauna
preotilor sa ne pomeneasca la proscomidia Liturghiei si sa cerem tuturor oamenilor pe care ii intalnim sa se roage
pentru noi, asa cum avem si noi datoria sa-i pomenim in rugaciunile noastre pe cat putem pe toti cei pe care ii
cunoastem, si in general pe toti oameni. In rugaciunea noastra pentru ceilalti este implicata iertarea noastra fata de ei
si in cererea pe care le-o adresam de a se ruga pentru noi, aceea de a ne ierta.
Ne rugam si pentru cei morti pe care i-am cunoscut si chiar prin aceasta ii iertam si vrem sa ne asiguram si noi dupa
moarte rugaciunile celor care raman in viata si pe cele ale Bisericii in general; le cerem astfel sa ne ierte dupa ce vom
muri, nu numai o singura data ci in tot timpul vietii lor. Ne rugam pentru stramosi, pentru tot sufletul savarsit in
credinta si dorim sa avem si noi parte de aceasta rugaciune cat timp va fi lumea. Indiferenta fata de cei morti este
chiar un pacat care nelinisteste.
Relatiile directe sau indirecte dintre toti oamenii au in ele nedesavarsirile tuturor si de aceea vrem, cel putin in
Biserica, ca aceste relatii care dureaza si dupa moarte, sa poarte in mod necesar cererea si darul reciproc al iertarii,
rugaciunea tuturor pentru toti, pentru ca astfel Dumnezeu sa ne ierte pe toti.
Este aici un aspect esential al sobornicitatii Bisericii. Biserica se curata neincetat in aceasta rugaciune a tuturor
pentru toti, in aceasta pocainta pe care toti o fac mereu pentru toti. Curatia sau sfintenia Bisericii este un aspect
dinamic al vietii ei. De aceea pacatosii nu sunt indepartati de Biserica. Nu exista in ea membri fara pacat, dar toti sunt
prinsi in aceasta tensiune a curatirii prin pocainta, prin iertarea reciproca ceruta si daruita si prin rugaciunea tuturor
pentru toti adresata lui Dumnezeu pentru a-i dobandi iertarea. Biserica insasi nu este o societate incremenita,
imobila, ci o comuniune in miscare, formata din oameni pacatosi dar care, in acelasi timp, se curatesc prin
rugaciunea unora pentru ceilalti - nu pentru pacate abstracte, ci pentru pacatele concrete, pentru faptele
nedesavarsite si pentru indiferenta aratata fata de persoane concrete.
In aceasta familie vie apar in orice moment rele, dar ele sunt depasite, spalate in oceanul iubirii sale, al iubirii
reciproce a membrilor sai. Toti pacatuiesc, dar toti contribuie la curatire prin cererea de iertare, prin darul iertarii lor,
prin rugaciunea comuna si reciproca pentru iertarea lor. Starea de pacat nu prinde consistenta. Cei care au pacatuit
nu pot ramane in indiferenta; ei sunt impinsi sa ceara iertare. Constiinta lor impinsa de Duhul Sfant ii conduce la
aceasta cerere. De aceea, inca de la aparitia sa pacatul incepe sa se dizolve prin cainta El se dizolva prin undele
continui de iertare, rugaciune, iubire pe care le pune in miscare Sfantul Duh.
Prin aceasta toti apar miscati de Duhul Sfant, Care ii uneste. Duhul Sfant este agentul acestei vieti interpersonale
care se indreapta spre curatie si nu se impaca cu raceala sau incremenirea relatiilor in Biserica. El este Duhul
libertatii, al relatiei in libertatea iubirii, de aceea El nu se poate impaca cu raceala, cu atitudinile impietrite de
neincredere sau distanta, produse si intretinute de mandria care nu cere nici nu acorda iertare. In ciuda aparentei lor
foarte mobile, acolo unde domnesc patimile domina o impietrire si o rigiditate care lipseste libertatii pe care numai
Duhul o poate indupleca, atunci cand Acesta le da oamenilor sa ierte si sa ceara iertare, ridicandu-i deasupra
mandriei lor si a celorlalte patimi egoiste.
Aceasta iertare reciproca si aceasta rugaciune a tuturor pentru toti nu au numai un aspect negativ; ele reprezinta
suflul pozitiv al iubirii care deschide sufletele unele altora. Spunand ca Duhul sufla, intelegem ca el aduce iubirea,
viata, libertatea. Adevarata libertate este legata de iubire si acolo unde exista iubire se gaseste binele prin excelenta,
izvorul oricarui gand, cuvant sau fapte bune. Acolo este viata care e miscare, disponibilitate, libera de orice
incremenire in orgoliu si in patimile egoiste.
Biserica se innoieste astfel datorita Duhului Sfant prin iertarea si rugaciunea reciproca. Ea se innoieste in mod
continuu si reface legaturile interioare ale iubirii dintre membrii sai. Cu alte cuvinte, ea reface unitatea sa interioara,
armonia si sobornicitatea ei.

Una din puterile Bisericii de a se curati, de a se innoi, de a reface continuu unitatea si legaturile sale interioare, pentru
a fi ca o simfonie in Hristos se manifesta in incapacitatea sufletelor crestine de a suporta pacatul si raul facut de
ceilalti, nevoia de a cere si de a darui iertare. In aceasta se manifesta taina permenentei ei si a perpetuei sale tinereti.
Parintele Dumitru Staniloae