Conf. Dr.

Oltea Joja
TERAPIA INTERPERSONALA
in: Tratat de Sanatate Mentala vol 1.; Editura Enciclopedica, 2000
Edit de Prelipceanu D., Mihailescu R. si Teodorescu R.
Dimensiuni istorice si culturale
Terapia interpersonala (Interpersonal Therapy IPT) s-a structurat progresiv incepand din anii 60,
pornind de la o forma de scurta durata a terapiei psihodinamice, adresata pacientilor depresivi.
Este o psihoterapie cu forme standardizate pentru diferite tulburari, fiind testata pe parcursul
unor studii clinice controlate.
Grupului care a dezvoltat initial IPT-ul ii apartin cei patru autori ai primului manual Interpersonal
Psychotherapy of Depression (1984): G.L. Klerman, M.M Weisman, B.J. Rounsaville, E.S.
Chevron. Prof. Gerald Klerman, M.D., decedat in 1992, a constituit forta majora in dezvoltarea
terapiei interpersonale. Prof. Myrna Weissman, PhD, sotia sa, a preluat in mare parte
dezvoltarea ulterioara si diseminarea terapiei interpersonale.
In plan conceptual, terapia interpersonala este o expresie a modelului bio-psiho-social, in care
dimensiunea sociala, interpersonala este considerata a fi unul dintre factorii etiopatogenetici ai
depresiei. In cadrul acestui model, depresia este definita drept tulburare multideterminata. Or,
terapia interpersonala se concentreaza asupra unuia dintre aspectele critice: elementele stresante
apartinand vietii interpersonale pot avea un rol preponderent in aparitia si mentinerea
simptomelor depresive. Si invers, starea depresiva poate declansa sau inrautati conflictele
interpersonale. Conceptul se bazeaza pe asertiunea ca evenimentele vietii afecteaza starea
emotionala si starea emotionala, la randul ei, poate afecta cursul vietii, prin schimbarile
survenite in rolul social al individului.
In plan empiric, terapia interpersonala s-a dezvoltat initial ca prelungire a abordarii neoanalitice, mai
exact a Teoriei Interpersonale a lui Henry Stack Sullivan, psihiatru american neoanalist, a carui
The interpersonal theory of psychiatry a aparut in 1953. Miscarea neoanalitica constituie o
alternativa structurata prin confruntarea si partiala contrazicere a teoriei clasice freudiene.
Psihanaliza clasica este centrata pe persoana. Conflictele sunt intrapsihice; individul nu pare a se
lupta decat cu trecutul, suferind sub impactul expectatiilor si normelor impuse de persoanele
semnificative in copilarie. Dezvoltarea cognitiva a individului, insasi formarea personalitatii, se
sprijina pe incorporarea, introiectia cvasi-mecanica a unor continuturi semnificative emotional.
Trecutul, copilaria, sunt mai importante decat prezentul sau viitorul. Pe parcursul unei psih-analize
urmeaza a ne lupta prin descifrare progresiva cu un trecut, care pare implacabil in evolutia
individului. Dinamica interpersonala apartine copilariei iar in prezent problemele sunt ale individului
cu istoria sa. Beneficiul terapeutic se va obtine prin catharsis, intr-o maniera pasiva in ceea ce
priveste schimbarea atitudinii interpersonale in viata curenta.
Neoanalistii sau neofreudienii Carl Gustav Jung, Alfred Adler, Erich Fromm, Karen Horney, Harald
Schultz-Hencke si Henry Stack Sullivan, au fost ignorati in mod sistematic de catre clasici si au
parasit societatile psihanalitice. Blamul dogmatic intervenea odata cu detasarea fata de fundamentele
teoriei freudiene: inconstientul, impulsului sexual si fazele timpurii ale dezvoltarii Eului
(Fiedler,1995). Conform neoanalistilor, dificultatile unui individ deriva dintr-o incapacitate de tip
compulsiv de a schimba relatiile interpersonale, care sunt fixate in scheme distorsionate imature
(Fromm-Reichman, 1960, pp.133).
Scoala interpersonala - Henry Stack Sullivan
1

Scolii interpersonale ii apartin Frieda Fromm Reichman, Mabel Blake Cohen, Karen Horney, Erich
Fromm si Henry Stack Sullivan. Cel care a marcat cel mai mult dezvoltarea psihologiei clinice, a
psihiatriei si a psihoterapiei este Henri S. Sullivan. The interpersonal theory of psychiatry(1953),
este in mare parte o culegere a prelegerilor sale. Ca si Fromm, Sullivan acorda o semnificatie
primordiala factorilor culturali, sociali si interpersonali, in detrimentul fundamentelor freudiene.
Insasi definitia personalitatii a marcat sensibil definitiile mai recente ale acesteia, precum:
personalitatea este matricea (pattern-ul) stabila, repetitiva (pervasiva) a situatiilor interpersonale ce
caracterizeaza viata unui om.
Pentru Sullivan (1953), normele si expectatiile sociale, supra-egoul freudian, nu sunt introiectate pur
si simplu, ci in contextul unor secvente interpersonale. Ceea ce marcheaza introiectia, respectiv
incorporarea normelor si expectatiilor, care vin dinspre ceilalti catre noi, este calitatea situatiilor
interactionale. Modelul, matricea comportamentala in cadrul secventelor interpersonale se defineste
intre doi poli de ambiguitate pentru individ. Cei doi poli corespund nevoilor interpersonale, ei se pot
influenta reciproc dar pot actiona si in sens contrar. Acesti doi poli sunt: 1. satisfacerea nevoilor
psihice, care poate fi determinata de interese si nevoi de cunoastere si 2. nevoia fundamentala de
securitate interpersonala, care presupune reducerea anxietatii si corespunde nevoii de protectie.
Aceasta a doua tendinta, nevoia de protectie a sinelului in contextul anxietatii sociale, constituie
cheia de bolta a neoanalistilor.
Frieda Fromm-Reichmann (1960) defineste anxietatea sociala drept teama de-a pierde recunosterea
si acceptanta din partea celorlalti, acestea constituind valori semnificative pentru individ. Anxietatea
sociala apare drept anticipare a dezaprobarii si blamului celorlalti, a retragerii iubirii, o disruptie a
relatiilor interpersonale, o izolare.
Situatiile interpersonale sunt generatoare de teama dar inlauntrul lor are loc o imbogatire a sinelui.
Aceasta imbogatire se constituie la Sullivan intr-o teorie a emotiilor reciproce, respectiv a unor
structuri emotionale reciproce si a unor structuri motivationale de interactiune. Integrarea personala
a unei situatii interactionale apare ca proces reciproc (dintre cei care interactioneaza) si se desfasoara
in ambivalenta celor doua tendinte: satisfacerea nevoilor interpersonale si teama sociala.
Teoria lui Sullivan a generat Scoala Interpersonala, a carei crestere s-a datorat unui context cultural
specific in Statele Unite a acelor ani. In 1957, Adolf Meyer, psihiatru elvetian, lansa conceptul de
Psihobiologie, marcand in mod semnificativ evolutia ulterioara a psihiatriei americane, in timp ce
psihiatria europeana pastra inca modelul biomedical al lui Kraepelin. Meyer descrie tulburarea psihica
drept incercare esuata a individului de a se adapta unor conditii noi de mediu, deci unor stresori
psihosociali. Abordarea psihobiologica venea in intampinarea conceptiei lui Sullivan, care prin teoria
interpersonala deschisese perspectiva unui model bio-psiho-social.
Definirea terapiei interpersonale
Urmasii lui Sullivan constituie generatia, care a impus teoria analitica in invatamantul universitar si a
intreprins studii empirice pentru validarea abordarilor teoretice. In timp, a existat o confluenta a
preocuparilor pentru domeniul interpersonal venite din directia neoanalitica dar si dinspre cea a
cercetarii comportamentale, a terapiei cognitive si a psihiatriei fundamentale. Pentru deceniul trecut,
referintele semnificative sunt volumele publicate de Anchin si Kiesler (1982) si de Safran (1984),
care valorifica principiile interpersonale in contextul terapiei cognitive.
Terapia interpersonala a aparut nu numai ca rezultat al unor cercetari, ci bazandu-se pe date
empirice provenind din: studiile epidemiologice in depresie (Weissman, 1987; Henderson, 1981);
studiile privind semnificatia unor evenimente ca stresori specifici / life-events research
(Katchnig,1980; Paykel si Cooper, 1991) si studiile din domeniul suportului social, social support
(Weissman & Paykel; 1974; Brown & Harris,1978; Leavy,1983; Monroe et al;1986) in depresie. O
2

alta sursa empirica au constituit-o datele experimentale la animale, cu privire la semnificatia

legaturilor emotionale si trauma pierderii lor, cunoscuta Attachment Theory a lui Bowlby (1969).
Teoria atasamentului emotional a fost sustinuta si de observatiile din domeniul dezvoltarii copilului.
Studiile privind life-events si social support, precum si observatiile din domeniul Attachment Theory,
aduc argumente pentru faptul ca pierderea unor relatii interpersonale semnificative poate avea un rol
hotarator in declansarea tulburarilor depresive. Un acealsi efect il pot avea si impactul conflictelor
interpersonale, al pierderii suportului social si al impovararii (burden) sociale, dimensiuni cuprinse in
axele de evaluare IV. si V. ale DSM-IV. (APA, 1994). Ceea ce numim functionare sociala, social
functioning, corespunzand axei V, descrie nivelul de functionare psihosociala a unui individ si nu este
identic cu cel de adaptare sociala (social adjustement).
In urma unor abordari diferentiate si elaborarii succesive pe parcursul a douazeci de ani, Klerman,
Weissman si colab. (1984) structureaza terapia interpersonala pentru depresia majora, ca terapie in
ambulator. Noua forma de psihoterapie a surprins prin structurarea ei clara intr-un domeniu atat de
vast si de nuantat cum este cel al relatiilor interpersonale. Ca si terapia cognitiv-comportamentala,
terapia interpersonala nu este procusteana, nu are o unica abordare pentru oricare dintre tulburarile
psihice, ea are modestie academica, determinandu-si prin testare limitele si neavand deci pretentia de
a fi un panaceu.
Este o forma de psihoterapie non-directiva, focalizata pe problemele interpersonale curente; este de
scurta durata, cu un numar determinat de sedinte (15-20 a cate 50 min.) si apare, din punctul de
vedere al pacientului, drept o nevoie de schimbare a manierei de a interactiona.
Conceptul care subtinde terapia interpersonala nu presupune o singura cauza determinanta a
tulburarii, a depresiei sau a altei tulburari. Nereclamand un anume factor etiologic, terapia
interpersonala vizeaza legatura dintre simptomele prezente, debutul lor si problemele interpersonale
actuale, mai degraba decat cele trecute. Intervenind asupra contextului interpersonal de formare a
simptomelor si asupra disfunctiilor sociale ale pacientului (Weissman,1997), dar bazandu-se pe
relatarile descriptive ale pacientului, terapia interpersonala apare drept abordare fenomenologica a
rolurilor si contextelor sociale.
Similaritati si disimilaritati in raport cu alte psihoterapii
Spre deosebire de psihoterapiile de tip psihodinamic, IPT nu este o terapie de tip interpretativ ci este
ancorata empiric, tema sedintelor constituind-o aspectele cotidiene ale interactiunilor personale. Este
o terapie de tip interpersonal, accentul revenind individului in rolurile sale sociale. Centrarea se face
predominant pe relatiile actuale si pe semnificatia lor pentru individ. Spre deosebire de terapiile
psihodinamice, terapia interpersonala nu are expectatii privind schimbarea personalitatii ci privind
schimbarea manierei de a interactiona cu ceilalti. Modificarile de personalitate pot avea loc, fiind
uneori inerente. Psihoterapiile dinamice sunt centrate pe terapeut, pe relatia pacientului cu acesta, in
timp ce IPT aduce rareori in centrul abordarii relatia pacient-terapeut.
Intr-un studiu recent John C. Markowitz si colab. (1998) analizeaza confuziile dintre terapia
interpersonala si psihoterapiile psihodinamice de scurta durata (PPSD), luand drept model forma
clasica a IPT, cea pentru depresia majora. Parand sa repete istoria neoanalistilor, terapia
interpersonala a fost succesiv inclusa si respinsa de comunitatea psihodinamica. Studiul face
delimitarea celor doua forme de psihoterapie, in functie de criterii determinate:
Conceptul IPT se sprijina pe definirea, in termeni medicali, a tulburarii; in PPSD modelul conceptual
il constituie dinamica inconstientului. Obiectivele in IPT sunt remisiunea tulburarii si ameliorarea
simptomatologiei, in PPSD este schimbarea (chiar limitata) a personalitatii. Cadrul de desfasurare in
IPT este delimitat la un anumit numar de sedinte si este structurat prin 1. timpul limitat; 2. intrebarea
care deschide sedinta si 3. aria problemelor interpersonale. In PPSD forma este variabila, relativ
nestructurata.
3

Focalizarea temporala este in IPT acum si aici, accentul revenind timpului prezent si viitorului; din
istorie, numai trecutul imediat este evaluat in masura semnificatiei sale pentru declansarea tulburarii.
In PPSD, focalizarea este acolo si atunci, fara alte specificari: este o reamintire a trecutului intr-o
oarecare relatie cu prezentul. Focalizarea spatiala in IPT este inafara cabinetului; in PPSD este in
cabinet. Materialul vizat in IPT este interpersonal, in PPSD este masiv intrapsihic.
Formularea in IPT este statuata explicit; in PPSD este de obicei in mare masura tacita.
Rolul terapeutului este in IPT suportiv, incurajator si optimist in timp ce in PPSD terapeutul este un
observator suportiv dar neutru.
Markowitz si colab. (1998) incheie tabelul comparativ cu sfarsitului terapiei care delimiteaza
semnificativ cele doua forme de psihoterapie: IPT focalizeaza succesele pacientului, preventia
resutelor si dimensiunile concluzive, in timp ce PPSD focalizeaza transferul si, prin aceasta, sfarsitul
terapiei poate constitui o faza cruciala.
Chris Fairburn (Seminar-Training, Freiburg,1996) defineste terapia interpersonala in raport cu
psihoterapia cognitiv-comportamentala (TCC). Fairburn este cel care a adaptat si a testat IPT pentru
bulimia nervosa. Autorul de la Oxford lansase cu ani in urma unul dintre cele mai eficace programe
de terapie cognitiv-comportamentala pentru bulimia nervosa, declarandu-se in 1966 un adept convins
al abordarii IPT in aceasta tulburare. Fairburn subliniaza din perspectiva cognitiv-comportamentala,
dimensiunile comparative semnificative: terapia interpersonala este mult mai putin directiva si
sedintele sunt mai putin structurate, deoarece nu exista obiective riguros determinate. In IPT se dau
putine teme pentru acasa, in bulimia nervosa de loc. Lectiile pentru acasa sunt larg definite si nu
riguros structurate precum in TCC. Spre deosebire de TCC, IPT nu monitorizeaza progresul
terapeutic. Pe parcursul sedintelor se face o evaluare a beneficiului terapeutic, ea fiind informala.
Interventiile comportamentale si modificarea distorsiunilor cognitive in IPT pentru bulimia nervosa
nu sunt parte a programului terapeutic. Sugestiile specifice, referitoare la un anumit comportament
sunt rare si privesc numai rezolvarea unor probleme concrete, de tip management al vietii cotidiene.
Ele sunt de obicei abordate in prima faza a terapiei. In mod curent, IPT nu presupune documentarea
sedintelelor precum TCC. Exceptie o constituie desigur cazurile de supervizare.
Obiectivele terapiei interpersonale
In IPT penru depresia majora, obiectivele principale sunt pe de o parte, reducerea simptomatologiei
depresive si, pe de alta parte, rezolvarea unor probleme interpersonale semnificative. Terapia
interpersonala realizeaza tratamentul unei tulburari psihice prin ajutorul acordat pacientului in
schimbarea unei situatii curente de viata. Odata cu modificarea interactiunilor are loc si ameliorarea
simptomatologiei sau chiar remisiunea tulburarii tintite.
Obiectivele individuale se definesc in raport cu tematica progresiv definita a sedintelor terapeutice. In
contextul abordarii problemelor interpersonale, pacientul beneficiaza de o educare emotionala, invata
sa-si exploreze sentimentele si sa negocieze cu ele. Educarea emotionala are drept tema patternurile interactionale. Pacientul ignora de obicei semnificatia problemelor interpersonale in raport cu
suferinta sa psihica. Din punctul de vedere al terapeutului, educatia presupune trecerea subtila de la
sustinerea directa in identificarea problemelor la ajutorul indirect in analiza situatiei (Weissman,
1997). Intreg procesul are semnificatia unei re-descoperiri si mai ales a unei alte valorizari, sensu
autonomie.
Interventia porneste de la explorarea nevoilor si expectatiilor emotionale in raport cu persoanele
semnificative, care pot fi: partenerul, parintii, fratii, copiii, prietenii dar si colegii de servici sau sefii.
Urmeaza evaluarea sentimentelor explorate, ceea ce duce la definirea sperantelor si temerilor.
Pacientul invata sa-si identifice sentimentele, sa le dea o forma si sa le exprime (sensu act outside)
sau sa le supreseze, eventual sa le amane daca o cer circumstantele. Exprimarea sentimentelor in IPT
nu este clasicul expressing emotions, o exprimare emotionala puternica, exersata in cabinet si
aplicata pur si simplu inafara terapiei. In terapia interpersonala, similar metodei socratice, pacientul
4

invata sa-si evalueze rational relatiile si sa-si modifice schemele interactionale, construind alternative
pe care le aplica, in mod non-directiv in viata curenta. Rolul principal revine deci pacientului,
terapeutul sustinand demersurile evaluative si comportamentale.
Conceptul-Structura
Conceptul terapiei interpersonale, dupa cum a fost descris in manual de Klerman, Weissman si colab.
(1984) si in studiul sintetic (Weissman,1997) cuprinde: 1. Strategiile si sarcinile specifice domeniilor
de probleme (problem areas) ; 2. Tehnicile; 3. Rolul terapeutului.
1. Strategiile si obiectivele specifice sunt definite in raport cu patru domenii de probleme
interpersonale, abordate pe parcursul a trei faze ale terapiei. Cele trei faze ale terapiei si domeniile
confera structura specifica terapiei interpersonale.
Fazele terapiei:
Faza I. - initiala: cuprinde de obicei 1-3 sedinte terapeutice. Depresia este diagnosticata in cadrul
unui model medical (cf. unor criterii standardizate) si este explicata pacientului. Terapeutul descrie
constelatia simptomelor, care definesc tulburarea si explica pacientului ce poate astepta de la
tratament. Terapeutul stabileste necesitatea medicatiei in functie de severitatea simptomelor, istoricul
bolii, raspunsul la terapie si preferintele pacientului. Terapia interpersonala presupune atribuirea
rolului de bolnav: pe perioada tulburarii, pacientul nu poate controla starea depresiva si aceasta il
absolva de numeroase responsabilitati. Pe de alta parte, faptul de a avea o depresie conditioneaza
tratamentul, pentru a putea realiza un nou nivel de functionare sociala (social functioning). De aici
mai departe, terapeutul integreaza tulburarea depresiva in contextul relatiilor interpersonale ale
pacientului. Problemele interpersonale pot constitui un factor declansator, precipitant si/sau de
sustinere a tulburarii. Sunt considerate problemele curente, legate de depresia actuala. Evaluarea
presupune un inventar al relatiilor interpersonale. In urma evaluarii, terapeutul si pacientul ajung la
un consens cu privire la domeniul de probleme si stabilesc un contract terapeutic explicit, privind
abordarea domeniului identificat.
Cele patru domenii de probleme interpersonale sunt: 1. suferinta dupa o pierdere/doliul; 2.
disputele interpersonale de rol ; 3. tranzitiile de rol; 4. deficitele interpersonale. Terapia poate
aborda un singur domeniu, doua sau, mai rar, trei domenii problematice. Importanta, rangul lor, si
succesiunea abordarii sunt stabilite de catre terapeut, impreuna cu pacientul. Daca pacientul nu este
de acord cu unul dintre domeniile problematice, se negociaza. Inainte de-a trece la faza a II-a, sunt
stabilite conditiile concrete de desfasurare a terapiei: durata, frecventa, timpul acordat unei sedinte,
atitudinea in cazul neprezentarii, taxele.
Faza II. intermediara: in aceasta faza se face explorarea si evaluarea problemelor interpersonale,
corespunzand domeniului ales.
1. Suferinta de pierdere tristetea, doliul (grief, Trauer). Este o pierdere complicata urmand
decesului unei persoane iubite. Terapeutul usureaza suferinta de pierdere. El sustine pacientul in
restabilirea interesului pentru viata si in cautarea unor noi activitati sociale si a unor noi relatii
interpersonale, in vederea compensarii pierderii.
2. Disputele interpersonale privind rolul social (interpersonal role disputes) - in limba germana,
cf. Schramm (1984), domeniul de conflicte interpersonale sau conflict de rol
(Rollenkonflikt). Este domeniul cel mai frecvent abordat si constituie un model de interventie
terapeutica privind probleme interpersonale, pe care le intilnim in mod curent in clinica si in viata
cotidiana. Domeniul implica expectatiile si valorile legate de un rol social: parinte, frate, sot/sotie,
partener/partenera, prieten/prietena, sef, subaltern/angajat. In disputele de rol, pacientul si cel
5

putin o persoana semnificativa nu au aceleasi expectatii privind un anume rol social (al
pacientului), deci cei doi nu definesc intr-o maniera consensuala rolul.
Obiectivele terapeutice ale acestui domeniu se refera la (Weissman,1997): identificarea conflictului,
alegerea planului de actiune si modificarea unor expectatii de rol sau imbunatatirea comunicarii
deficitare. Terapeutul il ajuta pe pacient sa exploreze relatia, natura conflictului si alternativele de
rezolvare. In urma explorarii se diferentiaza trei situatii posibile: renegocierea, impasul sau disolutia
relatiei.
Abordarea terapeutica vizeaza teama confruntarii si a exprimarii sentimentelor negative. Deseori.
persoane implicate intr-un conflict de rol incearca sa ignore problemele interpersonale, prin atitudinea
pasiva de a astepta ca lucrurile sa se rezolve de la sine. In timp insa, se pot acumula tensiuni inutile.
Un conflict de rol poate fi renegociat daca pacientul invata sa-si exprime in mod direct nevoile si
dorintele personale (personal needs and wihes). Se poate ajunge la o rezolutie, care tine seama de
dorintele amandurora: va exista un cuantum de comprehensiune pentru nevoile fiecaruia si un
cuantum de compromis de ambele parti (Klerman, Weissman et al., 1984, p. 107)
Myrna Weissman faciliteaza abordarea terapeutica printr-o serie de chestionare de autoevaluare
lansate intr-un ghid IPT pentru pacienti, Mastering Depression (1995). Chestionarele vin in sprijinul
pacientului pentru ca el insusi sa devina un expert in diagnosticul depresiei si in evaluarea
problemelor interpersonale. Chestionarele il vor ajuta pe terapeut in intelegerea naturii problemelor si
in structurarea demersului sau. Multe dintre intrebari, aparent comune, par sa nu fi fost puse
niciodata atat de simplu si de direct: Care sunt dorintele dvs. in aceasta relatie ?; Ce isi doreste
cealalta persoana ?; V-ati dezamagit unul pe celalalt ?; Ce optiuni aveti ?; In ce masura ar fi
posibila o schimbare in relatia dvs.?; Aveti in mod realist sansa de a aduce aceste schimbari in viata
dvs.?; Cum v-ati simti dvs., in urma unor asemenea schimbari, si cum s-ar simti cealalta
persoana ? (intrebarile 4,5,6,7, 11,12,13 pt. disolutia relatiei; Mastering Depression, 1995, p.53)
3. Procesul de schimbare a rolului - tranzitia de rol (role transitions) se refera la modificari ale
statutului, implicand domenii precum: inceputul sau sfarsitul unei relatii sau a unei cariere
profesionale; absolvirea unei scoli; schimbarea statutului social, s.a. Depresia apare frecvent
atunci cand (1) un individ simte nevoia de a face o tranzitie normativa de rol dar are dificultati
privind schimbarile necesare pentru o asemenea tranzitie; (2) fie atunci cand o persoana
recunoaste in mod corect esecul intr-un anume rol dar nu-si poate modifica comportamentul sau
rolul.
O tranzitie normativa de rol sau perceperea unui esec vor cere o schimbare a perceptiei privind
expectatiile de rol. Situatia cea mai frecvent intalnita in contextul tulburarilor depresive si nu numai,
este trecerea de la rolul/idealul de sine femeia perfecta in toate posturile (profesional, mama,
management-menajera), miloasa si apta de orice sacrificiu de sine pe altarul relatiilor interpersonale
(Joja & Vasilescu, 1998). O simbioza care functioneaza in mod paradoxal si cu multa suferinta a
femeilor din Romania, care nu resimt hiatusul dintre rolul androgin de profesionalism si rolul
traditional feminin, femeia suava si complianta (Studiu transcultural, Catina & Joja,2000).
Rolul, ca si statutul asociat lui, au o influenta semnificativa asupra comportamentului social al
individului si asupra pattern-urilor sale relationale. Depresia apare atunci cand individul resimte
schimbarea rolului drept pierdere sau drept periclitare a stimei de sine sau a sensului identitatii
(Klerman,Weissman,et al.,1984). De obicei, dificultatile de rol sunt asociate urmatoarelor aspecte: 1.
pierderea unui suport social familial sau a unei legaturi familiale; 2. maniera de a trata, de a se
confrunta cu emotiile, care insotesc asemenea schimbari; reactii precum furia sau teama; 3. cerintele
privind un nou repertoriu sau noi abilitati sociale; 4. stima de sine scazuta (Klerman,Weissman, et al.,
p.121).
Domeniul schimbarilor de rol este legat de cercetarile recente, care au relevat specificitatea si
semnificatia stadiilor de dezvoltare ale vietii adulte, cunoscute mai ales prin sistematizarea lui Erik
6

Erikson (1968). Incepand cu anii 70, interesul cercetarii a mers in directia explorarii sistematice a
problemelor developmentale ale adultului, in contrast cu perceptia acreditata, conform careia numai
copiii ar fi supusi unei dezvoltari continue. O asemenea perceptie se poate constitui drept rezistenta
terapeutica: de vreme ce nu exista schimbari semnificative de fire in viata adulta, psihoterapia nu-si
va avea sensul. In asemenea momente, recursul la tehnici directive, de educare a pacientului, devine
conditie princeps a demersului terapeutic.
Klerman, Weissman si colab. (1984) definesc legatura dintre depresie si adolescenta tarzie sau
maturitatea timpurie, implicand dificultatile legate de satisfactia privind: sentimentul identitatii de rol;
formarea unor relatii intime; adaptarea la rolul ocupational, marital sau cel parental. In viata adulta
medie, depresia poate fi legata de insatisfactia sau insuccesul in cariera aleasa, de dificultatile maritale
sau de scaderea satisfactiei privind rolul parental. La varstnici, depresia poate fi legata de pierderea
unui rol si a unui statut datorita pensionarii, declinului sanatatii, pierderii suportului social datorate
bolii sau decesului rudelor sau prietenilor.
Pacientii cu dificultati in schimbarea de rol sunt ajutati sa se adapteze, prin reconsiderarea valentelor
noului rol. Demersul presupune recunoasterea realista a dimensiunilor pozitive si negative ale noului
rol si valorizarea acelor dimensiuni, care pot suplini avantajele celui vechi. Obiectivul acestui
domeniu este restabilirea stimei de sine, prin dezvoltarea unor abilitati corespunzatoare noului rol.
4. Deficitele interpersonale se refera la problemele privind initierea si sustinerea unor relatii
interpersonale, singuratatea si izolarea sociala. Obiectivul acestui domeniu este reducerea
sentimentului de izolare, incurajarea in initierea unor noi relatii sociale si ameliorarea abilitatilor
sociale.
Grupul vizat include inidivizi, care nu reusesc sa intretina relatii apropiate. Pacientii cu asemenea
deficite nu au stabilit ca adulti poate niciodata relatii intime sau de durata (Klerman, Weissman et al.,
1984). Domeniul vizeaza deasemenea indivizi cu un numar si o diversitate adecvata a relatiilor
interpersonale, pe care ei insa le resimt drept nesatisfacatoare, avand probleme in intretinerea
adecvata a relatiilor. Asemenea indivizi pot manifesta o stima de sine scazuta, in ciuda aparentelor de
popularitate si de succes in activitate. O alta categorie cu deficite interpersonale, sunt cei cu depresie
cronicizata, netratata sau tratata inadecvat si a caror simptome interfereaza cu relatiile
interpersonale. Deasemenea, domeniul poate include persoane, care au facut experienta unei tulburari
severe a relatiilor interpersonale copii fiind (Weissman,1995). In abordarea interpersonala a bulimiei
nervosa, Fairburn (1992) subliniaza ca in acest domeniu problematic sunt abordati si indivizi cu
personalitate de tip evitant sau schizoid.
Pacientii cu izolare sociala masiva au tendinta de a a prezenta tulburari mai semnificative decat cei
care au probleme interpersonale din alt domeniu problematic (Klerman, Weissman et al.,1984).
Abordarea deficitelor interpersonale presupune explorarea pattern-urilor repetitive in relatiile
interpersonale si, eventual, evaluarea relatiei terapeutice ca model de interactiune. In acest ultim caz,
se vor considera sentimentele pozitive si negative fata de terapeut, relevand similaritatile cu alte
relatii interpersonale.
Faza 3. - terminarea terapiei: este faza finala, corespunzand ultimelor saptamani de terapie;
frecventa este de obicei de numai o sedinta la doua saptamani.
In aceasta faza pacientul se confrunta cu sarcina de a: 1. renunta la relatia interpersonala terapeutica
si 2. de a stabili semnificatia competentelor sale, care-i va permite, fara ajutorul terapeutului,
confruntarea cu problemele in viitor. Pentru a usura aceasta des-prindere, ultimele sedinte curprind:
discutarea explicita a terminarii terapiei si recunoasterea faptului ca terminarea terapiei este o
perioada de tristete, o suferinta de pierdere (grieving), pe care invatam sa o acceptam, la fel ca
oricare alta perdere. Cel mai important demers in aceasta desprindere este directionarea pacientului
catre recunoasterea competentelor sale de autonomie (Klerman,Weissman et al.,1984). Tot in aceasta
7

faza, are loc intarirea preventiei: discutarea manierei de de identificare si de combatere a

simptomelor, daca reapar in viitor.
Tehnici specifice
Tehnicile terapiei interpersonale sunt comune altor terapii dar secventele si maniera de aplicare sunt
distincte. Tehnicile sunt in mare parte considerate a fi cele ale terapiilor psihodinamice, fiind
reformulate in secvente si frecvente specifice (Klerman, Weissman, et al. 1984). Dar parte dintre
tehnici nu sunt straine terapiei cognitiv-comportamentale: maieutica alternativelor ne trimite la
terapia cognitiva iar dezvoltarea abilitatilor sociale si jocul de roluri sunt tehnici ale terapiei
comportamentale. Ca si in terapia cognitiv-comportamentala, obiectivul il constituie schimbarea,
actiunea, in terapia interpersonala in vederea modificarii relatiilor interpersonale disfunctionale.
Recursul la o tehnica sau alta se va face in functie de caracteristicile pacientului si de talentul
terapeutului. Tehnicile sunt prezentate (Klerman, Weissman, et al.,1984) intr-o
ordine ce corespunde in mare interventiei reale si frecventei folosirii lor: tehnici
explorative, directive si non-directive; incurajarea afectelor; clarificarea; analiza
comunicarii, valorificarea relatiei terapeutice si tehnicile de schimbare
comportamentala. Valorificarea relatiei terapeutice se face in mod predilect in
domeniul deficitelor interpersonale si va viza modelul interactional si nu aspectele
profunde de tipul transfer si contratransfer. Analiza modului de relationare il va ajuta
pe pacient sa invete mai mult despre relatiile sale cu ceilalti.
Semnificatia majora in terapia interpersonala o au tehnicile non-directive. Asemenea tehnici sustin
pacientul in demersul specific: abordarea unor dimensiuni inedite ale relatiilor
interpersonale; identificarea unui nou domeniu problematic; descrierea unor situatii
recent intervenite. Pacientul fiind cel care alege tematica, tehnicile non-directive
stimuleaza responsabilitatiea sa privind terapia. Acceptand optiunile pacientului,
terapeutul intareste sentimentul pacientului de a fi inteles. (Klerman, Weissman,et
al.,1984).

Rolul terapeutului
Relatia terapeutica constituie cheia de bolta in terapiile psihodinamice. Transferul, contra-transferul si
dependenta pacientului sunt pietrele de temelie ale beneficiului terapeutic. In terapia cognitivcomportamentala, investitiile emotionale sunt de alta factura. Terapeutul asigura rezonanta
emotionala, psihoterapia mergand in sensul autonomiei pacientului.
In terapia interpersonala alianta terapeutica este particulara, relatia este apropiata. Terapeutul, avand
un rol activ, sustine in maniera non-directiva pacientul, in sensul reevaluarii si modificarii relatiilor
sale interpersonale. El are caldura si intelegere pentru pacient, este avocatul sau. Confruntarea se
face cu optimism si eficacitate, avand drept obiectiv independenta pacientului, ca si in terapia
cognitiv-comportamentala.
In IPT, ca si in terapia cognitiv-comportamentala, terapeutului coboara de pe falsul piedestal al
autoritarismului, astazi desuet. Rolul terapeutului este demistificat. El nu este omnipotent, ci ajuta sa
ajungi la adevaruri, fara a fi directiv, ca in terapia comportamentala si fara aura procusteana a
terapiilor de tip psihanalitic. Analiza relatiei terapeutice se face rar, fie atunci cand trebuie valorificata
ca model relational, fie atunci cand pacientul repeta scheme relationale disfunctionale, alterand relatia
terapeutica.
Myrna M. Weissman (1995) defineste rolul terapeutului interpersonal prin ceea ce va face si prin ceea
ce nu va face. Reluam cateva dintre aspecte: terapeutul va focaliza problemele dvs. actuale, definite
acum si aici; va focaliza oamenii in mod curent semnificativi in viata dvs.; va va ajuta sa evaluati
viata dvs. si sa deveniti stapan pe problemele dvs. curente, prin schimbarea perceptiei, prin
schimbarea manierei de a va confrunta (deal with) cu aceste probleme si, deasemenea, dezvoltand
prietenii noi si relatii sociale noi. Terapeutul va sugera cai alternative de abordare a unor situatii si va
va ajuta sa dezvoltati resurse noi dinafara, forme de suport social (Weissman, 1995, p.10).
Myrna Weissman demistifica imaginea laica asupra psihoterapeutului. Ce nu va face terapeutul: nu va
interpreta visele si nu va explora copilaria; nu va lasa ca tratamentul sa continue la infinit; nu va
incuraja asociatiile libere si va evita orice intarire a dependentei fata de el sau fata de terapie.
Terapeutul nu va discuta de ce ati ajuns sa fiti ceea ce sunteti acum sau ce intentionati mai departe sa
faceti; nu va focaliza asupra copilariei, a caracterului, a mecanismelor de aparare; el nu va discuta de
ce va simtiti vinovat, de ce aveti sentimente de rusine sau resentimente; el nu va discuta fantasmele
dvs. si nu va face insight privind originile comportamentului dvs. (Weissman, 1995, p. 12).
Directii de dezvoltare
Terapia interpersonala definita in 1984 ca forma scurta de tratament pentru depresia majora a fost
ulterior testata in studii clinice controlate de catre G. Klerman si colaboratori, dovedind eficacitate
comparabila cu cea a medicatiei antidepresive. Datele privind aplicabilitatea terapiei interpersonale in
alte tulbuari au fost raportate de Weissman si Markowitz (1994) si Weissman (1997) si le prezentam
in sinteza.
S-au facut dezvoltari si modificari specifice pentru grupe de varste diferite, adolescenti si varstnici;
pentru diverse forme ale tulburarilor afective: distimie, tulburarea bipolara, depresia ante- si postpartum; pentru tulburari non-afective: bulimia, abuzul de droguri, personalitatea borderline, fobia
sociala, somatizarea. O forma derivata de consiliere interpersonala, Interpersonal Counseling (IPC) a
fost dezvoltata pentru terapia pacientilor disforici in clinici medicale, IPC putand fi aplicata de
profesionisti fara training in psihiatrie. Exista forme de lunga durata a terapiei interpersonale, pentru
terapia de grup, terapia prin telefon si ca ghid pentru pacient.
Studiile controlate si datele de eficacitate sugereaza ca IPT constituie o alternativa terapeutica
rationala sau un adjuvant benefic al medicatiei in terapia acuta a depresiei; o continuare sau un
tratament de sustinere in depresia majora si usoara; o abordare benefica pentru tulburarea depresiva
9

la pacientii cu sindromul AIDS. Deasemenea, datele privind eficacitatea pe loturi inca relativ mici
arata ca IPT constituie o terapie promitatoare pentru depresia la adolescenti si la varstnici, pacientii
cu distimie precum si terapia de cuplu in disputele maritale. In urma testarii, terapia interpersonala nu
a prezentat eficacitate in dependenta de substante opiacee si cocaina.
Forma pentru bulimia nervosa adaptata de catre Fairburn (Fairburn et al.,1991,1993,1995) ignora
simptomele specifice tulburarii de alimentatie, abordand in mod exclusiv problemele interpersonale.
Presiunea la schimbarea relatiilor interpersonale critice este mai marcata decat in depresia majora.
Studiile controlate de comparatie a terapiei interpersonale cu cea cognitiv-comportamentala (TCC) si
un program strict comportamental (TC) au relevat date semnificative (Fairburn et al.,1995). La
sfarsitul celor 16 saptamini de terapie, pacientele cu IPT prezentau un status evident ameliorat,
comparabil cu cel al pacientelor cu TCC. Grupul cu program strict comportamental (TC) nu a
prezentat o amelioare semnificativa a simptomatologiei. La un follow-up de un an, statusul
pacientelor care urmasera IPT a fost mai bun decat cel al pacientelor care urmasera TCC, sugerand
efecte retard ale unei terapii, care intervine in functionarea psihosociala a individului.
Alte studii privind eficacitatea si eficienta terapiei interpersonale sunt in curs.
Terapia interpersonala in tulburarile de personalitate
Lorna Benjamin (1993) a publicat o terapie interpersonala pentru tulburarile de personalitate. Este o
abordare personala, folosind in diagnosticarea si insertia terapeutica un model complex, Analiza
Structurala a Relatiilor Sociale (SASB) (Benjamin, 1974). SASB este structurat pe ideea mai veche a
ordonarii bidimensionale, dezvoltata de Leary (1957) si mai tarziu de Kiesler (1983,1986) si
Horowitz (1988).
Modelul SASB reprezinta o matrice a atitudinilor interpersonale, cele doua axe referindu-se la
dimensiunea status, dominanta-submisivitate, si o dimensiune emotionala iubireura. Conform
conceptului SASB, dificultatile actuale sunt considerate drept consecinta a repetarii unor modele
interactionale stabilizate fata de cei apropiati (parintii, fratii, parteneri, colegi). In urma evaluarii si
validarii lor drept rutine interactionale, ele vor fi considerate drept posibila expresie a unei tulburari
de personalitate. Diagnosticarea tulburarii de personalitate se face conform unor criterii
operationalizate. Este semnificativ faptul ca incepand cu DSM-III (1980), o mare parte a criteriilor
pentru tulburarile de personalitate sunt definite din perspectiva interpersonala.
Obiectivul terapiei il constituie evaluarea modelelor transactionale si invatarea unor noi alternative de
relationare, menite sa depaseasca rigiditatea si auto-destructivitatea vechilor pattern-uri
interactionale. Relatia terapeut-pacient este un punct central de referinta. Reconstruirea relatiilor
cotidiene se face prin elaborare si exercitiu. Schematic, abordarea terapeutica pentru tulburarile de
personalitate prezinta urmatoarele secvente: 1. Analiza interactiunilor trecute si prezente; 2.
Identificarea pattern-urilor repetitive, respectiv a stilurilor transactionale specifice; 3. Identificarea
dorintelor de schimbare; 4. Restructurarea relatiilor cu ceilalti. Lorna Benjamin (1993) prezinta
numeroase descrieri de interventie terapeutica, care pot ajuta in mod direct clinicienii dar pentru care
nu au fost inca raportate studii clinice controlate de eficacitate.

10

Dimensiuni culturale in invatamantul psihiatric viitorul terapiei interpersonale

Terapia interpersonala a fost initial dezvoltata ca forma de interventie terapeutica in cadrul cercetarii
clinice si de aceea a fost diseminata de abea mai tarziu in randul clinicienilor, in programele pentru
rezidenti.
Markowitz (1995,1997) arata ca in Statele Unite exista tendinte semnificative de modificare a
invatamantului terapeutic. Aceste tendinte apar drept consecinta a testelor de eficacitate la care au
fost supuse diversele forme de psihoterapie, prin compararea eficacitatii lor cu cea a medicatiei.
Terapia interpersonala si terapia cognitiv-comportamentala si-au demonstrat eficacitatea intr-o serie
de studii clinice controlate, ceea ce a slabit hegemonia terapiilor de tip psihodinamic, care nu au
putut demonstra o eficacitate similara. Pe de alta parte, terapii de scurta durata, precum cea
interpersonala si cea cognitiv-comportamentala, prezinta avantaje nete in conditiile presiunii
economice. Nu se stie inca in ce masura datele de eficacitate vor fi folosite in noile sisteme de
sanatate dar considerarea lor va fi oricum inevitabila. In acest context invatamantul psihiatric se
deschide terapiilor de scurta durata.
Comparand performantele tinerilor rezidenti in psihiatrie cu avantajele atitudinii terapeutice a unor
psihoterapeuti experimentati, Markowitz (1995) subliniaza faptul ca rezidentii compenseaza lipsa de
experienta terapeutica si siguranta de sine necesara rolului de terapeut cu entuziasmul, vigoarea si
capacitatea de adaptare la cerintele unei terapii limitate in timp.
Experienta in predarea IPT (Markowitz,1995) releva doua aspecte structurale importante: (1)
formarea terapeutilor in seminarii constand in principal din prelegeri si discutii deschise si (2)
posibilitatea de a forma terapeuti interpersonali cu un an inainte ca ei insisi sa devina formatori.
Pentru formare este necesar nu numai manualul (Klerman, Weissman, et al.,1984) dar si aplicarea
diferentiata a tehnicilor IPT. Una dintre metodele cele mai eficiente de formare este supervizarea,
care din pacate nu are traditie la noi in tara. Supervizarile pot fi realizate fie prin simpla prezentare
orala, de obicei in grup interactiv, fie pe video. Ultima dintre modalitati prezinta avantajul
autenticitatii si posibilitatea de a discuta gesturi, fraze, interactiuni. Evaluarea viitorilor terapeuti
pentru cel putin trei cazuri supervizate ora de ora video ar constitui un fundament solid pentru
oricare clinician (Markowitz, 1997).
Terapia interpersonala, prin filiatia specifica si flexibilitatea tehnicilor, reprezinta unul dintre modelele
de sinteza a psihoterapiilor acestui sfarsit de secol. IPT apare ca expresie a depasirii unor limite
conceptuale. Este o abordare deschisa, o gandire inafara extremelor, pierzand caracterul hieratic al
conceptelor traditionale. IPT nu are canoane, nu are delimitari exagerate, datorate afilierii la vreun
sistem. Pentru terapeut inseamna a face terapie fara dogma. Terapia interpersonala apare, dupa cum
afirma Grawe (1996, p. V), drept sansa unei dezideologizari, ea neputand fi atribuita nici uneia dintre
scolile de terapie existente.
Nu exista o psihoterapie panaceu dar exista experienta si intuitia terapeutului, care isi va adecva in
mod nuantat abordarea si tehnicile in functie de particularitatile pacientului. Ne-am schimbat si mai
ales am invatat ca avem nevoie de schimbare.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------Ii multumesc Dipl.-Psych. Ana Catina, Ph.D., Forschungsstelle fur Psychotherapie, Stuttgart pentru
sugestiile facute la acest studiu.
Imi exprim gratitudinea fata de Fundatia DAAD (1992) si Fundatia Alexander von Humboldt (1995-1997)
pentru bursele acordate in Clinica de Psihiatrie a Universitatii Freiburg, unde am urmat seminarii si
training IPT cu Dipl.-Psych. Elisabeth Schramm, Ph.D. Ii multumesc ei si Prof. Chris Fairburn, pentru
training-ul IPT in bulimia nervosa. Multumesc Prof. Myrna Weissman si Prof. John Markowitz pentru
sprijinul acordat prin trimiterea publicatiilor lor.

11

Bibliografie
Anchin J.K., Kiesler D.J. (1982) (ed) Handbook of Interpersonal Psychotherapy. New York, Pergamon Press.
American Psychiatric Association (1980) Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (3 rd ed.)
Washington DC. American Psychiatric Association.
American Psychiatric Association (1994) Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (4 rd ed.)
Washington DC. American Psychiatric Association.
Benjamin LS. (1974) Structural Analysis of Social Behavior. Psychological Review. 81, 389-425.
Bejamin L.S. (1993) interpersonal diagnosis and treatment of personality disorders. New York: Guilford.
Bowlby PM (1969) Attachment and loss, vol. 1. Hogarth, London.
Brown GW, Harris T. (1978) Social origins of depression: a study of psychiatric disorder in women.
Tavistock, London
Catina A., Joja O. Emerging markets: submerging women. in M. Nasser(ed.): Eating disorders: the new
sociocultural debate International Conference for Eating Disorders New York 2000. Routledge (in press)
Fairburn CG, Jones R, Peveler RC, Carr SJ, Solomon RA, OConnor ME, Burton J, Hope RA (1991): Three
psychological treatments for bulimia nervosa. A comparative trial. Arch Gen Psychiatry: 48; 462-469.
Erikson E.H. Identity, youth and crisis. New York, Norton. 1968
Fairburn CG, Jones R, Peveler RC, Hope RA, OConnor M (1993) Psychotherapy and bulimia nervosa.
Long-term effects of interpersonal psychotherapy, behavior therapy, and cognitive behavior therapy. Arch Gen
Psychiatry 50: 419-428.
Fairburn CG, Norman PA, Welch SL, OConnor ME, Doll HA, Peveler RC (1995): A prospective study of
outcome in bulimia nervosa and the long-term effects of three psychological treatments. Arch Genh Psychiatry:
52; 304-312.
Fiedler P. (1995) Personlichkeitsstorungen. Beltz, 2. Uberarbeitete und erweiterte auflage. Psychologie Verlag
Union.
Fromm-Reichman Frieda (1960) Psychiatric Aspects of Anxiety. in: Stein MR, Vidich AJ, White DM (eds.),
Illinois. Identity and Anxiety. Survival of the person in mass society. The Free Press of Glencoe. Illinois.
Grawe K (!996) Geleitwort in: E. Schramm (ed.): Interpersonelle Psychotherapie. Schattauer, Stuttgart, New
York.
Henderson A.S. (1981) Social relationships, adversity and neurosis: an analysis of prospective observations,
in: Br.J. Psychiatry, 138, S.391-398.
Horowitz L.M., Rosenberg S.E., Baer B.A., Ureno G.&Villasenor V.S. (1988) Inventory of Interpersonal
Problems: psychometric properties and clinical applications. Journal of Consulting and Clinical Psychology,
58, 622-628.
Joja O., Vasilescu P.I. Body dissatisfaction and self-esteem in eating disorders not otherwise satisfied.
International Conference on Eating Disorders. New developments in treatment and research. The Hague,
November 1998
Katschnig H. (1980) (Ed.) Sozialer Stress und psychische Erkrankung. Urban & Schwarzenberger, Munchen,
Gottingen.

12

Kiesler D.J. (1983) The 1982 interpersonal circle: A taxonomy for complementarity in human transactions.
Psychological Review, 90, 185-214
Kiesler D.J. (1986) The 1982 interpersonal circle: An Analysis of DSM-III personality disorders. In T.Millon
& G.L.Klerman (eds.) Contemporary directions in psychopathology. Toward the DSM-IV. New York: The
Guilford Press.
Klerman, G.L., Weisman M.M., BJ Rounsaville, ES Chevron (1984) Interpersonal Psychotherapy of
Depression. New York, Basic Books.
Leary T. (1957) Interpersonal diagnosis of personality. New York: Roland
Leavy R. (1983) Social support and psychological disorder: A review. J Commun Psychol, 11: 3-21.
Markowitz J.C. (1995) Teaching Interpersonal Therapy to Psychiatric Residents (1995) Academic Psychiatry.
Vol. 19. Number 3.
Markowitz J.C. (1997) The Future of Interpersonal Psychotherapy. J of Psychotherapy Practice and Research,
Vol. 6, 1997.
Markowitz J.C (1998) Is IPT a Time-Limited Psychodynamic Psychotherapy ? Journal of psychotherapy
practice and research. 7: 185-195
Monroe SM, Bromet EJ, Connel MM, Steiner S (1986) Social support, life events and depressive symptoms:
A 1-year prospective study. J Consult Clin Psychol 54: 424-431
Paykel ES, Cooper Z (1991) Life events and social stress. In Paykel ES (ed) Handbook of affective disorders,
2nd ed. Churchill Livingstone, Edinburgh.
Schramm Elisabeth (1984) (ed.) Interpersonelle Psychotherapie, Schattauer, Stuttgart, New York.
Safran D. (1980) Some implications of Sullivans interpersonal theory for cognitive therapy. In: M.A. Reda &
M.J. Mahoney (Eds.) Cognitive psychotherapies: recent developments in theory and practice (p. 251-272).
Weissmann M.M., Paykel E.S. (1974) The depressed woman: A study of social relationships. Chicago:
University of Chicago Press.
Weissman M.M. (1987) Advances in psychiatric epidemiology: rates and risks for major depression. Am J
Public Health 77:445-451
Weissman M.M., ed. (1995) Mastering Depression. A Patient Guide to Interpersonal Psychotherapy.
Albany, Graywind Publications.
Weissman M.M. (1997) Interpersonal Psychotherapy: Current Status. Keio J Med 1997 Sep;43 (3):105-10
Weissman M.M., Markowitz J.C. (1994) Interpersonal Psychotherapy. Current Status. Arch Gen Psychiatry
51.

13

14