Actiuni de realizare a statului

Secolul al XVIII-lea si prima jumatate a secolului al XIX-lea au marcat intrarea societatii romanesti
intr-o noua faza a evolutiei sale istorice, caracterizata prin modernizare si afirmarea constiinei naionale.
Implinirea aspiratiei de realizare a unitaii naoinale s-a facut treptat, pe fondul transformarilor petrecute
in societatea romaneasca si in raport de contextul european. Au existat mai multe etape in implinirea
acestui deziderat : mai intai o forma programatica : miscarea reformatoare de pana la jumatatea secolului
al XIX-lea , Revolutia de la 1848, apoi etapa concretizarii acestora prin formarea statului national roman
(1859), castigarea independentei de stat (1877-1878),revenirea Dobrogei (1878;1913) desavarsirea unirii
(1918). nainte de a deveni o realitate instituional, statul romn modern a existat ca proiect politic- proiect care a
fost raportat ntotdeauna la realitile autohtone, pe de-o parte i la raportul de forte dintre marile puteri vecine, pe
de alt parte.

La Congresul de pace de la Paris(1856) de dupa Razboiul Crimeii(1853-1856), Franta, prin ministrul

sau de externe, contele Walewski, a pus in discutie si problema unirii Principatelor devenita problema
europeana. Marile puteri au adoptat, fata de problema unirii, decizii in conformitate cu propriile interese ,
in final s -a decis organizarea unor adunari ad-hoc pentru consultarea populatie Principatelor referitor la
unire . Rezolutiile adunarilor ad-hoc (1857), au exprimat dorinta de unire a Principatelor intr-un singur
stat sub numele de Romania, sub conducerea unui print strain ales dintr-o familie domnitoare a Europei ,
autonomie si neutralitate dar si crearea unei Adunari obstesti in care sa fie reprezentate interesele tuturor
claselor sociale. Rezolutiile celor doua adunari ad-hoc impreuna cu raportul Comisiei europene, au fost
inaintate reprezentantilor Marilor Puteri garante intrunite la Conferinta dela Paris(1858), unde s-a
adoptat o Conventie ( 7/19 august 1858) cu rol de Constitutie a Principatelor . Fara a tine cont de dorintele
romanilor, s-a propus o unire trunchiata a celor doua Principate sub numele de Principatele Unite ale
Moldovei si Valachiei, fiecare cu conducere proprie (domn, Adunari, guvern), avand in comun doar
doua institutii: Comisia Centrala si Inalta Curte de Justitie si Casatie , unire apreciata de catre A. D.
Xenopol ca fiind un amestec hibrid si nefiresc de unire si despartire. Alte prevederi aveau caracter
administrativ, legislativ sau juridic. Cu deosebita abilitate, romanii au profitat de o omisiune din
Conventia de la Paris, de faptul ca nu se preciza ca aceeasi persoana nu poate ocupa functia de domnitor
in ambele Principate, si au pus Europa in fata faptului implinit(N Iorga) , prin alegerea lui Al Ioan
Cuza la 5, respectiv, 24 ianuarie 1859 ca domn in Moldova si Tara Romaneasca. Acesta, in doar 7 ani de
domnie(1859-1866) a pus bazele statului national roman modern prin politica sa de reforme: legea
rurala(14 august 1864), legea instructiunii pulice, care prevedea ca invatamantul primar este gratuit si
obligatoriu, legea secularizarii averilor manastiresti , adoptarea Codului Civil si a celui Penal, legea
organizarii armatei, legea administrativa, etc.
Dupa abdicarea silita a lui Cuza (10/11 februarie 1866) a fost instaurata dinastia de HohenzollernSigmaringen, asa cum fusese prevazut in memeoriile boieresti si rezolutiile adunarilor ad-hoc. Aducerea la
putere a lui Carol I a necesitat elaborarea unei legi fundamentale in Romania. Astfel, in 1866 a fost
elaborata prima Constitutie a Romaniei, potrivit careia se instituia monarhia constitutionala in Romania,
aceasta a contribuit la consolidarea si modernizarea statului si a reprezentat un viguros act de
independenta.
In anul 1875 a inceput manifestarea unei noi etape a Problemei Orientale, izbucnita ca urmare a
tulburarilor din Balcani, si manifestata prin rascoale antiotomane in Bosnia si Hertegovina (1875),
razboiul Serbiei(1876), lupta bulgarilor contra Imperiului Otoman . Acest context a creat premisele
necesare afirmarii Romaniei pe plan international si dobandirii independentei. La inceput s-a incercat
dobandirea independentei pe cale diplomatica. Victoria Portii impotriva rasculatilor si rivalitatea rusootomana creau pericolul transformarii teritoriului romanesc in teatru de razboi. Pentru a inlatura

asemenea primejdie noul guvernul liberal, condus de I C Bratianu, dupa lungi tratative, a incheiat
Conventia romano-rusa de la Bucuresti, din 4 aprilie 1877, prin care se stabileau conditiile tranzitarii
teritoriului nostru de catre armata rusa, traseul trupelor tariste, si angajamentul respectarii integritatii
teritoriale si a legilor statului roman. Dupa proclamarea de catre M. Kogalniceanu a independentei
absolute , la 9 mai 1877, Parlamentul a adoptat Declaratia de independenta, desfiintand pentru
totdeauna relatiile de vasalitate cu Poarta. Independenta a fost cucerita pe campul de lupta prin
participarea armatei romane la luptele de la Grivita, Rahova, Plevna, Smardan si Vidin-Belogradcik.
Prin Tratatul de pace de la San Stefano(19 feb 1878), se recunoastea independenta Romaniei, dar
Rusia isi aroga dreptul de a oferi statului roman Dobrogea in schimbul celor 3 judete din Sudul
Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad).
Nemultumirea marilor puteri fata de consolidarea pozitiei Rusiei in Balcani, a determinat organizarea
unui nou Congres de pace. Prin Tratatul de pace de la Berlin (1 iulie 1878) recunoastea independenta
conditionata a Romaniei. Conditiile vizau: modificarea articolului 7 al Constitutiei din 1866, in sensul
acordarii de drepturi politice si cetatenesti tuturor locuitorilor statului fara deosebire, acceptarea
schimbului propus de Rusia si lichidarea urmarilor afacerii Stroussberg. Statul roman primea Dobrogea,
Delta Dunarii si Insula Serpilor, dar pierdea sudul Basarabiei. Deteriorarea relatiilor cu Rusia a apropiat
Romania de tabara Puterilor Centrale.
Dupa dobandirea independentei si proclamarea Romaniei ca regat in 1881, un alt pas spre unire si
modernizare a avut loc in contextul celor 2 razboaie balcanice (1912, 1913). Romania nu a participat decat
la cel de-al doilea razboi, recuperand prin Pacea de la Bucuresti (1913), sudul Dobrogei (judetele
Durostor si Caliacra), se facea astfel un alt pas important spre reintregirea nationala. Totodata acest
moment marcheaza indepartarea de Puterile Centrale ( la care Romania aderase in 1883 ) si apropierea
de Antanta.
In conditiile izbucnirii Primului Razboi Mondial , in 1914, Consiliul de Coroana de la Sinaia ( 21
iulie/3 august 1914) a hotarat neutraliatea tarii si expectativa armata, in ideea asteptarii momentului celui
mai prielnic pentru intrarea Romaniei in razboi, in scopul realizarii idealului reintregirii nationale . Dupa
doi ani de neutralitate (1914-1916), Romania a intrat in razboi de partea Antantei, care recunoastea
drepturile legitime ale statului roman asupra teritoriilor locuite de romani si aflate sub stapanire austroungara. Dupa infrangerile din 1916, si intrarea a doua treimi din teritoriu sub ocupatie militara, armata
romana va obtine marile victoriile din vara 1917 (Marasti, Marasesti, Oituz), victorii care au zadarnicit
planul Germaniei de a cuceri Moldova si de a lichida Romania ca stat.
La finalul Primului s-a creat statul national unitar roman , prin revenirea la tara a provinciilor aflate sun
stapanire straina. Marea Unire din 1918 reprezinta in istoria poporului roman implinirea idealului
suprem al intregii natiuni. Realizarea Romaniei Intregite, prin unirea Basarabiei (27 martie) , Bucovinei
( 15/28 noiembrie) si Transilvaniei (1 decembrie)cu Vechiul Regat, a fost rezultatul eforturilor oamenilor
politici si al vointei poporului roman , exprimata in cadrul unor mari adunari cu caracter plebiscitar, in
contextul favorabil de la sf primului razboi mondial cand se destrama Imperiul Tarist si cel Austro-Ungar
si se afirma principiile autodetereminarii si cel al nationalitatilor. Putem concluziona afirmand ca: inainte
de deveni o realitate institutionala, statul roman modern a existat ca proiect politic, care a inceput sa se
contureze incepand cu secolul al XVIII-lea,proiect care a fost raportat intotdeauna , de catre ganditorii si
practicienii politici, la realitatile autohtone, precum si la raportul dde forte dintre marile puteri vecine.
Proiectele de reforma au cuprins obiective nationale mergand de la autonomie pana la unire si
independenta. Obiectivele unui stat national si independent , inscrise in programele revolutiei de la 1848,
s-au realizat in mai multe etape: 1859, 1877 si 1918.