Principiul lipsei de efecte juridice a casatoriei asupra cetateniei sotilor

Principiul conform caruia casatoria nu produce nici un efect juridic asupra cetateniei sotilor
se desprinde din dispozitiile exprese ale Legii cetateniei romane conform carora incheierea
casatoriei intre un cetatean roman si un strain nu produce nici un efect asupra cetateniei sotului
care a dobandit cetatenia romana in timpul casatoriei. Invers, nici schimbarea cetateniei unuia
din soti nu produce efecte juridice asupra cetateniei romane a celuilalt sot. Casatoria este
considerata un act juridic-conditie, deoarece partile pot decide numai ca dispozitiile legale care
stabilesc statutul legal al casatoriei sa li se aplice sau nu, fara posibilitatea de a le modifica.[1]
Pentru incheierea casatoriei sunt necesare urmatoarele conditii legale: de fond; de forma;
lipsa impedimentelor la casatorie (conditii de fond negative). Exista situatii in care intervine
ordinea publica in dreptul international privat, de exemplu, daca s-ar nesocoti monogamia
casatoriei sau varsta necesara pentru incheierea casatoriei. In dreptul englez se stabileste ca o
casatorie, pentru a fi valabila, trebuie sa respecte anumite conditii fata de care acea casatorie nu
se poate incheia[2]. Spre exemplu, un englez nu se poate casatori:
- sub varsta matrimoniala minima;
- cu nerespectarea principiului monogamiei;
- daca intre viitorii soti exista rudenie sau afinitate in gradul prohibit de lege;
- daca nu se tine seama de impedimentele prevazute de legea straina si care sunt
necunoscute legii engleze.
Tot in dreptul englez nu se admite fraudarea legii in materia casatoriei, iar incheierea
casatoriei prin reprezentant este considerata o conditie de forma.
In ceea ce priveste dreptul francez, acesta admite eroarea pentru identitate fizica si civila ca
motiv de nulitate a casatoriei.
Distinctia dintre conditiile de forma si cele de fond se face, in principiu, dupa legea forului
(art. 3 din Legea nr. 105/1992).
Conditiile de fond sunt acele cerinte legale care trebuie sa existe in mod obligatoriu pentru
incheierea valabila a casatoriei. Conditiile de fond stabilite de legislatia noastra sunt: a) varsta
minima necesara pentru casatorie; b) diferenta de sex; c) comunicarea reciproca a starii sanatatii;
c) consimtamantul la casatorie.
De asemenea, legislatia romana prevede anumite conditii negative (impedimente), care
trebuie sa nu existe pentru a se putea incheia in mod valabil o casatorie. In dreptul roman sunt
considerate impedimente la casatorie: existenta unei casatorii nedesfacute a unuia dintre soti;
rudenia in gradul prohibit de lege; existenta rudeniei din adoptie; alienatia si debilitatea mintala;
existenta unor relatii rezultate din tutela; lipsa autorizarii Ministerului Apararii Nationale, pentru
cazurile cu element de extraneitate.
In dreptul comparat, pentru legea aplicabila conditiilor de fond ale casatoriei se cunosc mai
multe sisteme: 1) se aplica legea nationala a viitorilor soti; 2) se aplica legea domiciliului
viitorilor soti; 3) se aplica legea locului incheierii casatoriei; 4) se aplica legea nationala pentru
cetatenii proprii care se casatoresc in strainatate si legea domiciliului pentru cetatenii care se
casatoresc in tara.[3]
Potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, in ceea ce priveste conditiile de fond pentru
incheierea casatoriei, se aplica legea nationala a fiecarui viitor sot. Totusi, in dreptul international
privat sunt cunoscute mai multe sisteme pentru determinarea legii aplicabile conditiilor de fond
in cazul casatoriilor care contin un element de extraneitate:
- fiecare dintre soti va trebui sa indeplineasca atat conditiile de fond ale casatoriei
prevazute de legea sa nationala, cat si pe cele prevazute de legea personala a viitorului sau sot
(sistemul aplicarii cumulative a celor doua legi);
- fiecare dintre viitorii soti este supus legii sale nationale sau a domiciliului (sistemul
aplicarii distributive a celor doua legi);
- una dintre cele doua legi este inlaturata pentru a se aplica cealalta pentru amandoi viitorii
soti;
- se aplica legea locului incheierii casatoriei pentru ambii viitori soti;

In dreptul roman, conditiile de fond ale casatoriei sunt supuse legii romane sau straine,
dupa cum urmeaza:
- casatoria se incheie in strainatate intre cetateni romani se aplica legea romana;
- casatoria se incheie in tara noastra intre cetateni straini cu aceeasi cetatenie se aplica
legea romana;
- casatoria se incheie in strainatate intre un cetatean roman si un cetatean strain fiecare
din viitorii soti este supus legii lui nationale;
- casatoria se incheie intre un cetatean roman si un apatrid (daca apatridul are domiciliul in
Romania) se aplica legea romana; in lipsa domiciliului, i se aplica legea romana daca resedinta
lui este in tara; cetateanul roman este supus legii romane;
- casatoria se incheie in tara nostra intre doi straini de cetatenie straina fiecaruia i se
aplica legea nationala;
- casatoria se incheie in tara noastra intre doi apatrizi fiecare este supus legii tarii unde isi
are domiciliul, iar in lipsa acestuia, legea resedintei sale; daca domiciliul sau resedinta apatrizilor
este in Romania, se aplica legea romana.
Pentru a se putea casatori valabil cu un strain, cetateanul roman trebuie sa indeplineasca
conditiile de fond prevazute de legea romana, fie ca se casatoreste in tara, fie ca se casatoreste in
strainatate. Daca cetateanul roman se casatoreste cu un strain in Romania, nu are voie de vreo
autorizatie prealabila din partea autoritatilor romane.
Cetateanul strain care se casatoreste in tara noastra are insa nevoie de un act eliberat de
autoritatile competente din tara sa, care sa probeze indeplinirea conditiilor de fond ale casatoriei
prevazute de legea lui nationala. Cetateanul roman care se casatoreste in strainatate are nevoie de
un certificat, eliberat de autoritatile competente ale statului nostru, prin care sa dovedeasca
indeplinirea conditiilor de fond ale casatoriei.
Daca viitorii soti sunt straini si au aceeasi cetatenie, ei au doua posibilitati: trebuie sa
aleaga intre a se prezenta in fata autoritatilor romane, respectiv Serviciului de stare civila roman,
si se supun legilor dupa care ofiterul de stare civila incheie casatoria sau a se prezenta in fata
autoritatii straine competente, care este agentul diplomatic sau consular al tarii de care apartin.
Acesta, daca va constata indeplinirea conditiilor legale specifice, poate celebra casatoria dupa
regulile de forma si fond prevazute in legislatia nationala a viitorilor soti.
Pentru a fi valabila casatoria, trebuie sa indeplineasca si anumite conditii de forma.
Legislatia romana stabileste unele formalitati, care sunt: a) premergatoare incheierii casatoriei si
b) concomitente incheierii casatoriei.
Articolul 19 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 dispune ca forma incheierii casatoriei este
supusa legii statului pe teritoriul caruia se celebreaza (locus regit actum[4]). In acest sens sunt si
dispozitiile art. 57 din Conventia de la Viena din 24.04.1963 asupra statutului agentilor
diplomatici si consulari care prevede ca strainii se pot casatori, in forma prevazuta de legea lor
nationala, in fata agentilor diplomatici si consulari ai tarii careia apartin prin cetatenie viitorii
soti.
Articolul 19 alin. (2) stabileste ca cetateanul romin se poate casatori in strainatate in fata
agentului diplomatic sau functionarului consular fie al Romaniei, fie al statului celuilalt sot.
In literatura de specialitate a aparut o intrebare in legatura cu acest text de lege: unde se
incheie casatoria daca dupa legea statului respectiv organul competent pentru incheierea
casatoriei nu este de stat, ci este confesional? Se considera ca, in acest caz, cetateanul roman nu
poate incheia casatoria in fata organului local confesional, fie ca ambii viitori soti sunt cetateni
romani, fie ca numai unul dintre viitorii soti este cetatean roman. Aceasta casatorie urmeaza sa se
incheie in fata agentului diplomatic sau functionarului consular al Romaniei sau al statului
celuilalt sot. Casatoria, se poate incheia, de asemenea si in fata autoritatilor locale, daca este de
stat, altfel nu.
In aceste conditii, se pot face urmatoarele aprecieri[5]: a) casatoria intre cetatenii romani in
strainatate se poate incheia, in cazul in care nu exista un organ de stat competent, numai in fata
agentului diplomatic sau functionarului consular al Romaniei in acea tara; solutia este aceeasi

daca se incheie casatoria intre un cetatean roman si un apatrid; b) casatoria se poate incheia intre
un cetatean roman si un cetatean strain in strainatate, daca organul local competent este
confesional, si nu de stat, in fata agentului diplomatic sau functionarului consular fie al
Romaniei, fie al statului celuilalt viitor sot.
Optiunea de a alege intre mai multe organe competente exista si atunci cand casatoria se
incheie in Romania intre un cetatean roman si un cetatean strain. Acestia pot alege intre: organul
local de stat competent si agentul diplomatic sau functionarul consular al statului celuilalt viitor
sot. In cazul in care casatoria se incheie in fata agentului diplomatic sau functionarului consular
al Romaniei, conditiile de forma ale casatoriei sunt cele prevazute de legea romana, adica se
aplica regula auctor regit actum.
Conform art. 19 alin. (2) din Legea nr. 105/2002, casatoria unui cetatean roman aflat in
strainatate poate fi incheiata in fata autoritatii locale de stat competente ori in fata agentului
diplomatic sau functionarului consular al Romaniei (caz in care este supusa conditiilor de forma
prevazute de legea romana), fie al statului celuilalt viitor sot [art. 19 alin. (3)]. Aceste prevederi
reprezinta aplicatii ale regulii auctor regit actum. Din cele aratate, putem conchide ca forma
casatoriei este supusa , dupa caz, normei locus regit actum, sau normei auctor regit actum.
Legea competenta sa guverneze forma incheierii casatoriei reglementeaza urmatoarele
aspecte: organul competent pentru incheierea casatoriei; formalitatile prealabile; opozitia la
casatorie; procedura incheierii casatoriei.
In afara conditiilor de fond si de forma , pentru incheierea unei casatorii cu un element de
extraneitate conform calificarii dupa legea forului prevazuta de art. 3 alin. (1) din Legea nr.
105/1992, este necesara inexistenta unor impedimente. Articolul 33 din Legea nr. 119/1996 cu
privire la actele de stare civila mentioneaza ca ofiterul roman de stare civila poate incheia
casatoria intre cetateni straini numai daca, pe langa celelalte acte prevazute de lege, viitorii soti
prezinta dovezi, eliberate de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale tarilor ai caror
cetateni sunt, din care sa rezulte ca sunt indeplinite conditiile de fond cerute de legea lor
nationala. In alin. (2) al art. 18 din Legea nr. 105/1992, asa cum mai mentionam, se arata: Daca
una dintre legile straine astfel determinata prevede un impediment la casatorie, acel impediment
va fi inlaturat ca incompatibil cu libertatea de a incheia o casatorie, acel impediment va fi
inlaturat ca inaplicabil in cazul in care unul dintre viitorii soti este cetatean roman si casatoria se
incheieie pe teritoriul Romaniei. In acest mod, legea romana, ca lege nationala a cetateanului
roman care se casatoreste cu un strain, inlatura impedimentele la casatorie prevazute de legislatia
straina a viitorului sot cu cetatenie straina, daca acestea restrictioneaza libertatea de casatorie a
cetateanului roman. Reglementarea autohtona se exprima cat se poate de clar in acest sens,
impedimentele putand fi inlaturate daca: sunt prevazute de legea straina a celuilalt sot, care
detine o alta cetatenie decat cea romana; impedimentul este incompatibil cu libertatea de a
incheia o casatorie; unul dintre viitorii soti are cetatenie romana; casatoria se incheie pe teritoriul
Romaniei.
O casatorie legal incheiata produce pentru cei doi soti o serie de efecte care au fost
impartite in literatura de specialitate in doua categorii [6]:
- efecte cu privire la persoana sotilor si la raporturile personale intre acestia;
- efecte cu privire la relatiile ce privesc patrimoniul sotilor.
In legatura cu relatiile personale intre soti, distingem urmatoarele obligatii:
a) obligatia de sprijin moral reciproc; b) obligatia de fidelitate; c) obligatia de coabitare; d)
obligatii speciale. De asemenea , art. 27 C. fam. stabileste ca, la incheierea casatoriei, viitorii soti
vor declara in fata ofiterului de stare civila numele pe care s-au invoit sa il poarte in casatorie.
Sotii pot sa isi pastreze numele lor dinaintea casatoriei, sa ia numele unuia sau altuia dintre ei sau
numele lor reunite.
Referitor la relatiile patrimoniale intre soti, acestea pot fi grupate in trei categorii:
1. raporturi ce privesc contributia sotilor la cheltuielile casniciei;
2. raporturi cu privire la bunurile proprietatea lor;
3. raporturi care vizeaza obligatiile reciproce de intretinere.

In ce priveste determinarea legii care reglementeaza raporturile personale si patrimoniale

dintre soti, deosebim:
1) Sotii au aceeasi cetatenie. In acest caz, se aplica legea nationala comuna a sotilor.
De aici rezulta:
a) raporturile personale si patrimoniale aparute din casatoria a doi soti, cetateni romani,
care se gasesc in strainatate, sunt reglementate de legea romana;
b) raporturile personale si patrimoniale din casatoria a doi soti care au aceeasi cetatenie
straina si se gasesc in tara noastra sunt supuse legii lor nationale comune;
Legea nationala comuna reglementeaza si capacitatea de exercitiu a femeii care se
casatoreste inainte de implinirea varstei de 18 ani. Daca sotii straini au aceeasi cetatenie doresc
sa sa casatoreasca in Romania, pot alege intre a se prezenta in fata autoritatii romane sau in fata
autoritatii straine competente[7].
2) Sotii au cetatenii diferite. Articolul 20 din Legea nr. 105/1992 stabileste ca, in acest caz,
raporturile personale si patrimoniale ale sotilor sunt supuse legii domiciliului lor comun, adica
ale tarii in care ei isi au domiciliul, fie ca locuiesc impreuna, fie ca locuiesc separat. Rezulta ca
putem avea urmatoarele situatii:
a) raporturile patrimoniale si personale dintre soti, din care unul este cetatean roman, iar
altul este cetatean strain sunt supuse legii romane daca au domiciliul in Romania, iar in caz
contrar, legii tarii straine in care au domiciliul comun;
b) raporturile personale si patrimoniale dintre soti care poseda cetatenie diferita, din care
niciuna nu este romana, dar au domiciliul in Romania, sunt supuse legii romane.
Criteriul determinarii legii competente il constitutie domiciliul, indiferent daca ei locuiesc
sau nu impreuna.
3) Sotii nu au cetatenie comuna si nici domiciliu comun. In aceasta situatie, raporturile
personele si patrimoniale dintre soti sunt supuse legii statului pe teritoriul caruia au ori au avut
resedinta comuna sau cu care intretin in comun cele mai stranse legaturi [art. 20 alin. (3) din
Legea nr. 105/1992];
Dupa cum au observat unii autori[8], textul de lege poate fi interpretat diferit:
a) legile enuntate se aplica in ordinea enumerata, si anume: legea resedintei comune; in lipsa
acesteia , legea tarii unde au avut resedinta comuna; in lipsa si a acesteia, se aplica legea tarii cu
care sotii intretin cele mai stranse legaturi;
b) legile mentionate se aplica fara a se respecta ordinea enumerarii lor; adica se aplica una din
ele, ceea ce ar rezulta din interpretarea textului: legii statului pe teritoriul caruia au avut sau au
resedinta comuna sau cu care intretin in comun cele mai stranse legaturi, chiar daca textul nu
apreciaza, asa cum face mereu ca, in lipsa, se aplica legea indicata in ordinea urmatoare. In
aceasta interpretare, legea care se aplica este determinata de instanta competenta;
c) daca sotii nu au cetatenie comuna, dar in sensul ca un sot este cetatean roman, iar celalalt este
apatrid sau amandoi sunt apatrizi, se aplica legea domiciliului comun. In lipsa acestuia, se aplica
reglementarea aratata, potrivit uneia din interpretarile precedente.
Legea competenta, determinata dupa prevederile art. 20 din actul normativ de drept international
privat roman, se refera la o serie de particularitati ale relatiilor dintre soti, cum ar fi cele
privitoare la:
a) aspecte nepatrimoniale: modificarea numelui sotilor la incheiarea casatoriei; capacitatea de
exercitiu a femeii care se casatoreste inainte de 18 ani, dar si obligatiilor personale rezultate din
casatorie, respectiv cea de fidelitate, comunitate de viata si, nu in ultimul rand, intrajutorare;
b) aspecte patrimoniale: regimul si efectele convietuirii matrimoniale; obligatia de intretinere
intre soti; determinarea bunurilor comune si/sau proprii; regimul datoriilor comune ale sotilor.
Conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, legea nationala comuna sau legea
domiciliului comun continua sa regelementeze efectele casatoriei in cazul in care unul dintre soti
isi schimba cetatenia sau domiciliul.
Rezulta ca, in cazul in care apare un conflict mobil de legi, generat de schimbarea
cetateniei sau domiciliului unuia dintre soti, se da prioritate la aplicarea legii vechi. Daca

amandoi sotii isi schimba cetatenia sau domiciliul, se va aplica legea noua, ca lege a cetateniei
sau domiciliului comun. Noua lege comuna se aplica numai pentru viitor, in sensul ca
reglementeaza efectele casatoriei produse dupa schimbarea cetateniei/domiciliului comun.
Articolul 21 alin. (3) din Legea nr. 105/1992 reglementeaza si un alt conflict mobil de legi,
privind conventia matrimoniala. Textul dispune ca modificarea sau noua conventie produce
efecte pentru viitor, nu retroactiv, dar raporturilor cu tertii se va aplica legea anterioara.
Prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 sunt cele care stabilesc ca legea care
reglementeaza incheierea casatoriei se aplica atat nulitatii casatoriei, efectele acestei nulitati,
precum si felurilor nulitatii.
a) Nulitatea casatoriei pentru incalcarea conditiilor de fond ale incheierii ei se pronunta in
conformitate cu legea nationala a fiecaruia dintre viitorii soti;
b) Nulitatea casatoriei pentru neindeplinirea conditiilor de forma se pronunta in
conformitate cu una dintre urmatoarele legi: legea statului pe teritoriul caruia s-a incheiat
casatoria; legea agentului diplomatic sau consular care a instrumentat-o.
Conform art. 24 ali. (2) din Legea nr. 105/1992, nulitatea unei casatorii incheiate in
strainatate cu incalcarea conditiilor de forma poate fi admisa numai daca sanctiunea nulitatii este
prevazuta de legea romana.
Concluzii
Cetatenia (citizenship) este unul din acele concepte care sufera de pe urma propriei
popularitati. Ca si alti termeni-cheie din stiintele sociale si politice (societatea civila,
guvernarea, capitalul social), cuvantul cetatenie pare accesibil si clar tocmai pentru ca este
folosit de toata lumea si in orice imprejurare. Simpla sa rezonanta civica si referinta implicita
la relatia stat-cetateni par satisfacatoare pentru a asigura un consens terminologic minimal.
Astazi, cele mai multe constitutii si legi folosesc termenul de cetatenie pentru a desemna
apartenenta unui individ la stat dar, initial, cetatenia a fost desemnata prin termenul nationalitate,
termen ce mai poate fi intalnit si astazi in unele constitutii. In Romania prima reglementare
juridica a cetateniei s-a facut prin Codul civil de la 1865. Calitatea de cetatean roman, ca urmare
a unei reglementari legale, nu a existat pana la adoptarea codului. Acest lucru si-a pus amprenta
asupra regulilor instituite atunci, legiuitorul avand in vedere acordarea calitatii de cetatean roman
locuitorilor tarii. Astazi, institutia cetateniei este reglementata prin Constitutia din 1991 si prin
legea nr. 21/1991. Aceasta lege prevede ca toti cetatenii romani sunt egali in fata legii, ceea ce
inseamna ca ei se bucura de aceleasi drepturi si au aceleasi obligatii, fara deosebire de rasa,
nationalitate, sex, religie etc.
In doar cateva decenii cuvantul ,,cetatenie a ajuns sa fie printre cele mai frecvent utilizate
in discutiile comunitatilor din cadrul societatii. Vorbind despre cetatenie, ne aflam in fata primei
probleme a raportului dintre individ si societate, in fata unei institutii prin excelenta necesara,
complexa, interdisciplinara si continua, a carei cunoastere se cere la nivelul popularitatii pe care
o impune.
Cetatenia europeana este un concept complex, deoarece reuneste elemente locale,
nationale si supranationale. Ea simbolizeaza, la modul ideal, comuniunea de scopuri si de
mijloace care exista intre popoarele statelor membre ale Uniunii Europene si provine din ideea
fondatoare a constructiei europene: asigurarea pacii in Europa si atasamentului fata de valorile
comunitare, astfel incat natiunile sa convietuiasca in virtutea unor reguli si institutii comune
pentru care si-au dat consimtamantul liber. Modalitatea de atingere a acestor scopuri este tocmai
directa implicare a indivizilor in viata economica si politica a Uniunii prin recunoasterea oficiala
a unei serii de drepturi de care acestia se pot bucura, indiferent de cetatenia nationala si
indiferent de statul membru in care se afla, cu singura obligatie ca titularii sa fie resortisanti ai
statelor membre ale Uniunii Europene.
In zilele noastre se discuta foarte mult despre drepturi, libertati, cetatenie nationala,
cetateniei europeana, nationalitate si identitate nationala fara ca aceste concepte sa fie bine

cunoscute, sau dimensiunile politico-juridice ale notiunilor invocate sa fie imaginate in

totalitatea lor. Aceasta poate fi, uneori, cauza ineficientei unor demersuri.
Astfel, sunt des utilizate exprimari precum cetateni romani, cetateni straini, apatrizi.
Cetateanul roman este cel care are cetatenie romana. Cetateanul strain este persoana, de exemplu,
de cetatenie franceza aflata pe teritoriul Romaniei iar apatridul este persoana care nu are nici o
cetatenie. In ceea ce priveste notiunile de cetatenie si nationalitate, la inceput, cuvantul care
desemna apartenenta unei persoane la un stat era nationalitatea. O data cu aparitia statului
modern si cu dezvoltarea principiului nationalitatilor, juristii au inceput sa faca o delimitare si,
treptat, s-a renuntat la cuvantul nationalitate, acesta fiind inlocuit cu cel de cetatean.
Nationalitatea exprima apartenenta la un corp social fondat pe alte regului, in timp ce cetatenia
exprima apartenenta juridica la un stat. Doctrina juridica franceza este cea care a fundamentat
diferenta dintre conceptele de cetatenie si nationalitate, chiar daca astazi aceeasi doctrina si
practica juridica le utilizeaza ca sinonime.
Aceasta aduce in discutie problema corelatiei dintre cetatenia romana si cetatenia
europeana. Exista un proiect de Constitutie al Uniunii Europene care, in art. 7, se refera la
cetatenie, insa la cetatenia Uniunii Europene, aratand ca: orice persoana care are nationalitatea
unui stat membru este cetatean al Uniunii. Dar exista si tratatul de la Maastricht, care a completat
Tratatul de la Roma si care cuprinde un capitol intitulat cetatenia Uniunii , in care se arata ca se
instituie o cetatenie a Uniunii. Este cetatean al Uniunii un cetatean care are nationalitatea unui
stat membru. In virtutea acestui din urma tratat, cetateanul european are precizate si o serie de
drepturi, care ii revin exclusiv in aceasta calitate: dreptul de vot in alegerile municipale, protectie
juridica din partea autoritatilor oricarui stat membru, dreptul de petitie la Parlamentul European
si dreptul de a se adresa Mediatorului european.
In cadrul unei structuri europene diferite de data aceasta exista si Conventia europeana
asupra cetateniei, adoptata la Strasbourg in 1997 si ratificata de Romania in 2002. Conventia da
o explicatie si nu o definitie, insa este semnificativ faptul ca ea precizeaza ca cetatenia inseamna
legatura juridica dintre o persoana si un stat, ce nu ofera nici o indicatie cu privire la originea
etnica a persoanei. De asemenea, conventia mai prevede si ca apatridia trebuie evitata.
Datorita faptului ca cetatenii sunt permanent sub influenta puterii de stat si poseda o
capacitate juridica completa ei sunt titulari de drepturi si obligatii.
Drepturile si libertatile fundamentale sunt nu numai o realitate, ci si finalitatea intregii
activitati umane, bineinteles a aceleia democratice. De aceea este profunda constatarea des
intalnita in sesnsul careia drepturile omului nu sunt nici o noua morala, nici o religie laica, ele
sunt mai mult decat o limba comuna tuturor oamenilor. Drepturile si libertatile omului, cu
multiplele lor ramificatii si implicatii teoretice, dar si mai ales practice, reprezinta un domeniu
important in preocuparile fiecarui stat precum si in ale comunitatii umane internationale.
Cercetarea stiintifica a drepturilor si libertatilor omului si cetateanului este o misiune
permanenta indeosebi a juristilor pentru ca limba in care ele sunt formulate este, mai intai, cea a
dreptului si deci a juristilor le revine, in primul rand, misiunea de a analiza toate aspectele si de a
realiza sinteze. Ea trebuie sa realizeze clarificarile necesare (notiunile, vocabularul folosit), sa
permita evidentierea progreselor dar si a ramanerilor in urma, sa ofere solutii legislative care sa
permita o reala promovare a respectului pentru aceste drepturi si desigur o eficienta protectie a
lor.
Existenta indatoririlor fundamentale se impune deoarece este de neconceput ca membrii
unei colectivitati umane sa nu aiba alaturi de drepturi si anumite indatoriri, anumite obligatii fata
de societatea in care traiesc. Indatoririle fundamentale mobilizeaza oamenii la realizarea
scopurilor societatii, constituind in acelasi timp garantia, printre alte garantii, ca drepturile
fundamentale se pot realiza efectiv. Existenta unor indatoriri este stipulata in chiar cele doua
pacte internationale privitoare la drepturile omului care stabilesc ca omul are indatoriri fata de
semenii sai si fata de colectivitatea careia ii apartine si este dator a se stradui sa promoveze si sa
respecte drepturile recunoscute in pacte.

Cu privire la principiile cetateniei romane, acestea stabilesc cadrul juridic general de

dobandire si de exercitare a calitatii de cetatean roman de catre o persoana fizica. Ele decurg atat
din Constitutie cat si din alte legi, in primul rand din Legea cetateniei romane.
In literatura de specialitate s-au formulat anumite principii, dar numarul lor difera de la un
autor la altul. Astfel, principiile reglementarii cetateniei romane sunt acele reguli, de mai mare
generalitate, care guverneaza intreaga materie a cetateniei.
Ideea egalitara s-a regasit in scrierile constitutionale romanesti de mai bine de un secol.
Continuare a unui concept cu vechi traditii in dreptul romanesc, principiul egalitatii, asa cum este
el exprimat in textul Constitutiei actualmente in vigoare si, mai ales, asa cum a fost pus in
valoare de catre judecatorul constitutional, a reusit sa isi creeze o identitate proprie. Aceasta
varietate, manifestata nu doar la nivel terminologic sau semantic, ci si cu privire la natura
juridica, precum si la efectele aplicarii sale, face ca principiul constitutional al egalitatii sa fie
una din normele de referinta cel mai des utilizate, atat de catre beneficiarii sai cat si de catre
destinatari. Primii sunt cel mai adesea interesati in protejarea drepturilor lor si invoca incalcari
ale egalitatii, raportandu-se la regimuri juridice deja existente. Ceilalti manifesta un interes sporit
pentru eliminarea arbitrariului atat din procesul normativ cat si din cel de aplicare a normei
juridice, prin respectarea unui principiu cu forta juridica suprema si cu un grad de generalitate
maxim.
De asemenea, egalitatea constituie unul din izvoarele constitutionale care fundamenteaza,
extrem de frecvent, numeroase decizii ale judecatorului constitutional. Evolutia jurisprudentei
constitutionale romane este edificatoare in acest sens. Numai pe parcursul primilor 6 ani de
existenta, Curtea Constitutionala romana a emis mai mult de 100 de decizii bazate pe principiul
constitutional al egalitatii, decizii care se refera la domeniile diverse ale dreptului romanesc.
Acest aspect cantitativ releva in fapt un altul, care merita a fi subliniat. Importanta principiului
constitutional al egalitatii nu putea fi banuita in momentul adoptarii Constitutiei, iar rolul sau
creste din ce in ce mai mult, pe masura ce textul legii fundamentale este aplicat. Influenta pe care
acest principiu o are asupra ansamblului dreptului romanesc este departe de a fi neglijabila. Ea se
releva sub cel putin doua aspecte: prin protectia juridica reala pe care egalitatea o ofera
subiectelor de drept si prin sprijinul eficient pe care ea il constituie pentru activitatea de edictare
si de aplicare a normelor juridice. Eficienta principiului constitutional al egalitatii in dreptul
romanesc poate fi analizata in functie de aceste criterii.
Principiul constitutional al egalitatii ofera o reala si eficienta protectie juridica cetatenilor
in cel putin doua modalitati: direct, prin posibilitatea pe care acestia o au de a invoca in fata unui
judecator aceasta regula constitutionala ori de cate ori considera ca sunt victimele unei
discriminari; si indirect, datorita rolului de drept-garantie pe care egalitatea il joaca pe langa
celelalte drepturi fundamentale. Practic, sfera de cuprindere a principiului egalitatii este
nelimitata, incluzand toate drepturile subiective si toate tipurile de tratament juridic, intrucat
aspiratia spre echitate constituie unul din dezideratele oricarei societati democratice.
In ciuda caracterului sau dificil de definit, sau poate tocmai pentru ca poate imbraca diverse
forme care il fac mult mai utilizabil decat alte norme constitutionale, principiul constitutional al
egalitatii a fost destul de des invocat de catre beneficiarii sai si nu doar in fata judecatorului
constitutional. Daca aplicarea directa a normelor constitutionale la diversele relatii sociale este
inca doar intr-o faza incipienta in dreptul romanesc, Curtea Constitutionala in schimb a cunoscut
o crestere spectaculoasa a numarului de sesizari bazate pe principiul egalitatii.
Principiul universalitatii drepturilor dar si a obligatiilor releva faptul ca cetateanul roman
este titularul tuturor drepturilor si obligatiilor prevazute de Constitutie si legile tarii.
Aceasta atribuire a cetateniei face ca persoana vizata sa aiba posibilitatea de a fi titularul
tuturor drepturilor si obligatiilor[9]. Cetatenia este astfel conceputa ca un ansamblu de drepturi
si obligatii specifice. Doar cetatenii beneficiaza de toate drepturile, strainii si apatrizii fiind
exclusi de la exercitarea unora dintre ele. Legata indisolubil de participarea la viata politica a
statului, cetatenia confera doar celor care o detin drepturile politice , dreptul de a alege si de a fi
ales. Doar cetatenia confera toate drepturile persoanei, nu doar in materia drepturilor ce transpun

juridic libertatea-participare, ci si in materia drepturilor ce se fac reflex al libertatii-autonomie,

drepturi care protejeaza individul contra interventiilor statului intr-o sfera autonoma de
manifestare. Astfel doar cetateanul se bucura, in principiu, de deplinatatea liberei circulatii pe
teritoriul statului, doar el poate uneori sa aiba proprietate asupra terenurilor etc. La fel se
intampla cu multe drepturi-creante, care implica o interventie activa a statului in practica sociala
si economica a cetatenilor. Cetatenia se compune, astfel, dupa o viziune clasica, din totalitatea
drepturilor civile, politice si sociale. Corelativ, doar cetatenii sunt tinuti a indeplini anumite
obligatii care sunt de cel putin trei tipuri: obligatii politice, militare si fiscale.
Cetatenia este o problema de stat, pentru ca numai statul este in masura sa stabileasca
drepturile si indatoririle cetatenilor romani precum si modurile de dobandire si de pierdere a
cetateniei romane.
Principiul lipsei de efecte juridice a casatoriei asupra cetateniei sotilor se desprinde din
dispozitiile exprese ale Legii cetateniei romane conform carora incheiarea casatoriei intre un
cetatean roman si un strain nu produce nici un efect asupra cetateniei sotului care a dobandit
cetatenia romana in timpul casatoriei. Invers, nici schimbarea cetateniei unuia din soti nu
produce efecte juridice asupra cetateniei romane a celuilat sot