La momentul actual, idea de raison detre isi are radacinile in interesele

nationale ale membrilor de a detine mijloace offensive si defensive, cu scopul de

a-si sustine auonomia si securitatea nationala. Daca securitatea este asigurata
de catre marile puteri, membrii NATO cauta o capacitate ofensiva si mai mare
pentru a da o forma mediului international.
Aliantele politico militare de tipul NATO sunt o relicva a unei clasice si bipolare
lupte pentru putere. Actualmente, SUA si UE par sa fie implicate intr-o lupta
pentru autonomie, relevanta pentru viitorul organizatiei.
Autonomia, in relatiile internationale este specifica viziunii realiste, deoarece
urmareste cum statele ce au diferite nivele de Securitate isi folosesc puterea si
isi asuma riscuri intr-un sistem anarchic international. Bueno de Mesquita atrage
atentia asupra costurilor de oportunitate pe care membrii unor aliante le au
atunci cand un alt membru vrea sa adere.
Thomas J. Christensen si Jack Snyder argumenteaza ca cooperarea intre alianti
este susceptibila la doua slabiciuni : statele ajung sa adere la aliante care sunt
doar perceptual in concordanta cu obiectivele nationale si unele state ar profita
de altele care ar dori sa adere mai mult decat sa se sacrifice pentru a opri un
potential hegemon. Pentru a aplica aceasta teorie trebuie identificat hegemonul
si statele care urmaresc sa profite.
Randall Schweller sustine ca interactiunea dintre state presupune un sistem
anarhic care poate fi cel mai bine explicat in termenii balantei de pericol. Acesta
sustine ca un stat adera la forma reale de balansare atunci cand amenintarea
asupra suveranitatii este iminenta.
Robert Pape ustine ca politicile preintive din iraq inca din 2003 le-au adus
celorlalte puteri sentimente precum teama, frustrarea si dorinta de subminare a
politicilor SUA prin intermediul institutiilor intenationale, a aranjamentelor
diplomatice si ca metodele de soft balancing ar continua atata timp cat sua ar
urmari politici unilaterale. Pape sugereaza ca metodele de tip hard balancing nu
reprezentau o optiune pentru puterile lumii datorita riscurilor si a costurilor
existente in sustinerea unei asemenea pozitii. Astfel ca, meodele de tip soft
balancing a oferit modalitati mai sigure de a se opune care nu au confruntat
direct dominatia SUA.
Realismul sustine ca statele vor actiona in conformitate cu interesele proprii, dar
ca un sistem international de state previne sau face chiar mai dificila indeplinirea
unor astfel de sarcini.
Nato reprezinta o alianta de tip atat simetric, cat si asimetric : SUA detine
capacitatile de care europenii au nevoie pt a actiona liberi iar europenii detin
credibilitatea politica, necesara ocuparii efectivelor NATO, in special in
operatiunile neconventionale, de tipul eforturilor de stabilizare de dupa razboi
(simetric). Asimetria face referire la modalitatile prin care diferite factiuni
urmaresc obtinerea autonomiei, dar in moduri complemenatare.
Nato rezista pentru ca actioneaza ca un broker intr-o piata politica, permitandu-le
statelor sa aiba autonomie, chiar daca isi exprima autonomia in moduri care
promoveaza interese nationale divergente. Nu exista un echilibru in acest sens,
dar legitimitatea este necesara obtinerii influentei in afara sferei euro-atlantice.