Sunteți pe pagina 1din 19

Biologie Moleculară Celula Procariotă S.Capcelea Gh.Secu

CELULA PROCARIOTĂ

1. Noțiuni generale

2. Organizarea general a celulei procariote

2.1 Particularitățile peretelui celular:

2.1.1 Bacteriile Gram+

2.1.2 Bacteriile Gram-

2.2 Flagelii și pilii:

3. Genomul bacterian:

3.1 Funcţiile materialului nuclear :

4. Noțiuni despre expresia genetică la procariote:

5. Elemente mobile la procariote:

6. Plasmidele:

7. Reproducerea bacteriilor

8. Mutațiile. Recombinarea bacteriană.

9. Antibioticele

9.1 Mecanisme generale de acțiune a antibioticelor:

9.2 Mecanisme generale de rezistență a bacteriilor la antibiotic:

1

Biologie Moleculară Celula Procariotă S.Capcelea Gh.Secu

CELULA PROCARIOTĂ

1. Noțiuni generale

Procariot (προ «pina» și κάρυον «nucleu»): organism primitive (bacterii,unele alge) cu structura

celulară simpla la care nucleul nu este delimitat . Plasmidă: Elemente genetice (molecule circulare de ADN) extracromosomiale, capabile de replicare autonomă. Conferă bacteriei caractere suplimentare. Nucleoid: Echivalentul nucleului la procariote. Protoplasma: Citoplasma și nucleul celulei. Mureina (peptidoglacan): Structură particulară rigidă a peretelui celular bacterian. Spatiul periplasmic: este considerat un compartiment pericelular adaptativ, in care are loc degradarea enzimatica a nutrientilor (eficiență mai mare a procesului de nutriție). Genofor: cromosomul bacterian. Transcripție: Process de sinteză ARN, folosind ca matrice, ADN. Translație: Proces de sinteză a unui peptid în ribozom, utilizînd ca matrice ARNm, iar ca material de construcție aminoacizi. Transpozon: Secvență de ADN ce poate migra în genom.

2. Organizarea general a celulei procariote

Celulele procariote, deși au o organizare relativ mai simplă, posedă toate însușirile organismelor vii și se supun postulatelor celulare. O deosebire esențială a procariotelor este faptul că nu posedă membrane celulare interne, ci doar externă ce le delimitează de mediul înconjurător, ca consecință în structura acestor celule nu se intîlnesc organite ca: mitocondrii, aparat Golgi etc., tot de aici reiese și faptul ca nucleul nu este bine conturat (lipsa membranei). Materialul genetic este reprezentat de o moleculă inelară de ADN numită nucleoid. Procariotele sunt organisme foarte mici, iar reprezentanți ai acestora sun bacteriile și algele cianofite.

nucleoid . Procariotele sunt organisme foarte mici, iar reprezentanți ai acestora sun bacteriile și algele cianofite.

2

Biologie Moleculară Celula Procariotă S.Capcelea Gh.Secu

În dependența de forma lor, bacteriile sunt tipizate ca (fig.1):

Bacili (D): formă de bastonaș;

Coci (A): formă sferică;

Streptococi (B): șiraguri de coci(în lanț);

Stafilococi (C): ciorchine de coci(struguri,MD pe hartă);

Spirală(I): forma spiralată;

Vibrioni(H): în forma de virgule.

forma spiralată ;  Vibrioni(H) : în forma de virgule. Figura 1. Diverstatea bacteriilor după formă

Figura 1. Diverstatea bacteriilor după formă

2.1 Particularitățile peretelui celular:

Peretele celular reprezintă un înveliș rigid ce înconjoara protoplasma, iar în funcie de particularitățile funcționale ale acestuia, bacteriile au fost clasificate în:

bacterii Gram+ (pozitive) și

bacterii Gram- (negative),

denumirea depinde de modul în care se vor colora după Gram (1884, savant danez Christian GRAM) ce presupune utilizarea unui colorant bazic.

Elementul comun pentru ambele grupuri este prezența în peretele celular a peptidoglicanului cu numele de mureină, care e alcatuit dintr-o parte glicanică (N- acetylglucozamina și acidul N-acetyl- muramic) și o parte peptidică care formează o structura bidimensională la bacteriile Gram- și o structură tridimensionala la bacteriile Gram+; aceste particularități țin de modul în care sunt legate între ele prin intermediul acidului muramic și a diferitor peptide. Ce ține de membrana plasmatică, aceasta este asemenătoare cu cea a eucariotelor, bistrat lipidic care este asociat cu diferite proteine.

bistrat lipidic care este asociat cu diferite proteine. Figura 2. Particularitățile învelișului celul ar ale

Figura 2. Particularitățile învelișului celular ale baceriilor

3

Biologie Moleculară Celula Procariotă S.Capcelea Gh.Secu

2.1.1 Bacteriile Gram+ Peretele celular este uniform, cu pori mici, are grosimea de 20-80 nm (pina la 300 nm),

iar componentul major î-l reprezintă Peptidoglicanul (40-80%) care aici are o structură reticulară tridimensională, ce ține de componentele minore, acestea sunt:

Acizii teihoici (polimeri de glicerol sau ribitol fosfat); traversează PG şi creează

sarcină electrică negativă la suprafaţa bacteriei, asigură transferul de ioni şi fixarea unor proteine,

funcţie antigenică.

Acizii lipoteichoici au funcție identică cu acizii teichoici, intervin în adeziunea la

celule şi au un efect toxic slab.

Proteine asociate peretelui celular.

La unele bacterii Gram+ se întîlnesc și lipide, ceruri, glucide.

De menționat ca in bacteriile Gram+ se pot depista niște structuri veziculo-membranoase numite mezozomi, care se formează prin invaginarea membranei plasmatice și se consideră a fi analogi ai mitocondriilor. Unii savanți considera că acestea ar fi doar niște neclarități aparute la microscopul electronic și nu prezintă structuri aparte.

acestea ar fi doar niște neclarităț i aparute la microscop ul electronic și nu prezintă structuri

Figura 3.

4

Biologie Moleculară Celula Procariotă S.Capcelea Gh.Secu

2.1.2 Bacteriile Gram- Peretetele celular are grosimea de 10-12nm, este neomogen, format din straturi distincte.

Membrana internă (MI): dublu strat lipidic cu proteine înserate.

Stratul intern este format din peptidoglicanul mureina (1-10% din masa uscată),

lipsesc acizii teihoici, lipsesc și punțile interpeptidice, ceea ce dă o structură bidimensională.

Membrana externă (ME): dublu strat lipidic cu proteine înserate (proteine majore

70%, minore 30%).

Proteine majore: Porine (formează pori) și nonporine(receptori, asigură adeziunea etc.)

Proteinele minore: Enzime implicate in captarea unor substanţe şi transportul specific transmembranar.

ME este permeabilă pentru ioni şi mici molecule hidrofile şi impermeabilă pentru molecule hidrofobe sau amfipatice

Lipoproteinele: asigură legătura dintre ME şi peptidoglican.

Lipopolizaharidul (LPZ): stratul extern al peretelui gram-negativ. Este format din:

Lipidul A (endotoxină): Glicolipid ancorat în ME. Stimulează formarea şi secreţia citokinelor. Determină efectul toxic al bacteriilor Gram- manifestat în urma lizei celulare.

Polizaharide complexe: fixate pe lipidul A. Participă în procese de penetrare şi transport a unor substanţe, conferă specificitate de gen (antigenul R)

La exterior, subunităţi oligozaharidice liniare sau ramificate. Creează sarcină

negativă la suprafaţa bacteriei (împiedică fagocitoza, accesul moleculelor toxice), conferă

specificitate de specie sau tip(antigenul O).

conferă specificitate de specie sau tip(antigenul O). Figura 4. Structura peretelui celular la bacteriile Gram+

Figura 4. Structura peretelui celular la bacteriile Gram+ și Gram-

5

Biologie Moleculară Celula Procariotă S.Capcelea Gh.Secu

2.2 Flagelii și pilii:

sunt niște excrescențe subțiri situate la suprafața bacteriilor Gram-, fiin formți

dintr-un grup de proteine umite, piline. Aceștia sunt de 2 tipuri: 1)Participă la adeziunea celulară. 2) Participă la conjugare Flagelii: excrescențe filiforme, mai des prezente pe suprafaa bacililor, reprezentînd niște tubuli cu grosimea de 10-60nm formți din 3-11 filamente asamblate din proteina globulară flagelina, la procariote flagelii nu sunt acoperiți cu membrană plasmatică. Flagelina neavînd activitate ATP-azică, flagelii nu sunt capabili de a efectua mișcări ondulatorii, doar rotiri în jurul axului, datorate gradientului de pH. De menționat că flagelii posedă proprietăți antigenice. În dependenţă de numărul de flageli deosebim următoarele tipuri de bacterii:

Pilii:

de flageli deosebim următoarele tipuri de bacterii: Pilii : monotrihi – cu un singur flagel (Vibrio

monotrihi cu un singur flagel (Vibrio ohoterae);

lofotrihi – cu un mănunchi unipolar (situat la un singur capăt) de flageli (Bartonella bacilliformis); cu un mănunchi unipolar (situat la un singur capăt) de flageli (Bartonella bacilliformis);

la un singur capăt) de flageli (Bartonella bacilliformis); amfitrihi – cu mănunchiuri bipolare (la două capete)

amfitrihi – cu mănunchiuri bipolare (la două capete) de flageli (Spririllum serpens); peritrihi – cu flageli în jur (Escherichia coli).

(la două capete) de flageli (Spririllum serpens); peritrihi – cu flageli în jur (Escherichia coli). Figura
(la două capete) de flageli (Spririllum serpens); peritrihi – cu flageli în jur (Escherichia coli). Figura

Figura 5

6

Biologie Moleculară Celula Procariotă S.Capcelea Gh.Secu

3. Genomul bacterian:

Genomul bacterian este constituit din:

A. Nuceoid care este reprezentat de o moleculă de ADN circulară.

B. Plasmide, acestea fiind niște structuri distincte, ce nu aparțin nucleoidului, însă conțin material genetic, responsabil de sinteza unor metaboliți (factori de rezistență

la antibiotice etc.)

metaboliți (factori de rezistență la antibiotice etc.) Figura 6 Nucleoidul (analogul nucleului eucariot) după cum

Figura 6

(factori de rezistență la antibiotice etc.) Figura 6 Nucleoidul (analogul nucleului eucariot) după cum s -

Nucleoidul (analogul nucleului eucariot) după cum s-a menționat este compus dintr-o moleculă circulară de ADN. De specificat terbuie faptul că:

ADN este asociat cu proteine; dar mecanismul de condensare a ADN-ului diferă de modelul eucariotic (nu se cunoaște mecanismul exact, însă se presupune implicarea moleculelor de ARN specific). Una din ipoteze despre compactizarea acestuia ar fi modelul de împachetare propus de Stonington şi Pettijohn, 1971 ce demonstrează că prin închiderea moleculei, aceasta îşi reduce diametrul la 350 μm, apoi sub acţiunea topoizomerazelor molecula suferă o pliere (engl. folding) în ~ 50 domenii sau bucle, diametrul reducându-se la 30-35μm, prin suprarăsucirea (supercoiling) domeniilor diametrul se reduce la 3 μm, iar prin suprapunerea acestora la 1μm. Spiralizarea moleculei se realizeaza cu ajutorul topoizomerazelor.

o

moleculei se realizeaza cu ajutorul topoizomerazelor. o Figura 7 Celula bacteriană nu posedă microtubuli, ceea ce

Figura 7

Celula bacteriană nu posedă microtubuli, ceea ce face imposibilă diviziunea de tip mitoză, iar rolul de segregator al materialului genetic în timpul diviziunii celulare î-i revine membranei plasmatice.

Segvențe repetitive sunt foarte puține sau nu sunt deloc, majoritatea segvențelor fiind codante, unice.

o Dimensiunile diferă de la un procariot la altul. Spre exemplu genomul E. Coli constă din 4,6 Mb pe cînd genomul unei celule umane conține

o

o

3200Mb.

În general genomul procariot conține 139 Kb-13,000 Kb.

7

Biologie Moleculară Celula Procariotă S.Capcelea Gh.Secu

Conform unor studii, genomul bacterian are un nivel foarte mare de organizare, contrar ideei înalt acceptată că acesta ar avea o organizare aleatorie.

3.1 Funcţiile materialului nuclear :

1) Conţine informaţia genetică esenţială existenţei bacteriilor în mediul natural (pentru arhitectura celulei, metabolism, sinteza enzimelor ce intervin în reacţiile de biositeză şi în metabolismul energetic); 2) Codifică structura factorilor de reglare prin structuri operaţionale de tip operon; 3) Conţine informaţia necesară pentru replicare şi ereditate, cu asigurarea potenţialului de creştere şi diviziune celulară; 4) Asigură potenţialul de variabilitate şi evoluţie prin căi complexe:

capacitatea de mutageneză, de reparare a erorilor,

prin mecanisme de transfer de material genetic si de integrare a plasmidelor (prin conjugare), a genelor fagice (prin transductie), a fragmentelor de ADN nucleoidal /plasmidial (transformare) si a elementelor genetice transpozabile (secvente de insertie si transpozoni).

4. Noțiuni despre expresia genetică la procariote:

Reglarea sintezei enzimatice la procariote este controlată prin mecanismul inducției și represiei enzimatice care a fost explicată pe modelul operon, elaborat de Jacob şi Monod (distinşi cu premiul Nobel pentru Medicină în 1965). În general genele structurale care codifică enzimele care intervin într-o cale metabolică sunt supuse controlului unei regiuni de reglare împreună cu care alcătuiesc un operon:

Genele de reglare codifică substanţe de tipul represorilor şi funcţionarea lor determină stoparea activităţii genelor din regiunea operator a ADNului;

Regiunea operator: funcţionează ca receptor de semnale, sesizând prezenţa în mediu a represorilor şi inductorilor (funcţionează similar unui comutator tip on/off);

Regiunea promotor: adiacentă regiunii operator, corespunde zonei în care are loc iniţierea transcrierii informaţiei genetice realizată de ARN-polimeraza, care se leagă de această regiune.

de ARN -polimeraza, care se leagă de această regiune. Figura 8. Organizqrea genelor structurale la procariote

Figura 8. Organizqrea genelor structurale la procariote

8

Biologie Moleculară Celula Procariotă S.Capcelea Gh.Secu

Astfel pentru procariote, specific este operonul, acesta reprezentînd un lanț de gene ce nu au spații între ele sau acestea sunt foarte mici și care de regula codifica pentru un lanț metabolic, ca exemplu poate fi adus operonul lactozei la E. Coli

, ca exemplu poate fi adus operonul lactozei la E. Coli Figura 9. Paricularitățile operonului Lac

Figura 9. Paricularitățile operonului Lac și Trp la bacterii

Transcripția și Translația la procariote este cuplată, adică aceste procese pot avea loc simultan, ceea ce este imposibil în celula eucariotă (datorită membranei nucleare).

procese pot avea loc simultan, ceea ce este imposibil în celula eucariotă (datorită membranei nucleare). Figura

Figura 10

9

Biologie Moleculară Celula Procariotă S.Capcelea Gh.Secu

Etapele transcripției la procariote:

1. ARN-polimeraza se cuplează cu o serie de proteine pentru a forma o holoenzimă care este capabilă de a recunoasște regiunea promotor (cel mai important elemnt al căruia este "Pribnow box" situat între -35 și -10).

2. Această holoenzimă se cuplează la ADN, care este dublu-catenar, numinduse complex închis.

3. ADN-ul este despiralizat, facînd posibil accesul la catena transcrisă.

4. Urmează transcripția, producînduse molecula de ARN, dar care nu poate părăsi ARN- polimeraza, fiind blocat de σ-factor care ulterior va disocia și se va purcede nemijlocit la translație.

5. Transcripția se finisează cu o terminație intrinsecă (Rho-independent transcription termination), care de obicei reprezintă o regiune palindromică sau printr-o terminațiune Rho-dependent

ρ factor, care poate opri transcripția intr-un site

corespunzător. De menționat că la procariote ARNm conține doar regiuni codante, ceea ce î-l eliberează de necesitatea de processingului și face posibil ca translația să urmeze imediat.

termination care folosește un așa numit

urmeze imediat. termination care folosește un așa numit Figura 11 Translația la procariote nu diferențiază mult

Figura 11

Translația la procariote nu diferențiază mult de cea întîlnită la eucariote, însa sunt cîteva particularități: ribozomul la procariote 70) este compus din 2 subunități, cea mare, 50S, compusă din ARNr 23S, ARNr 5S și 31 proteine, iar subunitatea mică, 30S, conține ARNr 16S și 21 proteine. Viteza de translație este de 12-17 aminoacizi pe secundă.

10

Biologie Moleculară Celula Procariotă S.Capcelea Gh.Secu

5. Elemente mobile la procariote:

Elementele mobile la procariote se consideră a fi IS-elementele (insertion sequence), transpozonii și bacteriofagii. IS-elemente: sunt secvențe cu număr minimal de gene, necesare pentru mobilizarea și inserția elementului în altă regiune a ADN. Acestea conțin gena ce codifică transpozoaza. Spre exemplu la E. Coli acestea sunt de 3 tipuri avînd 0-30 copii. Dearece IS-elementele se pot întîlni în orice regiune a nucleoidului/ADNului, aceștea pot produce mutații, pot infuența expresia altor gene (prin inserția în regiunea promotorului sau în regiunea codantă etc.)

în regiunea promotorului sau în regiunea codantă etc.) Figura 12. Schema inserției unui IS -element Transpozonii:

Figura 12. Schema inserției unui IS-element

Transpozonii: sunt elemente mai complicate, care au la capete IS-elemente și pot fi de 2 tipuri:

composite și noncomposite, adică compuși și simpli. De obicei aceștia duc gene sensibile la antibiotice sau alți factori contra cărora se necesită rezistență.

sau alți factori contra cărora se necesită rezistență. Figula 13. Transpozon de tip: composite pentru rezistență

Figula 13. Transpozon de tip: composite pentru rezistență la tetraciclină

de tip: composite pentru rezistență la tetraciclină tip: noncomposite ce codifică B -lactamaza (rezistența la

tip:

noncomposite ce codifică B-lactamaza (rezistența la antibiotice ca penicilina, ampicilina)

Figura

14.

Transpozon

de

11

Biologie Moleculară Celula Procariotă S.Capcelea Gh.Secu

6.

Plasmidele:

Plasmidele sunt structuri intracitoplasmatice, invizibile la microscopul optic care conţin informaţie genetică extranucleoidică, accesorie, de confort sau de lux, imbunatatind conditiile de viata ale bacteriilor si adaptarea la mediu; reprezinta 1-5 % din genomul bacterian. Plasmidele se diferențiază în:

plasmide propriu-zise (cu control relaxat), care conferă rezistența la antibiotice, sunt libere în citoplasmă și se înmulțesc autonom de ADNul nucleoidic dar nu se transferă dintr-o celula în alta (neconjugative) si

episomii (cu control strict), elemente genetice neesențiale formate din molecule circulare conținînd cateva mii de perechi de baze. In celula pot exista în două stări alternative autonomi în citoplasmă sau înserați în cromozomi. De fapt, episomii pot fi considerați niște minicromozomi ce pot favoriza conjugarea și recombinarea naturală. Plasmidele propriu-zise sunt de mai multe tipuri:

a. Factorul “R”, ce deține mai multe gene ce codifică rezistența la antibiotice (din care una “RFT” este capabilă de a transfera rezistența, chiar în lipsa factorului “F”);

b. Factorul “F”, independent de citoplasmă;

c. Factorul “COL”, ce detine informații pentru sinteza unor compuși cu acțiune antibacteriană (colicine).

Episomii sunt plasmide cu control strict și se găsesc în stare autonomă, libere in citoplasmă, cînd se pot înmulți indepndent de genofor și în stare integrată într-un anumit punct în genofor, replicîndu-se simultan cu genoforul. Episomii au mai multe funcțiuni și au denumiri ce provin din funcția deținută:

a. Factorul F (Fertility), conținînd 11 gene, ce codifică sinteza unor componente ale unor pili sexuali, (el putînd fi de tip mascul F+ , donator și de tip femel F- , primitor);

b. Factorul Hfr (high frequency recombination), care oferă o frecvență de recombinare de sute de ori mai ridicată ca a factorului F, pe care il conține;

c. Factorul Ti (tumour inducing), agentul inductor al convertirii celulei normale în celulă tumorală (găsit prima oară în 1907 de Smith si Townscad în bacteria Agrobacterium tumefaciens);

d. Factorul Vhf (very high frequency of recombination), are calitatea, în opoziție cu factorul Hfr , de a transfera, cu o frecvență mult mai mare, markerii terminali ai cromozomului, etc.

Fig. 15 Structura Factorului F la E. Coli

mare, markerii terminali ai cromozomului, etc. Fig. 15 Structura Factorului F la E. Coli Fig.16 Strctura

Fig.16 Strctura Plasmidei R

mare, markerii terminali ai cromozomului, etc. Fig. 15 Structura Factorului F la E. Coli Fig.16 Strctura

12

Biologie Moleculară Celula Procariotă S.Capcelea Gh.Secu

7. Reproducerea bacteriilor

Particularități generale ale replicării:

Deși mecanismul de replicare procariotic nu se diferențiază mult de cel eucariot, acesta totuși are niște particularități:

o

Nucleoidul bacterian este un replicon unic, adică are o singură secvenţă de origine a replicării.

o

Nucleoidul bacterian are o structură circulară şi, ca urmare, cele 2 bifurcaţii de replicare se întâlnesc la nivelul secvenţei ter spre deosebire cromozomul de tip eucariot are o structură lineară, iar capetele lui (denumite telomere) se replică diferit de restul cromozomului.

telomere) se replică diferit de restul cromozomului. Figura 1 7. Particularitățile replcării ADNului bacterian

Figura 17. Particularitățile replcării ADNului bacterian

Complexul primozom:

replcării ADNului bacterian Complexul primozom: Complexul primozom este format dintr- o serie de proteine ce

Complexul primozom este format dintr-o serie de proteine ce determină iniţierea replicării ADN. Cele mai importante proteine sunt:

Primaza: la bacterii este denumită DnaG şi este codificată de gena dnaG; această enzimă sintetizează scurte fragmente de ARN ce au funcţie de primeri, adică oferă capul 3’-OH liber pentru polimerizare. Proteinele de iniţiere: n’, n, n”, DnaA, DnaB, DnaC şi DnaT Iniţierea replicării presupune detaşarea secvenţei oriC de membrana plasmatică, după ce, în prealabil, a fost atinsă o anumită masă celulară (denumită masă de iniţiere) şi în urma acumulării unei cantităţi substanţiale de fosfolipide acide pe faţa internă a membranei plasmatice. Secvenţa oriC din nucleoidul de E.coli are 245 bp şi prezintă 2 regiuni importante:

- o regiune cu 4 „cutii” dnaA (sunt formate din câte 9 bp) la care se va ataşa proteina DnaA - o regiune cu 3 „cutii”, bogate în adenină-timină, la care se vor ataşa complexe proteice DnaB-DnaC Zece până la 12 molecule de DnaA se leagă la „cutiile” dnaA, determinând buclarea moleculei de ADN şi, ca atare, desfacerea dublului helix în „cutiile” dnaB.

13

Biologie Moleculară Celula Procariotă S.Capcelea Gh.Secu

Zonele monocatenare apărute se complexează cu proteina DnaB (cu funcţie de helicază), adusă de proteina DnaC. Ulterior, primaza (DnaG) începe aici sinteza moleculelor de ARN primeri. În procesul de replicare a ADN, în diverse etape, apar zone monocatenare ce sunt stabilizate (şi „apărate”) faţă de acţiunea nucleazelor prin ataşare de proteine de tip SSB (Single Stranded Binding – proteine ce se ataşează la monocatene ADN).

Replicarea plasmidelor:

Indiferent dacă conferă bacteriei gazdă caractere esenţiale sau neesenţiale, toate plasmidele au în structura lor o regiune foarte importantă pentru replicarea şi menţinerea stabilă a plasmidului respectiv în populaţia bacteriană. În prezent se consideră că această regiune esenţială ar conţine secvenţe de origine a replicării plasmidiale, denumite convenţional oriV (fata de oriC (originea replicării nucleoidului bacterian). O secvenţă oriV trebuie să indeplineasca urmatoarele conditii:

regiunea ADN minimală, cu activitate în cis, ce poate susține replicarea plasmidială

regiunea ADN în care cele 2 catene se despart pentru a iniţia procesul de replicare

nucleotidul/nucleotidele la care incepe sinteza catenei lider

gene implicate în controlul replicării plasmidiale (multe plasmide codifică o proteină implicată în iniţierea replicării plasmidiale, denumita proteina de tip Rep).

Diviziunea celulei procariote:

În condiţii favorabile de viaţă, în prezenţa mediului nutritiv, bacteriile reacţionează rapid şi are loc creşterea, proces prin care se produce mărirea coordonată a tuturor componentelor celulei, rezultată prin acumularea de substanţă nou-formată prin biosinteză. În cazul în care prin creştere se produce o modificare în raportul optim stabilit genetic între suprafaţa care asimilează şi volumul care acumulează, se declanşează reproducerea prin sciziune, care va restabili raportul vital. În prima etapă, o dată cu biosinteza componentelor celulare, are loc replicarea nucleoidului bacterian, dublarea numărului de mezozomi care vor lega moleculele de ADN şi le vor deplasa spre polii celulei. În zona mediană începe biosinteza unui perete despărţitor, încât celula parentală se regăseşte în cele două celule rezultate prin sciziune, celule identice ca formă, dimensiune şi structură genetică.

identice ca formă, dimensiune şi structură genetică . Figura 18 . Diviziunea celulei bacteriene prin sciziune

Figura 18 . Diviziunea celulei bacteriene prin sciziune

14

Biologie Moleculară Celula Procariotă S.Capcelea Gh.Secu

8. Mutațiile. Recombinarea bacteriană.

Mutațiile, care presupun modificarea secvenței bazelor azotoate, astfel încît numărul celulelor descendente diferă de celulă celulelor mama, apar în perioada de diviziune celulară exponențială, din cauza ritmului foarte rapid de creștere în timpul autoreplicării. Celula care a suferit mutația se numește mutant. Mutațiile pot fi spontane, ce apar ca greșeli de copiere în timpul replicării, datorită vitezei de autoreplicare, sau induse de către factori inductori (agenți mutageni), ce pot fi fizici (radiații u.v., X, gamma, etc.), chimici (ex. aminopurina) și biologici (de ex. gene supresor non sens care permit înserarea unui aminoacid în lanțul polipeptidic al mutantului). Schimbările ce pot aparea în cursul mutațiilor sunt variate, multiple și de multe ori imprevizibile deoarece acționează intr-un lanț polimolecular cu sute și mii de secvente diferite, prin înlocuirea, înserarea, surprinderea sau inversarea ordinii bazelor azotoase.

Transferul și recombinarea genetică este cea de a doua cale de a obține mutanți, prin care, o celula donoare face transfer de material genetic la o celulă receptoare, prin transmiterea unor fragmnte de ADN sau al întregului genom al celulei donoare la celula receptoare. Transferul și recombinarea genetică pot fi realizate prin trei modalități: transformare, transducție și conjugare, pe care le vom descrie în continuare. În cazul transformării, mutantul preia ADN-ul din cromozomul donorului, în starea fiziologică numită starea de competență, în care ADN-ul transformat străbate peretele și membrana plasmatică. Este un mecanism genetic care determina, de exemplu, rezistența la antibiotice.

membrana plasmatică . Este un mecanism genetic care determina, de exemplu, rezistenț a la antibiotice. Figura

Figura 18.

15

Biologie Moleculară Celula Procariotă S.Capcelea Gh.Secu

Transducția este un fenomen descoperit de Zinder si Lederberg in 1952, care constă în transmiterea caracterelor de la o cultură bacteriană la alta cu ajutorul bacteriofagului, prin înocularea ADN-ului acestuia în celula bacteriană. Dar transducția poate avea loc și după următorul scenariu: bacteriofagul poate ramîne într-o stare neinfecțioasă (stare de profag) cînd se fixeaza de cromozomul bacteriei și se divide sincron cu aceasta, comportare numită lizogenie. Genele bacteriene pot fi transferate de la o celula la alta de catre fagii nevirulenti (temperati), caz în care au fost denumiți și fagi transductanți.

caz în care au fost denumiți și fagi transductanț i. Figura 19. Î n fine, cea

Figura 19.

În fine, cea de-a treia metodă de transfer și recombinare genetică o constituie conjugarea, care reprezintă un proces ce determină unirea (sinapsa) unor cromozomi în meioza de la materialul donor la acceptor prin episomi F+ si F(plasmide autonome libere în citoplasmă cu funcții sexuale). Celula donoare posedă factorul “F+” pe care îl trece în celula receptoare care conține factorul “F-”, prin pilii sexuali. Spre deosebire de celulele ființelor superioare, la care zigotul se formează din genoamele integrale ale celor doi parteneri, la bacterii, donorul lasă, de obicei, numai o parte din genomul sau acceptorului. În acest caz, fenomenul de transfer parțial genetic se numește meromixis, iar zigotul parțial merozigot.

caz, fenomenul de transfer parț ial genetic se numeș te meromixis, iar zigotul parț ial merozigot.

Figura 20

16

Biologie Moleculară Celula Procariotă S.Capcelea Gh.Secu

9.

Antibioticele

Antibiotic: substanță organică solubilă, produsă de unele microorganisme animale și vegetale, care are capacitatea de a distruge anumiți microbi sau de a le opri dezvoltarea, fapt pentru care se utilizează în tratamentul bolilor infecțioase.

9.1 Mecanisme generale de acțiune a antibioticelor:

Pornind de la descoperirea penicilinei de către Fleming, în 1928, au urmat alte molecule noi:

cloramfenicol etc.

cefalosporine, streptomicina, tetracicline,

Antibioticele au fost clasate și in funcție de modul lor de acțiune distingem patru categorii de molecule:

antibiotice care inhibă sinteza peretelui bacterian;

antibiotice care inhibă sinteza proteinelor;

antibiotice care inhibă functionarea acidului dezoxiribonucleic (ADN);

antibiotice care antrenează distrugerea membranei citoplasmice.

care antrenează distrugerea membranei citoplasmice. Figura 21 Ț intele antibioticeleo Ac ț iunea unui ant

Figura 21 Țintele antibioticeleo

Acțiunea unui antibiotic este rezultatul interacțiunilor dintre organism și antibiotic, pe de o parte, și dintre antibiotic și bacterii, pe de altă parte.

Putem spune că, pentru a fi activ, un antibiotic trebuie:

Să penetreze pîna la ținta sa bacteriană

nu fie inactivat

Să fie capabil să se lege de ținta sa.

Acestea sunt conditiile necesare activității bacteriene.

Antibioticul iși va exercita acțiunea, care ar putea fi de doua tipuri:

1. Bacteriostatică, dacă nu există decît o simplă inhibare a multiplicării bacteriene;

2. Bactericidă, dacă există distrugerea bacteriei.

17

Biologie Moleculară Celula Procariotă S.Capcelea Gh.Secu

9.2 Mecanisme generale de rezistență a bacteriilor la antibiotic:

Există mai multe mecanisme prin care acest fenomen se poate manifesta:

Inactivarea sau distrugerea antibioticului - de exemplu inactivarea Penicilinei prin producerea unor enzime (beta-lactamaze) care rup o legătură beta-lactamică din molecula acesteia;

Modificarea țintei (locului de legare a antibioticului) asftel încât molecula antibioticului să nu mai poată reacționa cu componentele celulare - de exemplu ribozomi sau enzime implicate în sinteza peretelui bacterian;

Modificarea căilor metabolice la nivelul cărora acționează antibioticele - cazul unor bacterii rezistente la sulfamide, care în loc să sintetizeze acidul folic pornind de la acid para- aminobenzoic, folosesc acid folic preformat, ca celulele mamiferelor;

Inhibarea pătruderii antibioticului în celulă prin modificarea membranei externe (deficit de expresie a porinelor)- de exemplu mecanismul de rezistență a E. coli la macrolide;

Eliminarea antibioticului (efluxul activ, gena norA codifica o pompa de eflux, iar expresia acesteia se intensifică) - observat la unele specii de E. coli și S. aureus;

Operonul MAR (Multirezistenta la antibiotice). Aceste mecanisme sunt înlesnite de specifice de recombinare genetică a bacteriilor, dar și de necesitatea sporită de a supravețui a acestora în urma utilizării foarte intense a antibioticelor în scopuri curative, iar rezultatul este că la momentul actul un număr foarte mari de bacterii posedă rezistență la un spectru foarte larg de antibiotice.

edă rezistență la un spectru foarte larg de antibiotice. Bibliografie/Webografie: 1. Galeţchi P., Buiuc D., Plugaru

Bibliografie/Webografie:

1. Galeţchi P., Buiuc D., Plugaru Ș

1997.

Ghid practic de microbiologie medicală. Chişinău, Bucureşti,

2. Universitatea din București, Facultatea de biologie, Curs: Microbiologie generală, 2014

18

Biologie Moleculară Celula Procariotă S.Capcelea Gh.Secu

3. USMF

Catedra Microbiologie, virusologie şi imunologie, Prelegeri:

Introducere în microbiologie; Ultrastructura bacteriilor. Elemente permanente și nepermanente

de structură.

,,N.

Testemițanu”,

4. http://www.medtorrents.com/load/microbiologie/manual_de_microbiologie/20-1-0-173

(07.08.15)

5. http://www.scritub.com/biologie/INTRODUCERE-in-biologia-microo71526.php (07.08.15)

6. https://micro.cornell.edu/research/epulopiscium/bacterial-genomes (07.08.15)

7. http://www.normalesup.org/~adanchin/AD/summary_AD.html (07.08.15)

8. http://www.bio.unibuc.ro/pdf/Masterat_2014/Cap_4_Functiile_materialului_genetic.pdf

(07.08.15)

9. https://www.revistagalenus.ro/revista-e-galenus-2007/162.html (07.08.15)

10. http://www.nsu.ru/education/biology/genetics/glava6.pdf (11.08.15)

11. http://www.bio.unibuc.ro/pdf/licenta_2014/biochimie/Transcriptie_translatie_note_de_curs.pdf

(11.08.15)

12. http://deacoffee.com/tag/transcriptia-la-procariote/ (11.08.15)

13. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK21120/ (11.08.15)

14. https://www.boundless.com/microbiology/textbooks/boundless-microbiology-

textbook/microbial-genetics-7/translation-protein-synthesis-76/prokaryotic-transcription-and-

translation-are-coupled-428-6639/ (11.08.15)

15. http://www.phschool.com/science/biology_place/biocoach/transcription/tctlpreu.html (11.08.15)

16. http://www.phschool.com/science/biology_place/biocoach/transcription/mrnaprok.html

(11.08.15)

17. http://www.cellbiol.ru/book/molekulyarnaya_biologiya/translyatsiya/transportnaya_rnk

(11.08.15)

18. http://www.bio.bsu.by/genetics/files/molbiol_of_the_gene_06.pdf (11.08.15)

19