Sunteți pe pagina 1din 6

SPECII PE CALE DE DISPARITIE

Elanul
Ideea ca elanul pe care-l asociem de obicei cu intinderile nesfarsite de padure din Siberia si
Alaska, sa fi trait la noi, pare cel putin fantezista. Adevarul este cu totul altul. Elanul este cel
mai mare reprezentat al cerbilor. Un mascul adult din subspecia europeana poate atinge o
inaltime de 2 metri la umar, precum si o greutate ce depaseste uneori 500 kg. Elanul a fost
cunoscut si vanat de stramosii nostri.

Brebul sau Castorul European


Seria surprinzatoare a animalelor care au trait la noi in tara continua cu castorul european sau
brebul, cum l-a numit taranul roman dintotdeauna. Acest rozator de talie mare traia de-a lungul
tuturor raurilor din Tarile Romane. Avem si in cazul brebului o serie de dovezi cantonate in
toponimia si istoria romaneasca. Pe langa mutitudinea de sate cu numele de Brebu, Brebeni,
Coada Brebenelului, Brebenei, Brebena, avem si numele unei serii de balti si mlastini cum sunt
Balta Brebului sau Brabul din Judetul Dolj. Spre deosebire de castorii din America de Nord
care sunt sociali, brebii erau animale solitare, cantonati intotdeuna langa lacuri, balti si
cursuri de apa. Singura cauza a disparitiei brebilor a fost vanatoare pentru carne, care era
deosebit de apreciata, fiind folosita si la prepararea unor carnati speciali a caror reteta exacta sa pierdut in negura timpului.
Din dintii de breb taranii faceu un talisman pe care-l atarnau la gatul copiilor.

Brebii dispar pe rand in toata Europa. In Anglia, inca din anul 1188, in Scotia in 1520, in Franta
1820, in Elvetia in 1841, Lituania in 1877. In jurul anului 1900, dispar brebii din Muntii Caucaz,
Altai si Siberia. Ultimul breb din Tarile Romane a disparut in anul 1823 din zona MoldovaVeche, judetul Caras-Severin. Brebul a fost reintrodus in Romania in anul 1998, ca urmare
a unui program demarat de ministrul mediului din acea vreme. Au fost adusi atunci 21 de castori
din landul Bavaria, find eliberati in natura in zona confluentei dintre Raul Negru si paraul
Estelnic din judetul Brasov. In prezent exista in tara noastra aproximativ 350 de brebi care
traiesc de-a lungul cursurilor raurilor Olt, Mures si Ialomita. Din nefericire, povestea de
succes a reintroducerii brebului nu a fost reluata si in cazul altor specii disparute.
Bourul (Bos primigenius)
Cel mai mare reprezentant al bovidelor salbatice a fost un animal extrem de puternic,
impunator si agresiv. Pe baza acestor atribute apreciate in vechime, precum si a intamplarii
de la vanatoarea lui Dragos-Voda, bourul a ajuns stema si simbolul peren al Moldovei.
Istoria bourului, inseparabila de a zimbrului pana la un punct, a fost studiata cu deosebita
competenta de preofesorul Eugen Botezat, inca din anul 1913. Specia sa a aparut undeva la
inceputul Pleistocenului undeva in zona Himalayei, definindu-se la final trei rase geografice:
bourul asiatic, african si european. Bourul european, cel care a trait si la noi in tara era un
animal formidabil, mai mare decat bizonul, zimbrul sau gaurul indian si mai agresiv decat
bivolul african. Stramosul direct al tuturor raselor de vite domestice era un colos masiv,
1

masculii de bour depasind frecvent greutatea de o tona. Vizionarea in muzee a unui craniu de
bour asezat langa unul de taur este de-a dreptul revelatoare.

Ca infatisare semana cu un taur de corida supradimensionat. Spre deosebire de vitele


moderne, taurii de bour erau intoteauna de culoare negra, iar vacile si viteii, erau roscati. De-a
lungul spinarii aveau o linie de culoare alba, iar coarnele bourilor aveau o forma usoara de lira.
Temperamentul lor era atat de violent, incat in cadrul unor culturi razboinice precum a
dacilor, germanilor, celtilor, sarmatilor, uciderea unui taur de bour era considerat testul
suprem de barbatie. Vanat abuziv, fara nicio opreliste, bourul a inceput sa se stinga pe
neasteptate de-a lungul veacurilor. A disparut prima oara in Transilvania la inceputul secolului al
XVI-lea. Au urmat bourii din Moldova, pentru ca la inceputul secolului XVII sa dispara si ultimii
bouri din Valahia. Specia a supravietuit cel mai bine in Polonia. Acolo, in codrii Mazurieni mai
existau in anul 1601 numai 4 exemplare pentru ca in anul 1627 ultima femela de bour sa
fie ucisa intr-o vanatoare . Asa s-a sfarsit ultimul bour din lume.
Zaganul sau Vulturul Barbos
Probabil cea mai maiestuoasa specie de vultur, zaganul a stapanit timp de mii de ani
inaltimile si stancariile Carpatilor, insa in cele din urma rautatea si lacomia oamenilor l-au
doborat definitiv. Astazi, silueta sa maiestuoasa nu mai brazdeaza cerul tarii noastre. Zaganii
mai traiesc in Muntii Pirinei, Alpi, Caucaz, Pamir, Altai, Insula Creta, Tibet, Himalaya si in cateva
locuri din Africa. Este o pasare imensa, ale carei aripi acopera o anvergura de 280 cm, si
are greutate cuprinsa intre 5-9 kilograme. Este singura specie de pasare care se hraneste
cu oase si maduva, oase carora le da drumul de la inaltime sa se sparga in bucati la contactul
dur cu stancile. Romanii l-au cunoscut sub denumirile neaose de zagan, rarau si ceahlau.
Conform unor lingvisti de prestigiu, acestea sunt singurele denumiri de pasari ramase
nealterate din stravechea limba a dacilor. Muntii Ceahlau si Rarau si-a luat numele de la
ceahlaii si raraii inaripati care isi cresteau puii intre stancile lor.

Muntii Carpati reprezentau limita arealului nordic al acestei specii in Europa, acest aspect
accentuand oarecum vulnerabilitatea zaganilor, fiind cunoscut ca atunci cand o specie este in
regres, populatiile de limita dispar primele. Un alt argument cu privire la disparita lor din muntii
nostri este legat de disparitia hoiturilor proaspete cu care se hraneau, precum si campaniile de
impuscare si distrugere a zaganilor din anii 1930, respectiv 1934, cand zaganii au fost
invinovatiti ca ar duce la disparitia caprelor negre din Carpati. Zaganii cuibareau din Muntii
Rodnei pana in Bucegi, Ciucas, Capatanii, Fagaras, Parang si Retezat. Traiau exclusiv in zona
stancariilor alpine, necoborand nici iarna sub zona padurilor de conifere. Ultimul zagan a fost
impuscat in anul 1938 la Pasul Turnu Rosu, langa versantul de vest al Muntilor Cozia.
2

Dropia (Otis tarda)


Dropia este cu adevarat o pasare de legenda a unor vremuri cand Campia Baraganului,
Campia de Vest si stepele dobrogene erau inca insule de pustie salbatica nestricata de mana
omului. Dropia este de fapt cea mai mare pasare zburatoare din lume, mai grea chiar decat
lebedele si pelicanii. In cazul dropiilor se observa cel mai mare dimorfism sexual din lumea
pasarilor. Cu alte cuvinte daca o femela de dropie cantarea intre 3,5-5 kilograme, masculii
atingeau in mod obisnuit 8-16 kilograme, existand dovezi ca unii masculi depaseau chiar 18
kilograme. Celebrul vanator si ornitolog roman C. Rosetti Balanescu a inpuscat in Baragan un
mascul care cantarea nu mai putin de 22 kilograme. Evident o astfel de pasare nu putea scapa
neobservata de saracimea rurala din Romania interbelica. Din nefericire, dropia este o pasare
care nu are glanda uropigiana, cu alte cuvinte, nu beneficiaza de glanda secretoare de
grasime cu care majoritatea pasarilor isi imbiba penajul pentru a-l face imun la umezeala si
ploaie. Pin urmare cel mai periculos dusman al dropiilor este poleiul. Iarna cand ploua si
urmeaza inghetul, apa prelinsa pe penajul dropiilor ingheata, iar pasarile nu mai pot zbura. Zeci
de mii de dropii au cazut victime intre anii 1920-1950, unor adevarate bande de braconieri care
colindau campiile ucigandu-le barbar cu lovituri de bata.

Ultimul nucleu de dropii din Romania, care continea intre 100-150 de exemplare a fost
ucis in Teleorman in anul 1981. Satenii localnici le-au manat ca pe gaste pana in satele din
zona unde toate au fost ucise cu bolovani, bice si bate. Evident in Republica Socialista
Romania de atunci dropiile erau declarate pe hartie monumente ale naturii, uciderea lor find
interzisa de lege, lege care nu era luata in serios de nimeni, tinand cont ca insusi Nicolae
Ceausescu, intaiul vanator al tari, avea obiceiul sa impuste dropii din elicopter. Pe langa
aspectul vanatoarii dezlantuite, trebuie amintit factorul agriculturii agresive practicata in regimul
comunist. Agricultura moderna unde predomina monoculturile alaturi de ingrasaminte chimice,
erbicidele si pesticidele folosite din belsug, nu a facut decat sa distruga sistematic atat conditiile
de viata ale dropiei, cat si sa otraveasca la propriu sursele sale de hrana. In atari conditii, nu
trebuie sa mire pe nimeni ca din zecile de mii de dropii care populau Baraganul acum 50-70
ani, nu a mai ramas macar o pereche clocitoare la nivelul anilor 90. In prezent, ultimele
observatii de teren care certificau prezenta dropiei in Campia de Vest la nivelul anilor 20052007, se refera doar la cateva exemplare izolate apartinand populatiilor de dropii din Ungaria,
care traversau granita in cautare de hrana. Din nefericire, nici-o pereche de dropie nu mai
cuibareste in Romania. Cea mai mare pasare zburatoare s-a stins.
Foca de Marea Neagra sau Foca Calugarita (Monachus monachus albiventer)
Oricat de greu ar parea de crezut, litoralul romanesc a fost pana nu demult loc de popas si
crestere a puilor pentru o specie aparte de foca. Foca de Marea Neagra sau Foca
Calugarita cum mai era numita datorita coloritului sau inchis pe spate si deschis pe abdomen.
Era o specie cunoscuta din cele mai vechi timpuri de cate romani. Inca din Antichitate numarul
focilor de la Marea Neagra era destul de mare, odata ce Pliniu cel Batran afirma ca In Pontul
Euxin nu patrunde niciun animal vatamator pentru pesti in afara de foci si delfini mici.
Moldovenii au cunoscut bine focile, in parte datorita iesirii lor la mare, coroborata cu dezvoltarea
navigatiei maritime din timpul lui Stefan cel Mare. Mamiferul acvatic a continuat sa fie destul de
raspandit in Marea Neagra, existand in acesta directie o serie de documente care certifica
aparitiile sale pe litoralul romanesc. In anul 1877 s-a prins o foca la Sfantul Gheorghe in Delta
Dunarii, agatata in carmacele pentru moruni, iar in 1913, s-a prins alta in carmacele dintre
Sfantul Gheorghe si Portita Razelmului. Aceeasi soarta trista a avut-o o alta foca prinsa la Gura
Zatonului. Cele mai mari lovituri primite de specia focilor, au fost date de pescari.
3

Caliacra, care le inchideau drumul cu plase si le prindeau cu un lat aruncat de gat. Urmau sa
fie ucise cu ciomegele de pescarii superstitiosi si cu un IQ nu foarte ridicat, care credeau
ca focile prind toti pestii din mare. Focile au ajuns astfel in pragul disparitiei.

In anul 1937 abia se mai gaseau 3 familii a cate 6-7 exemplare fiecare: una la Stanca, alta la
Balcic, si ultima la Capul Caliacra. In total, doar 18-21 foci pentru intreaga Mare Neagra. La
data de 10 iulie 1960, s-a prins in mod accidental pe bratul Sfantul Gheorghe al Dunarii, o
femele tanara care cantarea 62,5 kg. si avea o lungime corporala de 154 cm., fiind a 9-a foca
prinsa in ultimii 60 de ani pe litoralul romanesc. Anul 1972 aduce noi date concretizate in urmele
de foca descoperite pe nisipul insulei Sacalin, la extremitatea sudica de la Roh. La data de 26
martie 1983, aproape de orasul Tulcea,in dreptul milei 35, pe mal, a fost gasita o foca
moarta. Autoritatile portuare si militia au descoperit o rana adanca intre coastele animalului,
probabil rana unui cutit pescaresc. Acesta este ultima relatare despre aparitia unei foci in
Romania. De atunci, au disparut toate focile din Marea Neagra. Specia este in pericol de
extinctie totala. Ultimele 150 de exemplare mai traiesc pe cateva insule din Grecia si
Turcia.
Antilopa Saiga
Saiga este singura antilopa care a trait pe teritoriu romanesc. Cel ma faimos mamifer
descris de Dimitrie Cantemir ca facand inca parte din fauna Moldovei acelor timpuri, mai
supravietuieste astazi doar in stepele kalmuce din Rusia, in Kazahstan si Mongolia. Oricat ar fi
de greu de crezut, aceasta antilopa cu infatisare ciudata,traia in numar mare nu doar in
campiile din Basarabia, Vaslui si Iasi, ci si in Campia Baraganului si stepele dobrogene .
Mai multe documente din secolul al XVI-lea atesta ca era vanata si in zona Bucurestiului.
Animalul era binecunoscut indeosebi in Modova, unde vanatorii razesi o denumeau neaos, din
tata-n fiu drept oaie salbatica, cee a ce dovedeste ca erau familiari cu animalul in cauza, inca
dinaite ca triburile tataresti, de la care antilopa mosteneste denumirea de Saiga, sa fi invadat
tarile romane.

Antilopa saiga atrage atentia datorita ciudatului sau nas lung si coroiat, in forma de
trompa. Forma nasului este o adaptare la alergatul in viteza pein aerul inghetat al stepelor pe
timp de iarna. Avand cavitate nazala foarte mare, aerul este incalzit natural inainte de a
patrunde in plamani. Astfel echipate, antilopele pot alerga in viteza mare o perioada de timp
suficient de lunga incat sa scape de haituiala lupilor. Saiga a fost vanata intens in Moldova,
astfel incat a disparut definitiv in secolul al XVIII. Specia nu o duce bine nici astazi,
4

disparand recent din majoritarea stepelor rusesti si ucrainene. In prezent, mai supravietuiesc
doar 50.000 de exemplare din cele 4-5 milioane cate erau la nivelul anului 1900.
8. Tarpanul sau Calul Salbatic European (Equus ferus ferus)
Stramosul tuturor raselor de cai din Europa a fost, inca din cele mai vechi timpuri, un locuitor al
teritoriului unde astazi este Romania. Resturile fosile vorbesc despre vanatoarea cailor
salbatici inca din timpul Paleoliticului timpuriu. Surpriza vine din timpul perioadei
Neoliticului, cand sunt descoperite dovezi conform carora calul era deja domesticit in zona
cuprinsa intre Tisa, Dunare si Marea Neagra. Daco-Getii, deopotriva vanau si onorau caii
salbatici, multe fosile ecvine fiind desoperite in mormintele din Candesti, Socodor, Varsand,
Barlad, Piatra-Neamt, Zimnicea, Matasaru si multe altele. In timpul Evului Mediu romanesc, ne
parvin o serie de dovezi deosebit de interesante. Bunaoara, intre anii 1551-1552, pe domeniile
cetatii Fagaras a fost contruit un parc special pentru mentinerea cailor salbatici capturati in
imprejurimi..
Dupa anul 1700, caii salbatici din Ardeal sunt ucisi pana la ultimul exemplar in vanatorile
nobililor maghiari si sasi, dupa cum aminteste textul Nova Dacia, scris in anul 1743 de
Francisc Fasching. Totusi, la nivelul anului 1700, in Moldova existau inca herghelii mari de cai
salbatici care traiau de alungul malurilor Prutului si Nistrului, dupa cum ne asigura si Dimitrie
Cantemir. In secolul al XVII-lea alte documente pomenesc despre ultima herghelie de cai
salbatici din Baraganul Ialomitei, pentru ca un secol mai tarziu, tarpanul sa dispara
definitiv din Tarile Romane. Povestea trista a cailor salbatici europeni nu se sfarseste aici. In
secolul XIX, cazacii, tatarii si taranii rusi urmareau si vanau cu inversunare tarpanii, deoarece
proprii cai domestici fugeau si se resalbaticeau alaturi de tarpani. Odata recuperati, aveau deja
caracterul salbatic al rudelor lor, find atat de agresivi incat distrugeau atelajele cu lovituri de
copita si muscau pe oricine incerca sa-i calareasca. Ultimul tarpan a murit in captivitate
in stepele Askania Nova din Ucraina. Era anul 1876. Trist sfarsit pentru un animal magnific
care traia in Europa medievala din Spania si Franta pana in centrul Rusiei.
Colunul sau Magarul Salbatic Mongol (Equus hemionus hemionus)
Seria surprinzatoare a prezentarii animalelor cunoscute de stramosii nostri continua cu nimeni
altul decat magarul salbatic mongol sau colunul, ale carei populatii vestice au trait si pe
teritoriile romanesti, dupa cum atesta o serie de dovezi osteologice, botanice, toponimice,
istorice si populare. In cimitirul culturii Hamangia de la Cernavoda s-au descoperit resturile a
sase coluni. La Techirghiol au fost deshumate 22 de resturi fosile. Zootoponima
romaneasca inregistreaza colunul inca din Evul Mediu. La 29 ianuarie 1322 este mentionat
satul Colun de langa Sibiu. In Moldova, este fondat pe 27 mai 1443, langa Studinet, satul Unde
a fost Colunu. Alte sate cu aceeasi denumitre se afla in judetele Vaslui, Bacau, Botosani,
Soroca (in Basarabia). In Valahia, magarul salbatic era cunoscut si vanat in judetele de astazi
Dambovita, Buzau, Olt si Ilfov.

Disparitia timpurie a magarului salbatic mongol sau a colunului din fauna tarii noastre, se
datoreaza perfectionarii armelor, a arbaletei in primul rand, urmata de apartitia pe scara mare
a armelor de foc. Nu putem sti cu siguranta cand a disparut colunul de pe teritorile romanesti.
Faptul ca Dimitrie Cantemir il cunoaste, dar nu il include printre animalele din Descriptio
Moldaviae, este un argument in plus ca aceasta specie de magar salbatic a disparut la
sfarsitul secolului al XVII-lea. Traditia populara a depistat in cateva sate teleormanene
obiceiul stravechi de a folosi balega de colun in afumari si descantece. Colunul se afla in pericol
de extinctie totala in prezent. Hergheliile din rezervatiile Badkis si Barsa Kelmes din Kazahstan
5

au fost decimate de braconieri. La nivelul anului 2008 mai traiau circa 4.500 de coluni in
rezervatiile din Mongolia si nordul Chinei.
Bobacul sau Marmota de stepa (Marmota bobak)
Marmota de stepa, pe care astazi o intalnim raspandita din Belarus si Ucraina pana in centrul
Kazahstanului, a trait in trecutul nu foarte departat si in campiile din Tarile Romane.
Paleontologul roman I.Z.Barbu semnalase in anul 1930 resturi fosile de bobac in Botosani si
Cluj. Denumirea sa de bobac sau baibac este un imprumut din turco-tatara. Bobacul sau
marmota de stepe este ruda apropiata a marmotei alpine, dupa cum dovedeste si observatia
milenara a taranului roman, atent cunoscator al fiecarei veituitoare. Toponimia a pastrat la
randul sau o serie de dovezi ale prezentei acestui animal in fauna Romaniei, dovezi
concretizate prin denumiri de sate precum Tarina Baibacilor, Baibaci, Baibaraci, Bibaraceasca,
La Baibaci, Gura Baibaciului etc.

Prezenta bobacului sau a baibacului in diferite zone ale tarii este evidentiata indirect de
onomastica si folclor. In Teleorman, Calarasi, Giurgiu, Braila, Ialomita si Ilfov, porecla e baibac
era data unui barbat mic de statura, gras si rotofei precum o marmota. Deosebit de pretuite
erau blanurile de bobac din care se confectionau in vechime haine pentru femei si copii,
denumite baibarace. In Valahia, haina respectiva se numea baibafir, si constituia un cadou
pretios intre darurile de nunta ale mireselor de vita boiereasca. Datorita blanii sale foarte
pretuite, bobacul dispare din Moldova in preajma anului 1761, in Baragan si Dobrogea
supravietuind pana in pragul anului 1800. Ca si alte specii de rozatoare, marmotele de camp
sunt susceptibile de transmiterea ciumei bubonice. O populatie de bobaci din Ural este
responsabila de raspandirea valului de ciuma care a ravasit Rusia la sfarsitul secolului al XIXlea.