Precedentul judiciar si aplicabilitatea directa in dreptul intern a

reglementarilor comunitare europene

19 March 2009 - Gheorghe PIPEREA
1. Principiul separatiei puterilor in stat impune ca instantele
judecatoresti sa aplice legea spetelor cu care sunt sesizate si sa pronunte
solutii in baza legii, fara a crea norme de drept. Afirmatia pare un truism. Cu
toate acestea, afirm cu fermitate ca legiuitorul, in baza principiului separatiei
puterilor in stat, are atributia de a face legea (lex), in timp ce judecatorul sau
arbitrul, pentru cazul raportului juridic conflictual, ori practicianul dreptului,
pentru cazul raportului juridic non-conflictual, au rolul de a face dreptul
(jus).
Spunind dreptul (jurisdictio), judecatorul creeaza dreptul. Solutiile
unitare, repetabile si predictibile date de judecator capata valentele
precedentului judiciar. Dreptul pe care il spune judecatorul, numit de
romani drept praetorian, nu se limiteaza la a fixa tiparul normei legale
asupra faptului juridic, ci se extinde la explicarea si intepretarea legii, la
completarea acesteia prin apelul la principiile dreptului, ajungind in final la
solutia juridica adaptata spetei concrete dedusa judecatii. Analog,
practicienii dreptului mobilizeaza legea integrand-o in variatele instrumente
juridice care, prin repetare si predictibilitate, capata valentele uzului
interpretativ sau chiar normativ. Si acestia creaza drept. De altfel, clauzele
tipice din contractele clasice, denumite in teoria dreptului civil contracte
speciale, nu sunt altceva decit clauze uzuale in contracte, acceptate de toti
participantii la raporturile juridice respective ca fiind obligatorii si care au
sfirsit prin a fi introduse in Codul civil francez din 1804 sub denumirea de
norme supletive.
Distinctia din dreptul roman intre lex si jus este mai actuala decit oricind.
Asa cum dreptul pozitiv (lex) nu inseamna tot dreptul (jus), intrucit oricit de
detaliate ar fi o lege sau un sistem normativ, ramin intotdeauna lacune de
reglementare care se completeaza cu principiile dreptului, cu uzantele sau cu
precedentul judiciar, tot asa dreptul pozitiv este un drept inert daca nu este
mobilizat de judecator prin faptul ca spune dreptul sau de practicienii
dreptului prin faptul ca integreaza legea in diferitele instrumente juridice,
adica cele doua metode prin care se realizeaza dreptul.

Pe de alta parte, o jurisprudenta constanta, precum si autoritatea hotaririlor

instantei de la virful sistemului judiciar (Inalta Curte de Casatie si Justitie, in
continuare, ICCJ) se impun de regula interpretului, cu o autoritate, practic,
egala cu aceea a legii. Repetabilitatea cvasiinvariabila a unor cazuri de speta,
comoditatea motivarii unei hotariri, imitatia, toate acestea dispenseaza
judecatorul de efortul de a da o motivare proprie hotaririi in speta, ceea ce
poate duce la asa-numitele cutume judecatoresti [1]. Aceste cutume,
departe de a fi ilegale sau ilegitime, pot contribui la unificarea practicii,
conditie obligatorie pentru intarirea predictibilitatii actului de justitie, a
celeritatii acestuia si, ca un corolar, la intarirea increderii justitiabilului in
justitie. Cu conditia ca aceste cutume sa se bazeze pe o corecta si detaliata
stocare a precedentelor judiciare si pe aplicarea dreptului (care nu se rezuma
la lege ca act juridic al Parlamentului), cutumele judecatoresti sunt necesare
unei mai bune administrari a justitiei. De altfel, fiecare instanta are colectii
ale hotaririlor proprii (culese in asa-numitele mape de sentinte/decizii),
care reprezinta repere ale practicii instantei respective si obiect al sedintelor
de pregatire profesionala a judecatorilor.
Legea nu este altceva decit ceea ce spune judecatorul ca este. Daca
legiuitorul are puterea de a emite legea, judecatorul are jurisdictio, adica
puterea de a spune dreptul. Acesta este sensul exact, originar, al principiului
separatiei puterilor in stat.
Sistemul anglo-saxon al precedentului judiciar, blamat multa vreme in
dreptul continental franco-german pentru aparenta sa lipsa de constanta si de
uniformitate, este departe de a fi un sistem revolut caci s-a dovedit a fi mult
mai adaptat la nevoile circuitului juridic, si in special al celui de afaceri,
fiind atit constant, cit si usor adaptabil la schimbarile perpetue ale mediul
juridic si ale celui de afaceri.
Englezii obisnuiesc sa spuna ca o lege noua arata ca un sarpe boa care a
inghitit un elefant. Pe masura ce legea este inteleasa si aplicata de judecatori,
excrescenta data de elefantul nedigerat inca se diminueaza, pina cind sarpele
boa redevine liniar, asa cum ni-l imaginam cu totii, deplasarea sa nemaifiind
deloc dificila si haotica, ci lina si predictibila. O solutie de speta repetata si
repetabila, adica un precedent judiciar, poate sa dureze in dreptul anglosaxon atita vreme cit premisele faptice ale acestui precedent se mentin. Daca
faptele sufera shimbari de esenta, atunci si solutia jurispridentiala se
schimba. Pentru faptele noi, necuprinse in canoanele strimte ale dreptului
scris franco-german, interpretul este nevoit sa apeleze la diverse artificii
2

juridice, de genul analogiei, al prezumtiilor si al sofismelor, ceea ce nu se

poate reprosa sistemului precedentului judiciar anglo-saxon, sistem care are
la baza vechiul drept roman de sorginte praetoriana. Sa nu uitam ca dreptul
roman, practic, este un drept praetorian, el nefiind altceva decit intepretarile
jurisprudentiale date de praetorii romani unei singure legi (Legea celor 12
table) [2].
Si, in fine, sistemul anglo-saxon al precedentului judiciar a sfirsit prin
a fi adoptat atit de instantele comunitatii economice europene (mai ales
Curtea de Justitie a Comunitatii Europene), cit si de Curtea Europeana a
Drepturilor Omului. Stau marturie declaratiile recente ale prof. Corneliu
Birsan, judecator roman la CEDO, si ale prof. Camelia Toader, judecator
roman la CJCE, ambele publicate pe site-ul juridice.ro.
2. Dar, dincolo de aceste aprecieri relative la forta interpretativa a
solutiei de speta, se poate constata ca, in ultima vreme, jurisprudenta poate
avea si in Romania caracter normativ.
Astfel, daca decizia jurisprudentiala este emisa de instantele
comunitare europene in interpretarea dreptului comunitar european, aceasta
decizie este obligatorie chiar si in cazul in care ar contrazice o lege interna a
statului sub jurisdictia caruia s-ar fi nascut sau desfasurat conflictul judiciar.
La fel, deciziile Curtii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) fac parte din
asa-numitul bloc de constitutionalitate, ele fiind obligatorii ca si textele
Conventiei, texte care, asa cum rezulta din art. 11 si respectiv, art. 20 din
Constitutie, fac parte din dreptul intern, iar in cazul in care legile interne ale
Romaniei sau chiar Constitutia Romaniei ar fi contrare Conventiei sau
deciziilor CEDO, acestea din urma ar avea prioritate la aplicare.
Pe planul dreptului intern, jurisprudenta este izvor de drept daca:
a) decizia este emisa de ICCJ in recursul in interesul legii (cale de atac
extraordinara, care nu are efecte fata de partile in proces, dar care are efecte
viitoare erga omnes). Solutia data de ICCJ in aceasta cale de atac este
obligatorie, ca si legea; de altfel, destul de des in ultima vreme, dupa un
recurs in interesul legii admis, practic imediat s-a modificat legea (exemplele
cele mai la indemina imi sunt solutia relativa la imobilele nationalizate
cumparate in baza Legii 112/1995 si cea relativa la taxa de timbru pentru
actiunile in constatare);

b) decizia este emisa de Curtea Constitutionala si este in sensul

admiterii unei exceptii de neconstitutionalitate; Curtea Constitutionala
pronunta decizii jurisprudentiale obligatorii ca si legea in acele cazuri in
care, intr-un proces de drept comun, s-a ridicat o exceptie de
neconstitutionalitate, iar exceptia a fost admisa; in procesul respectiv,
dispozitia legala constatata ca fiind neconstitutionala nu mai are aplicare, dar
decizia Curtii Constitutionale este opozabila erga omnes, Parlamentul insusi
avind obligatia ca, in termen de 45 de zile, sa refaca textul legal pentru a-l
pune de acord cu Constitutia, in caz contrar dispozitia legala in cauza fiind
considerata abrogata;
c) decizia este emisa de ICCJ si sunt intrunite conditiile pentru a putea
fi invocata puterea de lucru judecat; orientarea de ultim moment a CEDO
este aceea de a da putere obligatorie erga omnes precedentului judiciar, mai
ales in cazul in care procesul respectiv se va fi finalizat in fata Curtii de
Casatie, in calea de atac a recursului; edificatoare, in acest sens, este cauza
Beian contra Romaniei din decembrie 2007, in care s-a aratat, printre altele,
ca instanta de la virful sistemului judiciar al Romaniei, ICCJ, care are rolul
de integrator si de unificator al practicii judiciare, trebuie sa asigure
predictibilitatea actului de justitie, printr-un sistem de hotariri de speta care
sa nu se contrazica intre ele si sa nu puna in discutie credibilitatea actului de
justitie; lipsa de predictibilitate si de credibilitate duce la o incalcare
indirecta, dar nu mai putin periculoasa, a principiului conventional si
constitutional al liberului acces la justitie, precum si a dreptului la un proces
echitabil; in aceasta optica, o solutie de speta nu poate fi contrazisa de o alta
solutie de speta, daca spetele sunt identice sau similare, de unde concluzia ca
precedentul judiciar poate avea caracter de izvor de drept in spete identice
sau similare; ideea de unitate a practicii si de predictibilitate a actului de
justitie este, de altfel, prezenta si in Constitutie (art. 124 alin. 2 Justitia
este unica, impartiala si egala pentru toti; art. 126 alin.3 ICCJ asigura
interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre celelalte instante
judecatoresti, potrivit competentei sale).
In practica, ICCJ a inceput deja sa dea efect principiului precedentului
judiciar, respingind recursuri doar pentru simplul motiv ca, in cazuri identice
sau similare, Curtea s-a mai pronuntat si nu exista motive serioase sa se
revina asupra acestor solutii precedente [3].

Solutiile jurisprudentiale pronuntate in astfel de cazuri sunt obligatorii

erga omnes, si nu numai la cazul concret solutionat, deci sunt norme
obligatorii de drept.
3. Desi nu este singular [4], cazul taxei de inmatriculare/poluare
este emblematic pentru tendinta tot mai accentuata de orientare catre
precedentul judiciar a sistemului nostru judiciar. Desi au fost alese mai multe
modalitati de a pune in discutie legalitatea incasarii de catre stat a acestei
taxe [5], instantele din tara, in mod invariabil (cel putin la cunostinta mea)
au admis ca aceasta taxa este ilegala, intrucit este perceputa in baza unei
norme care, incalcind dreptul comunitar European, este inaplicabila in
dreptul intern. In prezenta unui text legal existent, adica in prezenta acelui
drept pozitiv pe care il idolatriza domnul Hans Kelsen, ba chiar in contra
acestui text legal, instantele romane au aplicat cu prioritate dreptul
comunitar European si au facut din acesta solutie o cutuma judecatoreasca,
un precedent judiciar care nu va mai putea fi schimbat decit in urmarea unui
recurs in interesul legii care sa decida schimbarea practicii.
In aceste cazuri, au creat, oare, legea judecatorii? Au uzurpat
puterea legiuitorului? In mod cert nu, mai ales ca legea, mai precis legea
comunitara, exista si a fost aplicata. Dar este evident ca judecatorii respectivi
au creat drept.
In prezenta unei legislatii interne sau comunitar europene care se
schimba de la o zi la alta si, uneori, de la o ora la alta, precedentul judiciar,
prin repetabilitatea sa si prin usurinta argumentarii, este dj o ancora. Vasul
se poate opri, astfel, din deriva si se poate reorienta in directia corecta.
4. Taxa de prima inmatriculare a fost perceputa in temeiul fostelor art.
214 -2143 C. fisc., texte inaplicabile in dreptul intern. De aceea, se impune a
observa ca taxa de prima inmatriculare a fost si este ilegala.
1

Potrivit art. 148 alin. (2) si (4) din Constitutie, Romaniei ii revine
obligatia de a aplica cu prioritate dreptul comunitar, in speta art. 90 parag. 1
din Tratatul CE. Prevederile art. 2141-2143 C. fisc. sunt contrare prevederilor
de la art. 148 alin. (2) din Constitutie, fiind abrogate implicit din momentul
aderarii Romaniei la UE. Ca fapt divers, as face observatia ca taxa de prima
inmatriculare a fost reglementata prin texte care ar fi intrat in vigoare in data
de 1 ianuarie 2007, adica exact data aderarii Romaniei la UE. Deci, taxa de
prima inamtriculare s-a nascut moarta.

Ca urmare a efectului direct al art. 90 parag. 1 din Tratat, instanta

sesizata cu o cerere oarecare relativa la ilegalitatea acestei taxe este datoare
sa constate ca art. 2141-2143 C. fisc. nu mai pot fi considerate ca fiind in
vigoare dupa aderarea Romaniei la UE.
In nenumarate rinduri, fie prin declaratii oficiale, fie prin intimpinari
pe care le-au depus la dosar, organele fiscului au afirmat ca taxa de prima
inmatriculare este conforma cu politica de protectie a mediului sustinuta la
nivel comunitar. Afirmatia o calific ca fiind de-a dreptul hilara. In primul
rand, pentru ca aceasta taxa nu este una de mediu, argumentul suprem fiind
acela ca reglementarea a fost introdusa in Codul fiscal, act normativ ce
vizeaza impozitele si veniturile datorate statului in urma desfasurarii
activitatilor comerciale sau in urma achizitionarii bunurilor, avand deci
caracter fiscal. In al doilea rind, aceasta afirmatie vine in contradictie cu
punctul de vedere al Uniunii Europene care a precizat prin intermediul
organelor sale ca someaza Statul roman sa elimine aceasta taxa intrucat
incalca Tratatul de aderare al Romaniei la Uniunea Europeana, fiind in
contradictie cu prevederile art. 90 din Tratatul CE. In fine, insasi aborgarea
textelor respective din Codul fiscal dovedeste ca taxa de prima inmatriculare
nu fusese conceputa ca o taxa de mediu, ci ca o taxa vamala.
Argumentul conform caruia taxa de prima inmatriculare (si, ulterior,
rebotezata taxa de poluare) se fundamenteaza pe principiul poluatorul
plateste, este pueril si neintemeiat. Pentru a demonstra ca acest principiu nu
a stat la baza introducerii acestei taxe, este de ajuns sa ne reamintim ca
pentru autovehiculele de peste 5 tone nu se percepea aceasta taxa. Aceasta
constatare ma face sa pun o intrebare retorica: Polueaza mai mult o
autoutilitara care face 100.000 Km/an sau un autovehicul care este folosit
de o persoana fizica pentru drumurile curente care parcurge 10.000 km/an?
Statul roman, prin adoptarea normelor ce reglementau taxa de prima
inmatriculare (art. 2141-2143 C. fisc.) a incalcat si prevederile art. 11 din
Constitutie. Statul, in baza acestui articol 11, prin autoritatile publice
competente (Parlament, Guvern), este tinut sa indeplineasca cu buna credinta
obligatiile prevazute in Tratatul de aderare. Or, art. 90 parag. 1 din Tratat
interzice discriminarea fiscala intre produsele provenind dintr-un alt stat
membru si cele provenind de pe piata interna si care sunt de natura similara.
Cu toate acestea, reglementarile nationale practica tocmai aceasta
discriminare, taxa speciala fiind datorata cu ocazia primei inmatriculari in
Romania a unui autoturism sau autovehicul comercial cumparat dintr-un stat
6

membru al UE. In schimb, taxa speciala nu era (si nu este) perceputa pentru
autoturismele deja inmatriculate in Romania, stat comunitar de la 1 ianuarie
2007, care trebuie sa aplice cu prioritate dreptul comunitar.
O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru
autovehicule, sufera si ea de aceleasi vicii ale taxei de prima inmatriculare,
intrucit este contrara dreptului comunitar European, de unde conclizia ca, in
baza art. 11 coroborat cu art. 148 din Constitutia Romaniei, ordonanta este
inaplicabila in dreptul intern si aceasta taxa de poluare este tot atit de ilegala
ca si predecesoarea sa.
De aceea, si aceasta taxa de poluare, daca a fost platita, este supusa
restituirii, intrucit este o plata nedatorata, facuta din eroare si in mod fortat,
plata taxei fiind singura modalitate de a putea pune in circulatie masina
respectiva.
Potrivit art. 14 din OUG nr. 50/2008, la data intrarii in vigoare a
acestui act normativ (1 iulie 2008) s-au abrogat art. 2141-2143 din Codul
fiscal, texte ce reglementau taxa speciala pentru autoturisme si autovehicule.
Asadar legiuitorul a constatat neconstitutionalitatea prevederilor
Codului fiscal si a instituit o ordonanta de urgenta prin care a inlocuit taxa
speciala de prima inmatriculare cu taxa de poluare. Acest procedeu legislativ
reprezinta o clara fraudare a normelor comunitare din partea Statului roman
(art. 90 din Tratat), din moment ce s-a operat o simpla modificare a
denumirii si a sediului materiei, noua taxa ramanand contrara legislatiei
comunitare si Constitutiei Romaniei.
[1] I. L. Georgescu, Drept comercial roman, vol. I, Bucuresti, 1946, p. 137
[2] Aceasta lege nu a fost niciodata cunoscuta in integralitatea si
originalitatea sa, de altfel. Practic, noi nu cunoastem dreptul roman al Legii
celor 12 table, ci dreptul roman praetorian si ceea ce jurisconsultii si
praetorii romani ne-au transmis despre aceasta lege. Pentru aceasta
constatare, a se vedea Achim Popescu, Reformele lui Bochoris, 2008,
Editura Monitorul Oficial, 2007, p. 360-368
[3] In acest sens este Decizia nr. 735 din 22 februarie 2008 pronuntata de
ICCJ sectia comerciala in dosarul nr. 4679/44/2006 (nepublicata) in care sa dispus ca se admite exceptia puterii de lucru judecat si s-a constatat ca
7

decizia nr. 3556/2006 a aceleasi Inalte Curti are putere de lucru judecat in
raport cu obiectul actiunii in anulare din cauza de fata. A se vedea, in
Revista Romana de Dreptul Afacerilor (RRDA) nr. 3/2004, p. 13-30, un
comentariu care se refera incidental la precedentul judiciar constituit de
aceasta decizie cu nr. 3556/2006 (Gh. Piperea, Cr. Zamsa, Faliment, drept
maritim si arbitraj. Comentariul Deciziei nr. 3556/2006 a ICCJ, sectia
comerciala).
[4] Mii de dosare de litigii de munca, au fost deschise (practic, pe tot
teritoriul tarii), de salariati sau fosti salariati ai unor comercianti, pentru
diverse drepturi salariale sau aferente salariilor pe care reclamantii le-au
pretins si, in proportie covirsitoare, instantele le-au acordat; la fel s-a
intimplat cu judecatorii care si-au reclamat acest gen de drepturi; la fel se
intimpla in prezent cu functionarii publici, care isi reclama drepturi de
acelasi gen; in genere, mai ales pentru ca reclamantii in litigiile de munca
beneficiaza de unele facilitati procesuale (de genul inversarii sarcinii
probei), instantele le-au dat cistig de cauza; personal, nu sunt de acord cu
aceste solutii; dar, spre deosebire de guvernantii trecuti sau actuali care
inearca si nu reusesc sa rezolve problema prin nelipsitele ordonante de
urgenta, consider ca mult mai simplu si mai previzibil s-ar fi putut rezolva
aceasta prolema printr-un recurs in interesul legii, care sa rezolve definitiv
chestiunea de practica neunitara, fie prin aprobarea, fie prin respingerea
deciziilor favorabile salariatilor, fostilor salariati, functionarilor sau
judecatorilor; prin ordonante de urgenta, desfiintate prompt si, practic,
invariabil, de Curtea Constitutionala, nu se va reusi decit o si mai mare
inversunare a reclamantilor.
[5] Unii reclamanti au ales calea contenciosului administrativ, solicitand
anularea deciziei de plata a taxei si, corelativ, restituirea acesteia; alti
reclamanti au ales calea dreptului civil, solicitand fie restituirea taxei ca fiind
o plata nedatorata, fie obligarea institutiei competente sa inscrie masina in
cauza fara plata taxei.
1. conf. univ. dr. Gheorghe Piperea
2. Vaduva Cosmin says:
24/03/2009 at 21:08

Mi-as permite sa fac cateva observatii punctuale pe marginea a doua

paragrafe din articolul dvs.
1) Distinctia din dreptul roman intre lex si jus este mai actuala decat
oricand. Asa cum dreptul pozitiv (lex) nu inseamna tot dreptul (jus), intrucat
oricat de detaliate ar fi o lege sau un intreg sistem normativ, raman
intotdeauna lacune de reglementare care se completeaza cu principiile
dreptului, cu uzantele sau cu precedentul judiciar, tot asa dreptul pozitiv este
un drept "mort" sau mai degraba inert daca nu este mobilizat de judecator
prin faptul ca spune dreptul sau de practicienii dreptului prin faptul ca
integreaza legea in diferitele instrumente juridice, adica cele doua metode
prin care se realizeaza dreptul.
Foarte direct spus si simplu, nu sunt de acord cu afirmatia dvs.
conform careia "dreptul pozitiv nu este tot dreptul". Esential mi se pare aici
sa stabilim ce anume intelegem prin drept pozitiv. Dvs., din cate imi dau
seama, pe urmele distinctiei din dreptul roman, echivalati dreptul pozitiv cu
legea in sens strict, de act emis de Legiuitor. Daca acesta este sensul pe care
il acordati conceptului de drept pozitiv, atunci nu am nicio problema cu
enuntul formulat de dvs. Numai ca, din punctul meu de vedere, dreptul
pozitiv nu este (doar) dreptul emis de Legiuitor (lex deci) ci el include tot
dreptul, adica inclusiv "principiile dreptului, cu uzantele sau cu precedentul
judiciar" de care vorbiti dvs. Dreptul este un sistem normativ ierarhic
caracterizat de Hans Kelsen (da, tot ce am spus pana acum si ce voi spune
este influentat puternic de Kelsen) care se reproduce pe sine insusi. Ce
inseamna asta? Ca "nasterea" unei norme este reglementata numai de o alta
norma, superioara. Singura distinctie relevanta intre normele unui sistem
juridic este intre normele generale si cele individuale. Strict juridic vorbind,
jurisprudenta, cutuma, contractele civile sunt norme juridice autentice.
Astfel, singura deosebire dintre lege ca act al Legiuitorului si o hotarare
judecatoreasca este "cantitatea": primul est act normativ cu aplicabilitate
generala pe cand al doilea este un act normativ cu aplicabilitate individuala.
Vorbiti de "lacunele" legii. Desigur ca o lege are lacune, in sensul ca
nu "acopera" toata realitatea pe care spera sa o acopere. Numai ca aceasta
asa-zisa lacuna a legii (lex) nu este nimic altceva decat indiciul ca sistemul
juridic imputerniceste judecatorul sa participe la crearea dreptului prin
interpretarea si aplicarea legii "lacunare". Din punctul de vedere al lui
Kelsen, conceptul de "lacuna a legii" sau "lacune ale sistemului juridic" este

un nonsens: dreptul isi regleaza el insusi propria sa producere si din acest

motiv este complet, inchis.
O sa mai dau un singur exemplu. Faptul ca nicio norma juridica nu
reglementeaza modalitatea in care trebuie sa interpretez propriile vise, de
pilda, nu inseamna ca dreptul este mai putin prezent in acest domeniu decat
in zona in care imi prescrie minutios comportamentul pe care il datorez
statului in calitate de contribuabil fiscal. El este prezent, dar intr-o maniera
negativa: prin faptul ca nu avem o reglementare care sa prescrie explicit in
privinta interpretarii viselor nu insemna ca dreptul "a uitat" aceasta zona. El
o reglementeaza tocmai prin faptul ca nu prescrie nimic explicit. In plus,
acest drept creat prin omisiune nu cade in afara dreptului pozitiv: "abtinerea"
sistemului juridic de a reglementa expres o arie sociala este tot o normare in
sens cat se poate de juridica, deci face parte din dreptul pozitiv. Nici macar
normare "soft" nu ii putem spune: nu exista grade de normativitate. O norma
este norma juridica sau nu este deloc norma juridica!
2) In prezenta unui text legal existent, adica in prezenta a acelui drept
pozitiv pe care il idolatriza domnul Hans Kelsen, ba chiar in contra acestui
text legal, instantele romane au aplicat cu prioritate dreptul comunitar
European, contrar legii romane si au facut din aceasta solutie o cutuma
judecatoreasca, un precedent judiciar care nu va mai putea fi schimbat decat
in urma unui recurs in interesul legii care sa decida schimbarea practicii.
In aceste "cazuri", au creat, oare, legea judecatorii? Au uzurpat puterea
legiuitorului? In mod cert nu, mai ales ca legea, mai precis legea comunitara,
exista si a fost aplicata. Dar este evident ca judecatorii respectivi au creat
drept.
Kelsen nu idolatriza nimic. Un principiu metodologic esential al lui
este acela ca stiinta dreptului este descriptiva, pur descriptiva. Omul de
stiinta nu face decat sa descrie sistemul juridic si ii este interzis sa faca
judecati de valoare asupra oportunitatii unei anumite institutii juridice.
Personal, sunt uluit sa constat cu cata consecventa si-a urmat Kelsen acest
crez in toate lucrarile pe care le-am citit.
In al doilea rand, in paragraful mai sus citat de mine, mi se pare ca se
echivaleaza dreptul pozitiv cu dreptul scris emis de Legiuitor. Cum am spus
si mai sus, dreptul pozitiv include nu doar dreptul emis de Legiuitor (lex) ci
si
dreptul
judiciar,
cel
emis
de
instantele
judecatoresti.
In paragraful citat mai sus, mi s-a parut ca va situati polemic fata de Kelsen

10

in masura in care Kelsen ar admite ca singur izvor de drept "dreptul pozitiv"

(in mod eronat, din perspectiva lui, identificat cu dreptul scris emis de
Legiuitor). Exemplul dvs. in care o curte infirma o lege (lex) vine ca un
contraexemplu care sa arate ca, in realitate, si judecatorii creeaza dreptul nu
doar Legiuitorul. Numai ca Kelsen ar fi perfect de acord cu dvs. si nu ar
respinge exemplul dvs. pentru ca ar "idolatriza" dreptul emis de Legiuitor.
Pentru Kelsen dreptul pozitiv este sistemul ierarhic de norme juridice in care
validitatea fiecarei norme este data de o norma superioara. "Pozitiv" la
Kelsen are semnificatia de norma care "se naste" in mod efectiv, o norma
care este "pusa" in spatiu si timp. Pentru el, contrastul pozitivitatii sistemului
juridic este cu dreptul natural. Prin urmare, polaritatea nu este "drept pozitiv
drept judiciar" pentru ca si dreptul judiciar sau cutumiar sau cel nascut din
contractele particularilor are dimensiunea pozitivitatii, i.e. ca sunt norme a
caror "nastere" si "moarte" este efectiva, adica atestabila in spatiu si timp (un
organ care le emite, un moment in care intra si ies din vigoare, un anume
spatiu in care sunt valabile).
Acestea au fost observatiile foarte punctuale pe care am vrut sa le fac.
Am incercat sa fiu cat se poate de clar. Daca nu am reusit va stau la
dispozitie pentru eventualele nelamuriri.
Articolul dvs., cu a carui ide fundamentala sunt de acord, a fost un
prilej de a-mi clarifica mai bine unele ganduri despre cum ar fi aplicabila
teoria lui Kelsen la realitatea juridica contemporana (tot mai) complexa. Va
sunt indatorat ca mi-ati oferit acest prilej.
Cosmin Vaduva
Gheorghe Pipere says:
24/03/2009 at 21:26
Stimate dle Vaduva,
Va multumesc pentru mesajul de mai jos-nu de mai sus, n.n.-, chiar si
pentru stilul sau polemic si pentru argumentele contrare opiniei mele. In
prezenta unor reactii vehemente de respingere, venite mai ales din rindul
colegilor mei profesori, o astfel de pozitie nu poate decit sa ma bucure caci,
in loc sa respingeti din start ideea, incercati sa o intelegeti si, eventual, sa o
combateti, cu argument si nu cu prejudecati.

11

In legatura cu articolul meu, trebuie sa stiti ca nu este vorba de un

studiu aprofundat care sa isi propuna sa revolutionize sistemul nostru juridic,
ci doar de o constatare, mai degraba empirica, a unei realitati. Intr-adevar,
exista spete judiciare care se caracterizeaza printr-un inalt grad de
repetabilitate, ceea ce imi sugereaza ca s-au instalat adevarate cutume
judecatoresti in acele domenii. Si, in acelasi timp, exista solutii in cazuri de
spete care, prin lege interna sau international, se impugn ca si legea partilor.
In alta ordine de idei, ati sesizat bine: in textul articolului meu vorbesc
de lege stricto sensu, ca act juridic al Parlamentului si, mai prcis, de legea
interna. In mod evident, numai in acest caz se poate vorbi de separatia
puterilor in stat, in sensul ca legea este atributul Parlamentului, in timp ce
aplicarea sa este atributul puterii judecatoresti. Este tot atit de evident ca
dreptul nu inseamna numai legea, ci si actele normative de putere inferioara.
Mai mult, in prezent legea nationala este completata sau chiar inlaturata de
la aplicare de legea internationala (conventii si tratate la care Romania este
parte) sau de acquis-ul comunitar European (dintre care Tratatul de la Roma
si Regulamentele sunt direct aplicabile in dreptul intern).
In legatura cu cele sustinute de dvs., v-as contrazice (dar numai
partial), in primul rind, in legatura cu afirmatia ca jurisprudenta este norma
juridica autentica. Norma este o regula general valabila si aplicabila, ea
neputind avea acest caracter atunci cind se refera strict la speta, adica la
cazul individual. A spune ca solutia data intr-o speta este norma juridica este
o contradictie in terminis. Alta este, insa, situatia in care o solutie de speta se
repeta si capata un anumit grad de generalitate, devenind cutuma in acest
caz, solutia respectiva este obligatorie intrucit judecatorul, din comoditate
sau din convingere, nu gaseste necesara schimbarea sau inlocuirea solutiei.
Cu totul alta este situatia atunci cind solutia se impune ca obligatorie in toate
cazurile identice sau similar, asa cum era cazul dreptului praetorian, la
romani, cum este cazul sistemului de common law si cum este cazul
recursurilor in interesul legii, la noi. Doar in aceasta situatie din urma putem
vorbi de o norma de drept, in adevaratul sens al cuvintului.
In orice caz, judecatorul, chiar si la cazul de speta, creaza drept, in
sensul ca mobilizeaza dreptul (legea si celelalte norme juridice, cutumele,
echitatea etc).
In al doilea rind, fara sa va contrazic direct pe dvs. ci, cu riscul de a
comite o impietate, contrazicindu-l mai degraba pe Hans Kelsen, consider ca

12

dreptul pozitiv nu se autocreeaza, caci el este cladit pe un sistem de

principii generale de drept, repetabile in orice timp si in orice spatiu, dintre
care echitatea si justetea sunt chiar imuabile. Chiar si Constitutia, norma
superioara care determina si justifica norma inferioara, isi are sursa
primara in aceste principii si, in plus, se supune unor sau este facuta
inaplicabila de texte din conventii international asupra drepturilor omului la
care Romania este parte. Cele zece porunci din Vechiul Testament sunt
valabile si acum si vor ramine asa si in viitor. La fel si principiul fiat justitia
pereat mundi. Incepind cu dreptul cutumiar si continuind cu Codul civil,
dreptul romanesc s-a caracterizat intotdeauna prin apelul la aceste principii
si la echitate. Ca sa va convingeti, pueti reciti art. 970 alin.2 din Codul civil
care ne arata ca o conventie nu obliga numai la ceea ce este expres intrinsa, ci si la tot ceea ce obiceiul sau echitatea dau urmare conventiei. Si,
in fine, Conventia Europeana a Dreptului Omului consacra dreptul la un
proces echitabil, sanctionat deseori pentru cazurile in care solutiile
jurisprudentiale s-au departat de la echitate, dind prevalenta legii in sens
formal si formalist. In fata unor astfel de realitati, poate ca Hans Kelsen si-ar
revizui opinia si si-ar recladi sistemul. La fel ar trebui sa stea lucurile si cu
lacunele legii. Sunt, intr-adevar, situatii extrem de complicate in practica in
care lacunele legii nu se mai pot completa cu alte legi, cu analogii, principii
de drept, cutume si precedente judiciare. Astfel, in cazul euthanasiei, al
adoptiei copiilor de catre cupluri homosexuale, al operatiilor de schimbare
de sex etc., nimic din sistemul dreptului nu mai ofera solutii. Si atunci,
dinspre drept spre echitate si, ulterior, catre morala, solutiile in aceste cazuri
nu mai sunt juridice. Faptul ca dreptul nu se pronunta in aceste situatii nu
este, asa cum sustineti dvs, o normare in sens negativ. Daca ar fi asa cum
sustineti dvs., atunci si in cazul euthanasiei s-ar aplica principiul din
dreptul privat conform caruia unde legea nu interzice, inseamna ca
permite, iar cel care ar accepta sa euthanasieze o persoana ar putea fi
acuzat de crima. Dreptul nu mai are nimic de spus in astfel de cazuri si, deci,
nu se mai autoreproduce.
In fine, eu nu definesc dreptul pozitiv ca si Kelsen (dupa acesta, este
pozitiv acel drept care se naste si se auto-reproduce, un drept existentialist, a
carei esenta ii urmeza si nu ii preexista), ci mai degraba in sensul definitiei
lui Jean Carbonier : dreptul pozitiv este dreptul care se aplica intr-un anume
spatiu juridic, la un anume moment al istoriei, adica dreptul care este in
vigoare. De aceea, din acest concept de drept pozitiv eu nu pot exclude
dreptul natural, acel drept care pre-exista si supravietuieste dreptului

13

pozitiv, carei ii este cauza si care ii da justificare etiologica. Ca si lumea, si

dreptul este creat din cuvint.

14