ALEXANDRU LAPUSNEANU

“Numele lui Costache Negruzzi este legat de obicei de nuvela istorica

“Alexandru Lapusneanul”, care ar fi devenit o scriere celebra ca si “Hamlet”
daca literatura romana ar fi avut in ajutor prestigiul unei limbi universale.” (G.
Calinescu).
Aparuta in 1840, in primul numar al revistei “Dacia literara”, “Alexandru
Lapusneanul” este cea mai valoroasa nuvela istorica din literatura romana,
neintrecuta pana astazi, desi este una dintre primele incercari in acest sens.
Nuvela concentreaza in cateva pagini cei cinci ani ai celei de-a doua domnii a
lui Alexandru Lapusneanul (1564-1569), scotand cu vigoare in relief figura
acestui domnitor. Sursa istorica a constituit-o , pentru Negruzii, “Letopisetul
Tarii Moldovei” al lui Grigore Ureche. C. Negruzzi modifica insa unele dintre
datele cronicii lui Ureche in sensul sublinierii unor trasaturi ale personajelor.
Nuvela “Al.Lapusneanu”este riguros construita, fiind alcatuita din patru
capitole, precedate de cate un motto: “Daca voi nu ma vreti, eu va vreu…”, “Ai
sa dai sama, Doamna!”, “Capul lui Motoc vrem…” si “De ma voi scula, pre multi
am sa popesc si eu…”.
Cele patru capitole ale nuvelei au fost asemanate cu actele unei drame,
intrucat fiecare capitol marcheaza clar unul dintre momentele subiectului.
In expozitie este prezentata sosirea lui Lapusneanul in Moldova cu vreo trei
mii de soldati, cu scopul de a-si recastiga scaunul.
Intriga, care in aceasta nuvela poate fi indentificata cu desfasurarea actiunii,
prezinta actiunile intreprinse de Lapusneanul impotriva boierilor si interventia
doamnei Ruxanda. Punctul culminant il constituie uciderea celor 47 de boieri
si a lui Motoc. Deznodamantul cuprinde moartea lui Lapusneanul. La
sfarsitul nuvelei autorul precizeaza ca Alexandru Lapusneanul a fost ingropat la
manastirea Slatina si acolo se vede si astazi portretul lui si al familiei
sale.Caracterizarea personajelor
ALEXANDRU LAPUSNEANUL
In centru actiunii scriitorul il aseaza pe domnul Moldovei, toate celelalte
personaje, ca si actiunile prezentate, sunt orientate spre reliefarea caracterului
acestuia.
Apreciat constant drept un erou romantic, prin calitati de exceptie si defecte
extreme, construit pe baza antitezei romantice (Lapusneanul-Ruxanda), prin
observatia atenta a psihologiei personajului, Negruzzi realizeaza un personaj
complex, bine individualizat.
Nuvela urmareste ultimii ani de viata ai personajului al carui nume il poarta,
concentrandu-se asupra schitarii caracterului sau. Desi Alexandru Lapusneanul
apare ca intruchipare a tiranului crud si sangeros, totusi figura lui nu este lipsita
de complexitate.
Prin puterea de evocare a dialogului, printr-o fina observatie a gesturilor, a
mimicii se dezvaluie toata miscarea psihologica a viitorului tiran inca din primul
capitol. Interogatiile su exclamatiile personajului, retezarea taioasa a vorbelor
interlocutorului sau, succesiunea rapida a raspunsurilor lui Lapusneanu
exprima ritmul starii sufletesti a personajului, vorbirea lui devenind dramatica,
traita la cele mai inalte cote ale simtirii omenesti. Cu o intuitie psihologica
remarcabila, Negruzzi isi lasa personajul sa se dezlantuie intr-o furie si manie
galgaitoare, subliniind paroxismul trairii prin amanunte fizionomice: “Radea,
muschii i se suceau in rasul acesta, si ochii lui hojma clipeau”. Lapusneanul
dovedeste o cunoastere sigura asupra oamenilor, dar si o abilitate politica
evidenta, crutandu-l pe Motoc pentru incercarea de a-l insela din nou, pentru ca
ii este trebuitor “ca sa se mai usureze de blastemurile oamenilor”. Scena
aceasta adauga alte trasaturi ale domnitorului: duritatea, luciditatea, ironia
necrutatoare.
Scena uciderii boierilor, a dialogului dintre Lapusneanul si Motoc, retrasi “langa
o fereastra”, capata viata intr-un tablou plin de miscare ce se deruleaza parca
aievea. Cinismul lui Lapusneanu -; “El radea”, si groaza lui Motoc care se silea
“a rade ca sa placa stapanului”, simtindu-si “parul zburlindu-i-se pe cap si dintii
sai clantanind”, sporesc dramatismul.
Luciditatea, sangele rece, tonul sarcastic in fata scenei sangeroase la care
asista, comportamentul dispretuitor si cinic fata de Motoc pierit de groaza,
dezvaluie un om diabolic. Lapusneanul are placerea sadica de a chinui sufletul
vornicului ticalos care-l tradase si de care acum nu mai avea nevoie. El se
leapade de el, potolind astfel multimea “burzuluita”, fara sa clipeasca, dintr-un
calcul lucid.
Lapusneanul este inzestrat cu o mare mobilitate a sentimentelor, caracteristica
fiintei umane. In scena finala a bolii si a otravirii sale, personajul traieste cu
intensitate atat umilinta cat si revolta impotriva celor care l-au otravit, apoi
groaza in fata mortii.
In caracterizarea personajului, C. Negruzzi da dovada de obiectivitate.
Personajul ni se infatiseaza prin faptele, gesturile si cuvintele sale, interventiile
directe ale autorului fiind minime. Predomina naratiunea si dialogul. Exceptie
de la obiectivitate fac doar cateva interventii in care autorul isi exprima
atitudinea sau citeste gandul personajului mai mult decat s-ar putea ghici din
comportarea sa: cand caracterizeaza scurtul discurs din biserica “aceasta
desantata cuvantare”, cand ghiceste ca Lapusneanul “mediteaza vreo noua
moarte”. In rest stilul este obiectiv, iar personajul se caracterizeaza singur ori
prin intermediul altor personaje (de exemplu, se spune ca doamna Ruxanda
nu-l iubeste intrucat nu are “simtire omeneasca”.
PERSONAJUL COLECTIV
Observator patrunzator, autorul caracterizeaza magistral personajul colectiv.
Pentru prima data in literatura romana, C. Negruzzi surprinde psihologia
colectiva. Multimea adunata sub zidurile palatului nu reuseste la inceput sa-si
formuleze revendicarile decat intr-un mod vag, dar, in momentul in care cineva
pronunta numele lui Motoc, toate nemultumirile individuale se cristalizeaza in
jurul acestui nume.
 Stilul este obiectiv. Rareori intervine autorul cu cate un calificativ (“marsavul”,
“ticalosul”). Predomina naratiunea si dialogul pe fondul realist al actiunii. Prin
reconstituirea istorica, prezentarea unui erou de exceptie, utilizarea antitezei,
spectaculosul nuvelei, opera lui Negruzzi apartine romantismului. Sobrietatea
stilului, obiectivitatea relatarii, concizia sunt trasaturi clasiciste ale nuvelei.
Limbajul, cu elemente de factura populara, este plastic si expresiv (“gloata”,
“norod”, “sarind ca un om ce calca pe un sarpe”). Ridicandu-se peste stilul
cronicaresc, Negruzzi retine numai atmosfera scrisului clasic (“plecara de
fuga”, “dasa larma”, “burzuluisera”, “sa nu ne mai zapaceasca”), culoarea
locala: descrierea salii de ospat, a vestmintelor.
“Prin nuvela <Alexandru Lapusneanul>, Negruzzi devine primul scriitor epic
de seama al literaturii noastre.” (Tudor Vianu).