DEFINIRE DE SINE ŞI

IDENTITATE SOCIALĂ
Noţiunea de identitate propune o definiţie a individului situată la articularea
dintre domeniul sociologic şi cel psihologic şi ocupă un loc central în
psihologia socială, aceasta se explică probabil prin faptul că ea nu face
decât să reia o temă majoră, una din preocupările principale ale acestei
discipline.

Potrivit lui Codol (1979, 424), această preocupare majoră - obiect al unor
dezbateri foarte vechi atît în filozofie, religie sau ideologie, cât şi în
psihologie - este pur şi simplu un conflict între afirmarea şi necesitatea
individuală şi afirmarea şi necesitatea colectivă, între căutarea unei identităţi
personale şi căutarea unei identităţi colective, între ceea ce constituie în
acelaşi timp diferenţa individuală şi similitudinea cu celălalt, între vizibilitatea
socială şi conformism, pe scurt, între individ şi grup.

Reflecţia asupra identităţii pune problema generală a integrării agenţilor

sociali într-un spaţiu social (recunoaşterea unei apartenenţe) şi, în acelaşi
timp, problema faptului că aceşti agenţi caută un loc specific în acest spaţiu
social (caută să se diferenţieze, să se singularizeze).
Eul - eul social şi eul psihologic
G.H. Mead (1934, 1963) iluatrează faptul că eul (seif în engleză, în
franceză le soi) este constituit în acelaşi timp dintr-o componentă
„sociologică", eul social (me, în franceză le moi), care nu ar fi decât o
interiorizare a rolurilor sociale, şi dintr-o componentă mai personală, eul
psihologic (/, în franceză le je).
Eul unui individ se dezvoltă plecând de la judecăţi pe care celălalt le emite
asupra lui în interiorul unui context social în care individul şi acest celălalt
interacţionează .
Eul psihologic este reacţia organismului la atitudinile celorlalţi pe când eul
social estel ansamblul organizat de atitudini ale celorlalţi pe care ni le
asumăm. Atitudinile celorlalţi constituie eul social organizat, la care
reacţionăm ca eu psihologic. (Mead, 1963, 149).
Eul social este produsul societăţii care îi determină conţinutul, societatea
este transformată, în acelaşi timp, de acţiunile eului psihologic.

Eul este constituit din „conversaţia dintre eul psihologic şi eul social", în
măsura în care această „conversaţie" reprezintă transpunerea în conduita
individului a procesului care, în interacţiuni, leagă un organism de celelalte.

Mead (1963, 170) stabileşte o distincţie între eul social conformist şi eul
psihologic creator: spunem despre un individ conformist că are aceleaşi idei
ca şi vecinii săi. În aceste circumstanţe, el este cu greu ceva mai mult decât
un eu social; adaptările sale sînt slabe şi se produc în mod inconştient.
Opus acestui eu social există individul care are o personalitate definită, care
reacţionează la atitudinea organizată printr-o diferenţă semnificativă. într-un
asemenea om, eul psihologic este cel care domină experienţa.

Eul este, pentru Mead, mai puţin o „substanţă", o structură, cât un proces.
El reiese din trecut, din interacţiunea cu celălalt, are în prezent o funcţie ce
poate fi calificată drept ajustare la o situaţie dată şi presupune capacitate de
schimbare în viitor în măsura în care din această ajustare rezultă ceva nou.
 Perspective psihanalitice
Un alt curent de cercetare este interesat de personalitatea inserată într-un
context social: este vorba de curentul numit psihanaliză „culturalistă“.

Anumite noţiuni psihanalitice precum identificarea, desemnînd primul

ataşament afectiv al copilului pentru celălalt şi, la adulţi, atitudinea care
comportă fie introiecţia („introducerea" celuilalt în eu), fie proiecţia
(„introducerea" eului în celălalt) permit să înţelegem mai bine cum poate
deveni un individ parţial conform modelelor culturale.

Această influenţă a „culturii" asupra personalităţii se regăseşte la nivelul a

ceea ce Kardiner şi Linton (1945, 1968) numesc personalitatea de bază.

Personalitatea de bază defineşte personalitatea împărtăşită de membrii unei

aceleiaşi societăţi şi rezultînd din experienţe comune.
Într-o societate complexă, nu există una, ci mai multe personalităţi modale :
în funcţie de diversele subculturi, ar exista personalităţi „multimodale".

Erikson (1963) trece de la conceptul de personalitate modală la cel de

identitate.

Potrivit lui Zavalloni (1973, 246), conceptul de identitate este definit cu

ajutorul a patru dimensiuni:

1. Conştiinţa unei identităţi individuale trebuie considerată ca un sentiment

pozitiv, prezent în toate aspectele eului;
2. Stabilitatea caracterului personal;
3. Sinteza pe care o constituie eul (ego-synthesis) este concepută ca o
formă de integrare a eului, superioară sumei identificărilor din copilărie;
4. O solidaritate internă cu idealurile şi cu identitatea de grup.

Identitatea este deci concepută ca rezultând din interacţiunea dintre

dimensiunile sociologică şi psihologică ale individului.
Aşadar,identitatea ar rezulta din iteracţiunea dintre individ şi societate.
 Măsurarea identităţii

Noţiunea de identitate socială este legată de cercetările asupra rolurilor

sociale asupra poziţiilor ocupate de un individ într-o societate.
Identitatea socială ar fi o parte a procesului eului, reprezentând cogniţiile ce
decurg din plasarea în ecologia socială (Sabrin şi Allen, 1968).
Cele trei dimensiuni ale identităţii sociale sunt: statutul, valoarea şi
implicarea.
Statutul reprezintă poziţia, locul ocupat în structura socială.
Dacă rolul permis plasarea unei persoane pe o dimensiune de statut, el
permite şi evaluarea acestei persoane, plasarea ei pe o dimensiune
evaluativă.
Cu cât implicarea unui individ într-un rol va fi mai importantă, cu atât acest
rol va contribui la identitatea sa .
 Cum poate fi înţeleasă identitatea socială?

Numeroase procedee folosite pentru evaluarea caracteristicilor eului

pot fi utilizate mutatis mutandis pentru aprehensiunea identităţii: liste
de adjective, scări de atitudini, eseuri autobiografice, inventare, etc.
În alţi termeni, aceste tehnici definesc schimbările produse în
structurile cognitive referitoare la «locul persoanei în lume»". (Sabrin
şi Allen, 1968)

Tehnica cel mai des folosită în studiul identităţii sociale se datorează

lui Kuhn şi McPartland (1954): este vorba de testul „Cine sînt eu ? ".

Conduita unui individ depinde de identitatea sa, iar identitatea sa

decurge din locul pe care îl ocupă în societate. „Twenty Statements
Test" (TST) serveşte la testarea acestei ipoteze.
Gordon stabileşte o distincţie între identitatea socială şi identitatea
personală. Mai exact, plecând de la analiza răspunsurilor la testul „Cine sunt
eu? ", el distinge categorii de răspunsuri care merg de la polul social la polul
personal:

1. Caracteristicile atribuite care se referă la categoriile cărora individul le

aparţine prin naştere sau prin funcţiile desemnate (sex, origine etnică şi
naţională, religie);

2. Rolurile şi apartenenţele referitoare la rolurile parentale, precum mamă,

frate, la apartenenţa politică, la ocupaţia profesională (poziţii dobîndite);

3. Identificările abstracte, existenţiale, convingerile ideologice ;

4. Interesele şi activităţile, interesele intelectuale, activităţile artistice ;

5. Caracteristicile personale, incluzînd valorile morale, autonomia sau

simţul de autodeterminare, percepţia unităţii eului, integrarea la nivel
personal, competenţele individuale.
Identitate socială, categorizare socială

şi competiţie socială
O altă abordare a identităţii, mai specific experimentală, ne este furnizată de
lucrările realizate la universitatea din Bristol, plecând de la cercetările lui
Tajfel asupra procesului de categorizare.

Tajfel şi Turner (1979) - despre identitatea socială:

1. Indivizii încearcă să menţină sau să mărească stima de sine ;

2. Grupurile sociale sau categoriile sunt asociate unoi conotaţii pozitive sau
negative şi, din acest motiv, identitatea socială poate fi pozitivă sau
negativă, în funcţie de evaluările acelor grupuri care contribuie la
constituirea identităţii sociale a individului;
3. Evaluarea propriului grup este determinată prin raportare la alte grupuri
specifice, prin intermediul comparaţiilor sociale în termeni de atribute sau de
caracteristici da valorizate.
Principii teoretice

1. Indivizii caută să menţină sau să acceadă la o identitate socială pozitivă;

2. Identitatea socială pozitivă este bazată, în mare măsură, pe comparaţiile

favorabile care pot fi făcute între grupul de apartenenţă şi anumite alte
grupuri pertinente;

3. Atunci cînd identitatea socială este nesatisfăcătoare, indivizii vor căuta să

părăsească grupul căruia îi aparţin pentru a intra într-un grup mai pozitiv
şi/sau să acţioneze astfel încît propriul lor grup să devină pozitiv.
 Depersonalizare şi identificare socială

Tajfel şi Turner (1979, 34) introduc o distincţie între ceea ce ei numesc polii
extremi ai comportamentului social, poli care trimit la comportamentele
interpersonale şi intergrupuri.

La un capăt descoperim interacţiunile dintre doi sau mai mulţi indivizi,

indivizi definiţi în întregime prin relaţiile lor interpersonale şi prin
caracteristicile individuale, deloc afectaţi de diversele grupuri sau categorii
sociale de apartenenţă.

La cealaltă extremă, se găsesc interacţiunile între cel puţin doi indivizi total
determinaţi de apartenenţele lor respective la diferite grupuri sau categorii
sociale, deloc afectaţi de relaţiile interindividuale între persoanele în
chestiune.

Comportamentului intergrupal (şi discriminării intergrupale) îi corespunde

identitatea socială, iar comportamentului interpersonal (şi diferenţierii dintre
eu şi celălalt) îi corespunde identitatea personală.
Căutînd să precizeze raporturile dintre versantul psihologic (care trimite în
unicitatea individului gândit ca posesor al unei constelaţii specifice de
trăsături) şi sociologic (acela al apartenenţelor, al similitudinilor, al
identicului) al identităţii, Turner (1987) va distinge trei nivele în definirea
eului:

a) Un nivel supra-ordonat, referitor la definirea eului ca fiinţă umană,

trimiţând identitatea umană bazată pe comparaţii între specii;

b) Nivel intermediar al definirii de sine ca membru al unui grup trimiţînd la o

identitate socială bazată pe comparaţii intergrupuri (intra-specie);

c) Un nivel subordonat al definirii de sine ca fiinţă singulară (diferenţiere într

eu şi celălalt în interiorul grupului de apartenenţă), trimiţînd la o identitate
personală bazată pe comparaţii interpersonale (intra-grup).
Covariaţia între identitatea socială şi
identitatea personală
Modelul covariaţiei similitudinilor şi a diferenţelor - articularea între
similitudini şi diferenţe, între identitatea socială şi personală.

Cu cât identificarea cu un grup este mai puternică, cu atât diferenţierea

interindividuală în interiorul grupului este mai importantă. Lucru pus în
evidenţă de Codol (1975) prin ceea ce el numeşte fenomenul de
Conformism Superior de Sine: cu cât un individ aderă la normele unui grup,
cu atât el are tendinţa de a se distinge de ceilalţi membri ai grupului,
considerându-se mai conform normelor decât aceştia.
 Bibliografie

Doise, W., Deschamps, J.C. şi Mugny, J.C., Psihologie socială

experimentală, Iaşi, Ed. Polirom, 1996
Bourhis,R. şi Leyens, J.-Ph.(coord.), Stereotipuri, discriminare şi
relaţii intergrupuri, Iaşi, Ed. Polirom, 1997