Tulburările anxioase

Anxietatea se întâlneşte într-o multitudine de sindroame şi entităţi

nosografice din psihiatrie. Tulburările anxioase acceptate la ora actuală
de DSM-IV sunt următoarele:
• Tulburările anxios-fobice (fobia specifică, fobia socială,
agorafobia)
• Atacurile de panică
• Tulburarea de anxietate generalizată
• Tulburarea obsesiv-compulsivă
• Reacţia acută la stres
• Tulburarea de stres posttraumatică.
În ICD-10 apar următoarele categorii:
• Tulburările anxios-fobice
• Alte tulburări anxioase
• Tulburarea obsesiv-compulsivă
• Reacţia la stres sever şi tulburări de adaptare.

1. Tulburarea de anxietate generalizată

Această tulburare se caracterizează prin anxietate persistentă
pentru o perioadă de câteva luni. Anxietatea şi simptomele somatice
aferente impedimentează semnificativ funcţionalitatea individului pe diferite
planuri (social, profesional, familial etc.). Există trei aspecte importante ale
bolii: îngrijorare şi nelinişte greu de controlat, tonus muscular crescut
(cefalee, agitaţie), hiperactivitate vegetativă (simptome gastro-
intestinale şi cardiovasculare). Debutul intervine în ultima parte a
adolescenţei (până în 20 de ani), cu frecvente simptome în
antecedentele pacienţilor. Evoluţia este variabilă, de obicei tulburarea
persistă şi în prezenţa tratamentului, perioadele de remisiune fiind
adesea scurte. O dată cu înaintarea în vârstă, însă, pacienţii au mai
puţine simptome şi par mai puţin afectaţi, având însă nevoie de
tratament prelungit. Ideaţia suicidară se asociază cu un prognostic mai
prost. Depresia este frecventă şi este posibil ca anxietatea persistentă
să predispună pacientul la o dispoziţie depresivă.
Scurtă prezentare clinică
Simptomul principal al tuburării anxioase este anxietatea generalizată şi
persistentă. Alte simptome sunt: nervozitate, tremor, tensiune musculară, transpiraţii,
palpitaţii, ameţeală, disconfort epigrastric. Semnele obişnuite, de obicei întâlnite la orice
pacient, sunt: tensiune motorie, hiperactivitate vegetativă, vigilenţă exagerată. Pacienţii
cu tulburarea anxioasă generalizată nu prezintă fluctuaţii bruşte ale nivelului de
anxietate (acesta rămâne oarecum constant)şi simptomele vegetative caracteristice
panicii.
Criterii de diagnostic (conform ICD-10)
Simptomele primare ale anxietăţii să persiste cel puţin câteva săptămâni în şir

1
şi să cuprindă următoarele elemente:
a. Aprehensiune (temeri despre viitoarele nenorociri, sentimentul de a fi pe
marginea prăpastiei, dificultăţi de concentrare etc.)
b. Tensiune motorie (frământare permanentă, cefalee, tremuraturi, incapacitate de
relaxare)
c. Hiperactivitate vegetativă (ameţeli, transpiraţii, tahicardie sau tahipnee,
disconfort epigastric, senzaţia de gură uscată etc.). La copii nevoia de protecţie şi
acuzele somatice pot fi dominante.
Apariţia tranzitorie (pentru câteva zile, din când în când) a altor simptome, în
special a depresiei, nu exclude tulburarea de anxietate generalizată ca diagnostic
principal, dar subiectul nu trebuie să întrunească toate criteriile pentru episodul depresiv,
tulburarea anxios-fobică, tulburarea de panică sau tulburarea obsesiv-compulsivă.
Tulburarea de anxietate generalizată include: starea anxioasă, nevroza anxioasă,
reacţia anxioasă şi exclude neurastenia. La pacienţii cu tulburare de anxietate
generalizată simptomele nu apar brusc (ca la pacienţii cu tulburare de panică), ci
anxietatea este persistentă şi difuză, fără simptomele specifice ce caracterizează
tulburarea fobică, panica sau tulburarea obsesiv-compulsivă.

Epidemiologie, date de evoluţie şi prognostic

Anxietatea patologică este una dintre condiţiile psihiatrice cele mai frecvente
(circa 25% din populaţie a întrunit cel puţin o dată în viaţă criteriile pentru una dintre
tulburările anxioase). Femeile prezintă o incidenţă mai mare a anxietăţii, iar statutul
socio-economic scăzut reprezintă un factor de risc pentru apariţia anxietăţii.
Tulburarea de anxietate generalizată este o tulburare cronică, cu
tendinţa de a se generaliza, simptomele exacerbându-se în anumite
perioade stresante, evoluţia fiind fluctuantă. Prognosticul tulburării de
anxietate generalizată depinde şi de: nivelul funcţionării sociale
anterioare, suportul social, complianţa la tratament. Complicaţii
frecvente (comorbiditate) apar cu: alte tulburări anxioase, abuz de
alcool sau alte droguri, dependenţa de alcool sau alte droguri.

Factori etiopatogenici implicaţi în apariţia tulburării

a. Teoriile psihanalitice – anxietatea este un semnal pentru pericolul
intrării în conştient a pulsiunilor infantile inacceptabile, reprimate, de
natură sexuală. Dacă mecanismele de defensă nu reuşesc să anuleze
pericolul, apare anxietatea simptomatică, iar prin cedarea completă a
mecanismelor de apărare, anxietatea se poate transforma în panică.
b. Teoriile comportamentale – anxietatea reprezintă un răspuns
condiţionat la stimuli specifici din mediu sau un răspuns de imitare a
reacţiilor anxioase ale părinţilor. Modelul condiţionării clasice implică
asocierea unui stimul nociv (necondiţionat) cu un stimul iniţial neutru
(situaţie socială etc.). După apariţia acestei condiţionări apare
comportamentul de evitare a stimulului pentru a preveni apariţia
anxietăţii. Modelul “frica de frică” postulează faptul că cel mai temut
lucru pentru un subiect este apariţia anxietăţii şi nu situaţia în sine.
Astfel, apariţia anxietăţii este considerată un proces de condiţionare

2
internă. Stimuli interni iniţial indiferenţi pot deveni, prin condiţionare,
factori declanşatori pentru anxietate. Astfel, individul îşi va
supraveghea mult mai atent reacţiile interne, căutând indicii ale
apariţiei anxietăţii. Modelul interpretării catastrofice postulează faptul
că anxietatea este produsă de interpretarea eronată a senzaţiilor
corporale. Modelul sensibilităţii la anxietate postulează faptul că
indivizii care prezintă o mare sensibilitate la anxietate sunt predispuşi
la a interpreta greşit propriile senzaţii, sensibilitatea la anxietate
reprezentând o trăsătură ce reflectă credinţe eronate despre
simptomele anxioase, apare înaintea anxietăţii şi predispune la anxietate.
c. Teoriile biologice – modificările biologice reflectă conflictele
psihologice (prima tendinţă) sau preced şi determină aceste conflicte
(a doua tendinţă).

2. Tulburarea de panică
Această tulburare se caracterizează prin apariţia neaşteptată şi
spontană a atacurilor de panică recurente. Acestea se caracterizează
prin apariţia bruscă a sentimentului de frică intensă, acompaniat de
semne şi simptome fizice şi cognitive: tahicardie, tremor, sentimente
de derealizare, frica de moarte. Frecvenţa atacurilor de panică variază
de la câteva pe lună la câteva pe zi. ICD-10 include în categoria
tulburării de panică atacul de panică şi statusul de panică.

3. Tulburările fobice
Fobia se referă la un grup de simptome cauzate de obiecte sau
situaţii care provoacă frica (fobogene). Fobia este teama specifică,
intensă, declanşată de un obiect sau o situaţie care nu au ele însele un
caracter periculos, cu caracter iraţional recunoscut ca periculos şi care
nu poate fi controlată intenţionat, prin efortul voinţei. Subiectul fobic
abordează un comportament de evitare a obiectului fobogen, deoarece
acesta îi provoacă trăiri anxioase neplăcute. Fobiile cele mai frecvente
se referă la locuri, spaţiu, contacte interumane, animale, boli, după
cum urmează: acrofobie = teama de înălţimi; agorafobie = teama de
spaţii deschise, largi; claustrofobie = teama de spaţii închise, mici;
sociofobie = teama de relaţii interumane; zoofobie = teama de
animale; nozofobie = teama de boală; tanatofobie = teama de moarte.
La acestea se adaugă pantofobia care este teama difuză provocată de
orice obiect sau eveniment şi care apare în nevroza anxioasă şi în
delirurile acute şi subacute. Categoriile de fobie definesc cauza reacţiei
şi modul de evitare. Fobia se poate dezvolta după un atac de panică,
dar există pacienţi fobici care nu au avut niciodată un atac de panică.
Fobiile sunt patologice în nevroza fobică, la personalitatea
psihastenică decompensată, în psihozele depresive, debutul
schizofreniei şi în patologia de involuţie (demenţe). Fobia apare la orice
vârstă, la toate clasele sociale şi în toate zonele geografice.

3
 Prezentare clinică: simptomele incluse în fobie sunt
următoarele:
a. Victima simte brusc o panică persistentă şi acauzală, teroare,
oroare într-o situaţie care nu prezintă pericol;
b. Persoana recunoaşte că teama depăşeşte limitele normale şi
este resimţită ca o ameninţare în faţa unui pericol;
c. Reacţia fobică este automată, incontrolabilă, persistentă şi
interferează cu gândurile persoanei ca un baraj faţă de
ameninţări, pericole imaginare;
d. Apar reacţii fizice de însoţire: palpitaţii, tahicardie, respiraţie
superficială, tremor, transpiraţii etc.;
e. Persoana fuge de teama obiectelor/situaţiilor fobogene, iar
precauţia de a le evita poate altera capacitatea de muncă,
relaţiile sociale, necesitând un consult psihiatric;
f. Perspectiva de a intra într-o situaţia fobică generază de obicei
anxietate anticipatorie.
O clasificare a fobiilor le împarte în: agorafobie, fobii specifice, fobie
socială.
a. Agorafobia – teama de a fi singur într-un loc public, în special în
locuri care nu pot fi părăsite imediat în eventualitatea unui atac de
panică. Pacientul evită străzile circulate, teatrele, bisericile sau pur şi
simplu nu îşi părăseşte casa. 2/3 dintre pacienţi sunt femei; se pare că
există anxietate sau alcoolism la alţi membri ai familiei. Majoritatea
simptomelor apar între 18 şi 35 de ani, cu debut brusc sau progresiv.
Majoritatea agorafobiilor apar după unul sau mai multe atacuri de
panică spontane cărora nu li se recunoaşte factorul declanşator. De
aceea pacienţii se tem de un nou atac de panică (anxietate
anticipatorie) şi evită să mai meargă în locuri sau situaţii în care ei au
mai avut un atac de panică. Pacienţii cu agorafobie dezvoltă depresie,
oboseală, tensiune, alcoolism, obsesii, complicaţii cu tulburarea de
panică, tulburarea depresivă, alcoolism sau abuz de alte droguri.
b. Fobia socială – frica excesivă de a fi umilit sau de a se simţi
jenat în diverse situaţii sociale, cum ar fi: vorbitul în public, vorbitul la
telefon, urinatul în toaletele publice (“vezica ruşinoasă”), mersul la o
întâlnire, mâncatul în locuri publice. Când fobia socială se extinde la
toate situaţiile sociale, ea devine generalizată, cu un grad extrem de
disfuncţionalitate, fiind foarte greu de diferenţiat de tulburarea de
personalitate anxios-evitantă.
DSM-IV ICD-10
A. frică marcată şi persistentă A. fie frică marcată sau evitare
de una sau mai multe situaţii marcată de a fi în centrul atenţiei sau
sociale în care persoana este de a se comporta într-un mod jenant
expusă contactului cu străinii sau umilitor în situaţii sociale
sau este posibil să fie privită
de aceştia şi teama că se va
comporta într-un mod umilitor

4
B. expunerea la situaţiile B. cel puţin 2 simptome de anxietate şi
sociale de care îi este frică îi un simptom dintre următoarele:
provoacă anxietate (pot roşeşte/tremură, frica de a vomita,
exista şi atacuri de panică senzaţie de micţiune/defecaţie
asociate) imperioasă în situaţiile de care îi este
teamă
C. persoana îşi recunoaşte frica C. existenţa unui disconfort semnificativ
ca fiind excesivă şi iraţională cauzat de simptome/comportamentul de evitare
pe care individul le recunoaşte ca
iraţionale, exagerate.
D. situaţiile stresogene sunt D. simptomele sunt restrânse sau
evitate şi îndurate cu
predominante în situaţii fobice sau în
anxietate/distres intens aşteptarea acestora
E. comportamentul evitant, E. simptomele nu sunt secundare unei
anxietatea anticipatorie sau alte boli psihice şi nu sunt adecvate
distresul interferă
culturii în care trăieşte individul
semnificativ cu
funcţionalitatea socială sau
ocupaţională
F. pentru cei sub 18 ani
durata tulburării este mai
mare de 6 luni
G. frica sau evitarea nu sunt
secundare unei substanţe sau
unei boli nepsihiatrice
H. dacă coexistă o altă boală
psihică sau somatică frica nu
este în legătură cu acea boală
Fig. 1. Comparaţii între criteriile de diagnostic DSM-IV şi ICD-10
Fobia socială debutează în copilărie sau adolescenţă, iar femeile
sunt mai afectate. În unele studii pe pacienţii psihiatrici, raportul este
inversat (probabil bărbaţii fobici caută ajutor medical mai frecvent sau
pun un mai mare accent pe rolul social sau pe obstacolul în exercitarea
acestuia). Incidenţa maximă a debutului apare în al doilea deceniu de
viaţă. Evoluţia şi prognosticul fobiei sociale depind de: gradul de
invalidare socială, recunoaşterea precoce a tulburării, tratamentul
adecvat. Fobiile sociale se complică frecvent cu: tulburări depresive,
alte tulburări anxioase, abuz şi dependenţă de alcool şi alte substanţe.
În etiologia fobiei sociale sunt implicaţi factori genetici, experienţele
învăţate, inhibiţia comportamentală, rolul părinţilor şi al relaţiilor dintre
fraţi, factori biologici.
c. Fobiile specifice – teama de anumite obiecte sau situaţii care
provoacă teroare sau teama legată de anticipare acestora. Obiectul
sau situaţia sunt evitate ori suportate cu un distres marcat, iar frica
este recunoscută de individ ca fiind excesivă, inadecvată şi produce o
afectare semnificativă a funcţionării pe diverse planuri. Fobiile specifice

5
pot apărea la orice vârstă. Cele mai frecvente sunt: frica de spaţii închise
(claustrofobia), frica de înălţimi (acrofobia), frica de animale (zoofobia),
frica de boli (nozofobia), frica de moarte (tanatofobia), frica de furtuni. Aceste fobii
apar cel mai frecvent între 5 şi 9 ani, dar pot surveni şi mai târziu
(fobiile faţă de anumite situaţii). Apariţia fobiilor specifice se produce
prin asocierea unui obiect sau a unei situaţii neutre cu frica sau panica
(condiţionare clasică), prin imitarea unui părinte sau a unei alte
persoane (teorii comportamentale), prin reprimarea anumitor conflicte
inconştiente şi a angoasei de castrare (teoria psihanalitică), prin
moştenire genetică de la alte rude cu fobii similare. Femeile reprezintă
2/3 din totalul indivizilor cu fobii specifice, dar pentru anumite fobii
(sânge, injecţii) raportul femei-bărbaţi este de 1-1. Evoluţia şi
prognosticul depind de tratamentul adecvat şi complianţa la acesta.

4. Tulburarea obsesiv-compulsivă
Tulburările obsesiv-compulsive se caracterizează prin asocierea
unor simptome obsesive şi compulsive, precum şi a anxietăţii în
diverse grade, a depresiei şi a sentimentelor de depersonalizare.
Obsesia – tulburare complexă ideo-afectivă caracterizată prin
impunerea în psihicul individului a unor grupuri de fenomene care
tulbură desfăşurarea naturală a proceselor psihice. Individul este
conştient de inutilitatea acestora, dar nu este capabil să le neutralizeze
şi cu cât se străduieşte mai mult să le îndepărteze, cu atât ele devin
mai intense. Obsesiile pot fi gânduri, impulsuri, imagini recurente.
Individul recunoaşte faptul că acestea sunt produsul propriei minţi şi că
nu îi sunt impuse din exterior, dar le trăieşte cu anxietate. Cele mai
frecvente teme obsesive sunt: contaminarea (cu microbi, murdărie,
substanţe chimice); îndoiala obsesivă; ordinea şi simetria; imagini cu
conţinut agresiv (rănirea altor membri ai familiei, sinuciderea,
homicidul); imagini cu temă sexuală; obsesii pe temă religioasă sau
morală. Temele obsesive se pot modifica în timp, individul poate
adăuga teme noi la cele deja existente sau le poate înlocui.
Compulsia – comportamente repetitive care par să se supună unui
scop şi care au un caracter stereotip (ritualuri compulsive), finalitatea lor fiind de
a neutraliza, suprima obsesiile, de a preveni sau reduce anxietatea
asociată acestor obsesii. Compulsiile sunt fie clar excesive, fie neconectate realist
cu ceea ce sunt destinate să neutralizeze/prevină. Ritualuri compulsive
frecvente sunt: ritualuri de spălare (igienă); ritualuri de numărare;
verificare şi reverificare exagerată; colectarea unor lucruri inutile;
solicitarea de asigurări din partea celorlalţi; ordonarea unor obiecte în mod
repetat sau executarea unui anumit gest într-un anume fel;
perfecţionismul; rugăciunea compulsivă; ritualuri de repetare a unei
acţiuni; evitarea compulsivă. Aceste ritualuri compulsive nu sunt
conforme cu cultura în care trăieşte individul şi afectează semnificativ
funcţionarea socială a acestuia.
Tabloul clinic al tulburării obsesiv-compulsive în copilărie

6
– similar cu cel al adulţilor; ritualurile de spălare şi ordine sunt foarte
frecvente, dar copiii nu-şi dau seama de inutilitatea şi iraţionalitatea
obsesiilor şi compulsiilor; capacitatea de concentrare este deteriorată,
influenţând negativ parcursul şcolar. Lentoarea obsesivă este de obicei
rezultatul ritualurilor compulsive, al îndoielilor repetate, dar poate
apărea uneori în lipsa acestora (lentoare obsesivă primară). Anxietatea
este o componentă centrală, unele ritualuri sunt urmate de o reducere
temporară a anxietăţii, în timp ce altele duc la o creştere a acesteia.
Tulburarea obsesiv-compulsivă se poate asocia cu: tulburarea
depresivă majoră, diverse fobii, preocupari hipocondriace, tulburări de
somn, tulburări ale comportamentului alimentar, consum excesiv de
alcool şi alte substanţe, tulburarea de personalitate obsesiv-
compulsivă (anankastă), disfuncţionalitate familială, socială,
profesională severă.

DSM-IV ICD-10
A. Fie obsesii sau compulsii: Pentru un diagnostic cert
Obsesii, aşa cum sunt ele definite de: simptomele
1. gânduri, impulsuri sau imagini persistente şi obsesionale sau actele
recurente care sunt experimentate la un compulsive sau
moment dat în cursul tulburării ca intruzive şi ambele trebuie să fie
inadecvate şi care cauzează o anxietate sau prezente în
detresă considerabilă; majoritatea zilelor sau
2. gândurile, impulsurile sau imaginile nu sunt cel puţin 2 săptămâni
pur şi simplu preocupări excesive în legătură şi să fie o sursă de
cu probleme de viaţă reale; suferinţă sau să
3. persoana încearcă să suprime sau să ignore interfereze cu
astfel de fenomene sau să le neutralizeze cu activităţile obişnuite.
alte acţiuni; Simptomele
4. persoana recunoaşte că aceste fenomene obsesionale trebuie să
sunt un produs al propriei sale minţi, nu aibă următoarele
impuse din afară. caracteristici:
Compulsii, aşa cum sunt ele definite de: a. să fie recunoscute
1. comportamente repetitive sau acte mentale de pacient ca
pe care persoana se simte constrânsă să le aparţinând-ui;
efectueze ca răspuns la o obsesie sau conform b. să existe cel puţin
unor reguli care trebuie să fie aplicate în mod un gând sau un act la
rigid; care pacientul mai
2. comportamentele sau actele sunt destinate opune încă (fără
să prevină sau să reducă detresa sau să succes) rezistenţă,
prevină un eveniment sau o situaţie temută; deşi pot fi prezente şi
aceste comportamente sau acte nu sunt altele la care pacientul
conectate în mod realist cu ceea ce sunt nu se mai opune;
destinate să neutralizeze sau să prevină, ori c. gândul sau
sunt clar excesive. executarea actului nu
B. La un moment dat în cursul tulburării trebuie să fie plăcut în

7
persoana a recunoscut că obsesiile sau sine (simpla
compulsiile sunt excesive sau iraţionale. ameliorare a anxietăţii
(aceasta nu se aplică la copii). nu este privită ca
C. Obsesiile sau compulsiile cauzează o plăcută);
detresă considerabilă, sunt cronofage (mai d. gândurile, imaginile
mult de o oră pe zi) sau interferă semnificativ sau impulsurile trebuie
cu rutina normală a persoanei, funcţionarea să fie repetitive într-un
profesională sau relaţiile sociale uzuale. mod neplăcut.
D. Dacă este prezentă o altă tulburare pe axa
I, conţinutul obsesiilor şi compulsiilor nu este
restrâns la aceasta.
E. Perturbarea nu se datorează efectelor
fiziologice directe ale unei substanţe sau ale
unei condiţii medicale generale.
Fig. 1. Comparaţie între criteriile de diagnostic din DSM-IV şi ICD-10

Tulburarea obsesiv-compulsivă are o prevalenţă pe viaţă de 2.5%

şi o prevalenţă pe an de 1.5-2.1%. În viaţa adultă distribuţia pe sexe
este aproximativ egală, iar în copilărie această tulburare apare mai
mult la băieţi. Debutul se produce mai frecvent în jurul vârstei de 10
ani (la copii) şi în jurul vârstei de 21 de ani (la adulţi). De obicei debutul
este progresiv, dar poate fi şi acut. Majoritatea indivizilor cu TOC au o
evoluţie cronică. Terapia comportamentală asociată cu farmacoterapia
îmbunătăţeşte starea pacienţilor. Există un mare risc suicidar.
În apariţia TOC sunt implicaţi diverşi factori: factori genetici,
tulburări ale procesului de dezvoltare neurologică normală, diferite
infecţii, traumatisme cranio-cerebrale, factori neuroendocrini, factori
psihosociali.

Tulburările afective

Tulburările afective se caracterizează prin exagerări

pătrunzătoare, prelungite şi infirmizante ale dispoziţiei şi afectivităţii,
asociate cu disfuncţii comportamentale, psihologice, cognitive,
neurochimice şi psihomotorii. Sindroamele afective majore sunt:
tulburarea depresivă majoră (tulburare unipolară), tulburarea afectivă
bipolară (psihoza maniaco-depresivă), tulburarea distimică şi
ciclotimia.

1. Tulburarea afectivă bipolară

Psihoza maniaco-depresivă (PMD) se caracterizează prin
episoade maniacale şi depresive care survin la acelaşi pacient sau fie
doar prin episoade depresive, fie doar prin episoade expansive

8
(maniacale). Spre deosebire de depresia majoră care poate surveni la
orice vârstă, PMD debutează în general înainte de 35 de ani.
Prezentare clinică: pacienţii oscilează între depresie şi manie,
separate prin perioade de normalitate afectivă. Există aşa-numitele
stări mixte, în care se amestecă elemente depresive cu elemente
maniacale, de excitaţie psiho-motorie. De obicei acestea apar înainte
de un viraj dispoziţional (de la manie la depresie sau invers). Durata în
timp a acestui ciclu variază de la persoană la persoană.

a. Episodul maniacal – pacienţii simt exaltare bruscă, euforie sau

iritabilitate extremă care se dezvoltă în curs de câteva zile, până la o
deteriorare gravă. Simptomele cuprind:
• stare de bună-dispoziţie excesivă, expansivitate sau iritabilitate
care nu poate fi influenţată de factori exteriori; euforia se poate
transforma rapid în iritabilitate sau furie;
• optimism nejustificat şi lipsă de discernământ;
• încrederea în sine creşte până la delir de grandoare;
• hiperactivitate şi planuri excesive, participare la numeroase
activităţi;
• comportament sexual exacerbat;
• fugă de idei;
• necesar scăzut de somn;
• lipsa capacităţii de concentrare;
• iritabilitate bruscă, furie sau tendinţe paranoide care se
declanşează când planurile se năruie sau când este refuzată
sociabilitatea excesivă.
Criterii de diagnostic (DSM-IV):
A. O perioadă distinctă de dispoziţie crescută, euforică,
expansivă sau iritabilă, durând cel puţin o săptămână.
B. În timpul perioadei de perturbarea a dispoziţiei trei sau mai
multe din următoarele simptome au persistat (patru, dacă dispoziţia
este doar iritabilă) şi au fost prezente într-un grad semnificativ:
1. stimă de sine exagerată sau idei de grandoare;
2. scăderea nevoii de somn;
3. logoree sau presiunea vorbirii, cu tendinţa la jocuri de cuvinte,
onomatopee, asocieri prin asonanţă, rimă, fără dezorganizări severe de
tip structural;
4. fugă de idei sau impresia că gândurile sunt accelerate;
5. distractibilitate a atenţiei;
6. capacitatea de judecată este superficială, formală,
situaţională, noncauzală;
7. imaginaţie şi capacitate creativă scăzută şi deturnată;
8. creşterea activităţii care devine multiplă, dezordonată,

9
incoerentă, sau agitaţie psihomotorie;
9. implicare excesivă în activităţi plăcute cu înalt potenţial de
consecinţe neplăcute;
10. sistem pulsional dezinhibat pe plan erotic, alimentar, sexual;
11. sociofilie, spirit gregar, disponibilitate de relaţionare la modul
intruziv, solicitant, indecent;
12. trăirea timpului este afectată, pacientul trăieşte doar în
prezent;
13. psihomotricitate exacerbată, de la excitaţie motorie
moderată până la hiperkinezie nestăpânită (furor maniacal), cu
manifestări clastice şi agresive – manie coleroasă şi violentă.
Elemente facultative (elemente psihotice):
1. idei delirante concordante cu dispoziţia (de supraestimare sau
de grandoare, filiaţie, relaţie);
2. idei delirante neconcordante cu dispoziţia (de persecuţie,
urmărire, prejudiciu);
3. manifestări halucinatorii;
4. manifestări catatonice;
5. sentimente de derealizare şi depersonalizare;
Acestea trebuie să aibă o durată de sub 2 săptămâni în absenţa
tulburărilor afective predominante. Perturbarea afectivă este suficient
de severă pentru a determina o deterioare semnificativă a funcţionării
profesionale, familiale, sociale sau pentru a necesita spitalizare.
C. Simptomele nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei
substanţe ori ale unei condiţii medicale generale.
Netratată, faza maniacală poate dura cel mult 3 luni.

b. Episodul depresiv – simptomele fazei depresive cuprind:

• sentimente de inutilitate, lipsă de speranţă, neajutorare;
• indiferenţă faţă de orice;
• sentimentul de vină nejustificată;
• tristeţe prelungită, accese inexplicabile de plâns, irascibilitate
sau iritabilitate;
• pierderea interesului şi plăcerii pentru activităţile care erau
plăcute înainte;
• imposibilitatea de a se concentra sau de a-şi aminti detalii;
• gânduri de moarte, tentative suicidare;
• pierderea apetitului alimentar sau apetit exagerat;
• fatigabilitate persistentă, letargie;
• insomnie sau nevoie crescută de somn (hipersomnie);
• dureri, constipaţie sau alte afecţiuni somatice fără cauză
obiectivă, organică.
Criterii de diagnostic conform DSM-IV:
1. Dispoziţie depresivă în cea mai mare parte a zilei, aproape
zilnic, indicată fie prin relatarea subiectivă, fie prin observaţia altora. La

10
copii şi adolescenţi dispoziţia poate fi iritabilă, iar la adult pot apărea
accese inexplicabile de plâns, irascibilitate sau iritabilitate, cu
diminuarea interesului sau a plăcerii pentru toate sau aproape toate
activităţile. Simptomele persistă mai mult de două luni, sunt prezente
în cea mai mare parte a zilei, aproape zilnic.
2. Pierderea interesului pentru studiu, cunoaştere, informare,
călătorii, în toate aspectele existenţei. Pierderea plăcerii pentru
alimente, băuturi, activitatea sexuală, călătorii, cunoaştere, hobby-uri
(anhedonie).
3. Inapetenţă corelată cu pierderea plăcerii, pierdere
semnificativă în greutate, deşi nu ţine dietă, ori câştig în greutate
(situaţii atipice).
4. Insomnie sau hipersomnie aproape în fiecare zi; superficializarea somnului.
5. Lentoare psihomotorie (mai rar agitaţie psihomotorie) =
bradikinezie, scădere a ritmului, amplitudinii, supleţei mişcărilor,
creştere a latenţei răspunsurilor şi reacţiilor motrice aproape în fiecare
zi.
6. Fatigabilitate sau lipsă de energie aproape în fiecare zi.
7. Bradipsihie – scăderea ritmului şi fluxului ideativ, scăderea
forţei de reprezentare şi a capacităţilor imaginative, diminuarea
capacităţii de concentrare şi evocare a amintirilor, indecizie aproape în
fiecare zi.
8. Scăderea elanului vital.
9. Sentimente de inutilitate, incapacitate, autodepreciere, lipsă
de speranţă, trăiri de neajutorare care aparţin spectrului depresiv.
10. Idei delirante de vinovăţie excesivă ori inadecvată.
11. Gânduri recurente de moarte, ideaţie suicidară recurentă fără un
plan anume sau o tentativă de suicid cu elaborare unui plan în acest
scop.
Tulburări asociate: anxietate, tulburări fobice, expresivitate
pantomimică caracteristică, constipaţie şi acuze somatice multiple,
ideaţie delirantă mai amplă (de sărăcie, ruină, negare).
Simptomele determină o deteriorare semnificativă cu consecinţe
în activitatea socială, profesională, familială şi nu se datorează
efectelor fiziologice ale unei substanţe sau ale unei condiţii medicale
generale. Simptomele nu sunt explicate mai bine de doliu (patologie
determinată de pierderea unei fiinţe iubite).

c. Episoade mixte – se amestecă simptomele de tip maniacal cu

cele de tip depresiv; este caracteristică schimbarea rapidă a
dispoziţiei, astfel încât în cursul aceleiaşi zile se pot întâlni ambele
stări.
Criterii de diagnostic conform DSM-IV:
A. Sunt satisfăcute criteriile atât pentru episodul maniacal, cât şi
pentru episodul depresiv major (cu excepţia duratei) aproape în fiecare
zi, în decurs de cel puţin o săptămână.

11
 B. Perturbarea afectivă este suficient de severă pentru a cauza o
deteriorare semnificativă în funcţionarea profesională sau în activităţile
sociale uzuale sau în relaţiile cu ceilalţi, ori pentru a necesita
spitalizare.
C. Simptomele nu se datorează efectelor fiziologice ale unei
substanţe ori ale unei condiţii medicale generale.

Epidemiologie, date de evoluţie şi prognostic

PMD apare la circa 1% din populaţia generală. Perioada de risc
pentru debutul bolii se întinde între 15 şi 60 de ani, cu un vârf între 25
şi 30 de ani. Vârsta de debut este mai mică decât la tulburarea
depresivă unipolară (35 – 45 de ani). PMD apare în mod egal la ambele
sexe, în timp ce depresia unipolară este mai frecventă la bărbaţi.
Episoadele depresive şi maniacale sunt separate de obicei de perioade
de normalitate, iar episoadele revin după o ciclicitate diferită de la caz
la caz, existând o corelaţie directă între durata ciclurilor şi severitatea
bolii. Administrarea cronică de medicamente poate precipita un episod
depresiv major. PMD are un debut mai brusc, mai precoce în timp ce boala
unipolară are un debut mai tardiv; remisiunea este mai bună la PMD.
PMD are o încărcătură genetică mai mare decât boala unipolară, iar în
antecedentele colaterale există frecvent cazuri de alcoolism,
psihopatie. Bipolarii sunt mai extraverţi, mai comunicativi, picnici,
unipolarii mai introverţi, mai rezervaţi, mai puţin implicaţi
(personalitate premorbidă). În absenţa tratamentului PMD are un
prognostic grav, putând duce la dezintegrare socială, chiar la suicid.
Există o suprapunere considerabilă cu tulburările anxioase, risc crescut
pentru consum de alcool sau medicamente; episodul depresiv poate fi
precipitat de complicaţii somatice.

Factori etiopatogenici implicaţi în apariţia tulburării

Rudele apropiate ale pacienţilor bipolari sunt de 10-20 mai
susceptibile de a dezvolta PMD sau depresie (factori genetici); factorii
de mediu sunt şi ei implicaţi în apariţia PMD, alături de relaţiile de
familie încordate şi dezechilibrul controlului endocrin.
2. Distimia
Distimia reprezintă o tulburare psihică din spectrul tulburărilor
afective (grup heterogen de tulburări cunoscute anterior sub
denumirea de “nevroză depresivă”). Tulburările distimice sunt
împărţite în 4 subtipuri diferite, în funcţie de vârsta de debut (înainte
sau după 21 de ani) şi după prezenţa/absenţa altor tulburări medicale
sau psihiatrice non-afective (tulburare primară/secundară). Adesea
distimia începe devreme în timpul vieţii, majoritatea acestor pacienţi
dezvoltând ulterior episoade depresive majore (“dublă depresie”). Cea
mai importantă caracteristică de diferenţiere între distimie şi depresia
majoră este persistenţa simptomelor cel puţin 2 ani în cazul distimiei.
Cele mai frecvente simptome ale distimiei sunt:

12
 • stimă de sine şi încredere scăzută sau sentimente de inadecvare;
• pesimism, disperare, lipsă de speranţă;
• pierderea generalizată a interesului sau plăcerii;
• retragere socială;
• oboseală cronică, fatigabilitate;
• sentimente de vinovăţie, ruminaţii cu privire la trecut;
• iritabilitate şi furie excesivă;
• activitate diminuată, eficienţă şi productivitate scăzute;
• dificultăţi de gândire, concentrare scăzută, indecizie, slabă
capacitate de memorare.
Criterii de diagnostic conform DSM-IV:
A. Dispoziţie depresivă cronică (iritabilitate la adolescenţi) –
apare în cea mai mare parte a zilei, în majoritatea zilelor, relatată
subiectiv sau prezentată de ceilalţi, cu persistenţa a cel puţin 2 ani (1
an la adolescenţi).
B. Manifestări specifice de mică amplitudine, criterii insuficiente
pentru episodul depresiv major. Prezenţa, în timpul perioadei de
deprimare, a cel puţin 2 simptome din următoarele:
• modificări de apetit (scăzut sau crescut)
• modificări de somn (insomnii sau hipersomnii)
• scăderea energiei sau fatigabilitate
• elan vital scăzut
• apreciere de sine scăzută în diverse grade
• capacitate de concentrare scăzută, indecizie
• sentimente de disperare, deznădejde
• neîncredere, scepticism
C. Timp de 2 ani (1 an pentru adolescenţi) o perioadă fără
simptomele de la punctul A nu durează niciodată mai mult de 2 luni.
D. Nu există un episod maniacal sau hipomaniacal.
E. Nu există schizofrenie sau tulburări delirante cronice.
F. Nu există factori organici care să întreţină depresia.
Debutul distimiei poate fi precoce sau tardiv, în funcţie de vârsta
la care a avut loc (înainte sau după 21 de ani).

Epidemiologie, date de evoluţie şi prognostic

Prevalenţa distimiei pe durata vieţii în populaţia generală este de
circa 3.2%, fiind de două ori mai frecventă la femei decât la bărbaţi.
Tulburarea distimică apare de obicei înainte de 45 de ani, de cele mai
multe ori cu debut timpuriu (la adolescent şi adultul tânăr) şi insidios,
cu evoluţie cronică şi frecvente recăderi. Tulburarea apare mai
frecvent la rudele de gradul I ale persoanelor cu depresie majoră decât
în populaţia generală.

13
 3. Ciclotimia
Ciclotimia este o formă mai puţin severă a tulburării bipolare,
caracterizată prin alternanţa unor episoade depresive cu episoade
expansive, hipomaniacale, fără elemente psihotice. Pentru a pune
acest diagnostic trebuie să nu existe în antecedentele pacientului un
episod depresiv major sau un episod maniacal în primii 2 ani de boală.
Ciclotimia prezintă următoarele caracteristici:
• simptomatologie insuficient de severă ca intensitate pentru a putea
fi diagnosticată ca tulburare bipolară;
• fazele din ciclotimie nu sunt continuarea unei remisiuni a unui
episod afectiv din boala bipolară;
• tabloul clinic nu cuprinde elemente psihotice (ideaţie delirantă,
halucinaţii, tulburări de conştiinţă).
Faza depresivă: dispoziţie depresivă, cu scăderea sau
pierderea interesului sau a plăcerii faţă de toate aspectele existenţei
care îl interesau anterior; reducerea elanului vital (scăderea energiei,
oboseală cronică); sentimente de inadecvare; scăderea eficienţei şi
creativităţii în plan profesional, şcolar; somn redus sau hipersomnie;
hipoprosexie; retragere şi evitare socială; reducerea activităţii sexuale;
sentimente de culpă; bradipsihie; neîncredere; catharsis afectiv facil (prin
plâns).
Faza hipomaniacală: dispoziţie expansivă sau iritabilă;
creşterea energiei şi iniţiativei; creştere stimei de sine; creşterea
eficienţei şi creativităţii; reducerea nevoii de somn; hiperprosexie;
sociofilie; implicarea excesivă în activităţi de risc; creşterea activităţii
sexuale; tahipsihie; optimism nefondat.
Ciclotimia poate aduce cu sine mai multe complicaţii, datorită
perturbării relaţiilor sociale şi a funcţionalităţii socio-profesionale, în
special comorbiditate cu alcoolism şi toxicomanii, boli afective
bipolare. Sub aspectul evoluţiei, ciclotimia poate persista de-a lungul
întregii vieţi, se poate opri din evoluţie prin vindecare fără recidive, iar
o treime din bolnavi pot dezvolta PMD de-a lungul vieţii. În general,
evoluţia ciclotimiei este fazală, întreruptă de remisiuni în care
funcţionalitate socio-profesională este normală.

14
 Tulburarea de stres posttraumatic (TSPT)

Persoanele care au trăit o experienţă traumatizantă sunt supuse

unui stres psihologic legat de evenimentul respectiv. În cele mai multe
cazuri este vorba de reacţii normale la un eveniment anormal, dar cei
care sunt incapabili de a-şi recăpăta controlul asupra vieţii pot dezvolta
tulburare de stres posttraumatic. Aceasta cuprinde următoarele
simptome:
• tulburări de somn (insomnii de diferite tipuri, coşmaruri legate de
incident);
• tulburări ale comportamentului alimentar;
• gânduri, imagini recurente legate de evenimentul psihotraumatizant;
• tulburări de afectivitate (stări depresive, plâns facil, sentimente
de disperare, lipsă de speranţă, capacitate redusă de a simţi
emoţiile, iritabilitate, mânie, anxietate ce se intensifică o dată cu
amintirea traumei);
• sentimentul distanţării, izolării de cei din jur;
• tulburări de memorie, atenţie şi concentrare;
• dificultăţi în luarea deciziilor;
• atitudine protectoare excesivă faţă de cei dragi, teamă
exagerată pentru siguranţa acestora;
• evitarea locurilor, situaţiilor sau chiar persoanelor care au
legătură cu trauma.
TSPT apare mai frecvent la veteranii de război, dar poate apărea la
oricine a fost supus unei traume fizice sau psihice. Gravitatea tulburării
este mai mare atunci când evenimentul a fost neaşteptat. Persoanele
care suferă de stres posttraumatic retrăiesc experienţa şi prezintă:
coşmaruri, vise terifiante, “flashback-uri” ale evenimentului (timp de
secunde sau zile); anestezie emoţională (“amorţeală psihică”), cu
pierderea interesului şi plăcerii pentru diferite activităţi anterior
plăcute; vigilenţă excesivă, reacţii exagerate; anxietate generalizată,
depresie, insomnie, slăbirea memoriei, dificultăţi de concentrare etc..

DSM-IV ICD-10
A. Persoana a fost expusă unui eveniment traumatic Tulburarea nu va
în care: a fost martoră sau confruntată cu un fi diagnosticată
eveniment care a implicat moartea, ameninţarea cu decât dacă a
moarte, o vătămare serioasă sau o periclitare a luat naştere în
integrităţii corporale proprii ori a altora; răpunsul mai puţin de 6
persoanei a implicat o frică intensă, neputinţă sau luni de la un
oroare. La copii se poate exprima prin eveniment
comportament dezorganizat sau agitat. traumatic de
B. Evenimentul traumatic este reexperimentat persistent severitate
într-unul (mai multe) din următoarele moduri: excepţională. În

15
1. amintiri stresante recurente şi intruzive ale afara existenţei
evenimentului, cu imagini, gânduri şi percepţii (la traumei trebuie
copiii mici poate surveni un joc repetitiv care să fie prezentă
exprimă teme/aspecte ale traumei); reamintirea sau
2. vise stresante recurente legate de eveniment (la o reactivare
copii pot exista vise terifiante fără conţinut repetitivă,
recognoscibil); tulburătoare a
3. acţiune şi simţire ca şi cum evenimentul evenimentului în
traumatic ar fi recurent (sentimentul retrăirii evocări,
experienţei, iluzii, halucinaţii şi episoade disociative imaginaţie
de flashback), la copii poate surveni reconstituirea traumei; diurnă sau vise.
4. detresă psihologică intensă la expunerea la Sunt adesea
stimuli interni sau externi care au legătură cu prezente
trauma; detaşarea
5. reactivitate fiziologică la expunerea la stimuli emoţională
interni sau externi care simbolizează sau seamănă evidentă,
cu un aspect al evenimentului traumatic. “amorţirea”
C. Evitarea persistentă a stimulilor asociaţi cu sentimentelor şi
trauma şi paralizia reactivităţii generale, după cum evitarea
este indicat de trei (sau mai multe) din următoarele: stimulilor care
1. eforturi de a evita gândurile, sentimentele, conversaţiile pot trezi
ce au legătură cu trauma; reamintirea
2. eforturi de a evita locuri, activităţi sau persoane traumei, dar
care deşteaptă amintiri ale traumei; acestea nu sunt
3. incapacitatea de a evoca un aspect important al traumei; esenţiale pentru
4. diminuarea marcată a interesului sau participării diagnostic.
la activităţi semnificative; Tulburările
5. sentimentul de detaşare/înstrăinare de ceilalţi, vegetative,
gamă restrânsă a afectului; dispoziţionale şi
6. sentimentul de viitor îngustat. comportamental
D. Simptome persistente de excitaţie crescută, după e contribuie la
cum este indicat de două (sau mai multe) din diagnostic, dar
următoarele: nu sunt de
1. dificultate de adormire sau de a rămâne adormit; primă
2. iritabilitate sau accese coleroase; importanţă.
3. dificultate de concentrare; Include: nevrozele
4. hipervigilitate; traumatice.
5. răspunsul de tresărire exagerat.
E. Durata tulburărilor este mai lungă de o lună.
F. Tulburările determină o detresă sau o deteriorare
semnificativă în domeniul social, profesional.
De specificat: acut (durata simptomelor sub 3 luni); cronic
(durata simptomelor peste 3 luni); cu debut tardiv (debutul
simptomelor survine la cel puţin 6 luni după
traumă).
Fig. 1. Comparaţii între criteriile de diagnostic DSM-IV şi ICD-10

16
 Stresul posttraumatic poate fi primar (persoanele afectate sunt în mod direct
expuse evenimentului psihotraumatizant) sau secundar (prin compasiune extremă,
contratransfer, traumatizarea prin mandatar/by proxi – la cei care vin
în contact cu victimele unei traume). Principalii trei factori de risc implicaţi
în apariţia tulburărilor de stres secundar sunt următorii: expunerea la
imagini sau relatări ale victimelor directe ale dezastrelor; sensibilitatea
empatică a celor expuşi; aspecte emoţionale care sunt legate afectiv
de suferinţele la care individul asistă.
Tulburările asociate cu TSPT sunt: tulburarea depresivă majoră,
tulburarea de panică, agorafobia, fobia socială, fobia specifică,
tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburarea de somatizare, consumul de
alcool şi droguri.

Epidemiologie, date de evoluţie şi prognostic

Prevalenţa pe viaţă a TSPT merge de la 1% până la 14%. Indivizii
expuşi riscului sunt veterani de război, victime ale erupţiilor vulcanice
sau violenţei infracţionale etc.. Tulburarea debutează ca acută, dar se
poate croniciza în timp. Durata simptomelor şi evoluţia tulburării sunt
variabile.

Factori etiopatogenici implicaţi în evoluţia TSPT

Conform teoriei psihanalitice, indivizii traumatizaţi par a-şi pierde
capacitatea de “gândire ca acţiune experimentată” (capacitatea de
definire a necesităţilor, de anticipare a acţiunilor, de planificare şi
experimentare) şi au dificultăţi în a-şi utiliza emoţiile în scopul
direcţionării propriilor acţiuni. Lumea lor interioară devine o zonă
nesigură şi periculoasă, iar ei par a-şi folosi întreaga energie pentru a
NU gândi, pentru a NU face planuri.
Teoria comportamentală se bazează pe conceptul de
condiţionare clasică (asocierea unui stimul condiţionat cu unul
necondiţionat), respectiv pe cel de condiţionare inversă (o succesiune
stimul necondiţionat-stimul condiţionat care declanşează teama), iar
reacţiile unui individ pot să difere la nivelul sistemelor verbal, motor
sau fiziologic, ameliorarea simptomatologiei la nivelul unui sistem
putându-se asocia cu accentuarea simptomelor la nivelor altui sistem.
Teoria cognitivă postulează faptul că atunci când procesul
cognitiv este afectat, se produce o perturbarea la nivel afectiv şi
comportamental. Anxietatea este un proces emoţional, iar frica un
eveniment cognitiv. Teama funcţională are rolul de a semnala prezenţa
unei potenţiale ameninţări. TSPT se bazează pe percepţia
vulnerabilităţii – stimulii care evocă trauma reamintesc individului de
incapacitatea sa de a controla anumite situaţii, de a acţiona în scopul
reducerii ameninţării.
Factorii neuro-bio-psihologici interacţionează în determinarea

17
modificărilor neuroendocrine din TSPT.
O importanţa o are şi factorul genetic, demonstrat prin studii
familiale.
Alţi factori implicaţi în apariţia TSPT sunt: existenţa unei traume
în copilărie, alte tulburări psihice, evenimente stresante în viaţa
individului, consumul crescut de alcool.

Neurastenia

Neurastenia se defineşte ca reacţie psihică de intensitate nevrotică

a cărei expresie clinică evidenţiază sindromul astenic – fatigabilitate,
epuizare rapidă, hipoprosezxie voluntară, hipomnezie de fixare şi
evocare, iritabilitate, labilitate emoţională, insomnie, hiperestezii,
cenestopatii, cu stare generală de disconfort psihic şi somatic, aceste
simptome fiind adesea însoţite de o stare depresiv-anxioasă trăită
penibil şi conştient de către pacient.
Conform ICD-10 există două tipuri dominante de neurastenie:
• un tip are ca principală acuză fatigabilitatea crescută după efort
mintal, adesea asociată cu o anumită scădere a performanţei
profesionale şi dificultate în sarcinile cotidiene. Fatigabilitatea
psihică se referă la o intruziune neplăcută a unor asociaţii sau
amintiri care distrag atenţia, dificultăţi de concentrare şi gândire
ineficientă;
• celălalt tip are ca punct nodal sentimentul de slăbiciune şi
epuizare fizică după un efort minim, însoţit de dureri musculare
şi incapacitatea de relaxare.
În ambele tipuri se întâlneşte varietatea de trăiri somatice
neplăcute (ameţeală, cefalee, sentimentul de instabilitate generală).
Apar îngrijorarea cu privirea scăderii confortului psihic şi fizic,
iritabilitatea, anhedonia şi grade minore, variabile de depresie şi
anxietate. Somnul este perturbat în fazele iniţiale şi de mijloc, dar
poate fi proeminentă şi hipersomnia.
Criterii de diagnostic conform ICD-10:
Unul din următoarele criterii trebuie să fie prezent:
• sentimentul de oboseală dureroasă şi persistentă după eforturi
mintale minore, precum: executarea sarcinilor zilnice care nu ar
trebui să ceară un efort mintal deosebit;
• sentimentul persistent şi neplăcut de oboseală şi slăbiciune
corporală după eforturi fizice minore.
Unul din următoarele simptome trebuie să fie prezent:
1. sentimentul de durere şi suferinţă musculară;
2. ameţeală;
3. cefalee difuză;
4. tulburări de somn;

18
 5. incapacitate de relaxare;
6. iritabilitate.
Simptomele 1 şi 2 nu se ameliorează cu ajutorul odihnei, relaxării
sau divertismentului. Toate simptomele trebuie să fie persistente în
ultimele trei luni.
Cele mai obişnuite cauze care trebuie excluse: tulburările trebuie
să nu apară în prezenţa unei labilităţi emoţionale datorată encefalitei,
traumatismului cranio-cerebral, unei boli afective, tulburării de panică
sau tulburării de anxietate generalizată.

Domeniul cognitiv Domeni Domeniul Domeniul Tulburări de

Excitabilitate ul somatic energetic somn
mintală emoţio Cefalee şi Fatigabilitate Insomnie de
nal alte dureri diferite tipuri
Iritabilitate
Teamă excesivă Disforie Crampe şi Slăbiciune Reducerea
dureri fizică şi timpului de somn
nespecifice oboseală
Incapacitate de Tensiun Sensibilitate Lipsă de Somn întrerupt
concentrare e excesivă la energie
emoţion zgomot şi
ală alţi stimuli
senzoriali
Incapacitate Lipsă de Intoleranţă Vise care
pentru o stăpânir la schimbări tulbură
activitate e de somnul
intelectuală temperatură
susţinută
Acuze privind Neplăce Slăbiciune Somn
memoria re, fizică neodihnitor
plictiseal generală
ă
Gândire Dispepsie sau
ineficientă şi alte probleme
neproductivă gastro-
intestinale
Frică nemotivată Palpitaţii
faţă de
greutăţile vieţii
Disfuncţii
sexuale
Fig. 1. Cele 5 domenii cu principalele semne clinice ale sindromului neurastenic

Femeile sunt mult mai puţin afectate de neurastenie decât de

celelalte forme de nevroze. Persoanele cu activitate intelectuală şi stil

19
de viaţă sedentar sunt mai afectate.

Aspecte etiologice
Etiologia neurasteniei include factori biologici, psihosociali,
trăsături de personalitate, fără a se putea preciza ponderea reală a
acestora. După Beard, stresul este principala cauză a neurasteniei, în
timp ce Freud considera că aceasta este produsă de o tulburare a
activităţii sexuale, de o descărcare insuficientă a energiei sexuale ce
apare atunci când masturbarea înlocuieşte activitatea sexuală normală.
Psihanaliştii post-freudieni au considerat neurastenia o reacţie la
factori inconştienţi, cum ar fi sentimentul de respingere, subestimarea,
sentimentul inutilităţii şi supărările refulate.

20