Marea Criză economică din 1929-1933 în Statele Unite

ale Americii. New Deal.

Marea Criză economică din Statele Unite este considerată a fi una dintre cele mai
spectaculoase căderi economice ale unei naţiuni aflate în plină fază de dezvoltare. Este
vinovată de un dezastru ce a avut repercusiuni asupra întregului sistem economic
mondial, aducînd cu sine falimentul a numeroase companii, bănci, ferme şi, în
consecinţă, zeci de milioane de şomeri, o scădere a puterii de cumpărare şi a nivelului de
trai pînă aproape de limita supravieţuirii.
Mai mult decît atît, urmările acestei crize s-au infiltrat chiar şi la nivel ideologic, pentru
că valorile liberalismului şi, implicit, ale capitalismului, au început să fie contestate.
Liberul schimb, libera iniţiativă, libertatea individuală, principiul statului minimal, care
se limitează să intervină numai în cazuri de extremă necesitate, lăsînd „jocurile
schimbului” să se desfăşoare conform propriilor reguli şi ghidîndu-se după propriile legi,
conform principiilor „mîinii invizibile”, toate acestea sînt date uitării pentru că individul
nu se mai simte capabil să fie spontan, să ia decizii, să se implice. El devine copleşit de
evenimente, prin urmare are nevoie de protecţia unei entităţi superioare. Aici intervine
rolul statului, precum şi al unui număr de teoreticieni ai intervenţionismului, capabili să
legitimeze moral şi pragmatic etatismul.
Cea mai traumatizantă experinţă din istoria SUA are o multitudine de explicaţii, fără ca
nici una dintre ele să fie realmente capabilă să ofere un răspuns la întrebările legate de
cauzele care au putut determina un asemenea rezultat catastrofal.
În general, se consideră că speculaţiile din anii ’20 au încurajat mulţi oameni să
împrumute bani pentru a cumpăra acţiuni şi să utilizeze aceste acţiuni pentru
achiziţionarea unui alt număr de acţiuni, şi aşa mai departe, creîndu-se un lanţ cu mult
prea multe verigi slabe. Împrumuturile brokerilor au crescut de la aproximativ 5 milioane
$ în 1928 la 850 milioane $ în septembrie 1929. Piaţa bursieră a devenit extrem de
instabilă pentru că se baza pe împrumuturi şi pe elemente afective gen „falsă încredere” şi
„optimism”. În momentul în care aceste elemente afective, mai ales încrederea, au
dispărut, piaţa s-a prăbuşit.
O altă cauză evidentă a fost neimplicarea guvernului la momentul potrivit. Acesta nu a
luat nici o măsură împotriva investiţiilor hazardate, crezînd că afacerile sînt punctul forte
al americanilor şi cheia economiei americane, renunţînd, astfel, să mai verifice felul în
care decurg acestea.
Cît despre economia SUA, luată per ansamblu, aceasta nu era deloc stabilă. Exista o
discrepanţă mare între cei care deţineau o mare putere financiară şi cei care nu deţineau
mare lucru. Prin urmare, bogăţia naţională nu era împărţită într-un mod echilibrat. Cele
cîteva familii care posedau majoritatea banilor, mai degrabă economiseau, păstrîndu-i în
bănci, sau îi investeau, decît îi cheltuiau pe produse americane, pentru a încuraja cererea.
Astfel încît stocul de produse era mult mai mare decît cererea, situaţie de pe urma căreia
unii au avut de profitat, dar alţii nu. Preţurile au crescut iar americanii nu şi-au mai putut
permite nimic, mai ales muncitorii şi fermierii.
Prăbuşirea Bursei din New York în octombrie 1929 este considerată momentul care a
declanşat întreaga criză economică. Pînă în 1932 preţurile acţiunilor au scăzut cu 87%
faţă de septembrie 1929 Activitatea economică a scăzut cu 1/3 între 1929 şi 1933,
şomajul a urcat la 25% din forţa de muncă, banii disponibili pentru afaceri s-au redus cu
peste 30%. Aproape 10.000 de bănci şi-au suspendat operaţiunile.
Politica Comisiei de coordonare a rezervelor federale de aur a fost foarte criticată. Cu
toate acestea se pare că reacţia sa iniţială a fost cea potrivită: taxa de scont a fost redusă
de la 6% la 4%, ceea ce a condus la creşterea puterii de finanţare. Băncile comerciale au
făcut împrumuturi brokerilor, astfel încît au fost satisfăcute lichidităţile necesare
finanţatorilor neoficiali ai brokerilor de dinainte de Criză.
Politicienii nu au stat cu mîinile în sîn în timp ce economia se prăbuşea. Există totuşi
întrebarea dacă deciziile luate de ei au fost cele mai bune. Politica monetară, coordonată
şi atunci, ca acum, de Comisia de coordonare a rezervei federale de aur, a devenit
restrictivă în 1928, pentru că oficialii ei au început să se îngrijoreze de rapidiatatea
expansivă a creditelor. Aceasta alimenta speculaţia cu acţiuni pe piaţa bursieră. Politica
iniţiată în 1928 a fost menţinută pînă la prăbuşirea pieţei.

Politica monetară a fost mai mult ambiguă în această perioadă, determinînd cîteva efecte
bulversante pe piaţa financiară. Au existat trei crize bancare crunte: prima în 1930, a doua
în primăvara lui ’31 şi ultima în martie 1933 – în total aproape 10.000 de bănci ajungînd
la faliment şi suspendîndu-şi activităţile. Nu au existat nişte eforturi semnificative de a
amortiza aceste eşecuri, prin urmare, banii destinaţi finanţării afacerilor, din care 92%
existau ca depozite bancare, s-au redus la 31% între 1929 şi 1933.
Spre deosebire de politica monetară, politica fiscală nu a vut un rol semnificativ în timpul
Crizei. Cheltuielile guvernului federal, incluzînd transferul de plăţi, au fost mici atît
înainte, cît şi în timpul perioadei 1929-1933. Mai mult, deciziile în ceea ce priveşte
impozitarea şi utilizarea banilor au fost în general minore. La fel de nesemnificative au
fost şi fluctuaţiile din deficitul bugetar. Probabil că politica fiscală ar fi putut face mai
mult pentru diminuarea acestei Crize, dar nu a reprezentat deloc un factor major.
După cum aminteam şi mai sus, cauzele Crizei sînt atît de complexe încît nu există un
consens în a le stabili clar rădăcinile. Există însă o serie de teorii, dintre care trei sînt
semnificative: cea a lui Keynes, viziunea monetaristă şi explicaţia legată de mijloacele de
finanţare.
În viziunea lui Keynes, a apărut o inexplicabilă restrîngere a cheltuielilor, atît în investiţii,
cît şi în privinţa consumului personal. Aceasta ar fi dus la colapsul activităţilor
economice. Este însă dificil de demonstrat că situaţia apărută a fost mai degrabă o cauză
decît o urmare a unor probleme economice mai profunde. Oricît de important ar fi fost
declinul valoric al acţiunilor, nu pare să fie suficient pentru a genera o asemenea cădere
economică precum cea din 1929-1933, chiar ţinînd cont de şocul psihologic produs de
prăbuşirea pieţei bursiere. Adevărata cauză ar putea fi slăbirea economiei, care s-a
propagat pînă la nivelul preţurilor acţiunilor, iar nu invers.
Viziunea monetaristă atribuie cauzele Crizei unui management deficitar în politica
monetară. Considerînd că resursele monetare de finanţare a afacerilor sînt un factor
determinant al dezvoltării economice, scăderea acestora în timpul Crizei a dus la o
diminuare a venitului nominal şi o urcare vertiginoasă a şomajului. Prin urmare, dacă acel
Consiliul de administrare a rezervelor federale ar fi dus o politică mai agresivă şi mai
expansivă pentru a păstra rezervele financiare destinate afacerilor, căderea economică ar
fi fost vizibil redusă.
Există şi posibilitatea ca o sumă de factori nonmonetari să fi determinat apariţia Crizei.
Asta înseamnă că o creştere a masei monetare nu ar fi rezolvat problema. Mai mult,
explicaţia monetaristă nu evidenţiază clar „canalele” prin care schimbările în masa
monetară destinată afacerilor influenţează activitatea economică.
De obicei, cînd banii reprezintă o rezervă mai mică în comparaţie cu cererea, apare o
presiune ridicată asupra ratei dobînzii care limitează cheltuielile, atît în consumul
personal cît şi în investiţii. Acest proces ajută la echilibrarea pieţei monetare şi implică şi
o încetinire în economie. Dar este discutabil dacă această metodă se potriveşte şi în cazul
evenimentelor din 1929-1933. Dobînzile nu au crescut decît în a doua jumătate a anului
1931, cînd declinul economic exista deja demult. În plus, explicaţia monetaristă poate fi
supusă aceloraşi critici ca şi cea keynesiană. Nu este clar dacă reducerea masei monetare
disponibile afacerilor a fost o cauză a crizei sau o consecinţă a acesteia.
Astfel că s-a ajuns la o atreia teorie, care se concentrează asupra unei explicaţii legate de
finanţe, de panica bancară şi de consecinţele care au urmat falimentului general al
băncilor. Nu neapărat pentru că s-au pierdut mulţi bani şi investiţii, ci mai degrabă pentru
că, băncile, avînd probleme cu lichidităţile, au cerut împrumuturi şi, într-un număr
semnificativ de cazuri, creditorii nu au putut să înlocuiască într-un timp util fondurile. În
aceste circumstanţe, asemenea creditori, în alte condiţii probabil foarte credibili au trebuit
să reducă din activităţi pentru a se adapta noilor cerinţe financiare diminuate. Depinzînd
de circumstanţe, asemenea reduceri ale creditului ar fi putut afecta împrumuturile
acordate, numărul locurillor de muncă şi, mai mult, ar fi putut avea repercusiuni asupra
întregii economii.
Focalizarea analizei asupra scăderii finanţelor în tranzacţii şi asupra problemelor din ce în
ce mai mari ale băncilor devine plauzibilă, dacă nu pe deplin convingătoare. O asemenea
teorie permite deschiderea unui „canal” de influenţă asupra tutror nivelelor economice,
mai degrabă decît teoria monetaristă.
Cum a ajuns o criză aparent locală să influenţeze sistemul economic mondial? Sistemul
economic dezvoltat în acea perioadă se baza pe o oarecare interdependenţă în primul rînd
comercială între o mulţime de ţări. Etalonul aur după care se ghida economia era factorul
principal de legătură între aceste ţări. Acest lucru a făcut posibil ca problemele mari
economice să fie transmise, răspîndite ca o boală contagioasă de la unii la alţii, ajungînd
să se exacerbeze în ţara de la care au pornit.
Mai mult, gravitatea Crizei a fost accentuată de politicile vamale protecţioniste, mai ales
de taxa Smoot-Hawley impusă de SUA în 1930, şi de politicile de „vecinii-cerşetorii”
adoptate de celelalte ţări în replică. Impunerea unor asemenea bariere în comerţ a
contribuit la mărirea şomajului. Dacă protecţionismul se poate să nu fi fost una dintre
cauzele Crizei, a contribuit, în schimb, la propagarea ei.
Ameninţările unei asemenea Crize reeditate sperie pe oricine, şi întrebarea dură dacă ea
ar di posibilă în condiţiile economice de azi nu poate fi evitată. Există, totuşi, diferenţe
mari între sistemul economic de azi şi cel din secolul trecut, chiar dacă inetrdependenţa
economică este accentuată. Stabilitatea se poate obţine, cu condiţia să existe o selecţie a
măsurilor care vor menţine expansiunea mondială a economiei şi simultan vor menţine
moderaţia care s-a obţinut pînă acum în inflaţie.
Măsurile luate în cadrul New Deal au fost în primul rînd răspîndite făcîndu-se apel la
înţelegerea şi patriotismul americanilor. Preşedintele Roosevelt a cerut chiar cetăţenilor
care doresc să îl susţină în aplicarea acestui program să îi trimită scrisori prin care să-şi
exprime adeziunea şi dorinţa de a se implica. De asemenea, în numele nevoii de ordine,
linişte şi pace, a cerut aproape supunere necondiţionată la deciziile luate prin acest
program, subliniind inultilitatea cîrcotelilor în tragicele momente pe care le trăia naţiunea
în acea perioadă.
În general New Deal este constituit dintr-o serie de acte ce legitimează aplicarea unor
măsuri economice şi sociale cu scopul de a atenua Criza profundă cu care s-a confruntat
SUA la momentul respectiv.
Una dintre cele mai importante măsuri a fost închiderea tuturor băncilor în 6 martie 1930,
permiţînd guvernului să le inspecteze „sănătatea”. Această decizie a reînviat încrederea
americanilor în bănci, nemaitemîndu-se că îşi vor pierde toate economiile într-un
eventual colaps bancar. Inspectorii guvernamentali au descoperit că majoritatea băncilor
erau „sănătoase”, şi 2/3 au fost lăsate să se deschidă curînd după aceea, iar după
redeschidere depozitele au ajuns să depăşească retragerile.
Apoi au urmat o serie de programe vizînd protecţia socială, în care au fost implicaţi
milioane şi milioane de şomeri: programe ecologice, de curăţare a parcurilor, plajelor,
pădurilor, în cadrul cărora muncitorii primeau un salariu de un dolar pe zi, dar şi cazare
gratuită şi instruire. O altă parte a şomerilor a fost implicată în construcţii , reamenajări
de drumuri, parcuri şi clădiri. De asemenea a fost reactivată hidrocentrala de pe rîul
Tennessee pentru a se crea noi locuri de muncă, obţinîndu-se în acelaşi timp şi o
producţie ieftină de curent electric.
Programul de Reconstrucţie Industrială era menit să impulsioneze preţurile pentru a ajuta
afacerile şi muncitorii. De asemenea, a permis industriaşlor să formuleze nişte coduri
privind programul de lucru, producţia, salariile, interzicînd şi angajarea copiilor, şi
stabilind un salariu minim. Dar atunci cînd salariile au început să crească, au crescut şi
preţurile, consumatorii nu au mai cumpărat destul şi ciclul continuu de supraproducţie –
subconsum a dstrus din nou afacerile. În cazul cîtorva domenii de afaceri acest program a
fost considerat mult prea rigid.
Un punct controversat al New Deal este programul pentru agricultură, care a încercat să
urce preţul produselor de fermă, obligînd fermierii să reducă producţia la anumite
produse. Unor fermieri li s-a cerut să sacrifice o parte din animale, în mod paradoxal, în
condiţiile în care existau atîţia muritori de foame. Programul a fost declarat
neconstituţional mai tîrziu.
Ca o concluzie la cele prezentate, s-ar putea spune că economia îşi are legile sale naturale
după care se ghidează şi în mijlocul cărora nu se poate interveni decît limitat, asigurîndu-
se un mediu legal şi stabil în cadrul căruia aceasta să se poată manifesta. Dacă există
senzaţia că banul oferă mai degrabă prizonierat decît libertate, influenţînd toate celelalte
aspecte ale existenţei umane, inclusiv modul de raportare la viaţă al unei naţiuni,
determinînd apariţia unor sau altor ideologii, trebuie subliniat faptul că acesta este numai
o senzaţie, pentru că, în fond, prin intermediul acestuia s-a ajuns la o asemenea
dezvoltare a culturii şi civilizaţiei ai cărei martori sîntem astăzi.
În cadrul capitalismului, crize ca cea din 1929-1933 pot apărea, dar acestea vor fi
soluţionate întotdeauna într-un fel sau altul. Pe cînd în sistemul comunist totalitar pe care
l-a experimentat lumea estului Europei a reprezentat o criză nu doar economică, ci şi
culturală, profundă, care nu a durat trei, patru , cinci ani, ci cîteva zeci de ani, şi a cărei
soluţionare va mai dura încă atît. Prin urmare, condamnarea limitelor capitalismului şi ale
liberalismului trebuie făcută cu mai multe reţineri.
Bibliografie:
www.americanhistory.about.com
www.newdeal.feri.org
Dalia Bathory
RISE I, grupa 2