Impacul educaţiei morale şi religioase din familie asupra

dezvoltării personalităţii şcolarului mic

1
1.Moralitatea şi spiritualitatea în societatea de azi
1.1

„Nimic şi nimeni nu se mai află astăzi la locul cuvenit; oamenii nu mai recunosc nici
o autoritate efectivă în ordinea spirituală şi nici o putere legitimă în ordinea temporală;
«profanii» îşi permit să discute lucrurile sacre, să le conteste caracterul şi chiar existenţa;
inferiorul a ajuns să judece superiorul, ignoranţa impune limite înţelepciunii, eroarea biruie
adevărul, omenescul se substituie divinului, pământul deţine mai multă importanţă decât
cerul, individul se proclamă măsura tuturor lucrurilor şi pretinde să dicteze universului legile
plămădite de propria sa raţiune, slabă şi supusă greşelii.” (Guénon, 1993, p. 121)

René Guénon a analizat civilizaţia modernă cu un ochi critic, iar cuvintele lui descriu
poate prea sumbru „criza lumii moderne”, cum o numeşte însuşi autorul. Asemenea lui,
Oswald Spengler, Nikolai Berdiaev, Vasile Băncilă şi alţi cercetători şi-au arătat îngrijorarea
faţă de artificialitatea, utilitarismul, lipsa spiritualităţii, decăderea morală, printr-un cuvânt am
putea spune criza omului contemporan. Epoca postmodernistă, ce a apărut în urma saturaţiei
de modernism, nu a reuşit să vindece criza modernismului ci din contră a adâncit-o. După
Gheorghiţă Geană (pag 129,”religia şi societatea civilă”) putem distinge mai multe simptome
ale postmodernismului.

Primul dintre acestea ar putea fi „supraevaluarea laturii materiale a existenţei.”

Progresul e înţeles ca bunăstare, confort, dezvoltare economică. Societatea e ineresată de
statisticile despre productivitatea industrială şi agricolă, salariile locuitorilor, balanţele
financiare. Interesele economice sunt un punct principal în sistemul social, atât în cadrul unei
ţări dar şi la nivelul dintre state. Problema nu constă în rolul major pe care îl are nevoile
latura materială a vieţii, ci în privirea materialismului şi consumerismului ca o valoare. Este
firesc ca mai întâi nevoile de supravieţuire să fie împlinite, conform piramidei lui Maslow, iar
apoi căutarea dezvoltării laturii reflexive şi spirituale. Dar astăzi oamenii tind să rămână la
acest stadiu de bunăstare materială, ce devine scop în sine ci nu mijloc pentru realizarea
vocaţiei spirituale. Blaga descrie acest lucru prin termenii de „mutaţie ontologică”, ce-l
transformă pe om din „existenţă întru mister şi revelare” în „existenţă întru imediat şi
securitate.” (1944: 503 - 512) Prin părăsirea menirii de fiinţă spirituală, omul se alienează.

Un alt simptom al crizei societăţii de azi este „excesul de civilizaţie”, în detrimentul

culturii. În vreme ce în tehnică se înregistrează atâtea revoluţii şi noi performanţe, în
domeniul artelor seva creatoare e pe cale de dispariţie. Thomas Mann, în romanul Doctorul

2
Faustus, ilustrează evoluţia sau mai bine zis involuţia muzicii. Viziunea artistică a personajul
simbolic al ispitirii de către diavol se întrupează în compozitorul Adrian Laverrkühn, este
inspirată din cea a compozitorului Arnold Schönberg, inventatorul stilului serialist,
dedecafonic. Acest stil a înlăturat elementul emoţional, sufletul muzicii: melodia. Muzica
nouă (stochastică, electronică, etc.) nu are puterea de a trezi în suflet emoţii estetice reale,
durabile. Pentru Thomas Mann sacrificarea melodicităţii e semnul făcut pactului cu diavolul.
Făcând o comparaţie între compozitorii de după primul război mondial cu titanii şcolilor
naţionale din secolele anterioare, observăm că nu-i putem pune pe aceeaşi treaptă a valorii.
Doar acei compozitori care nu au trădat sufletul muzicii pot să se alăture galeriei de maeştrii
ai muzicii adevărate. În zilele noastre vedem că laurii nu li se mai atribuie compozitorilor ci
interpreţilor, fiind ei instrumentalişti, dirijori sau solişti.

Componenta etică a crizei societăţii este cel mai acut simptom: criza morală. Iar
această criză constă de fapt în pierderea religiozităţii, spiritualităţii. Mircea Eliade sublinia că
„dacă istoria poate promova sau neutraliza noi experienţe religioase, ea nu reuşeşte niciodată
să suprime cu desăvârşire necesitatea unei experienţe religioase” (1970 [1964]: 390).
Desacralizarea vieţii este de fapt un sacru camunflat deoarece omul de azi, postmodern, a
păstrat formele fără fond. Lipsa unor principii morale şi religioase a împins societatea spre
obsesia banilor, la nesinceritate, egoism, violenţă, decăderea familiei ca instituţie socială,
ieşirea în public a sexualităţii, amplificarea conflictelor de tot felul. Astfel s-a dezechilibrat
sistemul social ce avea la bază asimilarea normelor de comportament la nivelul celor trei
tipuri de conştiinţă: conştiinţa individuală (bunul simţ personal), conştiinţa grupului social
(opinia publică) şi conştiinţa ca instanţă supremă, Dumnezeu Atotştiutorul.

1.2 Moralitate fără religiozitate?

Când îl negăm pe Dumnezeu relaţia bine-rău devine foarte relativă. Ivan Karamazov,
un personaj al lui Dostoievski, îl neagă pe Dumnezeu ca mai apoi să-I regrete inexistenţa căci
dacă Dumnezeu nu există atunci orice este posibil, inclusiv crima. Nu putem vorbi de o criză
a moralităţii scoţând din calcul şi criza religiozităţii. Acesta din urmă nu s-a declanşat brusc,
ci este rezultatul deveniri umane. În epoca raţionalismuli luminist, religia (creştinismul) s-a
confruntat cu tot mai multe contestări culminând în secolul al XX-lea cu agresiunea
comunismului, întemeiat pe filosofia ateismului marxist. Rezistenţa religiozităţii a fost
testată. Totuşi, comunismul a eşuat în plan economic, politic şi în lupta pentru discreditarea
lui Dumnezeu şi înăbuşirea religiozităţii. Emil Cioran exprimă sugestiv condiţia specială a

3
credinţei: „Se poate înăbuşi orice în om, în afară de nevoia de absolut, care ar supravieţui
distrugerii templelor şi chiar dispariţiei de pe pământ a religiei” (1977 : 38). (p 141)

Impunerea regimului politic comunist nu explică întrutotul criza religiozităţii. Criza

porneşte de fapt din specificul dublicitar al naturii umane, al libertăţii de alegere. Noi nu
suntem obligaţi să-L recunoaştem pe Dumnezeu, după cum observa Berdiaev, căci El,
Creatorul ne-a dat libertate totală, chiar şi aceea de a ne îndoi de existenţa lui sau de a dori să
urmăm poruncile divine. (Gherghiţă Geană, Religia şi societatea civilă)

Paul Kurtz , considerat „părintele umanismului secular”, susţinea că omul poate să fie
moral şi fără religie. El propune înfiinţarea unor „centre de investigare” pentru înlocuirea
bisericilor, în care persoanele nereligioase să-şi satisfacă nevoile emoţionale, să găsească
îndrumare etică, să mediteze la sensul vieţii făra a recurge la învăţături teologice sau
„superstiţii religioase”. Urmându-i exemplul, alţi filosofi au plecat de la premisa că morala e
separată de religie, iar discuţiile despre morală au fost scoase în afara cadrului religioa. Se
consideră chiar că religia limitează sau împiedică dezvoltarea morală a indivizilor. Aceste
idei au fost sursă de inspiraţie pentru umoristul american Bill Maher în realizarea unui film
satirico-documentar, împreună cu regizorul Larrz Charles, despre religie cu titlul Religulous
– cuvânt inexistent în dicţionar, format prin combinarea cuvintelor „religios” şi „ridicol”.
Filmul transmite ideea că religia este nocivă pentru dezvoltarea societăţii şi a individului şi
vindecarea societăţii se poate face doar prin separarea religiei de morală. Adepţii
secularismului umanist consideră că cele mai multe probleme ale lumii (crima,
promiscuitatea sexuală, avortul, suicidul) apar din cauza ascultării fără discernământ, a unui
dumnezeu imaginar.

Un educator corecţional din California, Brad Clark, spunea că educaţia religioasă are
un efect negativ asupra dezvoltării moralei, bazându-se pe studiile lui Freud ce sugerau că
religia a distrus responsabilitatea morală, provocând fanatismul. Totuşi, argumentul citării lui
Freud nu stă în picioare datorită faptului că medicul austriac a făcut studii pe cazuri
patologice. Nu putem generaliza pentru întreg fenomenul religios, pornind de la o persoană
care se comportă moral pentru a evita o pedeapsă divină, arătând respect şi interes pentru
semeni, dar nu din motivaţii pur altruiste. În lupta împotriva religiei se prezintă publicului
„patologicul drept normal, periferia drept centru, iar scursurile drept curentul principal”.(ST,
nr. 141, p.8) Este adevărat că au fost cazuri când în numele credinţei au fost comise fapte
odioase, iar oameni care reprezentau Biserica au pătat imagina acesteia prin faptele lor
ruşinoase. Celor care susţin influenţa negativă a educaţiei religioase li se opun liderii religioşi

4
care consideră că haosul moral este proliferat tocmai de ateism care a renunţat la valorile
morale creştine. Împactul benefic al religiozităţii asupra societăţii a fost susţinut de studii, în
urma cărora s-a constatat că rata infracţionalităţii este mult mai scăzută în comunităţile de
credincioşi. O etică superioară este o urmare a unui nivel sporit de religiozitate. Religia
încurajează altruismul, adoptarea unui comportament dezirabil şi evitatrea încălcării legilor.

Dar, tot studiile arată că simpla apartenenţă la o religie sau grup religios nu are
relevanţă, ci gradul de interiorizare şi practicare a normelor şi principiilor religiei respective.
Doar o religie trăită personal şi experimentată zi de zi, are consecinţe pozitive asupra
dezvoltării morale. Rezultatele studiilor făcute pe grupuri teiste au arătat că subiecţii care au
internalizat principiile grupului religios au un grad de judecată morală superior celorlalţi
membrii ai comunităţii. ”.(ST, nr. 141, p.8,9)

Legătura dintre credinţă şi morală a fost recunoscută chiar şi de celebrul filosof, Jean-
Paul Satre, cel mai influent ateu al secolului XX: „Este foarte dureros că Dumnezeu nu
există, deoarece toate posibilităţile de a găsi valori într-un cer de idei dispar o dată cu El; nu
mai poate exista un Bine primordial de vreme ce nu există o conştiinţă infinită şi perfectă care
să-l gândească.”(Jean-Paul Satre, 1988, p.46) (Goldstein, 2008, p.13) Filosoful Bertrand
Russell găsea convingerile şi conceptele etice greu de interpretat şi justificat fără premisa că
Dumnezeu există sau măcar un spirit al lumii sau un Scop cosmic. Binele şi Răul devin un
tărâm al relativităţii unde orice e posibil căci moralitatea e personală şi subiectivă. Iar aceasta
poate fi influenţată de prejudecăţile culturale sau de relaţiile din copilărie, ci nu de norme
transcendente. Valorile devin o preferinţă, o atracţie sau respingere: „ imi place” sau „nu-mi
place”. Prin cuvintele care le-a pus în gura lui Mitea Karamazov („Dar, tu, fără un
Dumnezeu, eşti mai tentat să creşti preţul cărnii când îţi convinen şi să scoţi o rublă la fiecare
copeică.”), Feodor Dostoievski se întreba de unde ar putea veni moralitatea într-un univers
fără Dumnezu. Dacă valorile se întemeiază pe dorinţele, nevoile şi natura omului atunci ele
vor căpăta caracterul acestora: maleabilitate, fluctuanţă, efemeritate şi subiectivitate.
Cunoaştere morală, ceea ce este universal valabil, legile la care conduita se poate raporta
devin bănuieli morale, supoziţii. Dacă este aşa am putea zice de exemplu că este moral să
torturăm copiii mici. Putem să afirmăm cu siguranţă definitivă că este greşit atunci când
pornim de la ceva relativ şi condiţional? Revenind la F. Dostoievski, putem spune că s-a
luptat din greu cu acest fel de întrebări iar zbuciumul moral prin care a trecut se citeşte în
fiecare pagină a romanului Crimă şi pedeapsă. Pentru a-şi hrăni cei doi fraţi mai mici,
flămânzi de foamne, Sonia Marmeladova se prostituează. Raskolnikov omoară o

5
dezgustătoare cămătăreasă bătrână şi foarte afurisită pentru ai fura banii. Cu aceştia îşi ajută
mama şi sora şi vrea să-şi continue studiile pentru a ajunge „cineva mare” şi să se dedice
schimbării lumii în mai bine. Cum judecăm aceste fapte? Mijloacele sunt scuzabile dacă
scopul este bun (Machiavelli)? Dacă nu există o ordine morală absolută ce transcede direct de
la un Dumnezeu Atotştiutor, pe ce bază condamnăm crima şi prostituţia? Şi în astfel de
situaţii constrângătoare, ce autoritate poate să pună bariere morale asupra unor oameni
autonomi?

Răspunsul ar fi, statul. Dar ceea ce statul interzice la un moment dat, poate să şi
permită printr-o schimbare a legilor. Dacă statul decide că este legal şi moral să omori
cămătăresele pentru a-ţi ajuta mama şi sora, atunci cine mai poate spune că nu este adevărat?
Dacă legalitatea înseamnă moralitate tunci putem spune că hotărârea statului german prin
Hitler de a ucide toţi evrei, de a-i închide în lagărele de concentrare a fost morală. Am putea
spune că nu a fost o lege internaţională ci din contră politica nazistă a încălcat legile
internaţionale. Dar dacă am presupune că naziştii ar fi ocupat toată lumea şi astfel ar fi
legalizat genocidul, atunci nu s-ar mai fi încălcat nici o lege, iar omorârea evrilor ar fi devenit
ceva normal. Dacă prin propagandă, Hitler ar fi convins pe toată lumea că eliminarea
evreilor este o necesitate morală, ce argumente am putea aduce împotriva acestei acţiuni,
plecând de la ideea că există moralitate fără Dumnezeu. Nu putem aduce ca argument că
genocidul violează natura umană, deoarece viziunea moralei naziste era curăţarea lumii de
evreii paraziţi pentru binele societăţii şi omenirii, deoarece aceştia „sug sângele societăţii” iar
existenţa lor o considerau degradantă pentru natura umană. Evreii erau un rău ce trebuia
exterminat. Se poate doveni imoralitatea unui lucru pe care nimeni nu îl neagă? Putem face
acest lucru doar dacă „există o normă etică ce transcede umanul, ceva mai presus de cultură şi
testosteron, un sistem de valori independent de ceea ce «se dovedeşte adevărat pentru orice
bărbat şi orice femeie” ceva etern, neschimbător...poate chiar divin?” (Goldstein, C., 2008,
p.17).

Familia suferă o dramatică schimbare în zilele noastre. Situaţia economică, culturală,

nivelul de educaţie, standardele societăţii şi lipsa valorillor morale au împins familia într-un
colaps: divorţul, adulterul, concubinajul, criza rolurilor, crizele financiare, stresul, lipsa

6
timpului petrecut cu familia. Familia nucleară în multe societăţi reprezintă un mic procent, ea
fiind înlocuită de familile monoparentale, mixte, migrante sau de concubinaj.

Familile sunt acum mai mici decât cele din trecut. Astăzi majoritatea mamelor
lucrează, iar faptul acesta le dă copiilor o mai mare libertate şi independenţă prin lipsa de
supraveghere şi comunicare cu adulţii. Părinţii nu mai au timp pentru copiii lor, sunt într-o
plină alergare de dimineaţa până seara. Sunt obosiţi şi stresaţi din cauza serviciului. Copiii nu
cu cine să discute, nu are cine să-i asculte. (Habenicht, D. J, 2008)

Omul nu a fost creat ca să fie singur, ci ca să se unească cu jumătatea sa: bărbatul cu

femeia şi invers (Cucoş, 2008). Cei doi devin inseparabili prin taina căsătoriei: „e aceea va
lăsa oml pe tatăl şi pe mama sa şi se va alipi de femeie şi vor deveni un singur trup.”
(Geneza)

Un proverb persan spune că „uşor este a te însura, dar greu a face o familie.”