SEMINARUL 1 – Elemente prealabile

1. Definiţia Dreptului în general – noţiunea de „Drept” cunoaşte

mai multe accepţiuni; am putea spune că acest cuvânt, anume „Drept” este
un termen polisemantic;

- întâi, prin „Drept” înţelegem „ansamblul (totalitatea) regulilor

sau normelor juridice care reglementează conduita oamenilor dintr-
o colectivitate” (această definiţie vede Dreptul ca fiind sinonim termenului
de lege; aşadar, o atare definiţie este, în realitate, cea a Dreptului obiectiv
sau a ceea ce britanicii numesc „LAW”);

- în al doilea rând, „Drept” semnifică şi următorul lucru: „facultate

(posibilitate) recunoscută de Dreptul obiectiv unei persoane de a
adopta o anumită conduită juridică”(potrivit acestei definiţii, termenul
de „Drept” este sinonim noţiunii de prerogativă în temeiul căreia se poate
adopta o anumită conduită; această a doua definiţie este cea a dreptului
subiectiv –de pildă, a dreptului de proprietate sau a dreptului de creanţă ori
personal; o atare definiţie este, în realitate, ceea ce britanicii numesc
„RIGHT”);

- aşadar, pentru a înţelege mai bine distincţia dintre Dreptul obiectiv şi

Dreptul subiectiv, cel mai potrivit ar fi să ţinem seama de terminologia
britanică, întrucât aceasta se referă la Dreptul obiectiv prin termenul de
„LAW”, iar dreptul subiectiv este evidenţiat prin termenul de „RIGHT”; în
dreptul român şi cel francez atât Dreptul obiectiv, cât şi cel subiectiv sunt
reliefate printr-un termen asemănător, care poate crea confuzii (acest
termen fiind, în română, „Drept”, iar în franceză „Droit”);

- în al treilea rând, prin cuvântul „Drept” ne vom referi şi la „Ştiinţa

dreptului”, adică la „acea ramură a învăţământului şi a cercetării
ştiinţifice care se ocupă de cunoaşterea dreptului obiectiv şi a
drepturilor subiective, în contextul general al cunoaşterii umane”;
această a treia accepţiune a termenului de „Drept” este şi cea mai largă,
reunindu-le sub aripa sa pe primele două (anume, Dreptul obiectiv şi Dreptul
subiectiv);

1
totuşi, pe marginea Dreptului ca ştiinţă au existat unele discuţii: de pildă,
jurisconsultul roman Celsus definea Dreptul într-o manieră extrem de
interesantă, zicând „Ius est ars boni et aequi” (Dreptul este arta binelui şi a
echităţii); în consecinţă, o observaţie nu a putut fi evitată: s-a constatat că,
în toate epocile, Dreptul a avut savanţii săi (ideea de savant, aşadar,
ducându-ne cu gândul la ideea de ştiinţă), însă, cu toate acestea, există o
îndoială pe marginea faptului că Dreptul este, cu adevărat, o ştiinţă; în acest
sens, privirile s-au întors înspre definiţia lui Celsus, care făcea din Drept mai
degrabă o artă; în cele din urmă, s-a spus că în măsura în care un ansamblu
de cunoştinţe raţionale şi coordonate merită denumirea de ştiinţă, atunci în
mod cert există o Ştiinţă a Dreptului;

stabilit fiind faptul că Dreptul este o ştiinţă, s-a zis că ar fi de dorit a nu

confunda ştiinţele propriu-zis juridice cu ştiinţele colaterale dreptului;
ştiinţele propriu-zis juridice privesc fie dreptul pozitiv (adică, totalitatea
normelor juridice care se află în vigoare la un anumit moment într-un anumit
loc), fie legislaţia (înţelegând aici prin „legislaţie”, nu actele normative în
vigoare, ci un element ce se opune dreptului pozitiv, înţelegând, deci, aşa-
zisa „lex ferenda”, anume dreptul care nu există încă, însă care ar fi de dorit
să existe);

când vine vorba despre ştiinţele propriu-zis juridice ce privesc dreptul

pozitiv, s-a observat că Dreptul este o ştiinţă a sistematizării (a); într-adevăr,
actele normative, mai ales în contemporaneitate, sunt într-un număr colosal,
regulile de drept sunt dispersate sau chiar incoerente (de pildă, regulile de
drept civil se regăsesc într-un mare număr de acte normative, aşa cum ar fi
Codul civil, Decretul nr.31/1954, Decretul nr.167/1958 etc.); de aceea, este
necesasar a aduna, a clasa, pe scurt a pune în ordine toate aceste elemente,
pentru a conferi dispoziţiilor particulare unitatea unui sistem (luăm ca
exemplu prescripţia extinctivă în ipoteza răspunderii civile a antreprenorului
pentru calitatea construcţiei; cu privire la acest aspect există nu mai puţin de
trei acte normative care ar putea fi incidente: Decretul nr.167/1958 –
art.11 alin.(2)-, Codul civil –art.1483- şi Legea nr.10/1995 privind calitatea în
construcţii –art.29-; art.1483 din Codul civil prevede că termenul de
prescripţie extinctivă, în ipoteza dărâmării unei construcţii pricinuite de viciul
de construcţie sau de viciul pământului, este de 10 ani de la recepţia acelei
construcţii; art.11 alin.(2) din Decretul nr.167/1958 prevede că prescripţia
acţiunii privind viciile unei construcţii este de 3 ani de la predare, adică de la
recepţie; art.29 din Legea nr.10/1995 arată că proiectantul, specialistul
verificator de proiecte atestat, fabricanţii şi furnizorii de materiale şi produse
pentru construcţii, executantul, responsabilul tehnic cu execuţia atestat,

2
dirigintele de specialitate, expertul tehnic atestat rãspund potrivit obligaţiilor
ce le revin pentru viciile ascunse ale construcţiei, ivite într-un interval de 10
ani de la recepţia lucrãrii; aşadar, avem reguli de drept civil dispersate în trei
acte normative diferite; rolul ştiinţei este de a sistematiza toate aceste
reguli, de a le conferi unitate, în definitiv, de a stabili care sunt raporturile
dintre ele; aşadar, văzând cele trei texte de lege, doctrina a ajuns la
concluzia că termenul de 10 ani despre care vorbeşte art.29 din Legea
nr.10/1995 –termen ce priveşte toate ipotezele de vicii ascunse- înlocuieşte
termenul de 3 ani despre care vorbeşte art.11 alin.(2) din Decretul
nr.167/1958 şi înlocuieşte, totodată, termenul de 10 ani despre care face
vorbire art.1483 din Codul civil –acest text din Codul civil privea doar ipoteza
dărâmării unei construcţii, aspect pe care îl acoperă art.29 din Legea
nr.10/1995-);

mai departe, când vine vorba tot despre ştiinţele propriu-zis juridice ce
privesc dreptul pozitiv, s-a observat că Dreptul este o ştiinţă a interpretării
(b); într-adevăr, aplicarea unei reguli de drept, afară de cazul în care este de
o simplitate ieşită din comun, presupune o interpretare prealabilă; regula de
drept este o dispoziţie abstractă, aşa încât interpretului (judecător sau
comentator al textului ce cuprinde regula de drept) îi revine sarcina de a
asigura transpunerea abstractului (adică, a regulii de drept) la cazul concret (
de exemplu, răspunderea civilă generală pentru fapta altuia, mai exact,
prima teză a art.1000 alin.(1) din Codul civil; prima teză a acestui art.1000
alin.(1) din Codul civil prevede că suntem de asemenea responsabili de
prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a
răspunde; multă vreme s-a considerat că acea formulă nu este decât una
introductivă pentru alin.(2)-(4) ale art.1000; ulterior, însă, prima teză a
art.1000 alin.(1) a fost altfel interpretată; Curtea de Casaţie franceză, în
afacerea Blieck din 29 martie 1991, a spus că prima teză a art.1000 alin.1
consacră o ipoteză de sine stătătoare de răspundere civilă pentru fapta
altuia; aşadar, instanţa supremă franceză nu a mai intepretat alin.1 al
art.1000 ca fiind doar o introducere pentru alineatele următoare, ci a
considerat că acel text vizează o nouă ipoteză de răspundere civilă);

referitor la ştiinţele propriu-zise juridice ce privesc legislaţia, trebuie

spus că elaborarea legilor, elaborarea normelor juridice este o ştiinţă, căreia
i-am putea zice legistică; primul aspect (a) al legisticii ar fi acela de a
determina nevoia socială care impune adoptarea legilor, adică de a
determina dacă legiuitorul trebuie să intervină şi în ce sens; a şti dacă
legiuitorul trebuie să intervină, iar în caz afirmativ, a determina maniera în
care trebuie s-o facă, este un aspect ce l-am putea numi politica legislativă;

3
politica legislativă implică o critică a dreptului pozitiv (vom înţelege prin
critică o evaluare pozitivă sau, după caz, negativă); un al doilea aspect al
legisticii (b) ar fi chiar redactarea textelor de lege; cu privire la redactarea
textelor de lege, mai multe aspecte pot fi discutate: întâi, redactarea trebuie
să se facă într-o manieră populară (aşa încât oricine, fără mari chinuri, ar
putea să înţeleagă textul de lege) sau într-o manieră tehnică (aşa cum este
cazul Codului civil german) ?, apoi ar trebui ca textul de lege să enumere
cazuri practice (metoda cazuistică) sau să fie redactat în termeni generali
(sub forma a ceea ce se cheamă metoda clausulae generales) ?; pe
marginea Codului civil francez (şi, deci, a Codului civil român) se poate
observa că legiuitorul a ales o redactare intermediară (adică, nici foarte
tehnică, însă niciuna populară), iar metoda, într-o mai mare măsură, este cea
a clauzelor generale (de pildă, art.998 C.civ. spune că orice faptă a omului
prin care se cauzează altuia prejudiciu îl obligă pe cel din a cărui vină s-a
ocazionat a-l repara; aşadar, legiuitorul nu a enumerat o multitudine de fapte
ilicite, nu a arătat despre ce fel de prejudicii ar putea fi vorba şi nici nu a
indicat în ce ar putea consta reparaţia; legiuitorul pur şi simplu s-a mulţumit
să arate că sunt necesare o faptă ilicită, un prejudiciu, iar apoi o obligaţie de
reparaţie, urmând ca juriştii să stabilească, în circumstanţe concrete tipul de
faptă ilicită –spre exemplu, o distrugere-, prejudiciul –spre exemplu, unul
patrimonial sau extrapatrimonial- şi obligaţia de reparaţie –spre exemplu, o
sumă de bani sau oferirea unui alt bun în locul celui pierit; totuşi, metoda
cazuistică poate fi observată, de pildă, în cazul art.1552 C.civ.); un al treilea
aspect al legisticii (c) este procedura adoptării regulii de drept, a legii (de
pildă, legea este dezbătută în Parlament, redactarea iniţială poate fi
modificată prin amendamente ce au loc în momentul dezbaterii, apoi legea
urmează a fi votată, iar, în sfârşit, ea este promulgată de Preşedintele ţării);

ştiinţele colaterale dreptului au fost împărţite în două categorii: ştiinţe

colaterale clasice şi ştiinţe colaterale mai nou apărute; ştiinţele colaterale
clasice (a) ar fi acestea: istoria dreptului (printre ceea ce oferă istoria
dreptului regăsim, de exemplu, clarificarea instituţiilor juridice actuale; spre
exemplu, distincţia dintre răspunderea civilă şi răspunderea penală poate fi
înţeleasă doar studiind istoria celor două instituţii juridice, începând cu
dreptul roman; în dreptul roman, distincţia era una cât se poate de neclară,
deşi erau recunoscute aşa-zisele acţiuni reipersecutorii care aveau ca scop
reparaţia unei pagube şi, pe de altă parte, existau acţiuni penale prin care se
urmărea aplicarea unei pedepse, însă mai apoi, şi-au făcut apariţia acţiunile
numite mixte, care urmăreau deopotrivă aplicarea unei pedepse şi repararea
unei pagube; doar ulterior –secolul XI-, răspunderea civilă a fost mai clar

4
deosebită de răspunderea penală, în cadrul a ceea ce se cheamă Vechiul
Drept francez; în mod deplin, distincţia dintre răspunderea civilă şi
răspunderea penală s-a realizat în secolul XVIII, fiind transpusă şi în actele
normative ce au urmat; iată, aşadar, că pentru a înţelege exact cum stau
lucrurile pe marginea răspunderii civile şi a celei penale, studiul istoriei
dreptului este un demers din cale afară de util), dreptul comparat (serviciile
pe care metoda comparatistă le poate aduce dreptului naţional sunt
multiple; pentru legiuitor, dreptul comparat poate fi o un instrument de
reformă legislativă, de pildă, legiuitorul naţional se va raporta la un alt
sistem de drept pentru a elabora norma juridică; de asemenea, pentru
interpret dreptul comparat este un instrument important de muncă, de pildă,
art.998 C.civ. vorbeşte despre culpă fără a o defini, însă, dacă într-un text
din, să zicem, Codul civil german, găsim o definiţie a culpei, atunci, după caz,
acea definiţie fie va fi preluată în dreptul nostru, fie respectiva definiţie va fi
adaptată dreptului român); ştiinţele colaterale mai nou apărute (b) sunt
considerate a fi sociologia juridică (sociologia juridică foloseşte tehnici
precum statistica -de pildă, numărul de divorţuri sau de adopţii- şi ancheta
prin sondaj -de pildă, un sondaj destinat a afla starea opiniei publice pe
marginea rezervei succesorale-; sociologia juridică este folositoare mai ales
legiuitorului, arătându-i ce aspecte ar trebui să legifereze, arătându-i ce ar
trebui să urmărească în cazul adoptării unui nou act normativ), etnologia
juridică (aceasta îşi propune a studia tot ceea ce este specific dreptului unei
etnii –de pildă, vârsta la care se poate încheia o căsătorie, atunci când vine
vorba despre etnia rromă-); psihologia juridică (aceasta studiază, prin
observaţie sau experimentare, resorturile psihice ale fenomenelor juridice –
de pildă, psihologia juridică studiază insociabilitatea familială, adică lipsa de
interes, de afecţiune între membrii familiei ce stau la baza divorţurilor-),
lingvistica juridică (se ştie că dreptul are propriul vocabular –de pildă, se
foloseşte cuvântul „a postula”, care semnifică a întocmi acte de procedură-
sau că dă termenilor un alt înţeles decât cel obişnuit sau le dă un înţeles mai
larg –de pildă, cuvântul „plată” semnifică executarea voluntară a unei
obligaţii dare, facere sau non facere-) şi analiza economică a dreptului
(analiza economică a dreptului are ca scop de a observa şi de a măsura
dimensiunile economice ale dreptului –de pildă, se evidenţiază costul a însuşi
dreptului, adică a unui proces, în sensul că se studiază cheltuielile la care
justiţiabilul este supus în ipoteza în care doreşte să poarte un proces);

- aşadar, am văzut ce anume semnifică noţiunea de „Drept”; totuşi,

mai există un aspect ce ar trebui evidenţiat atunci când vine vorba despre
definiţia Dreptului; am arătat mai sus că Dreptul este un ansamblu de norme

5
juridice prin care se reglementează conduita indivizilor (într-un fel
asemănător este definit şi Dreptul civil) –este de observat aici că o atare
definiţie aparţine Şcolii pozitiviste, Şcoală care arăta că Dreptul este apanajul
Statului, legea fiind cea care crează drepturi subiective, cu alte cuvinte
neavând alte drepturi decât cele pe care ni le acordă legiuitorul-;

totuşi, potrivit Şcolii naturale a Dreptului (Şcoala naturală a Dreptului

propovăduia că există un Drept etern, derivat din prescripţii divine ori impus
de raţiunea umană, Drept etern care conferă persoanelor drepturi subiective
inerente naturii umane), am putea avea o altă definiţie; în acest sens, un
ilustru reprezentant român al Şcolii naturale a Dreptului, reţinea următoarea
definiţie: Ştiinţa Dreptului este o ştiinţă a drepturilor subiective; cu alte
cuvinte, aceste vorbe ale lui Istrate Micescu semnifică faptul că drepturile
subiective preexistă legii, lege care nu crează drepturile subiective, ci doar le
recunoaşte, după cum ziceam, drepturile subiective fiind conferite de o
putere superioară (raţiunea umană sau prescripţiile divine) celei
reprezentate de legiuitorul vremelnic; interesant este că o atare concepţie
pare a fi recunoscută de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art.1 din
CEDO arată că „les Hautes Parties contractantes reconnaissent à toute
personne relevant de leur juridiction les droits et libertés définis au titre I de
la présente Convention”; aceste drepturi şi libertăţi ar fi: dreptul la viaţă –
art.2, interdicţia torturii –art.3, interdicţia sclaviei şi a muncii forţate –art.4,
dreptul la libertate şi la siguranţă –art.5, dreptul la un proces echitabil –art.6,
dreptul la respectul vieţii private şi familiale –art.8, libertatea de gândire, de
conştiinţă şi de religie –art.9, libertatea de expresie –art.10, libertatea de
reunire şi de asociere –art.11, dreptul de a se căsători –art.12 etc.; într-
adevăr, ideea lui Micescu, potrivit căreia drepturile preexistă legilor care un
fac decât să le recunoască, pare consacrată prin art.1 din CEDO, acest text
folosind expresia “recunosc”; aşadar, prin CEDO sunt recunoscute drepturi,
iar un conferite, ceea ce înseamnă că acele drepturi preexistau); a se
discuta, din perspectiva Şcolii naturale a Dreptului şi a Şcolii pozitiviste, şi
pe marginea art.58 alin.(1), respectiv a art.61 alin.(1) din Noul Cod civil.

2. Norma juridică. Regula de drept - din capul locului se impune a

încerca o definiţie a normei juridice; aşadar, norma juridică ar fi o regulă de
conduită cu un caracter general, impersonal şi de aplicare repetată, regulă
ale cărei prevederi pot fi impuse, atunci când este cazul, făcând uz de forţa
coercitivă a statului; din această defniţie rezultă trăsăturile normei juridice,
anume:

6
 - caracterul general – norma juridică se aplică absolut tuturor
persoanelor, ea este abstractă, vizează un număr indefinit de persoane;

- caracterul impersonal – această trăsătură este strâns legată de

cea dintâi, însă caracterul impersonal este considerat ca fiind o garanţie
contra arbitrariului: subiecţii de drept nu vor fi îndreptăţiţi să creadă că
norma juridică a fost făcută în favoarea sau în detrimentul unui individ;

- norma juridică este un element ce decurge din voinţa etatică

– doar autorităţile statale (mai ales Parlamentul) pot adopta norme juridice;
totuşi, nu orice act de voinţă al unei autorităţi statale este o normă juridică
(de pildă, Parlamentul adoptă un act pentru a decora un anumit militar; nu
avem de a face, în acest caz, cu o normă juridică, întrucât, deşi provine de la
legiuitor, nu există caracterul impersonal; dimpotrivă avem de a face cu un
act individual, ad hominem, cu un act destinat unei singure persoane);
totuşi, o discuţie se poate purta pe marginea art.969 alin.1 din Codul civil
(aceste text permite părţilor să creeze, prin voinţa lor, norme private; chiar
aşa fiind, normele private nu sunt norme juridice, deoarece nu se aplică în
mod general, nu se aplică unui număr indefinit de persoane, ci vizează doar
părţile contractante; distincţia dintre norme de drept privat –în pofida
denumirii lor, sunt norme publice, întrucât provin de la legiuitor- şi norme
private –acestea provin din voinţa părţilor care încheie un act juridic-);

- norma juridică este de aplicare repetată – norma juridică se

aplică oridecâteori se iveşte o situaţie care intră sub incidenţa sa (spre
exemplu, art.998 din Codul civil se va aplica oriecâteori se cauzează un
prejudiciu printr-o faptă ilicită);

- intervenţia forţei de constrângere sau coercitive a Statului –

în caz de nerespectare a normei juridice de către un subiect de drept,
persoana îndreptăţită poate apela la forţa de constrângere a Statului pentru
a obţine ceea ce i se cuvine (de pildă, art.998 C.civ. îl obligă la reparaţie pe
cel care a cauzat o pagubă; în măsura în care o atare persoană refuză să
repare paguba, victima poate apela la instanţă pentru a obţine o hotărâre de
condamnare, iar apoi va apela la executorul judecătoresc pentru a obţine
despăgubirea; în final, prin concursul autorităţilor, art.998 C.civ. va fi
respectat, întrucât cel care a cauzat paguba va fi ţinut a o repara);

structura normelor juridice este, de obicei, una trihotomică sau

tripartită:

7
 - ipoteza – este acea parte a normei juridice care prevede situaţiile în
care norma juridică este aplicabilă;

- dispoziţia – este partea normei juridice care prescrie conduita pe

care părţile raportului juridic pot sau trebuie să o aibă;

- sancţiunea – este acea parte a normei juridice care prevede

consecinţele nerespectării dispoziţiei (adică a conduitei prescrise);

pentru a observa structura normei juridice, vom avea în vedere

art.1309 din Codul civil, care dispune astfel: Judecãtorii şi supleanţii, membrii
ministerului public şi avocaţii nu se pot face cesionari de drepturi litigioase,
care sunt de competinţa tribunalului judeţean în a cãrui razã teritorialã îşi
exercitã funcţiunile lor, sub pedeapsa de nulitate, speze şi daune-interese;
ipoteza (adică, acea parte a normei juridice care prevede situaţiile în care
norma juridică este aplicabilă, ipoteza indicând persoanele care pot sau nu
pot să stabilească un raport juridic) este reprezentată de judecãtori, membri
ai ministerului public (procurorii) şi avocaţi; dispoziţia (partea normei
juridice care prescrie conduita pe care părţile raportului juridic pot sau
trebuie să o aibă) este reprezentată de interdicţia de a cesiona creanţe
litigioase ce sunt de competenţa tribunalului în a cărui circumscripţie
teritorială, judecătorul, procurorul sau avocatul îşi desfăşoară activitatea;
sancţiunea (consecinţele nerespectării dispoziţiei) este nulitatea, speze
(adică, orice cheltuieli făcute de către debitorul cedat, numit şi retractant) şi
daune-interese;

există, însă, situaţii în care norma juridică se regăseşte în mai multe

alineate ale aceluiaşi articol (de pildă, art.1312 alin.1-2 C.civ.), iar nu într-un
singur text (aşa cum este cazul art.1309 C.civ.);

normele juridice pot fi clasificate în mai multe categorii, însă vom

avea în vedere aici doar acele clasificări care interesează mai ales Dreptul
civil:

-a) norme de drept material sau substanţial (ele reglementează

raportul juridic în mod nemijlocit, în substanţa sa şi în starea sa de pace) şi
norme de drept procesual sau procedural (reglementează desfăşurarea
procesului, intervenind atunci când raportul juridic de drept material a ajuns
în stare litigioasă, a generat un conflict) – de pildă, se încheie un contract de
vânzare-cumpărare, stabilindu-se între părţi un raport juridic de drept
material, în temeiul căruia, de pildă vânzătorul, trebuie să predea bunul şi să

8
garanteze contra evicţiunii, respectiv să garanteze pentru vicii ascunse
(art.1313 C.civ., art.1314 C.civ., art.1336 C.civ., art.1352 C.civ. – aceste
texte conţin norme de drept material, reglementând raportul dintre părţi în
starea sa paşnică, raport juridic ce poate rămâne în stare paşnică în măsura
în care vânzătorul îşi execută, de pildă, obligaţia de predare a bunului);
totuşi, este posibil ca vânzătorul să nu predea bunul, aşa încât între părţi va
interveni un litigiu, fiind deci aplicabile normele de drept procesual (de pildă,
art.112 C.pr.civ. care vorbeşte despre cererea de chemare în judecată);

-b) norme materiale (aceasta este o sintagmă mai largă ce cuprinde

atât normele de drept material, cât şi normele de drept procesual, ca
aspecte opuse normelor conflictuale) şi norme conflictuale (normele
conflictuale sunt acelea prin care se tranşează conflictele de legi apărute în
urma unor raporturi juridice cu elemente de extraneitate: de exemplu, un
cetăţean român se căsătoreşte cu un cetăţean german, acesta fiind un
raport cu element de extraneitate; cei doi soţi îşi au domiciliul în Elveţia;
problema ce se pune în cazul acestui raport juridic este de a şti care lege se
aplică relaţiilor personale şi patrimoniale dintre soţi, cea română –fiind legea
naţională a unuia dintre soţi, cea germană –fiind legea naţională a celuilalt
soţ sau cea elveţiană – legea domiciliului lor comun ?; răspunsul îl găsim în
art.20 alin.1 din Legea nr.105/1992, care spune că „Relaţiile personale şi
patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii naţionale comune, iar în cazul în
care au cetãţenii deosebite, sunt supuse legii domiciliului lor comun”, fiind
deci aplicabilă legea elveţiană; art.20 alin.1 cuprinde o normă conflictuală);

-c) norme de drept privat (în pofida denumirii sale este o normă
publică, deoarece emană de la legiuitor) şi norme private (acestea se
numesc astfel deoarece emană de la părţile unui contract; de pildă, A încheie
cu B un contract prin care A se obligă să-i spele lui B de două ori pe
săptămână rufele, iar B îi va plăti lui A, săptămânal, 50 de lei; clauzele unui
asemenea contract sunt norme private);

-d) norme de aplicaţie generală şi norme de aplicaţie specială;

distincţia poate fi ilustrată pe marginea contractului de locaţiune sau de
închiriere a bunurilor (art.1413 C.civ. este o normă de aplicaţie generală,
întrucât priveşte orice contract de locaţiune, având ca obiect un bun imobil
indiferent de destinaţia sa; art.21 din Legea nr.114/1996 este o normă de
aplicaţie specială, întrucât priveşte doar locaţiunea imobilelor cu destinaţie
de locuinţă);

9
 -e) norme imperative (normele imperative sunt acelea care impun
subiectelor de drept o anumită conduită –acţiune sau abstenţiune- şi, sub
sancţiune, nu permit a se deroga de la prevederile lor; de pildă, art.3 C.civ.
este o normă imperativă care impune o acţiune, anume de a judeca, inclusiv
în situaţia în care legea este neclară; art.5 C.civ. impune o inacţiune, anume
de a nu încheia contracte sau de a nu întocmi acte unilaterale contrare
ordinii publice sau bunelor moravuri) şi norme dispozitive (sunt dispozitive
normele juridice de la care părţile se pot abate fără a interveni vreo
sancţiune – norme permisive sau acelea care se aplică doar când părţile nu
au stabilit drepturi şi obligaţii diferite de cele prevăzute de norma juridică –
norme supletive);

-f) normele dispozitive sunt de două feluri, norme permisive (sunt

acelea de la care părţile se pot abate fără a interveni vreo sancţiune; de
pildă, art.1157 C.civ. este o normă permisivă, minorul având posibilitatea de
a nu exercita acţiunea în resciziune) şi norme supletive (sunt acelea care
se aplică doar atunci când părţile nu au stabilit alte drepturi şi obligaţii decât
cele prevăzute în norma juridică; de pildă, art.1319 C.civ. conţine o normă
supletivă, care se aplică doar când părţile nu au stabilit că predarea lucrului
vândut se va face într-un alt loc decât cel în care se afla lucrul în momentul
vânzării);

-g) normele imperative sunt şi ele tot de două feluri, anume norme
onerative (prin care se impune o acţiune) şi norme prohibitive (prin care
se impune o inacţiune sau o abstenţiune);

o discuţie interesantă, înainte de a trece mai departe este aceea de a

şti dacă între norma juridică şi regula de drept există o sinonimie sau cele
două expresii evidenţiază aspecte diferite; unii au spus că între regula de
drept şi norma juridică ar exista o diferenţă de intensitate: regula de drept ar
fi tot timpul imperativă, pe când norma juridică ar putea avea diferite grade
(ea, norma juridică, nu ar fi tot timpul imperativă, existând, aşa cum am
văzut, norme juridice dispozitive); alţii, majoritatea, văd o sinonimie, zicând
că regula de drept şi norma juridică sunt expresii ce au acelaşi înţeles, fiind
sinonime;

3.Instituţia juridică – instituţia juridică este un element compus din

mai multe reguli de drept sau norme juridice, reguli sau norme care
reglementează relaţii sociale ce au aceleaşi scopuri; un autor a spus foarte
poetic următorul lucru: normele juridice nu trăiesc dispersate, ci ele se
regrupează în instituţii juridice; aşadar, aspectul esenţial este că instituţiile

10
juridice sunt alcătuite din norme juridice care privesc relaţii sociale
asemănătoare, relaţii sociale ce tind înspre aceleaşi scopuri;

un exemplu de instituţie juridică este răspunderea civilă delictuală:

norma juridică de la art.998-999 C.civ. vorbeşte despre răspunderea civilă
pentru fapta proprie; norma juridică de la art.1000 alin.1 vorbeşte despre
răspunderea civilă generală pentru fapta altuia şi despre răspunderea civilă
generală pentru lucruri; norma juridică de la art.1000 alin.2 vorbeşte despre
răspunderea civilă a părinţilor pentru copii; norma juridică de la art.1000
alin.3 vorbeşte despre răspunderea civilă a comitentului pentru prepus;
norma juridică de la art.1000 alin.4 vorbeşte despre răspunderea civilă a
institutorului şi artizanului pentru elev şi ucenic; norma juridică de la
art.1001 vorbeşte despre răspunderea civilă pentru animale; norma juridică
de la art.1002 vorbeşte despre răspunderea civilă pentru ruina edificiului;
norma juridică de la art.1003 C.civ. arată că răspunderea civilă a persoanelor
care au cauzat împreună o pagubă este solidară pasiv; norma juridică de la
art.1084 C.civ. arată că obligaţia de reparaţie va cuprinde paguba efectiv
suferită (damnum emergens) şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans); toate
aceste norme juridice care reglementează relaţii sociale ce au aceleaşi
scopuri (dezdăunarea victimei) se unesc formând instituţia juridică a
răspunderii civile delictuale;

mai există, apoi, noţiunea de sistem juridic – sistemul juridic este

alcătuit din toate normele juridice, din toate instituţiile juridice coordonate
între ele conform unei înlănţuiri logice şi raţionale (aşadar, sistemul juridic
român este o entitate imensă ce cuprinde totalitatea normelor juridice,
totalitatea instituţiilor juridice).

4. Raportul juridic – definiţia raportului juridic este aceasta:

raportul juridic este, în esenţă, acel raport social reglementat de o
normă juridică; din definiţie se desprinde că raporturile sociale sunt într-un
număr ridicat, nu orice raport social fiind un raport juridic (de pildă,
următorul raport social nu este raport juridic: A şi B se întâlnesc în fiecare
dimineaţă pentru a alerga împreună în scopul de a pierde din greutatea
corporală);

raportul juridic se caracterizează prin următoarele aspecte:

a) întâi, raportul juridic este un raport social reglementat de o

normă juridică; aceasta este, de altfel, principala caracteristică a raportului
juridic (de pildă, dacă A îi vinde un bun lui B, avem de a face cu un raport

11
juridic, întrucât acea relaţie socială este reglementată de o normă juridică,
adică de art.1294 C.civ.);

b) apoi, raportul juridic se desfăşoară numai între persoane

fizice şi persoane juridice; aşa fiind, nu poate exista un raport juridic între
un om şi un animal, ci, eventual, poate fi vorba doar despre obligaţii pe care
fiinţa umană le are faţă de animal (spre exemplu, de a nu le maltrata) şi doar
dacă încalcă acele obligaţii va intra într-un raport juridic alături de o altă
fiinţă, spre exemplu, alături de un procuror;

c) raporturile juridice, ca raporturi socio-umane, reglementate de

normele de drept sunt raporturi cu un conţinut voliţional, deoarece în
majoritatea situaţiilor oamenii intră în raporturi juridice în mod voit,
deliberat, urmărind realizarea anumitor scopuri sau interese (excepţie de la
raportul juridic cu un conţinut voliţional este răspunderea civilă, deoarece
autorul faptei ilicite doreşte, eventual, doar să cauzeze paguba, însă el nu
doreşte a se angaja într-un raport juridic, anume a repara paguba);

d) raportul juridic este un raport social istoriceşte determinat,

în sensul că atât norma juridică prin care este reglementat acel raport cât şi
acţiunile, faptele, conduitele etc. prin care se materializează raportul juridic,
poartă amprenta etapei sau epocii în care se formează (spre exemplu,
problema dobândirii dreptului de proprietate de către Stat de la un
particular; raportul juridic se desfăşura într-un mod brutal în epoca
comunistă, în sensul că dreptul trecea în patrimoniul Statului în mod abuziv,
fără ca fostul proprietar să primească o anumită sumă de bani sau primea o
sumă de bani modică prin comparaţie cu valoarea bunului asupra căruia
purta dreptul de proprietate; totuşi, raportul juridic, în prezent, se desfăşoară
mult mai lin, deoarece, în caz de expropriere, fostul proprietar întotdeauna
va primi o sumă de bani care să compenseze valoarea ce iese din
patrimoniul său, va primi, aşadar, o sumă de bani ce este contraechivalentul
dreptului de proprietate);

structura raportului juridic:

a) subiectele raportului juridic pot fi doar persoane fizice şi

persoane juridice;

12
 b) conţinutul raportului juridic este format din ansamblul
drepturilor şi obligaţiilor ce revin subiectelor (spre exemplu, vom avea în
vedere un raport juridic de vânzare-cumpărare; conţinutul raportului juridic
este reprezentat de drepturile şi obligaţiile subiectelor, adică ale vânzătorului
şi ale cumpărătorului; vânzătorul are obligaţia de a preda bunul şi de a
garanta contra viciilor ascunse, însă are dreptul de a i se plăti preţul şi de a i
se prelua bunul; cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţul şi dreptul de a i
se preda bunul neafectat de vreun viciu ascuns);

c) obiectul raportului juridic îl constituie în general şi ultimă

instanţă „conduita” umană (adică, prestaţia) realizată de către subiecţii
raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor
corelative (revenim la exemplul cu vânzarea-cumpărarea; prestaţia realizată
de subiecţii raportului juridic drept urmare a exercitării drepturilor şi
executării obligaţiilor este, de pildă, chiar acţiunea vânzătorului de a pune
bunul la dispoziţia cumpărătorului, respectiv acţiunea cumpărătorului de a
înmâna vânzătorului suma de bani ce este preţul vânzării);

d) sancţiunea raportului juridic este consecinţa nerespectării

obligaţiilor de către subiectele raportului juridic (la fel, ne vom raporta la
vânzare-cumpărare; dacă, spre exemplu, vânzătorul predă un bun afectat de
vicii ascunse, atunci cumpărătorul are posibilitatea de a-l sancţiona pe
vânzător, solicitând concursul instanţei, prin reducerea preţului sau poate
solicita desfiinţarea contractului obţinând, dacă este cazul, restituirea
preţului).

Data viitoare vom discuta despre ceea ce se cheamă „Introducere în

dreptul civil”, analizând definiţia dreptului civil, vom avea în vedere
drepturile subiective, dreptul civil va fi încadrat într-o entitate mai largă,
anume sistemul de drept; în definitiv, vom vedea cum stau lucrurile pe
marginea principiilor şi izvoarelor dreptului civil. Aşa fiind aţi putea citi cele
zise în cartea domnului profesor la paginile 1-38 (definiţia dreptului civil,
încadrarea în sistemul de drept, norma de drept civil, izvoarele dreptului
civil), apoi la p.61-81 (raportul juridic civil), respectiv la p.297-311 (drepturile
subiective).

13
 Seminarul 2 – Introducere în studiul dreptului civil.
Definiţia dreptului civil. Încadrarea dreptului civil în
sistemul de drept. Principiile dreptului civil. Izvoarele
dreptului civil. Raportul juridic civil. Drepturile subiective.

I. Definiţia dreptului civil. Încadrarea dreptului civil în sistemul

de drept. Principiile dreptului civil. Izvoarele dreptului civil.

1. Summa divisio (Terme juridique). Latinisme désignant "la division

la plus élevée" d'un classement. Cu alte cuvinte, este vorba despre o
clasificare ce ar cuprinde în corpul său toţi ceilalţi termeni (de pildă,
clasificarea „drept public – drept privat” este o summa divisio a dreptului
intern –adică, distincţia cea mai largă-, întrucât toate celelalte elemente –de
exemplu, dreptul civil, dreptul penal, dreptul comercial, dreptul
administrativ- sunt cuprinse în acea largă clasificare, făcând parte fie dintr-o
categorie –spre exemplu, dreptul penal şi dreptul administrativ intră în
categoria dreptului public-, fie din cealaltă –dreptul civil şi dreptul comercial
intră în categoria dreptului privat-).

Summa divisio a dreptului intern sau naţional, precum sugeram mai

sus, ar fi aceasta: drept public – drept privat. Absolut toate ramurile de
drept pot fi încadrate într-una sau într-alta dintre cele două categorii. De
pildă, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul finanţelor publice intră în
categoria dreptului public.

Dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei se regăsesc în categoria

dreptului privat. Totuşi, mai ales distincţia dintre dreptul civil şi dreptul
familiei este una artificială, aşa cum ne-o dovedeşte sistemul juridic francez
şi cum ne-o arată chiar Codul nostru civil în forma avută odinioară (Codul
civil român cuprindea instituţia familiei –Cartea I, “Despre persoane”-,
neexistând un act normativ separat până în anul 1954, an în care a fost pus
în aplicare Codul familiei).

O interesantă discuţie este aceea de a şti cum stau lucrurile pe

marginea distincţiei “drept intern – drept internaţional”. Distincţia “drept
intern – drept internaţional” include dihotomia “drept public – drept privat”
(aşa cum pare a sugera d-nul Reghini la p.12) ?

Dreptul intern sau naţional este cel elaborat de autorităţile unui stat şi îşi
găseşte aplicare doar pe teritoriul acelui stat.

14
Dreptul internaţional se subdivide în drept internaţional public şi drept
internaţional privat. Dreptul internaţional public este elaborat prin
acordul statelor din comunitatea internaţională (exemplu de drept
internaţional public este dreptul european al drepturilor subiective ale
omului, referindu-ne la CEDO). Dreptul internaţional privat este alcătuit
din norme ce soluţionează conflictele de legi apărute ca urmare a stabilirii
între particulari a unor raporturi juridice cu elemente de extraneitate.

Într-adevăr, dreptul intern poate fi divizat în drept public şi drept

privat, dreptul intern cuprinde dreptul public şi dreptul privat, aşa încât s-ar
părea că mai largă este distincţia “drept intern – drept internaţional”; de
asemenea, dreptul internaţional poate fi împărţit în drept public şi drept
privat, astfel încât şi din acest punct de vedere distincţia “drept intern –drept
internaţional” pare mai largă. La urma urmelor, diviziunea “drept intern –
drept internaţional” include distincţia “drept public – drept privat”.

2. Întâi de toate, dreptul civil aparţine dreptului intern sau

naţional. Apoi, dreptul civil aparţine dreptului privat.

Trebuie spus că dreptul public se deosebeşte de dreptul privat prin

următoarele aspecte:

a) dreptul public reglementează modul de constituire a puterilor publice şi

reglementează, de asemenea, raporturile dintre puterea publică şi
particulari; dreptul privat reglementează raporturile dintre particulari,
raporturi ce sunt expresia unor interese particulare;

b) în cadrul dreptului public, raporturile juridice se desfăşoară pe

verticală (autoritatea publică având o poziţie de forţă juridică, poziţie
justificată de faptul că autoritatea publică protejează interesele tuturor
membrilor unei comunităţi; de pildă, un contract de concesiune poate fi
revocat atunci când interesul public o cere); în cadrul dreptului privat,
raporturile juridice se desfăşoară pe orizontală (părţile având o poziţie de
forţă juridică egală).

O interesantă discuţie aici, ar fi aceea privitoare la dreptul muncii.

Cărei ramuri de drept îi aparţine dreptul muncii ? Raporturile juridice de
dreptul muncii par a se desfăşura pe verticală, angajatorul având
posibilitatea de a-i da ordine angajatului. Totuşi, dreptul muncii
reglementează raporturi dintre particulari, vizând interese private (anume,
interese ale angajatorului şi ale angajatului). Astfel, pentru ca o ramură de
drept să aparţină dreptului public, trebuie îndeplinite ambele criterii de mai

15
sus: anume, raportul juridic să se desfăşoare pe verticală şi raportul juridic
să aibă loc între o putere publică şi un particular (în cazul dreptului muncii al
doilea criteriul, anume, raportul juridic să se desfăşoare între o putere
publică şi un particular nu este îndeplinit; lipsind unul dintre cele două criterii
nu putem spune că dreptul muncii aparţine dreptului public).

3. Definiţia dreptului civil. Majoritatea autorilor definesc dreptul

civil ca fiind acea ramură a sistemului de drept care reglementează
raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi
juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică.

O atare definiţie nu este văzută cu ochi buni de domnul Reghini, care

face următoarele observaţii:

a) omiterea următoarei idei: “drept privat” – întrucât se distinge

între dreptul public şi dreptul privat, trebuie stabilită apartenenţa dreptului
civil la categoria mai largă reprezentată de dreptul privat;

b) inutilitatea menţionării caracterului patrimonial sau

nepatrimonial al raporturilor de drept civil – dreptul civil cuprinde atât
raporturi patrimoniale, cât şi raporturi nepatrimoniale, aşa încât nu trebuie
menţionat expres acest lucru; el ar fi trebuit menţionat expres, doar dacă
dreptul civil ar fi reglementat, de pildă, doar raporturi patrimoniale; întrucât
dreptul civil le reglementează deopotrivă pe ambele (atât raporturile
patrimoniale, cât şi cele nepatrimoniale) este suficient să vorbim pur şi
simplu despre raporturi juridice, fără a mai preciza că sunt patrimoniale şi
nepatrimoniale; totuşi, o atare observaţie a domnului profesor este
contrazisă de art.1 din Noul C.civ., care menţionează expres ideea de
raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale;

c) inutilitatea menţionării condiţiei juridice a persoanelor –

raporturile civile se stabilesc doar între persoane, aşa încât, implicit, este
cuprinsă şi ideea de condiţie juridică (această condiţie juridică ar viza, de
exemplu, capacitatea civilă);

d) necesitatea de a preciza calitatea părţilor – în raporturile

civile, părţile nu au o calitate specială; în raporturile comerciale, însă, tot
timpul cel puţin una dintre părţi va avea o calitate specială (anume,
profesionist sau, altfel zis, comerciant).

16
 Definiţia dreptului civil reţinută de domnul Reghini – ansamblul
normelor juridice prin care se reglementează, de drept comun,
stabilirea (de pildă, încheierea unei vânzări dă naştere raportului civil ce va
conţine drepturi şi obligaţii), modificarea (de pildă, cesiunea de creanţă va
modifica raportul civil prin aceea că în locul vechiului creditor –cedent- avem
un nou creditor –cesionar-) şi stingerea (de pildă, plata) raporturilor
juridice cu caracter privat, precum şi conţinutul acestora.

- un aspect al definiţiei ce va necesita explicaţii este acesta: dreptul

civil este dreptul comun în materia elementului mai larg reprezentat
de dreptul privat (drept privat ce cuprinde, de pildă, dreptul comercial);
aceasta înseamnă că oridecâteori un drept special sau categorial (aşa cum
este dreptul comercial) nu cuprinde dispoziţii specifice, se vor aplica regulile
dreptului civil; dreptul categorial (dreptul comercial) este complinit de
dreptul comun (dreptul civil); spre exemplu, Codul comercial nu cuprinde
prevederi pe marginea condiţiilor de existenţă ale unui act juridic (să zicem,
ale contractului de vânzare-cumpărare) şi atunci se vor aplica prevederile
art.948 C.civ., chiar dacă avem de a face cu un contract de vânzare-
cumpărare încheiat între doi comercianţi, chiar dacă avem de a face cu un
contract comercial, deci, cu un contract aparţinând dreptului comercial

- tot aici vom avea în vedere relaţia dintre dreptul comun,

dreptul special sau categorial şi dreptul derogatoriu: relaţia dintre
dreptul comun (dreptul civil) şi dreptul special sau categorial (dreptul
comercial) este una de complinire, aşa cum se poate observa din exemplul
de mai sus; relaţia dintre dreptul comun (dreptul civil) şi dreptul derogatoriu
(spre exemplu, dreptul consumaţiei) este una de excludere, în sensul că
dreptul derogatoriu (dreptul consumaţiei) va exclude dreptul comun (dreptul
civil); aşadar, dreptul comun îi conferă dreptului special sau categorial reguli
şi principii generale, dreptul special fiind doar o nuanţare a dreptului comun;
din contră, dreptul derogatoriu sau excepţional nu mai e o nuanţare a
dreptului comun, ci este chiar eliminarea acestuia din urmă

- de asemenea, prezintă importanţă originea sintagmei „Drept

civil”; respectiva sintagmă provine din latinescul „ius civile” (în
dreptul roman, ius civile se aplica doar în relaţiile dintre cetăţenii romani;
dreptul ginţilor se aplica în relaţiile dintre un cetăţean roman şi o persoană
ce avea cetăţenia unui alt stat; atât ius civile, cât şi dreptul ginţilor se
regăseau în entitatea mai întinsă ce era dreptul roman; în relaţiile dintre doi
cetăţeni ai unui alt stat –de pildă, doi greci- se aplica dreptul lor naţional –
spre exemplu, dreptul grec-)

17
 4. Principiile dreptului civil.

a) Principiul proprietăţii – este considerat o regulă directoare datorită

faptului că dreptul de proprietate aparţine, prin excelenţă, dreptului civil şi
este cel mai important drept patrimonial.

b) Principiul egalităţii în faţa legii civile – legea civilă îi ocroteşte în

egală măsură pe toţi indivizii, indiferent de sex, etnie, religie, grad de
cultură, orientare sexuală etc.; în cazul persoanei juridice, principiul constă
în aceea că absolut toate entităţile morale dintr-o anumită categorie se
supun în mod egal legilor civile edictate pentru respectiva categorie de
persoane juridice (spre exemplu, toate societăţile civile profesionale cu
răspundere limitată, în materia profesiei de avocat, se supun art.51 din
Legea nr.51/1995).

c) Principiul îmbinării intereselor private cu interesul general –

drepturile subiective civile sunt recunoscute subiectelor de drept în scopul
satisfacerii nevoilor lor patrimoniale sau extrapatrimoniale (spre exemplu,
dreptul la liberă exprimare este recunoscut pentru a satisaface nevoia
subiectelor de drept de a expune, să zicem, o viziune critică asupra unei
probleme), însă aceste drepturi subiective nu trebuie astfel exercitate încât
alte subiecte de drept să fie incomodate (problema abuzului de drept).

d) Principiul ocrotirii drepturilor subiective civile – art.1 alin.(3) din

Constituţie arată că drepturile cetăţenilor sunt garantate; aceasta vrea să
însemne că drepturile civile sunt recunoscute şi apărate de către Stat, de
pildă, autorităţile publice intervenind în situaţia în care drepturilor subiective
li se aduce atingere (spre exemplu, în cazul furtului unui bun, infracţiune
care aduce atingere prerogativelor asupra bunului, aduce atingere dreptului
de proprietate, căci proprietarul nu va mai putea să-şi exercite, spre
exemplu, prerogativa reprezentată de folosinţa bunului, autorităţile statale
vor interveni; mai exact, autorităţile vor interveni pentru ca bunul să fie
restituit proprietarului şi acesta, pe mai departe, să poată exercita
prerogativele ce intră în conţinutul dreptului său).

5. Norma de drept civil.

La fel ca orice altă normă juridică, norma de drept civil poate fi definită
astfel: regulă de conduită cu un caracter general, impersonal şi de aplicare

18
repetată, regulă ale cărei prevederi pot fi impuse, atunci când este cazul,
făcând uz de forţa coercitivă a statului.

Norma de drept civil se caracterizează prin următoarele aspecte:

a) este parte a dreptului privat intern (astfel, normele de drept

civil reglementează relaţii între particulari, iar raporturile juridice vizate de
norma de drept civil sunt raporturi ce se desfăşoară pe orizontală);

b) constituie dreptul comun în ce priveşte reglementarea

raporturilor juridice de drept privat (normele de drept civil reprezintă
reguli generale care se aplică dreptului special, afară de cazul în care dreptul
special nu conţine reguli specifice);

c) sunt fie norme imperative de ordine privată, fie norme

supletive.

Clasificări ale norme de drept civil:

a) norme de drept privat şi norme private – normele de drept

privat, în pofida denumirii lor, sunt norme publice, întrucât provin de la
autoritatea legiuitoare; norma privată emană de la părţile unui contract (de
pildă, A încheie cu B un contract prin care A se obligă să-i spele lui B de două
ori pe săptămână rufele, iar B îi va plăti lui A, săptămânal, 50 de lei –este
vorba despre exemplul oferit cu ocazia Seminarului 1; clauzele unui
asemenea contract sunt norme private);

b) norme de aplicaţie generală şi norme de aplicaţie specială;

distincţia poate fi ilustrată pe marginea contractului de locaţiune sau de
închiriere a bunurilor (art.1413 C.civ. este o normă de aplicaţie generală,
întrucât priveşte orice contract de locaţiune, având ca obiect un bun imobil
indiferent de destinaţia sa; art.21 din Legea nr.114/1996 este o normă de
aplicaţie specială, întrucât priveşte doar locaţiunea imobilelor cu destinaţie
de locuinţă);

Totuşi, distincţia este una ce necesită precizări. Întâi, atât normele de

aplicaţie generală, cât şi cele de aplicaţie specială aparţin dreptului comun
(aşadar, normele discutate trebuie să aparţină aceleiaşi ramuri de drept, iar
dacă aparţin unor ramuri de drept diferite, atunci, eventual, discutăm despre
norme aparţinând dreptului comun –dreptului civil- şi norme aparţinând
dreptului special –dreptului comercial-). Apoi, totul depinde de elementul de
comparaţie: art.21 din Legea nr.114/1996, comparat cu art.1413 din Codul
civil, este o normă de aplicaţie specială; însă acelaşi art.21 din Legea

19
nr.114/1996, comparat cu art.39 din aceeaşi Lege nr.114/1996 –art.39 ce
vizează imobilele cu destinaţie de locuinţă socială, pe când art.21 priveşte, în
general, imobilele cu destinaţie de locuinţă-, este o normă de aplicaţie
generală.

Interesul distincţiei dintre norme de aplicaţie generală şi norme de

aplicaţie specială:

- organul etatic ce este chemat să opteze între

norma de aplicaţie generală şi cea de aplicaţie specială, va alege
norma de aplicaţie specială (evident, în măsura în care starea de fapt
poate fi încadrată în prevederile sale; într-adevăr, normele de aplicaţie
specială iau naştere din nevoia de a reglementa aparte un grup de relaţii
sociale din cadrul aceleiaşi categorii –de pildă, este reglementată aparte
închirierea imobilelor cu destinaţie de locuinţă, închiriere a imobilelor cu
destinaţie de locuinţă ce face parte din cadrul aceleiaşi categorii –anume,
închirierea de imobile-; în măsura în care organul de stat, să zicem instanţa,
va fi confruntată cu o problemă reprezentată de închirierea unui imobil cu
destinaţie de locuinţă, va alege norma de aplicaţie specială, iar nu pe cea de
aplicaţie generală, cea din urmă vorbind, în general, despre închirierea de
imobile);

- normele de aplicaţie specială nu pot fi extinse pe

cale de analogie la alte situaţii decât acelea expres prevăzute în
textul normei (analogia constă în aplicarea unei norme juridice la o stare
de fapt, care deşi nu este expres vizată în textul normei juridice, este
deosebit de asemănătoare cu starea de fapt despre care face vorbire norma
juridică);

- normele de aplicaţie specială pot fi completate

doar cu prevederi ale normelor de aplicaţie generală, iar nu cu
prevederi ale altor norme de aplicaţie specială (aceasta pentru că
normele de aplicaţie generală sunt reguli sau principii generale);

- o normă de aplicaţie specială poate fi abrogată

tacit tot numai printr-o normă de aplicaţie specială, iar nu şi printr-o
normă de aplicaţie generală; totuşi, o normă de aplicaţie specială va
putea fi abrogată expres printr-o normă de aplicaţie generală (de
pildă, dacă legiuitorul va adopta o altă normă de aplicaţie generală în locul
art.1413 C.civ., atunci art.21 din Legea nr.114/1996 va rămâne neatinsă,
afară de cazul în care legiuitorul spune expres că art.21 –normă de aplicaţie
specială- este abrogat; dacă, însă, legiuitorul va adopta o altă normă de

20
aplicaţie specială, normă care să reglementeze diferit locaţiunea imobilelor
cu destinaţie de locuinţă, atunci chiar dacă nu o va spune expres, art.21 va fi
abrogat, întrucât două norme juridice care să reglementeze diferit unul şi
acelaşi raport social nu pot coexista); de asemenea, o normă de aplicaţie
generală rămâne neatinsă atunci când apare o normă de aplicaţie
specială (de exemplu, art.1413 C.civ. nu a fost înlăturat atunci când a
apărut art.21 din Legea nr.114/1996).

c) norme imperative şi norme dispozitive

Normele imperative sunt acelea care impun subiectelor de drept o

anumită conduită (acţiune sau abstenţiune) şi, sub sancţiune, nu permit a se
deroga de la prevederile lor. De pildă, art.3 C.civ. este o normă imperativă
care impune o acţiune, anume de a judeca, inclusiv în situaţia în care legea
este neclară. Art.5 C.civ. impune o inacţiune, anume de a nu încheia
contracte sau de a nu întocmi acte unilaterale contrare ordinii publice sau
bunelor moravuri. Sunt dispozitive normele juridice de la care
părţile se pot abate fără a interveni vreo sancţiune.

d) norme imperative onerative şi norme imperative prohibitive

Normele imperative onerative sunt acelea care impun o acţiune şi,

sub sancţiune, nu se poate deroga de la prevederilor lor (de pildă, art.3
C.civ., care impune o acţiune, anume de a judeca).

Normele imperative prohibitive sunt cele care impun o inacţiune şi,

sub sancţiune, nu se poate deroga de la prevederile lor (de pildă, art.5 C.civ.,
care impune o inacţiune, anume de a nu încheia contracte sau acte juridice
unilaterale contrare ordinii publice sau bunelor moravuri).

e) norme dispozitive permisive şi norme dispozitive supletive

Normele dispozitive permisive sunt acelea de la care părţile se pot

abate fără a interveni vreo sancţiune (de pildă, art.1157 C.civ. este o normă
permisivă, minorul având posibilitatea de a nu exercita acţiunea în
resciziune).

Normele dispozitive supletive sunt acelea care se aplică doar

atunci când părţile nu au stabilit alte drepturi şi obligaţii decât cele
prevăzute în norma juridică (de pildă, art.1319 C.civ. conţine o normă
supletivă, care se aplică doar când părţile nu au stabilit că predarea lucrului
vândut se va face într-un alt loc decât cel în care se afla lucrul în momentul
vânzării).

21
 f) norme imperative de ordine publică şi norme imperative de
ordine privată

Distincţia se bazează pe criteriul reprezentat de interesul ocrotit.

Norma civilă va fi una imperativă de ordine publică dacă interesul ocrotit
este unul general (public). Dimpotrivă, dacă interesul ocrotit este unul
particular, atunci norma civilă este una imperativă de ordine privată.

Un exemplu de normă civilă imperativă de ordine publică ar fi cea care

reglementează regimul juridic al bunurilor din domeniul public al statului şi al
unităţilor administrativ-teritoriale (astfel pare a rezulta din cele zise de d-nul
Reghini la p.18-19; totuşi, se poate discuta dacă normele juridice care
reglementează regimul juridic al bunurilor din domeniul public al statului şi al
unităţilor administrativ-teritoriale aparţin dreptului civil sau aparţin, mai
degrabă, dreptului administrativ; trăsăturile de inalienabilitate,
insesizabilitate, imprescriptibilitate sunt anormale când vine vorba despre
dreptul civil –unde, chiar din contră, discutăm despre posibilitatea de
înstrăinare a bunurilor, despre posibilitatea creditorilor de a urmări bunurile,
despre uzucapiune-, ele fiind, însă, caracteristice dreptului administrativ).

Un exemplu de normă imperativă de ordine privată ar fi chiar art.998

C.civ., de la care nu se poate deroga decât după ce raportul juridic s-a
stabilit (adică, victima poate renunţa la reparaţie doar după cauzarea
pagubei, iar nu înainte de pricinuirea prejudiciului); în cazul normei civile
imperative de ordine publică nu se poate renunţa niciodată la beneficiul
sancţiunii, aşa cum este cazul normei civile imperative de ordine privată.

6. Izvoarele dreptului civil (izvoarele normelor de drept civil).

Izvoarele dreptului civil (adică, ale ansamblului de norme juridice) sunt

de două feluri: izvoare materiale şi izvoare formale.

Prin izvoare materiale vom înţelege realităţile sociale, economice

etc. care impun adoptarea normei juridice (de pildă, contractul de
întreţinere; s-a observat că subiectele de drept încheiau contracte prin care o
parte se obliga, în schimbul unui bun imobil, să-i ofere cocontractantului
întreţinere pentru toată durata vieţii sau doar pentru o anumită perioadă de
timp; o atare realitate socială l-a determinat pe legiuitor să adopte normele
juridice de la art.2254 şi urm. din Noul C.civ.).

22
 Prin izvoare formale înţelegem forma pe care o îmbracă norma
juridică. Izvoarele formale ale dreptului ar fi de două feluri: izvoare certe şi
izvoare discutabile.

Izvoarele certe (ipoteză de izvor formal) cuprind legea (sau, mai

pe larg zis, actul normativ) şi tratatele internaţionale.

Izvoarele formale discutabile ar fi cutuma (obiceiul juridic),

jurisprudenţa şi doctrina. Există, însă, autori care, referitor la jurisprudenţă şi
doctrină, nu vorbesc despre izvoare ale normelor juridice, ci despre autorităţi
(autorităţi, în sensul rolului important pe care îl au pe marginea Dreptului
civil).

Izvoarele formale certe:

a) legea organică şi cea ordinară - legea lato sensu semnifică

următorul lucru: act normativ ce provine de la o autoritate publică (de pildă,
Guvern, un Consiliu Local, Parlament), legea lato sensu fiind actul normativ;
legea stricto sensu este cea care provine doar de la Parlament; izvor formal
cert al normelor de drept civile sunt legile organice şi cele ordinare (normele
de drept civil prin care se reglementează proprietatea şi moştenirea trebuie
să îmbrace forma legii organice –art.73 alin.(3) lit.m din Constituţie);
totodată, izvoare certe ale normelor de drept civil ar putea fi şi ordonanţele
simple de Guvern (O.G.), întrucât acestea au aceeaşi forţă cu legile ordinare
ale Parlamentului, intervenind în chiar domeniul legii ordinare (art.115 alin.
(1) din Constituţie); de asemenea, izvoare formale certe ale normelor de
drept civil sunt şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului (O.U.G.), acestea
intervenind în domeniul a chiar legilor organice, având aceeaşi forţă juridică
pe care o au legile organice ce provin de la Parlament (art.115 alin.(4)-(5) din
Constituţie);

b) tratatele internaţionale ratificate de Parlament – în măsura în

care tratatul internaţional a fost ratificat, atunci izvor formal cert al
normelor de drept civil este legea de ratificare, lege care cuprinde conţinutul
tratatului ratificat;

c) dreptul Uniunii Europene – dreptul fundamental al Uniunii

Europene este reprezentat de normele juridice care reglementează
funcţionarea şi organizarea U.E. (mai exact, este vorba despre Tratatul
privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene); dreptul derivat al Uniunii Europene cuprinde normele juridice
adoptate de organele Uniunii Europene (de pildă, Regulamente şi Directive,

23
adoptate de Comisia Europeană şi de Consiliul U.E.); nu se mai poate vorbi
despre organe comunitare şi drept comunitar, pentru că aşa-zisa Comunitate
Europeană (C.E.) nu mai există după intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, anume la 1 decembrie 2009 (acest Tratat a schimbat arhitectura
U.E., a desfiinţat cei trei piloni – pilonul I fiind C.E., pilonul II fiind Politica
Externă şi de Securitate Comună, iar pilonul III fiind Cooperarea în domeniile
justiţiei şi afacerilor interne-, putând discuta în prezent pur şi simplu despre
Uniunea Europeană), nemaiputând avea în vedere ideea de drept comunitar,
ci doar ceea ce se cheamă „dreptul Uniunii Europene”;

d) hotărârile de Guvern (H.G.) – sunt izvoare ale normelor de drept

civil în măsura în care reglementează raporturi sociale care sunt de domeniul
dreptului civil (aşa cum arătam mai sus, H.G. pot fi calificate drept o lege lato
sensu);

e) acte normative ce provin de la autorităţile centrale şi cele

locale ale administraţiei publice – aceste acte normative, precum ziceam
şi mai sus, sunt o lege lato sensu; acte normative ale autorităţilor centrale
pot fi: un ordin al unui ministru, instrucţiuni ale unui ministru; acte normative
ale autorităţilor locale ar fi: o hotărâre a unui Consiliu Local (H.C.L.); toate
aceste acte normative ale autorităţilor centrale şi locale ale administraţiei
publice sunt izvoare formale certe în măsura în care vizează relaţii ce aparţin
dreptului civil (totodată, aceste acte normative nu trebuie să devieze de la
legi sau de la ordonanţe ale Guvernului, întrucât aceste legi sau ordonanţe
ale Guvernului au o forţă juridică superioară, neputându-se ca acte
normative cu forţă juridică inferioară, de pildă, să reglementeze relaţia
socială vizată de actul normativ cu forţă juridică superioară într-un alt fel
decât o face cel din urmă act normativ).

Izvoare formale discutabile:

a) cutuma sau obiceiul juridic - definiţie: practică îndelungată,

repetitivă a subiectelor de drept care s-a impus, în conştiinţa socială, ca
regulă de drept sau normă juridică;

- structură: elementul material, anume

practica îndelungată, repetitivă; elementul psihologic, anume convingerea
subiectelor de drept că se află în prezenţa unei norme juridice;

- cutuma este pomenită şi astăzi în texte

de lege, precum art.44 alin.(7) din Constituţie sau în art.970 alin.(2) din

24
Codul civil; totuşi, calitatea cutumei ca izvor de drept trebuie raportată la
norme dispozitive (mai exact, la norme supletive), neputând viza normele
imperative; o diferenţă esenţială între cutumă şi lege este aceea că legea nu
trebuie dovedită în faţa instanţei (Iura novit curia), pe când cutuma trebuie
demonstrată prin orice mijloc de probă;

- în ipoteza unui conflict între norma

juridică supletivă şi cutumă (adică, una şi aceiaşi chestiune este rezolvată
diferit de cutumă, respectiv de norma supletivă: de pildă, art.1319 c.civ.
spune că predarea se face în locul unde se afla bunul în momentul vânzării,
iar o cutumă ar consta în aceea că predarea se face la domiciliul
cumpărătorului) câştig de cauză ar avea norma supletivă (aceasta pare a fi
soluţia ce se desprinde din cele sugerate la p.31 din cartea d-nului profesor).

b) jurisprudenţa – jurisprudenţa, într-o accepţiune mai cuprinzătoare,

ar fi totalitatea hotrărârilor pe care instanţele, de toate gradele (judecătorii,
tribunale, curţi de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) le dau în cauzele
ce le-au fost supuse atenţiei; totuşi, când vine vorba despre jurisprudenţă ca
posibil izvor formal al normei juridice, respectiva noţiune (anume,
jurisprudenţă) ar trebui înţeleasă într-o accepţiune mai restrânsă, anume
practică judiciară într-o anumită materie (de pildă, practica juridiciară în
materie de răspundere civilă) şi practică judiciară constantă în acea materie
(adică, practica orientată înspre o anume soluţie: de pildă, în materie de
răspundere civilă instanţele, în mod constant, apreciază că şi concubina
poate suferi un prejudiciu prin ricoşeu);

- rolul creator al jurisprudenţei rezultă din

următoarele funcţii ale acesteia: funcţia de interpretare a normelor de
drept (se dezvăluie înţelesul real al normelor juridice; de pildă, jurisprudenţa
ne spune ce înseamnă „paza” la care se referă art.1000 alin.1 din Codul
civil); funcţia de particularizare (uneori, normele juridice folosesc expresii
generale pentru formularea unor criterii de aplicare a acelor norme juridice,
criterii cum ar fi, spre exemplu, „interesul copilului” în ipoteza încredinţării
sale la divorţ, iar jurisprudenţa a particularizat acele criterii), funcţia de
întregire a conţinutului normelor juridice cu prevederile normelor
generale (spre exemplu, pentru a înţelege ce înseamnă „locaţiune” în
cuprinsul art.21 din Legea nr.114/1996, vom apela la art.1411 C.civ. –text
care ne spune ce este locaţiunea lucrurilor-), funcţia de aplicare, în lipsa
normei juridice, a regulilor ce se degajă din conţinutul principiilor
dreptului civil (exemplul domnului profesor de la p.35, nota de subsol nr.1;
exemplul presupune trei persoane –A, B şi C-, respectiv două contracte de

25
vânzare-cumpărare –unul între A şi B, iar altul între B şi C-; contractul dintre
A şi B este anulat, să zicem, întrucât consimţământul lui A a fost viciat prin
violenţă; problema este a şti cum stau lucrurile pe marginea contractului
dintre B şi C –jurisprudenţa spune că acesta va fi menţinut în temeiul bunei-
credinţe a cumpărătorului C-); funcţia de adaptare şi de extensie a
textelor de lege la noile realităţi sociale (de pildă, răspunderea civilă
generală pentru fapta altuia de la art.1000 alin.1 C.civ.);

- deciziile în interesul legii ale Î.C.C.J. – în

ipoteza în care o problemă de drept este soluţionată diferit de instanţele
judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ poate
promova un recurs în interesul legii care va fi soluţionat de ÎCCJ printr-o
decizie în interesul legii, instanţa supremă arătând care instanţe au adoptat
soluţia corectă ştiinţific; problema este de a şti dacă deciziile în interesul legii
sunt obligatorii pentru instanţe (lucrurile sunt sensibile, dacă avem în vedere
art.124 alin. (3) din Constituţie care spune că judecătorii se supun numai
legii; aşadar, judecătorii nu ar putea fi ţinuţi de deciziile în interesul legii ale
ÎCCJ, indiferent de ceea ce spune Codul de procedură civilă, întrucât
Constituţia este actul normativ cu forţă juridică superioară oricărei alte legi,
deşi ar fi de dorit, în virtutea dezideratului reprezentat de jurisprudenţa
unitară, să ţină seama de ceea ce instanţa supremă stabileşte prin deciziile
în interesul legii; totuşi, ÎCCJ va putea cenzura hotărârile instanţelor care nu
se supun deciziilor în interesul legii într-o manieră ocolită, zicând, în fiecare
caz în parte, că norma juridică trebuie interpretată într-un anume fel şi fără a
face trimitere expresă la decizia în interesul legii, însă folosind o
argumentare cât mai asemănătoare cu cea din decizia în interesul legii, aşa
încât instanţele inferioare vor observa că acea decizie în interesul legii se
impune respectată).

c) doctrina – o putem defini ca fiind totalitatea lucrărilor de

specialitate în care sunt comentate, interpretate texte de lege, atât în folosul
studenţilor în Drept sau a profanilor în Drept (la studenţi şi la profani pare a
se referi ideea de „creare a unei posibilităţi accesibile de cunoaştere a
dreptului”), cât şi pentru a oferi practicienilor soluţii în probleme
controversate, respectiv pentru a oferi legiuitorului sugestii pentru o viitoare
reglementare.

II. Raportul juridic civil – întâi trebuie arătat că se face distincţie

între raportul juridic abstract şi cel concret; raportul juridic abstract – este

26
acela la care se referă norma juridică în ipoteza sa (acesta este doar o
abstracţiune, fiind menit a ilustra ideea că norma juridică prefigurează
raportul juridic; raportul juridic nu există în realitate, în măsura în care, de
pildă, nu se încheie efectiv un contract); raportul juridic concret – este cel
care se stabileşte atunci când, efectiv, avem de a face cu intervenţia normei
juridice (de pildă, două persoane încheie un contract de vânzare-
cumpărare).

Definiţia raportului juridic civil – definiţia a dat naştere la unele

controverse; d-nul Reghini arată că definiţia în general acceptată este
aceasta: raportul juridic este un raport social reglementat de norma de drept
civil (norma juridică civilă).

D-nul profesor arată că, în situaţia raportului juridic civil, există ipoteze
în care respectivului raport juridic civil nu îi corespunde în mod nemijlocit o
normă juridică; exemplul este cel al contractelor nenumite, care nu au o
reglementare proprie, însă, li se aplică normele juridice generale (de pildă,
art.948 C.civ.); totuşi, observăm că, deşi contractului nenumit nu îi
corespunde o normă juridică specială (aşa cum este cazul contractelor
numite, de pildă, a contractului de vânzare-cumpărare, căruia îi corespund
norme juridice dedicate doar lui, anume art.1294 şi urm. C.civ.), nu se poate
spune că raportul juridic generat de un contract nenumit nu ar fi legat de
norma de drept civil; aşadar, indiferent de intensitatea legăturii, rămâne
ideea că toate raporturile juridice sunt legate de o normă juridică (inclusiv
raportul juridic generat de un contract nenumit este legat de o normă
juridică, anume de aceea ce se regăseşte la art.948 C.civ.).

Definiţia raportului juridic civil reţinută de d-nul profesor ar fi

aceasta: relaţie socială care rezultă din acele împrejurări cărora
normele dreptului le conferă calitatea de fapte juridice civile
(izvoare ale raporturilor juridice civile). Prin această definiţie se
menţine ideea că raportul juridic este ataşat unei norme juridice (aşa cum se
întâmplă şi în cazul definiţiei general acceptate, definiţie generală care pune
accentul pe norma juridică), însă definiţia d-nului profesor pune accentul pe
împrejurările ce au înrâurire asupra raporturilor juridice civile (aceste
împrejurări fiind actele juridice –unilaterale şi bilaterale-, faptele juridice
ilicite, faptele juridice licite şi evenimentele).

Trăsăturile specifice ale raporturilor juridice civile:

27
 a) generalitatea izvoarelor raportului juridic civil – izvoarele
raportului juridic sunt acele împrejurări (acte sau fapte ale omului, respectiv
fenomene naturale) cărora normele dreptului le conferă eficacitate juridică;

- aceste împrejurări sunt

denumite fapte juridice în sens larg (deci, termenul de „fapte juridice lato
sensu” cuprinde chiar şi actele juridice), eficacitatea lor juridică fiind
reprezentată de aceea că nasc, modifică sau sting raporturi juridice;

- generalitatea izvoarelor
raporturilor juridice civile constă în aceea că aceste raporturi juridice sunt
determinate numai la modul general (de pildă, se vorbeşte pur şi simplu
despre fapta ilicită, fără a se indica multitudinea de fapte ilicite, de pildă,
distrugere, înjurătură prin care se lezează onoarea etc.);

- raporturile juridice civile

izvorăsc fie din evenimente (fapte naturale), fie din acţiuni omeneşti;
evenimentele (faptele naturale) sunt împrejurări independente de voinţa
umană (de conduita umană) de care normele dreptului civil leagă consecinţe
juridice (de pildă, forţa majoră –un cutremur în Cluj-Napoca- este un
eveniment natural care duce la înlăturarea răspunderii civile); acţiunile
omeneşti sunt, la rândul lor, de două feluri: acţiuni omeneşti făcute cu
intenţia de a produce efecte juridice (spre exemplu, contractul) şi acţiuni
omeneşti făcute fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se
produc în temeiul legii (de pildă, o faptă ilicită cauzatoare de pagubă; autorul
faptei ilicite nu va dori efectul juridic, anume obligaţia de reparaţie, efect
juridic ce se produce în temeiul legii, de pildă, în temeiul art.998 C.civ.); atât
evenimentele naturale, cât şi acţiunile omeneşti sunt incluse în termenul mai
cuprinzător de fapte juridice lato sensu;

- acţiunile omeneşti făcute

cu intenţia de a produce efecte juridice sunt actul juridic unilateral şi
contractul; contractul este un acord de voinţă făcut cu intenţia de a naşte
(de exemplu, o vânzare-cumpărare), modifica (de exemplu, cesiunea de
creanţă) sau stinge (de exemplu, remiterea de datorie) efecte juridice
(drepturi şi obligaţii), contractul putând fi unilateral sau bilateral; actul
juridic unilateral este manifestarea de voinţă a unei singure persoane
făcută cu intenţia de a naşte (de pildă, recunoaşterea paternităţii unui copil
din afara căsătoriei), modifica (de pildă, modificarea unui testament) sau
stinge (de pildă, denunţarea unilaterală a unui contract de locaţiune încheiat
pe durată nederminată) efecte juridice, actul juridic unilateral fiind irevocabil

28
din momentul producerii efectelor juridice (de pildă, recunoaşterea
paternităţii unui copil din afara căsătoriei nu va mai putea fi revocată);

- acţiunile omeneşti făcute

fără intenţia de a produce efecte juridice sunt faptele ilicite şi faptele
licite; faptele juridice ilicite sunt acelea prin care, fără a exista o cauză
de înlăturare a răspunderii civile (de pildă, legitima apărare), se cauzează un
prejudiciu unei alte persoane (textul de lege oferit ca exemplu este art.998
C.civ.); faptele juridice licite (denumite şi quasi-contracte) sunt acţiuni
omeneşti făcute fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care produc
astfel de efecte, de regulă, în temeiul legii, întrucât afectează interesele unei
alte persoane (faptele juridice licite se mai numesc quasi-contracte, întrucât,
în cazul lor, nu există un acord de voinţe care să le stea la bază); faptele
juridice licite sunt gestiunea de afaceri (de pildă, în timp ce A este plecat
în concediu, caloriferul i se defectează inundându-i apartamentul, iar vecinul
său B efectuează tot ce este necesar şi util pentru ca apartamentul lui A să
nu fie distrus; cheltuielile făcute de B –de exemplu, achiziţionarea unor
robineţi pentru calorifer- vor trebui restituite de către A), plata nedatorată
(de pildă, A, din eroare, crede că îi datorează lui B 500 de lei, sumă pe care i-
o şi înmânează; într-o astfel de ipoteză, B va trebui să restituie acea sumă de
500 de lei) şi îmbogăţirea fără justă cauză (de pildă, o autoritate publică
îi solicită lui A o taxă pe poluare de 2500 de lei pentru a-i înmatricula
autoturismul, iar A, deşi ştie că nu datorează acea sumă, întrucât taxa pe
poluare este discriminatorie, o plăteşte, dorind ca autoturismul să-i fie cât
mai repede înmatriculat pentru a putea circula; ulterior, pe temeiul
îmbogăţirii fără justă cauză, A acţionează autoritatea publică în instanţă
pentru a-şi recupera suma pe care a plătit-o, sumă care a dus la micşorarea
patrimoniului său şi la mărirea corelativă a patrimoniului autorităţii publice;
ceea ce diferenţiază plata nedatorată de îmbogăţirea fără justă cauză este
eroarea celui care execută o prestaţie; în cazul plăţii nedatorate, solvens-ul
se află în eroare crezând că datorează prestaţia, pe când în cazul îmbogăţirii
fără justă cauză, însărăcitul nu se află în eroare);

- evenimentele sunt
împrejurări străine de conduita umană, de a căror survenire legea leagă
efecte juridice (de pildă, forţa majoră).

b) calitatea părţilor raportului juridic civil – în raporturile juridice

civile părţile apar despuiate de vreo calitate specială; aceasta deosebeşte
raporturile juridice civile de alte raporturi juridice de drept privat, aşa cum
sunt cele comerciale, în care ambele sau una dintre părţi au o calitate

29
specială, anume de comerciant (discuţii se pot stârni în situaţia în care una
dintre părţi este comerciant, iar cealaltă exercită o profesie liberală, situaţie
în care raportul juridic rămâne unul civil şi aceasta întrucât prevalează ceea
ce este specific activităţii liberale –de pildă, avocaturii-, activitate care se
bazează pe o prestaţie intelectuală, pe o prestaţie superioară, să zicem,
spiritual, aşa încât nu ar putea fi înjosită la a o considera o activitate
comercială, chestiune ce se răsfrânge asupra raportului juridic în ansamblul
său);

c) egalitatea părţilor şi libertatea voinţelor – egalitatea părţilor ce

sunt subiecte ale raporturilor civile trebuie înţeleasă în sensul că niciuna
dintre părţi nu se subordonează celeilalte; libertatea voinţelor semnifică
faptul că părţile pot, în mod liber, genera, modifica sau stinge raporturi
juridice civile (în limitele ordinii publice şi a bunelor moravuri), libertatea
voinţelor vizând mai ales materia contractului;

d) caracterul preponderent patrimonial al raporturilor juridice

civile – raporturile juridice, în funcţie de dreptul ce intră în conţinutul lor, pot
fi patrimoniale sau nepatrimoniale (raportul juridic ce are în conţinut un
drept patrimonial este un raport juridic patrimonial, iar raportul juridic ce are
în conţinut un drept nepatrimonial este un raport juridic nepatrimonial); la
rândul lor, raporturile juridice patrimoniale sunt de două feluri,
după cum dreptul patrimonial ce intră în conţinutul său este unul
real (adică, un drept ce se exercită nemijlocit, fără intervenţia unei alte
persoane, care se exercită imediat – de pildă, dreptul de proprietate) sau
unul personal (de creanţă; dreptul patrimonial de creanţă este acela care
se exercită mijlocit, prin intervenţia unei alte persoane –debitorul-, care
trebuie să dea, să facă sau să nu facă ceva): raporturi juridice patrimoniale
reale şi raporturi juridice patrimoniale de creanţă sau obligaţionale;
raporturile civile nepatrimoniale sunt de mai multe feluri: raporturi ce au
în conţinutul lor drepturi privitoare la integritatea fizică sau viaţa persoanei,
raporturi ce au în conţinutul lor drepturi privitoare la atributele de
identificare ale persoanei (de exemplu, dreptul la nume, la domiciliu etc.) şi
raporturi ce au în conţinutul lor drepturi generate de creaţia intelectuală (de
pildă, drepturi nepatrimoniale generate de crearea unei opere literare şi care
împiedică, spre exemplu, reproducerea neautorizată a acelei opere);

e) caracterul divizibil al raportului civil cu pluralitate de

subiecte – un raport juridic civil este cu pluralitate de subiecte atunci când
există fie mai multe subiecte active (de pildă, există mai mulţi creditori), fie
mai multe subiecte pasive (de pildă, mai mulţi debitori), fie deopotrivă mai

30
multe subiecte active şi mai multe subiecte pasive (de pildă, mai mulţi
creditori şi mai mulţi debitori);

- în raporturile
juridice patrimoniale reale pluralitatea priveşte doar subiectul activ,
întrucât subiectul pasiv este nedeterminat fiind vorba despre toate celelalte
persoane care trebuie să se abţină de la a aduce atingere dreptului real (de
exemplu, în ipoteza dreptului de proprietate, putem avea de a face cu mai
multe persoane care au o cotă parte matematică din dreptul de proprietate
asupra unui bun determinat –situaţia coproprietăţii, putem avea de a face cu
mai multe persoane care au o cotă parte matematică asupra unei
universalităţi juridice, a unui patrimoniu –situaţia indiviziunii sau putem avea
de a face cu mai multe persoane care nu au precizată cota parte
matematică asupra dreptului de proprietate, cotă parte ce se stabileşte doar
atunci când devălmăşia încetează prin partaj –situaţia devălmăşiei);

- în raporturile
juridice patrimoniale obligaţionale (de creanţă) pluralitatea poate privi fie
subiectul activ (ipoteza pluralităţii active), fie subiectul pasiv (pluralitatea
pasivă), fie atât subiectvul activ, cât şi subiectul pasiv (pluralitate mixtă);
raporturile juridice patrimoniale obligaţionale, de natură civilă, sunt cârmuite
de regula divizibilităţii (de pildă, dacă există un creditor şi mai mulţi
debitori, atunci fiecare debitor va putea fi ţinut să execute doar o parte din
obligaţia totală, iar nu obligaţia în întregul său: să zicem că A le-a
împrumutat lui B şi C 1000 de lei, fiind vorba despre un raport juridic în care
avem de a face cu o pluralitate pasivă; într-o atare situaţie, divizibilitatea
înseamnă că B şi C va trebui să execute fiecare doar o parte din obligaţia de
1000 lei, de pildă, fiecare va fi ţinut să restituie câte 500 de lei, iar nu
obligaţia în întregime; de asemenea, într-un alt exemplu, dacă A şi C i-au
împrumutat lui B 1000 de lei, divizibilitatea în acest raport juridic în care
avem de a face cu o pluralitate activă, înseamnă că fiecare creditor –A şi C-
va fi îndreptăţit doar la o parte din suma de 1000 lei, de pildă, fiecare va
primi câte 500 de lei, iar nu obligaţia în întregime); de la regula
divizibilităţii raporturilor obligaţionale civile există excepţii: solidaritatea
pasivă (de pildă, art.1003 C.civ.) şi cea activă (de pildă, părţile stabilesc
prin contract că oricare creditor poate primi prestaţia în întregime,
solidaritatea activă putând rezulta numai din acte juridice), indivizibilitatea
(spre exemplu, indivizibilitatea naturală ce există atunci când bunul, prin
natura sa, nu poate fi divizat: de pildă, debitorii A şi B trebuie să-i restituie lui
C calul pe care cel din urmă l-a împrumutat celor dintâi; într-o atare situaţie,
creditorul C va putea solicita de la oricare din debitori să execute în

31
întregime obligaţia, fiind imposibil ca aceasta să fie divizată, divizarea
însemnând distrugerea bunului) şi obligaţiile in solidum (de pildă, ipoteza
răspunderii civile a comitentului pentru prepus).

III. Drepturile subiective – dreptul subiectiv este văzut de d-nul

profesor ca fiind o putere individuală (o prerogativă) recunoscută şi
garantată de puterea publică; titularul dreptului subiectiv poate să facă el
însuşi ceva (ipoteza dreptului real) sau poate pretinde altuia să aibă
o anumită conduită (ipoteza dreptului de creanţă).

Dreptul subiectiv are următoarea structură:

a) subiectul dreptului subiectiv – persoana fizică sau juridică,

persoană căreia îi aparţine dreptul (altfel zis, titularul dreptului subiectiv);

b) conţinutul dreptului subiectiv – în cazul dreptului real este vorba

despre prerogativele asupra bunului (de pildă, în cazul dreptului de
proprietate, aceste prerogative sunt folosinţa, posibilitatea de a culege
fructele bunului –fructe naturale, industriale sau civile- şi dispoziţia
-materială şi juridică-); în cazul dreptului de creanţă este vorba despre
prerogativa de a pretinde debitorului să aibă o anumită conduită (să dea, să
facă sau să nu facă ceva);

c) obiectului dreptului subiectiv – bunul (de pildă, în cazul dreptului

de proprietate) sau prestaţia (în cazul dreptului de creanţă).

Principalele clasificări ale drepturilor subiective:

a) drepturi relative şi drepturi absolute – criteriul ce stă la baza

acestei clasificări este modul de exercitare a dreptului subiectiv; dreptul
absolut este acela care se exercită în mod imediat, fără a fi necesară
intervenţia unei alte persoane, este acela care se exercită nemijlocit;
dreptul relativ este acela care se exercită în mod mediat, fiind necesară
intervenţia unei persoane (a debitorului care trebuie să dea, să facă sau să
nu facă ceva), este acela care se exercită într-o manieră mijlocită;
drepturile reale sunt drepturi absolute, iar drepturile de creanţă
sunt drepturi relative.

b) drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale

(extrapatrimoniale) – dreptul patrimonial este definit astfel: acel drept
care are un obiect cu valoare economică (un obiect evaluabil în bani);

32
dreptul nepatrimonial este acela care are un obiect fără valoare economică
(un obiect neevaluabil în bani); consecinţele clasificării drepturilor în
drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale prezintă interes sub
următoarele aspecte: - prescripţia extinctivă (Decretul nr.167/1958)
priveşte cu precădere acţiunile patrimoniale, deci acţiunile prin care sunt
ocrotite drepturi patrimoniale; acţiunile referitoare la drepturi nepatrimoniale
sunt, ca regulă, imprescriptibile;

- drepturile patrimoniale
sunt transmisibile prin acte juridice, pe când drepturile nepatrimoniale nu
sunt transmisibile (spre exemplu, nu poate fi cesionat dreptul la onoare);

- când se încalcă un
drept patrimonial, reparaţia se va realiza prin mijloace patrimoniale; când se
încalcă un drept nepatrimonial, reparaţia se va realiza prin mijloace
nepatrimoniale (de pildă, dacă se încalcă dreptul la onoare, reparaţia va
putea consta în obligarea autorului faptei ilicite să-i ceară scuze public
victimei).

-
există drepturi patrimoniale absolute (de pildă, drepturi de proprietate) şi
drepturi patrimoniale relative (de pildă, dreptul de creanţă constând în
prerogativa creditorului de a pretinde o sumă de bani de la debitor); de
asemenea, există drepturi nepatrimoniale absolute (dreptul la viaţă) şi
drepturi nepatrimoniale relative (de pildă, dreptul soţului la fidelitate).

c) drepturi reale şi drepturi de creanţă – dreptul real este dreptul

patrimonial în virtutea căruia titularul îşi exercită prerogativele asupra unui
bun în mod nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane;
clasificări ale drepturilor reale: - drepturi reale tipice (acelea care
poartă asupra unui bun corporal, de pildă, dreptul de proprietate asupra unui
autoturism) şi drepturi reale atipice (acelea care poartă asupra unui bun
necorporal, de pildă, dreptul de proprietate intelectuală);

- drepturi reale
principale (acelea care nu depind de existenţa unui drept de creanţă; de
pildă, dreptul de proprietate) şi drepturi reale accesorii (acelea care
depind de existenţa unei creanţe, în sensul că prin aceste drepturi reale se
garantează executarea de către debitor a unei obligaţii; spre exemplu,
ipoteca, gajul, privilegiile);

33
 - dreptul de
proprietate privată (aparţine persoanelor fizice şi juridice de drept privat
sau poate aparţine Statului ori unităţilor administrativ teritoriale, însă în
cazul acestora din urmă, dreptul de proprietate poartă asupra bunurilor din
domeniul privat) şi dreptul de proprietate publică (aparţine numai
statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, privind bunuri din domeniul
public);

- drepturile reale
principale (uzufructul - cuprinde atributele usus şi fructus, dar fructele
bunului pot fi înstrăinate şi uzufructul poate fi constituit în favoarea unei
persoane fizice sau juridice-, uzul –uzul cuprinde atributele usus şi fructus,
însă doar în limitele satisfacerii nevoilor uzuarului şi ale familei sale, uzul
putând fi constituit doar în favoarea unei persoane fizice-, abitaţia –se
deosebeşte de uz prin aceea că are ca obiect o locuinţă-, servitutea,
superficia) se formează prin desprinderea din conţinutul dreptului de
proprietate a unor prerogative (spre exemplu, uzufructul se formează prin
desprinderea din conţinutul dreptului de proprietate a folosinţei –usus- şi a
prerogativei de a culege fructele bunului –fructus-; de aceea, drepturile reale
principale se mai numesc drepturi reale asupra bunului altuia, în sensul că
proprietarul bunului este o persoană –numită nud proprietar-, iar o altă
persoană –de exemplu, uzufructuarul- are anumite prerogative asupra acelui
bun al altuia); în cazul dreptului de proprietate publică putem avea de a
face cu drepturi reale precum dreptul de administrare (aparţinând unei
persoane juridice de drept public, de pildă, unei regii autonome), dreptul de
folosinţă gratuită (aparţinând unei persoane juridice fără scop patrimonial,
de pildă, o fundaţie) şi dreptul de concesiune (într-o atare ipoteză,
concesionarul exploatează un bun public, plătind în schimb titularului
dreptului de proprietate publică –numit concedent- o sumă de bani întitulată
redevenţă);

- dreptul de creanţă este un drept

patrimonial în virtutea căruia o persoană (creditor) poate pretinde unei alte
persoane (debitor) să execute o prestaţie (dare, facere, non facere) pe
seama sa (adică, pe seama creditorului); putem discuta despre drepturi de
creanţă principale (spre exemplu, dreptul de a pretinde conservarea unui
bun) şi drepturi de creanţă accesorii (spre exemplu, dreptul de creanţă
izvorât din clauza penală, în sensul că, în ipoteza neconservării bunului,
debitorul va trebui să plătească o sumă de bani stabilită anterior
neexecutării obligaţiei); Întrebare: prin ce se aseamănă drepturile reale
accesorii (de pildă, ipoteca) şi drepturile de creanţă accesorii (de pildă,

34
dreptul izvorât dintr-o clauză penală) ? Răspunsul ar fi că ambele (atât
dreptul real accesoriu, cât şi dreptul de creanţă accesoriu) depind de un
drept de creanţă principal;

- comparaţie între drepturile reale şi

drepturile de creanţă: - din perspectiva determinării subiectelor,
subiectul activ este determinat atât în cazul drepturilor reale, cât şi a celor
de creanţă; subiectul pasiv este nedeterminat în cazul drepturilor reale (fiind
absolut toate celelalte persoane), însă este determinat în cazul drepturilor de
creanţă (fiind debitorul);

- din perspectiva conţinutului drepturilor reale şi a

drepturilor de creanţă, dreptul real are în conţinut atribute sau
prerogative (de pildă, usus, fructus şi abusus) care se exercită imediat,
nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane (urmărirea şi
preferinţa ni se spune că ar caracteriza drepturile reale doar sub aspect
procesual, iar nu şi sub aspectul ţinând de dreptul substanţial sau material);
dreptul de creanţă are în conţinut doar o prerogativă de a pretinde
debitorului (subiectului pasiv) de a avea o anumită conduită, aşa încât
dreptul de creanţă presupune intervenţia unei persoane, presupune
mijlocirea unei persoane;

- din perspectiva obiectului drepturilor reale şi a drepturilor

de creanţă – dreptul real are ca obiect un bun, iar dreptul de creanţă are ca
obiect o prestaţie (dare, facere, non facere);

- din perspectiva obligaţiei corelative dreptului real şi

dreptului de creanţă – în cazul dreptului real, obligaţia corelativă este tot
timpul una negativă şi generală, izvorâtă din chiar lege (anume, obligaţia de
a nu leza dreptul real); în situaţia dreptului de creanţă, obligaţia corelativă
poate fi una pozitivă (a da sau a face) ori negativă (a nu face) şi, de regulă,
este una izvorâtă dintr-un act juridic;

- din perspectiva opozabilităţii dreptului – domnul profesor spune

aşa: în cazul drepturilor reale, opozabilitatea erga omnes (adică faţă de
toţi oamenii) constă în aceea că titularul dreptului real poate urmări bunul în
mâinile oricui s-ar afla şi în aceea că, după dobândirea dreptului real asupra
bunului, nu se mai poate constitui niciun drept asupra respectivului bun fără
consimţământul titularului dreptului real; în cazul dreptului de creanţă
titularul poate exercita prerogativa ce intră în conţinutul dreptului doar cu
privire la subiectul pasiv determinat (doar cu privire la debitor);

35
 - din perspectiva posibilităţii de a constitui drepturi reale şi
drepturi de creanţă – drepturile reale sunt limitate ca număr
(proprietatea, uzufructul, uzul, abitaţia, servitutea, superficia, ipoteca, gajul),
părţile neputând constitui alte drepturi reale decât cele prevăzute de
legiuitor, mai ales că drepturile reale implică o obligaţie generală negativă
pentru toţi oamenii, obligaţie care restrânge libertatea celorlalte persoane
(libertatea individuală putând fi restrânsă doar prin lege); pe de altă parte,
drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr, părţile, în virtutea
libertăţii contractuale, putând crea orice drept de creanţă doresc (în cazul
dreptului de creanţă, restrângerea libertăţii individuale îl priveşte doar pe
debitor, restrângere la care el consimte prin încheierea contractului);

- din perspectiva modului de exercitare a drepturilor reale şi a

drepturilor de creanţă – drepturile reale se exercită nemijlocit, fără
intervenţia unei alte persoane; drepturile de creanţă presupun intervenţia
unei alte persoane, ele se exercită mijlocit;

- din perspectiva duratei drepturilor reale şi a drepturilor de

creanţă – drepturile reale implică folosinţa bunurilor, aşa încât au o durată
mai îndelungată în timp (de pildă, dreptul de proprietate este perpetuu,
putând fi veşnic dacă bunul ce este obiectul său nu va pieri niciodată;
dreptul de uzufruct poate fi viager, adică să dureze pe întreaga viaţă a
titularului său sau poate avea o durată de 30 de ani dacă se constituie în
folosul unei persoane juridice); durabilitatea drepturilor reale se manifestă şi
din punct de vedere al apărării lor (de pildă, acţiunea în revendicare prin
care se apără dreptul de proprietate este imprescriptibilă extinctiv; acţiunea
confesorie prin care se apără, de pildă, un drept de uzufruct se prescrie în 30
de ani); drepturile de creanţă au o durată în timp mai redusă decât
drepturile reale, drepturile de creanţă fiind efemere, ele fiind constituite, de
regulă, pentru a satisface nevoi imediate; pe de altă parte, uneori durata
drepturilor reale este identică cu durata drepturilor de creanţă (este
vorba despre drepturile reale acccesorii care au o viaţă la fel de lungă ca cea
a drepturilor de creanţă ale căror accesorii sunt).

Drepturile potestative – sunt acele drepturi care, datorită unor

trăsături proprii, nu pot fi calificate nici ca drepturi reale (întrucât ele nu
conferă prerogative asupra unui bun), nici ca drepturi de creanţă (întrucât
ele nu constau în posibilitatea de a pretinde unui subiect pasiv să aibă o
anumită conduită); drepturile potestative sunt acele drepturi care
constau în puterea de influenţa unilateral şi discreţionar o situaţie
juridică (aşadar, conţinutul dreptului potestativ este puterea asupra

36
situaţiei juridice, iar obiectul dreptului potestativ este chiar situaţia
juridică).

- drepturile potestative pot fi patrimoniale (de pildă, dreptul de a

accepta sau a renunţa la moştenire) sau nepatrimoniale (de pildă, dreptul
de repudiere a soţiei în dreptul musulman); drepturile potestative, de
asemenea, pot fi conexe unor drepturi reale (de pildă, dreptul vecinului
de a face comun zidul aflat în proprietatea unei alte persoane este un drept
potestativ conex dreptului de proprietate asupra zidului) sau unor drepturi
de creanţă (spre exemplu, dreptul de a revoca unilateral un contract de
mandat – art.1553 C.civ.);

- trăsăturile comune ale tuturor drepturilor potestative: - au ca

obiect o situaţie juridică;

- puterea conferită
potenţiorului (titularului dreptului potestativ) de a acţiona discreţionar şi
unilateral în scopul stingerii situaţiei juridice (de pildă, art.1553 C.civ.) sau a
modificării situaţiei juridice (de pildă, executarea unei obligaţii naturale sau
imperfecte duce la modificarea acesteia, devenind o obligaţie civilă sau
perfectă; în cazul executării unei obligaţii imperfecte sau naturale, cine este
potenţiorul ?);

- exercitarea
dreptului potestativ duce la afectarea şi a altor persoane decât a
potenţiorului (de pildă, revocarea contractului de mandat îl afectează nu
doar pe ponteţior –mandantele-, ci şi pe mandatar);

- obligaţia
subiectului pasiv, obligaţie corelativă dreptului potestativ este aceea de a se
supune, de a-l lăsa pe potenţior (pe subiectul activ, pe titularul dreptului
potestativ) de a face ceea ce îi permite dreptul potestativ.

Data viitoare, va fi analizată problematica abuzului de drept, aspect

tratat în cartea d-nului profesor la p.311-315.

37
 Seminarul 3 – Exercitarea drepturilor subiective civile.
Abuzul de drept

I. Existenţa abuzului de drept

1. Acte normative ce prezintă pertinenţă referitor la ideea de

„abuz de drept”.

Din capul locului, atunci când vine vorba despre abuzul de drept, o
întrebare se ridică: drepturile subiective sunt susceptibile de o exercitare
discreţionară sau ele trebuie să se încadreze în anumite limite ?

Răspunsul, în cazul dreptului potestativ, pare a fi că el poate fi exercitat

discreţionar, tocmai pentru că dreptul potestativ este puterea de a influenţa
unilateral şi discreţionar o situaţie juridică.

În cazul celorlalte drepturi subiective (drepturile reale şi drepturile de

creanţă sau drepturi nepatrimoniale –de pildă, dreptul la liberă exprimare)
trebuie să ţinem seama de unele acte normative:

a) art.57 din Constituţie – cetăţenii şi apatrizii trebuie

să-şi exercite drepturile cu bună-credinţă, fără a încălca drepturile celorlalţi;

b) art.1 din Decretul nr.31/1954 – drepturile civile ale

persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interese
personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul general, potrivit legii şi
regulilor de convieţuire sociale;

c) art.3 alin.(2) din Decretul nr.31/1954 – drepturile

civile pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social;

d) art.970 alin.(1) C.civ. – convenţiile trebuie executate

cu bună-credinţă; aceasta înseamnă că drepturile ce izvorăsc din convenţii
trebuie exercitate cu bună-credinţă; totodată, art.970 alin.(1) mai înseamnă
şi existenţa unei obligaţii contractuale de bună-credinţă, obligaţie
contractuală de bună-credinţă care, spre exemplu, ar permite revizuirea
judiciară a contractului în caz de impreviziune.

2.Concluzia la care s-a ajuns, plecând de la textele de lege mai

sus indicate, a fost aceasta:

38
 a) drepturile subiective trebuie exercitate conform
cu scopul lor economic şi social (de pildă, dreptul de proprietate a fost
recunoscut în scopul satisfacerii unor interese materiale, aşa încât doar în
considerarea unei astfel de finalităţi trebuie exercitat acest drept);

b) drepturile subiective trebuie exercitate cu bună-

credinţă, adică fără intenţia de a nesocoti drepturile şi interesele
altor persoane, fără intenţia de a jena alte persoane (de pildă,
proprietarul unui teren nu ar putea să facă modificări ale acelui teren –de
exemplu, să planteze arbori înalţi- doar pentru a încălca dreptul de
proprietate al vecinului său asupra unei construcţii, în sensul că i-ar bloca
vecinului priveliştea înspre un lac);

c) drepturile subiective trebuie exercitate în limitele

lor externe, limite date de conţinutul şi obiectul lor (de pildă, dreptul
de uzufruct trebuie exercitat doar în limitele date de conţinutul său, adică
usus şi fructus, uzufructuarul neputând să modifice bunul în materialitatea
sa, întrucât abusus nu-i aparţine; dacă uzufructuarul, totuşi, modifică bunul
în materialitatea sa, atunci discutăm despre un abuz de drept sau, în
realitate, chiar despre inexistenţa dreptului ?; răspuns: discutăm despre
chiar inexistenţa dreptului de uzufruct, întrucât actul depăşeşte limitele
externe ale uzufructului, depăşeşte, deci, chiar dreptul de uzufruct –actul
vizează un aspect, adică abusus, care nu aparţine, nu se află în conţinutul
uzufructului-, pe când, pentru a putea discuta despre un abuz de drept,
uzufructuarul ar fi trebuit să se plaseze în limitele uzufructului, însă
deturnând dreptul de la scopul instituit de dreptul obiectiv; aşadar, este
discutabil în ce măsură acest al treilea criteriu este unul al abuzului de drept
sau unul al chiar inexistenţei dreptului);

d) drepturile subiective trebuie exercitate cu

respectarea legii şi normelor morale (de pildă, proprietarul unei clădiri
nu ar putea, în exercitarea dreptului său de proprietate, să dea acelei clădiri
destinaţia de bordel, întrucât prostituţia este o infracţiune, iar exercitarea
dreptului de proprietate în sensul schimbării destinaţiei bunului din, să
zicem, bun cu destinaţia de locuinţă în bun cu destinaţia de bordel este
contrară legii).

Aşadar, autorii şi jurisprudenţa, având în vedere cele patru reguli de

mai sus (anume, drepturile subiective trebuie exercitate conform cu scopul
lor economic şi social; drepturile subiective trebuie exercitate cu bună-
credinţă, adică fără intenţia de a nesocoti drepturile şi interesele altor

39
persoane, fără intenţia de a jena alte persoane; drepturile subiective trebuie
exercitate în limitele lor externe, limite date de conţinutul şi obiectul lor;
drepturile subiective trebuie exercitate cu respectarea legii şi normelor
morale), au tras încheierea că nesocotirea celor patru reguli cu ocazia
exercitării unui drept subiectiv constituie un abuz de drept.

Unii autori au fost de părere că pentru a vorbi despre un abuz de

drept toate cele patru reguli trebuie să fie nerespectate în mod cumulativ
(aşadar, în măsura în care una dintre cele patru reguli nu a fost nesocotită
nu putem discuta despre un abuz de drept; de pildă, dacă proprietarul unui
teren nesocoteşte cea de a doua regulă –drepturile subiective trebuie
exercitate cu bună-credinţă, adică fără intenţia de a nesocoti drepturile şi
interesele altor persoane, fără intenţia de a jena alte persoane-, însă o
respectă pe cea de a patra -drepturile subiective trebuie exercitate cu
respectarea legii şi normelor morale-, atunci nu există un abuz de drept;
altfel zis, proprietarul unui teren, proprietar care plantează arbori înalţi
pentru a-i lua vecinului său priveliştea înspre lac, nu încalcă legea, întrucât
legea nu opreşte o persoană să planteze arbori înalţi pe terenul său).

Alţi autori, aceştia fiind cei cărora d-nul profesor le dă

dreptate, au arătat că discutăm despre un abuz de drept atunci când
dreptul subiectiv a fost exercitat cu rea-credinţă şi deturnat astfel de la
scopul său (astfel, în exemplul cu proprietarul terenului ce construieşte o
clădire doar pentru a lua priveliştea vecinului său, avem de a face cu
exercitarea de rea-credinţă a dreptului de proprietate, drept care este
deturnat de la scopul său –anume, de la scopul de a satisface interese
materiale ale proprietarului, aşa cum ar fi acela de a avea un loc pentru
edificarea unei clădiri- şi putem discuta despre un abuz de drept, aspect care
era cu neputinţă potrivit opiniei celor dintâi autori –aceia care spuneau că
pentru a vorbi despre un abuz de drept toate cele patru reguli trebuie să fie
nerespectate în mod cumulativ-).

3. În literatura de specialitate străină, cei care acceptau ideea de

abuz de drept au fundamentat-o (mai exact au fundamentat abuzul de drept)
pe trei aspecte diferite, existând, aşadar, trei orientări doctrinare:

a) fundamentul de natură subiectivă – în cazul

abuzului de drept există intenţia de a vătăma pe altul şi exercitarea dreptului
subiectiv într-un anume mod nu prezintă utilitate pentru titularul dreptului
(în exemplul cu proprietarul terenului ce plantează arbori înalţi doar pentru a
lua priveliştea vecinului, acest fundament vrea să însemne că acel

40
proprietar, prin plantarea arborilor înalţi, doreşte să îl prejudicieze pe vecin –
intenţia directă- şi plantarea acelor arbori nu prezintă pentru el o altă
utilitate decât aceea de a-şi vătăma vecinul);

b) fundamentul de natură obiectivă – în cazul

abuzului de drept este suficientă simpla deturnare a exerciţiului dreptului de
la scopul pentru care a fost recunoscut de lege, deturnare urmată de
consecinţe dăunătoare pentru altul, fiind indiferent dacă prin deturnare s-ar
urmărit sau nu lezarea unei alte persoane (spre exemplu, proprietarul
terenului care plantează arbori înalţi, fără ca acea plantare de arbori înalţi să
prezinte pentru el vreo utilitate, comite un abuz de drept, chiar dacă nu a
dorit vreun moment să-l lezeze pe vecinul său);

c) fundamentul de natură eclectică sau mixtă –

în cazul abuzului de drept aspectele de natură subiectivă (intenţia de a
vătăma pe altul) se îmbină cu cele de natură obiectivă (deturnarea
exerciţiului dreptului de la scopul pentru care acel drept a fost recunoscut de
lege); reluăm exemplul cu proprietarul care plantează arbori înalţi: potrivit
acestui de al treilea fundament, este necesar ca proprietarul, pe lângă aceea
că deturnează dreptul de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege, să
fi urmărit, să fi avut intenţia de a-l leza pe vecinul său.

4. Precizări făcute de domnul profesor pe marginea abuzului

de drept:

a) abuzul de drept desemnează

exercitarea dreptului subiectiv într-o manieră excesivă, lipsind
buna-credinţă şi existând o deturnare a dreptului de la scopul său
firesc, aspecte susceptibile a-i cauza altuia o pagubă (o atare
constatare a d-nului profesor ne duce cu gândul la aceea că abuzul de drept
presupune, deopotrivă, un element obiectiv –anume, deturnarea dreptului de
la scopul său- şi un element subiectiv –adică, reaua-credinţă sau, altfel zis,
lipsa bunei-credinţe ori, dacă nu rea-credinţă, atunci cel puţin o culpă);

b) din perspectiva instanţei de judecată,

abuzul de drept, ca regulă, este o faptă ilicită, comisă cu vinovăţie
(rea-credinţă, adică intenţia directă –autorul faptei prevede rezultatul
acelei fapte şi urmăreşte producerea rezultatului, adică a pagubei- sau
intenţie indirectă –autorul prevede rezultatul faptei sale şi chiar dacă nu

41
doreşte producerea rezultatului, acceptă ca acest rezultat să se realizeze-,
iar dacă nu rea-credinţă, atunci măcar o culpă cu prevedere –autorul
prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind în mod uşuratic că
acel rezultat nu se va produce- ori o culpă fără prevedere –autorul nu
prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă-) şi faptă
care cauzează a pagubă;

c) sunt susceptibile de abuz de drept atât

drepturile nepatrimoniale (de pildă, dreptul la liberă exprimare, atunci
când prin exercitarea dreptului este denigrată o persoană, fiind folosite
afirmaţii complet neadevărate şi titularul dreptului la liberă exprimare ştie că
acele afirmaţii sunt neadevărate sau, deşi nu ştie că sunt neadevărate, nu
face niciun efort pentru a verifica exactitatea lor), cât şi cele patrimoniale
reale (exemplulu dreptului de proprietate) sau cele patrimoniale de
creanţă (de pildă, o persoană îi solicită alteia a-i restitui suma de bani la
termen, deşi mai poate aştepta, pentru creditor neexistând vreun interes în a
solicita acea sumă, creditor care ştie că în măsura în care debitorul va
restitui suma la termen va avea ulterior, grave dificultăţi financiare);

d) nu este un abuz de drept uzurparea

unui drept, adică exercitarea dreptului de către o persoană care în
realitate nu este titularul dreptului (de pildă, hoţul nu comite un abuz de
drept, întrucât lui nu-i aparţine dreptul de proprietate asupra bunului furat, ci
fapta lui este una pe care o vom numi pur şi simplu ilicită, fără a spune că
este un abuz de drept);

e) abuzul de drept este o faptă ilicită care

atrage mai ales răspunderea civilă.

II. Inexistenţa a ceea ce se cheamă abuz de drept ?

Un important autor francez, pe nume Planiol, nega ideea de abuz de

drept zicând: din două una, anume fie se comite o faptă licită (prin
exercitarea dreptului), fie se comite o faptă ilicită prin depăşirea dreptului,
fiind de la sine înţeles că, în cel din urmă caz (când dreptul este depăşit, este
deturnat) nu mai putem vorbi despre acel drept, formula „abuz de drept”
fiind lipsită de sens.

42
 Pe de altă parte, autorul francez Louis Josserand arată că ideea de
abuz de drept este exactă. El argumenta astfel: trebuie să ţinem seama de
dubla semnificaţie a cuvântului „drept”, anume drept obiectiv şi drept
subiectiv; aşa procedând, ideea de „abuz de drept” este exactă, întrucât
avem de a face cu situaţia în care o acţiune este conformă dreptului
subiectiv (de pildă, proprietarul care plantează arbori înalţi pe terenul său
comite un act pe care dreptul său subiectiv –dreptul de proprietate- i-l
permite), însă acea acţiune este contrară dreptului obiectiv (adică,
ansamblului de norme juridice ce reglementează conduita oamenilor dintr-o
societate), drept obiectiv care recunoaşte dreptul subiectiv într-un anumit
scop (scop care este nesocotit de către proprietarul care plantează arbori
înalţi pentru a-şi incomoda vecinul). Cu alte cuvinte, chiar dacă un act este
conform cu ceea ce înseamnă dreptul subiectiv, de acel drept subiectiv se
abuzează atunci când dreptul subiectiv este deturnat de la scopul său firesc,
într-o manieră culpabilă (actul de exercitare a dreptului subiectiv fiind
contrar dreptului obiectiv, scopului ce rezultă din dreptul obiectiv).

III. Pe scurt, în prezent, ideea de abuz de drept este

considerată exactă şi, prin urmare, acceptată de doctrină şi
jurisprudenţă.

IV. Una peste alta, atunci când vine vorba despre abuzul de drept,
trebuie reţinută următoarea idee generală şi complexă (aşadar, aplicabilă
oridecâteori vine vorba despre exercitarea dreptului subiectiv): se impune a
stabili dacă avem de a face cu o deturnare a dreptului subiectiv de la scopul
instituit de lege, ceea ce înseamnă că se impune văzut dacă titularul
dreptului subiectiv avea un interes legitim şi serios în adopta o anumită
conduită, dacă pentru el adoptarea unei anumite conduite prezenta vreo
utilitate şi, în funcţie de răspuns, vom stabili dacă titularul dreptului a fost
animat de o dorinţă maliţioasă sau nu a fost animat de o astfel de dorinţă.
Altfel zis, ideea general valabilă şi complexă ar fi aceasta: titularul
dreptului subiectiv a adoptat o conduită fără a avea un interes
serios şi legitim, fără ca acea conduită să prezinte pentru el vreo
utilitate, fiind animat de dorinţa maliţioasă, de dorinţa de a-l leza pe
altul (existenţa abuzului de drept, adică o faptă ilicită, caz în care
prejudiciul eventual va fi reparat) sau, din contră, titularul dreptului
subiectiv a avut un interes serios şi legitim în a adopta o anumită

43
conduită, acea conduită prezentând pentru el o utilitate, titularul
dreptului nefiind animat de dorinţa maliţioasă, de dorinţa de a-l leza
pe altul (inexistenţa abuzului de drept, caz în care, chiar dacă există
o pagubă, ea nu va fi reparată, pentru că nu a fost cauzată de o
faptă ilicită, de un abuz de drept, ci suntem în prezenţa unei fapte
licite); aşadar, cele zise în partea de început a prezentei fraze formează
ideea general valabilă (adică ideea ce va fi avută în vedere în fiecare ipoteză
de exercitare a dreptului subiectiv, ideea de care se va ţine seama cu ocazia
fiecărei speţe imaginabile), ea fiind, precum ziceam, incidentă de fiecare
dată când este soluţionată o speţă, rămânând doar să vedem, în funcţie de
împrejurările specifice ale speţei (în funcţie de starea de fapt, de datele
concrete ale stării de fapt) care dintre cele două părţi ale ideii generale va fi
aplicabilă, anume prima parte (prima parte este aceasta: titularul
dreptului subiectiv a adoptat o conduită fără a avea un interes
serios şi legitim, fără ca acea conduită să prezinte pentru el vreo
utilitate, fiind animat de dorinţa maliţioasă, de dorinţa de a-l leza pe
altul) ori cea de a doua parte (anume, aceasta: din contră, titularul
dreptului subiectiv a avut un interes serios şi legitim în a adopta o
anumită conduită, acea conduită prezentând pentru el o utilitate,
titularul dreptului nefiind animat de dorinţa maliţioasă, de dorinţa
de a-l leza pe altul).

Seminariile 4 şi 5 – Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi

în timp
I. Precizări prealabile.

1. Atunci când se discută despre aplicarea în timp a legilor sau a

normelor juridice, de obicei, se spune că problema presupune trei aspecte:
aplicarea legilor în timp, aplicarea legilor în spaţiu şi aplicarea legilor asupra
persoanelor.

D-nul profesor face, pe marginea respectivelor susţineri, următoarele

precizări:

a) este inutil a menţiona, când vine vorba despre dreptul

intern, aplicarea legii asupra persoanelor, întrucât nu este vorba
despre altceva decât despre distincţia dintre norme de aplicaţie

44
generală şi norme de aplicaţie specială; cu alte cuvinte, cei care
vorbesc despre aplicarea legii asupra persoanelor ne spun că există legi care
se aplică tuturor persoanelor, atât fizice, cât şi juridice (este cazul Codului
civil) şi există norme juridice ce se aplică fie numai persoanelor fizice (de
pildă, art.12 din Decretul nr.31/1954 ce se referă la dreptul persoanei fizice
la nume), fie numai persoanelor juridice (de pildă, art.34 din Decretul
nr.31/1954 care vorbeşte despre specialitatea capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice);

b) distincţia dintre aplicarea actelor normative şi aplicarea

normelor juridice – ar fi mai util să discutăm despre aplicarea normelor
juridice, iar nu despre aplicarea actelor normative, pentru că este posibil ca
un act normativ să existe şi să fie în vigoare, fără ca normele juridice ce le
cuprinde să se aplice (este vorba despre actul normativ căzut în
desuetudine, adică acel act normativ existent şi aflat în vigoare, care însă
conţine norme juridice ce nu se mai aplică, deoarece sunt cu totul depăşite
de realităţile sociale); totodată, orice act normativ, principial, conţine mai
multe norme juridice, iar aceste norme juridice se pot bucura de o anumită
autonomie, atât din perspectiva aplicării lor în timp, cât şi din perspectiva
aplicării lor în spaţiu (de pildă, Codul civil conţine norme juridice ce se aplică
pe întreg teritoriul ţării –art.998 C.civ.-, însă, până la adoptarea Legii
nr.7/1996, Codul civil conţinea dispoziţii care nu se aplicau pe întreg teritoriul
ţării –de pildă, art.1801-1804 C.civ., texte în materia publicităţii imobiliare ce
se aplicau în majoritatea localităţilor din ţară, dar care nu se aplicau în
Transilvania, unde era incident Decretul-lege nr.115/1938 referitor la
publicitatea imobiliară-; referitor la aplicarea normelor juridice în timp, un act
normativ, de asemenea, poate conţine norme juridice ce se bucură de
autonomie, în sensul că unele norme juridice din acelaşi act normativ se
aplică imediat, iar alte norme juridice nu se vor aplica imediat –de pildă,
Legea nr.7/1996 conţinea dispoziţii care s-au aplicat în timp imediat cum
legea a intrat în vigoare, aşa cum a fost cazul art.3 ce vorbea despre Oficiul
Naţional de Cadastru, însă conţinea dispoziţii, aşa cum sunt art.20 şi alte
texte în materia publicităţii imobiliare, ce nu erau aplicabile la intrarea în
vigoare a legii, ci au devenit aplicabile la un moment ulterior, anume la
finalizarea lucrărilor cadastrale).

2. Existenţa, intrarea în vigoare şi aplicabilitatea actelor normative

(respectiv a normelor juridice).

a) actul normativ existent – este acela care a fost publicat în

Monitorul Oficial (totuşi, lucrurile sunt sensibile pe marginea legii,

45
respectiv pe marginea hotărârilor şi ordonanţelor –simple şi de urgenţă-
ale guvernului; HG şi OG există doar din momentul publicării în Monitorul
Oficial –art.108 alin.4 din Constituţie; legile şi OUG, aşa cum se desprinde din
art.78 şi art.115 din Constituţie –texte ce nu cuprind o prevedere ca cea din
art.108 alin.4 cum că nepublicarea în Monitorul Oficial atrage inexistenţa-, ar
exista chiar dinainte de a fi publicate în Monitorul Oficial, publicarea privind
doar intrarea lor în vigoare, iar nu însăşi existenţa lor; cu toate acestea, d-nul
profesor, când se referă la lege, ne lasă să înţelegem că nepublicarea în
M.Of. atrage inexistenţa legii, însă vom înţelege prin inexistenţă un soi de
ineficacitate); cu alte cuvinte, în cazul oricărui act normativ (HG, OG,
OUG, lege) avem de a face cu existenţa sa din momentul publicării
în Monitorul Oficial (explicaţii pe marginea celor zise la p.40-41, „Din
punctul nostru de vedere...” până la „Soluţia nu poate fi însă alta nici în
cazul legii.”);

b) act normativ în vigoare – legile intră în vigoare la trei zile de

la publicarea în Monitorul Oficial sau la data stabilită în textul lor,
HG şi OG intră în vigoare în chiar momentul publicării lor în
Monitorul Oficial (aşadar, în cazul HG şi OG momentul existenţei
coincide cu momentul intrării în vigoare), iar OUG intră în vigoare
doar după depunerea spre dezbare în procedura de urgenţă la
Camera Parlamentului competentă şi publicarea în Monitorul Oficial;

c) act normativ aplicabil – este actul normativ care, în mod

efectiv, este aplicat.

Este posibil ca cele trei momente să coincidă (de pildă, o OG există,

este în vigoare şi este aplicabilă din momentul publicării în Monitorul Oficial);
este cu putinţă ca doar primele două momente să coincidă, fără ca al treilea
moment să fie incident (spre exemplu, Legea nr.7/1996, care există, este în
vigoare, dar nu este întru totul aplicabilă); de asemenea, este cu putinţă să
avem de a face doar cu primul dintre cele trei momente (doar cu existenţa,
prin publicarea în M.Of.), iar celelalte două (intrarea în vigoare şi
aplicabilitatea) să nu fie incidente (este cazul Noului C.civ., care există,
întrucât a fost publicat în M.Of., dar încă nu a intrat în vigoare şi nu este nici
aplicabil).

46
 II. Acţiunea normelor juridice în spaţiu.

Aspectul intern al acţiunii normelor juridice în spaţiu se referă la

aceea că raportul juridic generat de norma juridică este întru totul legat de
sistemul juridic al unui stat; aşadar, normele juridice emise de autorităţile
centrale (de pildă, Parlamentul) se vor aplica pe întreg teritoriul ţării (deşi,
prin excepţie, este posibil ca norme juridice adoptate de o autoritate centrală
să fie aplicabile doar în anumite regiuni: spre exemplu, este elaborată o lege
care reglementează regimul juridic al bunurilor într-o zonă defavorizată);
normele juridice emise de autorităţile locale (spre exemplu, o HCL) vor fi
aplicabile doar în unitatea administrativ-teritorială de care aparţine acea
autoritate locală (spre exemplu, o hotărâre a CL Cluj-Napoca se va aplica
doar în Cluj-Napoca).

În situaţia a ceea ce se cheamă „aspectul intern al acţiunii normelor juridice

în spaţiu” un conflict în spaţiu între norme juridice va fi soluţionat pe terenul
forţei juridice a normelor aflate conflict (spre exemplu, atât o HCL, cât şi o
lege reglementează regimul juridic al bunurilor din domeniul public, însă o
fac în mod diferit, HCL zicând că bunurile din domeniul public al unităţii
administrativ teritoriale sunt alienabile, iar legea zicând că niciun bun din
domeniul public, deci nici măcar cele din domeniul public al unităţii
administrativ teritoriale, nu este alienabil): într-o astfel de ipoteză, tot timpul
va avea întâietate legea (o lege având forţă juridică superioară prin
comparaţie cu o HCL, aşa încât tot timpul legea va fi cea de care se ţine
seama).

Aspectul internaţional al acţiunii normelor juridice în spaţiu se

referă la aceea că raportul juridic are un element de extraneitate (de pildă,
căsătoria dintre un cetăţean român şi un cetăţean străin, iar cei doi soţi
locuiesc în Germania), astfel încât, în ipoteza unui litigiu, să zicem,
desfăşurat în faţa unei instanţe române (de pildă, în timp ce se află în
România cei doi soţi doresc să realizeze partajul cu privire la mai multe
bunuri mobile), se pune problema a şti care normă juridică, ce lege va fi
incidentă: cea română sau cea străină (de astă dată, ambele norme juridice
având exact aceeaşi forţă juridică); o astfel de problemă este rezolvată de
normele conflictuale, norme care stabilesc legea aplicabilă acelui raport
juridic cu element de extraneitate (în exemplul referitor la căsătoria dintre
un cetăţean român şi un cetăţean străin care locuiesc în Germania şi între

47
care se naşte un litigiu ce va fi rezolvat de instanţa română, norma
conflictuală de la art.20 din Legea nr.105/1992 ne spune că aplicabilă în
spaţiu va fi legea domiciliului comun al celor doi soţi, deci, în exemplul dat,
instanţa va aplica, pe marginea partajului, legea germană).

III. Acţiunea normelor juridice în timp.

Referitor la acţiunea normelor juridice în timp, se pune următoarea

întrebare: ce anume înseamnă această acţiune a normelor juridice în timp,
ce înţelegem prin conflict în timp între norme juridice ? Răspunsul ar fi
acesta: normele juridice (ce au exact acelaşi domeniu de reglementare, de
pildă, răspunderea civilă), din perspectiva aplicării lor în timp, se succed,
adică avem o normă juridică veche ce este abrogată (înlocuită) cu o normă
juridică nouă, aşa încât trebuie stabilit care dintre cele două norme juridice
(cea veche sau cea nouă) se aplică unei situaţii juridice (adică, unui act
juridic şi efectelor sale ori unei fapte juridice –licite sau ilicite- şi efectelor
sale).

1. Conflictul în timp dintre norme juridice se soluţionează,

uneori, prin norme tranzitorii (adică, prin norme juridice care stabilesc
exact care dintre norma juridică veche sau norma juridică nouă se va aplica
unei situaţii juridice); de pildă, avem de a face cu o faptă ilicită cauzatoare
de prejudiciu săvârşită când în vigoare este art.998 C.civ., iar în cursul
judecării procesului în răspundere civilă este adoptat Noul C.civ. prin care se
abrogă art.998 din actualul C.civ.; în această ipoteză, legiuitorul adoptă o
normă tranzitorie (normă de soluţionare a conflictului în timp dintre norma
veche –art.998- şi norma nouă –art.1357 Noul C.civ.-) prin care poate arăta
că instanţa aplică procesului în curs nu art.1357 Noul C.civ. (norma nouă), ci
art.998 C.civ. (norma veche), fiind vorba despre o situaţie juridică (săvârşirea
unei fapte ilicite) ce s-a realizat în durata de existenţă temporală a normei
juridice vechi (fapta ilicită a fost săvârşită atunci când în vigoare era norma
veche, adică art.998 C.civ.).

2. Soluţionarea conflictului în timp dintre norme juridice,

atunci când nu există norme tranzitorii (adică, norme juridice prin

48
care legiuitorul arată care anume dintre norma veche şi norma nouă
se va aplica unei situaţii juridice).

A. Limitele temporale ale aplicării unei norme juridice sunt

momentul iniţial (sau momentul zero) şi momentul final al aplicării
normei juridice (de exemplu, o normă juridică intră în vigoare în 5 mai
2010 şi este abrogată în 5 mai 2011; limitele temporale ale acestei norme
juridice sunt: momentul iniţial este data de 5 mai 2010, iar momentul final
este data de 5 mai 2011); între momentul iniţial (5 mai 2010) şi momentul
final (5 mai 2011) se situează timpul de acţiune, adică viitorul normei
juridice noi (durata existenţei temporale) a normei juridice (în exemplul
nostru, timpul de acţiune este de un an, adică perioada dintre 5 mai 2010 şi
5 mai 2011).

B. Limitele de fapt ale aplicării unei norme juridice sunt trasate

de situaţiile juridice ce intră sub incidenţa normei juridice; cu alte
cuvinte, trebuie stabilit dacă o situaţie juridică (de pildă, săvârşirea unei
fapte ilicite) intră sub incidenţa normei juridice (fiind necesar, deci, să ţinem
cont de limitele temporale ale aplicării unei norme juridice); aşadar, limitele
de fapt ale aplicării unei norme juridice sunt legate de limitele temporale ale
aplicării normei juridice, pentru că vom stabili dacă o situaţie juridică intră
sub incidenţa unei norme juridice prin raportare la timpul de acţiune (durata
existenţei temporale) a normei juridice: ca să ne raportăm tot la exemplul cu
norma juridică ce are ca moment iniţial al aplicării data de 5 mai 2010 şi ca
moment final al aplicării data de 5 mai 2011, timpul de acţiune fiind de 1 an,
vom putea spune că o situaţie juridică (de pildă, săvârşirea unei fapte ilicite)
intră sub incidenţa normei juridice, dacă acea situaţie juridică a avut loc în
perioada dintre 5 mai 2010 şi 5 mai 2011; în raport de momentul iniţial
al aplicării normei juridice (momentul iniţial fiind momentul zero),
situaţiile juridice sunt de trei feluri:

• situaţii juridice trecute (facta praeterita), adică acele situaţii juridice

ce au avut loc şi s-au consumat anterior momentului iniţial al aplicării
normei juridice, anterior momentului zero (reluăm exemplul de mai sus
cu norma juridică ce are ca moment iniţial data de 5 mai 2010: un
contract de vânzare-cumpărare încheiat în 5 mai 2009 şi executat în
aceeaşi zi este, în raport de momentul zero, de momentul iniţial al
normei juridice, o facta praeterita);

49
 • situaţii juridice pendente (facta pendentia), adică situaţii juridice ce
sunt în curs de desfăşurare, ce sunt prezente în raport de momentul
iniţial al aplicării normei juridice, în raport de momentul zero al normei
juridice (reluăm exemplul de mai sus cu norma juridică ce are ca
moment iniţial data de 5 mai 2010: un contract de locaţiune încheiat în
5 mai 2009 pe durată de 1 an şi 2 luni este o facta pendentia în raport
de norma juridică nouă, întrucât acel contract este în curs de
desfăşurare la data de 5 mai 2010, adică la momentul iniţial al aplicării
normei juridice, la momentul zero al normei juridice noi);

• situaţii juridice viitoare (facta futura), adică acele situaţii juridice ce

se produc şi se consumă după momentul iniţial al aplicării normei
juridice, după momentul zero (reluăm exemplul de mai sus cu norma
juridică ce are ca moment iniţial data de 5 mai 2010: un contract de
vânzare cumpărare încheiat şi executat în data de 5 noiembrie 2010
este o facta futura în raport de momentul iniţial al aplicării normei
juridice noi, în raport de momentul zero).

C. Principii aplicabile pentru soluţionarea conflictelor în timp

dintre norme juridice.

- Principiul neretroactivităţii normei juridice noi – norma juridică

nouă nu se poate aplica unei situaţii juridice ce a avut loc şi s-a consumat
anterior momentului zero (momentului iniţial) al respectivei norme juridice
noi: reluăm exemplul de mai sus cu norma juridică ce are ca moment iniţial
data de 5 mai 2010: un contract de vânzare-cumpărare încheiat în 5 mai
2009 şi executat în aceeaşi zi este, în raport de momentul zero, de
momentul iniţial al normei juridice, o facta praeterita, este o situaţie juridică
trecută, o situaţie juridică ce a avut loc şi s-a consumat anterior momentului
zero, anterior momentului iniţial al normei juridice noi, aşa încât norma
juridică nouă nu se va aplica acelui contract de vânzare-cumpărare.

- Principiul aplicării imediate a normei juridice noi - norma

juridică nouă se aplică tuturor situaţiilor juridice viitoare –facta
futura- (în raport de momentul său iniţial, în raport de momentul
său zero: reluăm exemplul de mai sus cu norma juridică ce are ca moment
iniţial data de 5 mai 2010: un contract de vânzare cumpărare încheiat şi
executat în data de 5 noiembrie 2010 este o facta futura în raport de

50
momentul iniţial al aplicării normei juridice noi, în raport de momentul zero,
aşa încât acestei situaţii juridice i se aplică norma juridică nouă), cât şi
efectelor situaţiilor juridice trecute în măsura în care aceste efecte
nu s-au produs până la momentul iniţial (momentul zero) al normei
juridice noi (reluăm exemplul de mai sus cu norma juridică ce are ca
moment iniţial data de 5 mai 2010: un contract de locaţiune încheiat în 5 mai
2009 pe durată de 1 an şi 2 luni este o facta pendentia în raport de norma
juridică nouă, întrucât acel contract este în curs de desfăşurare la data de 5
mai 2010, aşa încât efectele acelui contract –de pildă, chiriile- ce au loc la 5
mai 2010 vor fi supuse normei juridice noi).

- Valorificarea cumulativă a principiului neretroactivităţii

normei juridice noi şi a principiului aplicării imediate a normei
juridice noi a dus la conturarea următoarelor reguli generale:

a) situaţiile juridice trecute –facta praeterita (în raport de momentul

iniţial, de momentul zero al normei noi) rămân supuse normelor
vechi (adică, normelor juridice sub imperiul cărora s-au născut şi s-au
consumat), căci altfel norma nouă ar retroactiva, ceea ce nu permite
principiul neretroactivităţii;

b) situaţiile juridice viitoare –facta futura- (în raport de momentul

iniţial, de momentul zero al normei noi) vor fi supuse normei noi,
intrând în timpul de acţiune al normei noi, aşa cum pretinde
principiul aplicării imediate al normei noi;

c) situaţiile juridice pendente –facta pendentia- (adică situaţiile

juridice care iau naştere sub imperiul normei vechi, dar care sunt în
curs de desfăşurare la momentul iniţial, la momentul zero al normei
noi) vor rămâne supuse normei vechi în partea consumată sub
imperiul normei vechi şi vor fi supuse normei noi în partea ce se
desfăşoară sub imperiul normei noi (reluăm exemplul de mai sus cu
norma juridică ce are ca moment iniţial data de 5 mai 2010: un contract de
locaţiune este încheiat în 5 mai 2009 pe durată de 1 an şi 2 luni; partea din
acel contract de locaţiune ce a avut loc şi s-a consumat sub imperiul normei
vechi –adică, condiţiile de fond şi formă ale locaţiunii, respectiv chiriile
percepute până la 4 mai 2010- sunt supuse normei vechi; partea din
contractul de locaţiune ce nu s-a consumat până la momentul iniţial, la
momentul zero al normei noi, deci partea ce se desfăşoară după momentul
iniţial al normei noi este supusă acestei norme noi –chiriile percepute din 5

51
mai 2010 –momentul zero, momentul iniţial al normei noi- până în 5 iulie
2010 sunt supuse normei noi).

D. Domnul profesor susţine că aceste conflicte în timp dintre

normele juridice ar putea fi soluţionate şi explicate doar pe temeiul
principiului aplicării imediate a normei juridice (aşa încât
neretroactivitatea nu ar fi un principiu de sine stătător, ci doar o
consecinţă a valorificării succesive –atât în cazul normei vechi, cât şi
în ipoteza normei noi- a principiului aplicării imediate a normei
juridice): într-adevăr, principiul aplicării imediate este incident atât în cazul
normei vechi, cât şi în cazul normei noi, însemnând că pe întregul timp de
acţiune al unei norme juridice, doar acea normă juridică se va aplica (spre
exemplu, norma juridică 1 intră în vigoare la 5 mai 2009 şi este abrogată la 5
mai 2010 de către norma juridică 2, care, evident, intră în vigoare la 5 mai
2010 şi este abrogată la 5 mai 2011; pe întregul timp de acţiune al normei
juridice 1, al normei juridice vechi, adică 5 mai 2009 – 4 mai 2010, aceasta
este guvernată de principiul aplicării imediate, norma juridică 2 neputând
interveni cu privire la o situaţie juridică ce s-a născut şi consumat în perioada
indicată, întrucât s-ar încălca principiul aplicării imediate a normei juridice 1,
principiu care semnifică aceea că pe întregul timp de acţiune al normei 1,
doar aceasta trebuie să se aplice; de asemenea, pe întregul timp de acţiune
al normei juridice 2, adică 5 mai 2010 – 4 mai 2011, se va aplica doar norma
juridică 2, iar dacă norma juridică 1 ar ultraactiva, ar însemna că principiul
aplicării imediate al normei juridice 2 să fie încălcat, intervenind, în timpul de
acţiune al normei juridice 2, o altă normă juridică).

E. Reguli propuse în doctrina franceză pentru soluţionarea

conflictului în timp dintre norme juridice:

a) condiţiile ce trebuie întrunite de situaţiile juridice generatoare de

efecte juridice (de pildă, condiţiile de existenţă ale unui contract)
sunt supuse normei juridice aplicabile atunci când situaţia juridică s-
a stabilit, astfel că norma juridică nouă nu poate să modifice acele
condiţii sau să adauge altele noi (de exemplu, art.948 C.civ. arată că
dacă se încheie un contract acesta trebuie să întrunească următoarele
condiţii de valabilitate: capacitate, consimţământ, obiect, cauză; în măsura
în care un contract se încheie în 5 mai 2010, moment în care este în vigoare
art.948, chiar dacă în 5 mai 2011 apare o nouă normă juridică ce impune

52
forma scrisă drept condiţie de valabilitate a contractului, acea normă nouă
nu se aplica contractului deja încheiat); explicaţia acestei reguli constă
în aceea că respectivele condiţii de existenţă ale situaţiei juridice
sunt, pentru norma nouă, o facta praeterita (adică, o situaţie ce s-a
născut şi consumat înainte de momentul iniţial, momentul zero al
normei noi), aşa încât nu pot fi supuse normei noi;

b) efectele juridice ale unei situaţii juridice, anume efectele juridice

ce s-au născut şi consumat înainte de a interveni norma nouă,
rămân supuse normei vechi (la fel, respectivele efecte juridice sunt
o facta praeterita în raport de momentul zero, momentul iniţial al
normei noi, aşa încât nu pot fi supuse normei noi);

c) dacă este vorba despre efecte juridice viitoare ale unei situaţii
juridice necontractuale, atunci se aplică norma nouă (de pildă,
răspunderea civilă; dacă în dreptul francez se săvârşeşte o faptă
ilicită şi păgubitoare, atunci când în vigoare este art.1382, fără ca
prejudiciul să se fi realizat în întregime, iar până la realizarea în
întregime a pagubei intervine o normă nouă, atunci acea parte care
intră în timpul de aplicare al normei noi, va fi supusă acelei norme
noi); dacă însă este vorba despre efecte viitoare ale unei situaţii
contractuale, atunci, chiar dacă intervine o normă nouă, acele
efecte vor rămâne supuse normei vechi, în virtutea echilibrului
contractual (spre exemplu, dacă părţile încheie un contract de
locaţiune în timpul de acţiune al normei vechi, anumite efecte
producându-se sub imperiul normei vechi, iar apoi intervine o normă
nouă în timpul de aplicare al căreia se mai produc efecte ale acelui
contract, atunci se va aplica, totuşi, norma veche, pentru a nu
afecta echilibrul contractual şi previziunea părţilor).

F. Retroactivitatea normei juridice noi şi ultraactivitatea

normei juridice vechi.

a) Retroactivitatea normei juridice noi înseamnă că noua

normă juridică se va aplica referitor la o situaţie juridică ce a luat
naştere şi s-a consumat anterior momentului iniţial, momentului
zero al aplicării normei noi, adică anterior momentului intrării în vigoare a
normei noi (spre exemplu, norma nouă ce are ca moment iniţial al aplicării
sale data de 5 mai 2010 este retroactivă dacă se aplică referitor la un
contract de vânzare-cumpărare ce s-a născut şi a fost executat în data de 3

53
ianuarie 2010; retroactivitatea înseamnă că norma nouă se va aplica
referitor la o facta praeterita); în condiţiile constituţionale actuale,
retroactivitatea nu poate interveni niciodată când discutăm despre
norme juridice civile; în privinţa normei interpretative (adică, acea
normă emisă în vederea interpretării unei alte norme juridice; de pildă,
legiuitorul emite o normă interpretativă pe marginea art.1000 alin.1 C.civ.,
arătând că acesta trebuie înţeles în sensul că reglementează o ipoteză de
sine stătătoare de răspundere civilă generală pentru fapta altuia şi nu în
sensul că este doar o introducere pentru alin.2-4 al aceluiaşi text) unii
susţin că ar fi retroactivă, aplicându-se de la data intrării în vigoare
a normei interpretate (de pildă, art.1000 alin.1 C.civ. a intrat în vigoare la
1 decembrie 1865, iar o normă intepretativă este tot timpul ulterioară, aşa
încât, norma interpretativă ar intra în vigoare la, să zicem, 1 decembrie
1920; aceasta ar însemna că norma interpretativă, dacă ar fi retroactivă, se
va aplica la situaţiile juridice anterioare momentului său iniţial, momentului
său zero, astfel încât hotărârile instanţelor care au susţinut că art.1000 alin.1
este doar o introducere pentru alin.2-4 ar trebui desfiinţate şi procesele
reluate, pentru ca art.1000 alin.1 să fie interpretat aşa cum o spune norma
interpretativă); d-nul profesor arată că, în realitate, norma
interpretativă nu poate retroactiva, întrucât ar duce la desfiinţarea unor
situaţii juridice născute şi consumate anterior momentului său iniţial, ceea ce
ar afecta securitatea circuitului civil şi, în plus, ar contraveni prevederilor
art.15 alin.2 din Constituţie, care arată că legea dispune numai pentru viitor,
cu excepţia legii penale şi contravenţionale mai favorabile (reluăm exemplul
cu art.1000 alin.1 c.civ.: art.1000 alin.1 C.civ. a intrat în vigoare la 1
decembrie 1865, iar o normă intepretativă este tot timpul ulterioară, aşa
încât, norma interpretativă ar intra în vigoare la, să zicem, 1 decembrie
1920; norma interpretativă se va aplica şi ea numai pentru viitor, adică
numai pentru situaţiile juridice ce se nasc şi se consumă după momentul său
iniţial, după momentul zero al aplicării sale; cu alte cuvinte, norma
interpretativă se va aplica doar cu privire la situaţiile juridice ce se nasc după
1 decembrie 1920, doar după acea dată art.1000 alin.1 va fi interpretat aşa
cum spune norma interpretativă, iar situaţiile juridice trecute –cele născute şi
consumate anterior momentului iniţial, momentului zero al aplicării normei
interpretative- vor rămâne neatinse).

b) Ultraactivitatea normei juridice vechi semnifică următorul

lucru: norma juridică veche se va aplica referitor la o situaţie
juridică ce ia naştere şi se consumă după momentul final al normei
vechi, după abrogarea normei vechi (de pildă, o normă veche ce este

54
abrogată în 5 ianuarie 2010 este ultraactivă dacă se aplică referitor la un
contract de vânzare-cumpărare ce se naşte şi se execută în 9 ianurie 2010);
ultraactivitatea expresă a normei vechi este o măsură (normă)
tranzitorie ce se realizează, ca regulă, atunci când norma veche este
înlocuită cu o normă nouă (totuşi, d-nul profesor este de părere că,
în ipoteza ultraactivităţii exprese, nu avem de a face cu o
supravieţuire a normei vechi, ci norma tranzitorie este o normă
nouă ce are un conţinut identic cu cel al normei vechi, normă nouă
care îşi încetează de la sine aplicarea odată cu epuizarea situaţiei
juridice pe care o reglementează: de pildă, art.998 C.civ. este abrogat de
art.1357 din Noul C.civ., iar norma tranzitorie –să zicem, art.1980- arată că
instanţele vor aplica referitor la procesele în răspundere civilă în curs de
desfăşurare art.998 C.civ.; într-o astfel de situaţie, norma tranzitorie –
art.1980- este văzută ca o normă juridică nouă, absolut identică în conţinut
cu norma juridică veche –art.998 C.civ.-, fiind, aşadar, vorba despre aplicarea
la o situaţie juridică pendente a normei noi –art.1980-, iar nu despre o
ultraactivare a normei vechi –art.998 C.civ.-, iar norma nouă –art.1980- îşi
încetează de la sine existenţa imediat ce litigiul în răspundere civilă este
finalizat, urmând ca pentru toate celelalte situaţii să se aplice art.1357 Noul
C.civ.); ultraactivitatea tacită a normei vechi nu ar putea privi situaţiile
juridice obiective sau legale (de pildă, starea juridică de căsătorie), într-o
astfel de situaţie, norma nouă fiind de aplicare imediată (deoarece scopul ei
este de a realiza o reglementare unitară) şi, deci, ultraactivitatea normei
veche este inadmisibilă (întrucât ar însemna o lipsă a unităţii, norma veche
reglementând altfel decât norma nouă acea situaţie juridică obiectivă sau
legală); ultraactivitatea tacită a normei vechi în privinţa situaţiilor
juridice subiective sau contractuale (situaţiile juridice subiective sunt acelea
care se nasc din contracte sau acelea care constau în aplicarea unei norme
supletive în cazul unui contract, normă supletivă care devine, astfel, clauză
contractuală); spre exemplu, părţile încheie un contract de vânzare-
cumpărare (situaţie juridică subiectivă sau contractuală), contract cu privire
la care se aplică art.1352 C.civ. (normă supletivă referitoare la viciile
ascunse), iar ulterior încheierii contractului şi încorporării în el a art.1352,
acel art.1352 este înlocuit de o normă supletivă nouă; într-o astfel de
ipoteză, unii autori susţin că am avea de a face cu o supravieţuire a normei
vechi (art.1352) care se aplică şi după abrogarea sa, prin aceea că a fost
încorporată în contract (presupunem că vânzarea este cu plata în rate, aşa
încât el se desfăşoară pe o perioadă mai lungă de timp, perioadă pe a cărei
durată vânzătorul trebuie să garanteze contra viciilor ascunse); în realitate,
spune d-nul profesor, acel art.1352 nu ultraactivează, ci, prin includerea în

55
contract, nu mai discutăm despre art.1352, ci pur şi simplu despre o clauză
contractuală, despre voinţa părţilor, părţi care pot stabili alte drepturi şi
obligaţii decât cele prevăzute de norma supletivă nouă (cu alte cuvinte,
părţile pot deroga de la norma supletivă nouă, care se aplică doar dacă
părţile nu au stabilit alte drepturi şi obligaţii decât cele prevăzute de norma
nouă, ceea ce, în exemplul nostru, părţile au făcut).

G. Rezolvări conturate doctrinar pe marginea anumitor

conflicte în timp dintre norme juridice.

a) Situaţii de fapt existente la data apariţiei normei juridice

(adică, situaţii de fapt existente la momentul iniţial, la momentul
zero al aplicării normei noi) – trebuie spus că nu este vorba despre o
situaţie juridică ce la data realizării sale nu întrunea cerinţele prevăzute de
norma juridică în vigoare pentru a produce efecte juridice (spre exemplu, un
contract prin care o persoană se obliga să întreţină relaţii sexuale cu o altă
persoană în schimbul unei sume de bani nu îndeplineşte condiţia de la
art.948 c.civ., condiţie constând în existenţa unei cauze licite, aşa încât
norma nouă care ar permite un atare contract nu se poate aplica la acea
situaţie anterioară ei, anterioară momentului său iniţial, momentului său
zero, căci ar retroactiva; eventual părţile ar trebui să încheie un nou
contract, care să se afle în timpul de acţiune sau în timpul de aplicare al
normei noi); ipoteza este aceea în care norma nouă ar fi confruntată cu
situaţii de fapt (deci nu cu situaţii juridice) nereglementate de o normă
veche, caz în care nu se poate discuta despre o retroactivitate a normei noi,
căci, chiar dacă este vorba despre fapte trecute, situaţia generată de acele
fapte este prezentă sau pendentă (de exemplu, curatela bătrânilor nu era
întâlnită în Codul civil de la 1864, a fost creată de norma juridică nouă de la
art.152 lit. a) din Codul familei; aşadar, era vorba despre o situaţie de fapt –
bătrânii ce nu se puteau îngriji de propriile interese- nereglementată de o
normă veche –din Codul civil-, situaţie de fapt existentă la momentul zero al
aplicării normei noi –art.152 lit. a) C.fam.- şi căreia i se aplica norma nouă de
la momentul intrării sale în vigoare –bătrânilor ce nu se puteau îngriji de
propriile interese le era numit un curator începând cu anul 1954, atunci când
a intrat în vigoare art.152 lit. a) C.fam.).

b) Condiţiile de formă şi de fond ale actelor juridice – condiţiile

de fond şi de formă ale actului juridic sunt tot timpul supuse normei în
vigoare la momentul încheierii sale, iar norma nouă (indiferent de cum

56
modifică acele condiţii de fond şi de formă ale actului juridic) nu se va aplica
(de exemplu, norma veche arată că dacă se încheie un contract acesta
trebuie să întrunească condiţiile de valabilitate reprezentate de capacitate,
consimţământ, obiect, cauză, iar forma trebuie să fie cea a înscrisului sub
semnătură privată; în măsura în care un contract se încheie în 5 mai 2010,
moment în care este în vigoare norma veche, chiar dacă în 5 mai 2011 apare
o nouă normă juridică ce impune ca formă înscrisul autentic, acea normă
nouă nu se aplica contractului deja încheiat; explicaţia acestei reguli constă
în aceea că respectivele condiţii de existenţă şi de formă ale situaţiei juridice
sunt, pentru norma nouă, o facta praeterita (adică, o situaţie ce s-a născut şi
consumat înainte de momentul iniţial, momentul zero al normei noi), aşa
încât nu pot fi supuse normei noi.

c) Nulitatea actului juridic – nulitatea este atrasă de nerespectarea

unei condiţii de valabilitate (de fond sau de formă) a actului juridic, aşa încât
cauza şi forma nulităţii sunt stabilite de norma ce determină condiţia de
valabilitate nesocotită cu prilejul încheierii actului juridic, normă în vigoare la
momentul încheierii actului juridic, indiferent dacă norma nouă suprimă o
cauză de nulitate sau introduce o cauză nouă (de pildă, art.948 C.civ.,
art.960 şi art.961, coroborate, arată că o condiţie de valabilitate a actului
juridic este consimţământul valabil, adică consimţământul neviciat, de pildă,
prin dol; dacă se încheie în 5 mai 2010 –când în vigoare sunt art.948, art.960
şi art.961 C.civ.- un contract, iar consimţământul este viciat prin dol, atunci
normele vechi, adică art.948, art.960. art.961, vor fi aplicabile nulităţii, chiar
dacă la 8 iunie 2010 apare o normă nouă care arată, de pildă, că dolul nu
mai este o cauză de nulitate; soluţia se explică prin aceea că respectiva
cauză de nulitate, nulitatea este o situaţie juridică ce s-a născut şi s-a
consumat anterior momentului iniţial, momentului zero al normei juridice noi
–adică, nulitatea s-a născut şi s-a consumat la 5 mai 2010, atunci când
condiţia de valabilitate a actului juridic a fost nesocotită, iar norma nouă are
ca moment iniţial al aplicării data de 8 iunie 2010-); admisibilitatea sau
inadmisibilitatea actului juridic prin care se confirmă nulitatea,
respectiv persoanele îndreptăţite la confirmare, se determină
potrivit normei în vigoare la data încheierii actului supus
confirmării, adică la data încheierii actului anulabil (căci acesta este
cel ce poate fi confirmat); forma actului confirmativ şi condiţiile sale
de valabilitate sunt supuse normei în vigoare atunci când este
întocmit actul confirmativ (de exemplu, A şi B încheie un contract de
vânzare-cumpărare, însă consimţământul lui A este viciat prin violenţă, aşa
încât acel contract este anulabil; A ar dori să confirme contractul, iar norma

57
în vigoare la momentul încheierii actului anulabil prevede că doar A poate
încheia actul confirmativ, iar o condiţie de valabilitate a actului confirmativ
este indicarea motivului de nulitate; în 5 mai 2010 norma veche este
abrogată de o normă nouă care prevede că actul confirmativ poate fi
încheiat şi de părinţii lui A, iar condiţia de valabilitate a actului confirmativ nu
mai este indicarea motivului de nulitate a actului supus confirmării –a
contractului dintre A şi B-; A încheie actul confirmativ la 10 mai 2010; într-o
atare situaţie, persoana îndreptăţită la confirmare va fi doar A, căci aceasta
este o problemă supusă normei în vigoare la momentul încheierii actului
anulabil, actului supus confirmării, însă actul confirmativ nu va trebui să
indice, drept condiţie de valabilitate, motivul nulităţii, întrucât respectiva
parte, anume condiţia de valabilitate, este supusă normei în vigoare la
momentul întocmirii actului confirmativ, deci normei noi; la urma urmelor,
actul confirmativ poate fi văzut ca o situaţie juridică complexă care, în partea
ce ţine de admisibilitatea/inadmisibilitatea sa, respectiv de persoanele
îndreptăţite la confirmare, este supus normei în vigoare la încheierea actului
anulabil –în exemplul nostru, normei vechi, căci în timpul de aplicare al
acestei norme se naşte şi se consumă partea actului confirmativ
reprezentată de admisibilitate/inadmisibilitate şi de persoanele îndreptăţite
la confirmare-, iar în partea reprezentată de condiţiile de fond şi de formă
este supus normei în vigoare la întocmirea sa –în exemplul nostru, normei
noi-).

d) Efectele actelor juridice – efectele juridice sunt drepturile şi

obligaţiile ce decurg dintr-un act juridic; în măsura în care efectele juridice s-
au produs până la intervenţia normei noi, atunci ele vor rămâne supuse
normei vechi, chiar dacă norma nouă este imperativă (este astfel pentru că
în raport de norma nouă, efectele juridice ce s-au născut şi epuizat în timpul
de acţiune sau de aplicare al normei vechi, sunt o facta praeterita); dacă
norma veche şi norma nouă au ambele caracter supletiv, iar norma
supletivă veche a fost introdusă în contract devenind clauză contractuală,
atunci efectele juridice care sunt în curs de desfăşurare, care sunt prezente
prin raportare la momentul zero al normei supletive noi, vor rămâne supuse
tot normei vechi (este astfel, întrucât se consideră că părţile, prin acordul lor
de voinţă, derogă la de norma supletivă nouă, aspect ce este cu putinţă a fi
făcut); în cazul efectelor juridice ce sunt în curs de desfăşurare, ce
sunt prezente momentului iniţial al unei normei imperative, aplicabilă
va fi norma imperativă (este astfel, pentru că de la norma imperativă nouă
nu se poate deroga, aşa cum este cazul normei supletive noi).

58
 e) Condiţiile şi efectele actelor juridice declarative – un act
juridic declarativ este partajul şi el se caracterizează prin aceea că efectele
sale sunt retroactive, adică urcă în trecut până la momentul naşterii acelor
drepturi (spre exemplu, soţii dobândesc bunuri în coprorietate devălmaşă la
data de 8 mai 2009; dacă în 5 mai 2010 se realizează partajul cu privire la
bunurile aflate în coproprietatea devălmaşă a soţilor, atunci se consideră că
bunul ce revine fiecărui soţ este propriu începând de la chiar momentul
dobândirii acelui bun, de la data de 8 mai 2009; aşadar, partajul bunurilor
aflate în devălmăşie, din perspectiva condiţiilor de fond şi de formă, este
supus normei în vigoare la 5 mai 2010, însă efectele partajului sunt supuse
normei în vigoare la momentul la care acele drepturi au luat naştere -8 mai
2009-; aşadar, este util a şti care normă se aplică efectului actului declarativ,
căci, am putea presupune că norma nouă din 5 mai 2010 prevede că
drepturile trebuie înscrise în C.F. pentru a fi opozabile terţilor, iar norma
veche din 8 mai 2009 prevede că drepturile constatate de actul declarativ nu
trebuie înscrise în CF pentru a fi opozabile terţilor, aşa încât, acelor efecte
juridice aplicându-li-se norma din 8 mai 2009, adică norma de la momentul
naşterii efectelor juridice, acele drepturi nu vor trebui înscrise în C.F.).

f) Actele juridice condiţie şi efectele lor – actele condiţie sunt

acelea în cazul cărora drepturile şi obligaţiile părţilor sunt stabilite nu de
către părţi, ci de către lege în mod imperativ, părţile putând doar să
hotărască dacă le încheie sau nu (de pildă, contractul de căsătorie);
condiţiile de fond şi formă ale actelor juridice condiţie se supun
normei în vigoare la momentul încheierii lor (de pildă, o căsătorie
încheiată în 5 mai 2010 va fi supusă, din perspectiva condiţiilor de fond şi
formă, normei în vigoare în 5 mai 2010, chiar dacă ulterior intervine o normă
nouă: să zicem că norma în vigoare la 5 mai 2010 solicita ca o condiţie de
formă la încheierea căsătoriei, redactarea unui certificat în faţa ofiţerului de
stare civilă, iar căsătoria este încheiată la 5 mai 2010; dacă ulterior, norma
în vigoare în 5 mai 2010 este abrogată, iar norma nouă –intrată în vigoare în
10 mai 2010- pretinde ca o condiţie de formă a căsătoriei redactarea unui
certificat în faţa notarului, atunci căsătoria din 5 mai 2010 nu va fi afectată,
căci condiţia de formă rămâne supusă normei în vigoare când căsătoria s-a
încheiat, condiţia de formă născându-se şi consumându-se în timpul de
aplicare al normei vechi); efectele actelor juridice condiţie (efectele
căsătoriei) sunt supuse normei în vigoare la momentul producerii lor
(spre exemplu, dacă norma veche stabileşte că regimul matrimonial este
guvernat de devălmăşie, atunci bunurile dobândite în timpul normei vechi
vor fi în coproprietate devălmaşă, iar dacă norma nouă arată că regimul

59
matrimonial este cel al separaţiei de bunuri, atunci bunurile dobândite după
intrarea în vigoare a normei noi vor fi bunuri proprii ale soţului care le
dobândeşte).

g) Situaţii juridice care presupun reunirea succesivă a mai

multor elemente – spre exemplu, discutăm despre înfiinţarea unei
persoane juridice, aceasta presupunând mai multe etape succesive
(încheierea unui act constitutiv, hotărârea judecătorească, publicitatea);
fiecare etapă este supusă normei în vigoare la momentul realizării
respectivei etape (aşadar, actul constitutiv este supus normei în vigoare la
momentul încheierii sale; publicitatea persoanei juridice este supusă normei
în vigoare la momentul realizării sale).

h) Faptele juridice ilicite şi efectele lor – fapta ilicită şi

celelalte condiţii de existenţă ale răspunderii civile (prejudiciu,
raport de cauzalitate, culpă) sunt supuse normei în vigoare la
momentul realizării lor; efectele răspunderii civile (obligaţia de
reparaţie) sunt supuse normei în vigoare la momentul naşterii lor
(dacă o faptă ilicită, un prejudiciu, un raport de cauzalitate şi o culpă există
în 5 mai 2010, atunci ele vor fi supuse normelor în vigoare la data realizării
lor –deci, actualului Cod civil-; dacă efectul răspunderii civile, deci obligaţia
de reparaţie ia naştere la 5 mai 2011 –când, presupunem, este în vigoare
Noul C.civ.- atunci ea este supusă normei în vigoare la momentul realizării
sale, deci Noului C.civ.; totuşi, aşa cum se arată în doctrina franceză, efectul
răspunderii civile –obligaţia de reparaţie- şi condiţiile răspunderii civile –
referindu-ne mai ales la prejudiciu- se nasc în unul şi acelaşi moment, în
sensul că obligaţia de reparaţie ia naştere în chiar momentul existenţei
prejudiciului, aşa încât ar fi greu de imaginat ca prejudiciul să ia naştere la
un moment anterior şi să fie supus unei norme vechi, iar obligaţia de
reparaţie să ia naştere la un moment ulterior şi să fie supusă unei norme
noi).

i) Probele – mijloacele de probă admise pentru dovedirea unui

act juridic sunt acelea prevăzute de norma în vigoare la încheierea
unui act juridic, chiar dacă norma nouă ar îngădui noi mijloace de
probă sau ar suprima mijloace de probă (spre exemplu, actualul C.civ.
permite ca mijloace de probă a unui act juridic înscrisurile, mărturisirea,
proba cu martori, prezumţiile şi răboajele; dacă un act juridic este încheiat la
5 mai 2010 –când în vigoare este actualul C.civ.-, atunci mijloacele de probă

60
ce pot fi folosite pentru dovedirea actului juridic sunt acelea prevăzute de
actualul C.civ. –legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic-, chiar
dacă ulterior -5 mai 2011- a fost adoptată o nouă normă juridică ce permite
ca mijloc de probă a actului juridic şi înregistrările video, aşa încât, atunci
când se pune problema dovedirii actului juridic-să zicem, 8 mai 2011-,
mijloacele de probă ce pot fi folosite sunt doar acelea prevăzute de norma în
vigoare la încheierea actului juridic, iar nu şi cele prevăzute de norma nouă);
administrarea probelor privind un act juridic se supune normelor în
vigoare la momentul în care se pune problema administrării lor, iar
nu normei în vigoare la momentul încheierii actului juridic
(administrarea probelor se referă la prezentarea probei în faţa instanţei: spre
exemplu, înscrisul este un mijloc de probă, iar prezentarea înscrisului în faţa
instanţei este administrarea acelei probe), întrucât administrarea probei
este o facta futura în raport de momentul iniţial al normei noi.

j) Normele abrogatorii sunt acelea care doar înlătură o altă

normă juridică, fără a o înlocui cu o alta; normele abrogatorii se
aplică numai pentru viitor, ele neputând interveni cu privire la o
situaţie juridică ce s-a născut şi consumat în timpul de aplicare sau
de acţiune al normei abrogate (spre exemplu, o normă abrogatorie
înlătură norma juridică privitoare la contractul de locaţiune; aceasta
înseamnă că acele contracte de locaţiune care s-au născut şi şi-au produs
efectele anterior momentului iniţial al normei abrogatorii vor rămâne
neatinse de norma aborgatorie; dacă însă un contract de locaţiune şi
efectele sale sunt o facta pendetia, adică sunt în curs de desfăşurare la
momentul iniţial al normei abrogatorii, atunci acele efecte care se
desfăşoară sub imperiul normei abrogatorii sunt înlăturate, ele
nemaiputându-se produce).

k) Prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă - prescripţia

extinctivă constă în pierderea dreptului material la acţiune ca
urmare a nerespectării termenului prevăzut de lege pentru
valorificarea acelui drept material la acţiune (de exemplu, o
persoană poate pretinde alteia o sumă de bani timp de 3 ani de la
scadenţă, iar dacă nu respectă acel termen de 3 ani, atunci pierde
dreptul material la acţiune, în sensul că cererea adresată instanţei
de judecată nu va fi admisă); prescripţia achizitivă constă în posesia
(stăpânirea de fapt) unui anumit bun pe perioada prevăzută de lege,
aşa încât la finalul termenului instituit de lege, se va dobândi un
drept real principal asupra bunului (de pildă, un imobil este

61
dobândit în proprietate dacă este stăpânit timp de 30 de ani de
către posesorul de rea-credinţă):

- dacă norma nouă suprimă o prescripţie extinctivă sau

achizitivă, acea normă nouă nu poate aduce atingere prescripţiilor
care deja s-au împlinit, întrucât acestea sunt pentru norma nouă o
facta praeterita (de exemplu, dacă A a stăpânit bunul timp de 30 de ani
până la intrarea în vigoare a normei noi, iar norma nouă spune că prescripţia
achizitivă nu mai duce la dobândirea proprietăţii, acea normă nouă nu se
aplica referitor la situaţia juridică a lui A);

- momentul de la care începe să curgă termenul prescripţiei

extinctive este cel prevăzut de norma în vigoare la data când se
naşte dreptul la acţiune (de pildă, dreptul la acţiune se naşte atunci când
creanţa a devenit exigibilă, iar dacă norma în vigoare atunci când se naşte
dreptul la acţiune prevede că momentul de la care curge termenul de
prescripţie este de o zi de la exigibilitate, atunci acela va fi momentul de
început al prescripţiei extinctive, chiar dacă norma nouă –deci cea care nu
este în vigoare la data naşterii dreptului la acţiune- prevede un alt moment –
să zicem două zile de la exigibilitate-);

- suspendarea prescripţiei (de pildă, creditorul este împiedicat

de un caz de forţă majoră să acţioneze în instanţă), întreruperea
prescripţiei (de pildă, introducerea de către creditor a unei cereri de
chemare în judecată) sunt supuse normei în vigoare când acestea se
ivesc (dacă se ivesc atunci când în vigoare este norma veche, vor fi supuse
normei vechi; dacă se ivesc atunci când este în vigoare norma nouă, vor fi
supuse normei noi);

- dacă o acţiune era imprescriptibilă potrivit normei vechi, iar

potrivit normei noi devine prescriptibilă, atunci termenul de
prescripţie curge de la intrarea în vigoare a normei noi (actualmente
acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, iar dacă în 5 mai 2011 apare o
normă nouă care arată că acţiunea în revendicare se prescrie în 30 de ani,
atunci termenul de 30 de ani curge de la intrarea în vigoare a normei noi -5
mai 2011);

- dacă din termenul de prescripţie prevăzut de norma veche a

rămas o perioadă mai mare decât termenul prevăzut de norma
nouă, atunci se va aplica termenul prevăzut de norma nouă şi care
începe să curgă de la momentul intrării în vigoare a normei noi (dacă
norma veche prevede un termen de prescripţie de 5 ani din care s-a scurs 1

62
an, iar norma nouă prevede un termen de 3 ani, aşa încât termenul rămas
din prescripţia veche este mai mare -4 ani- decât termenul prevăzut de
norma nouă -3 ani-, iar situaţia juridică se desfăşoară la momentul intrării în
vigoare a normei noi, atunci termenul de prescripţie va fi de 3 ani şi curge de
la data intrării în vigoare a normei noi);

- dacă termenul de prescripţie prevăzut de norma nouă este

mai lung decât termenul de prescripţie prevăzut de norma veche,
iar situaţia juridică se desfăşoară în timpul de aplicare al ambelor
norme, se va aplica termenul prevăzut de norma nouă, însă se va
socoti şi timpul scurs anterior normei noi (de pildă, termenul prevăzut
de norma nouă este de 10 ani, iar termenul prevăzut de norma veche este
de 5 ani şi din termenul vechi au curs 3 ani; în acest caz în care se va aplica
termenul de 10 ani ce va curge de la momentul intrării în vigoare a normei
noi, însă se vor socoti şi ce 3 ani scurşi anterior, aşa încât prescripţia se va
împlini la 7 ani după intrarea în vigoare a normei noi), trebuind respectată
dorinţa legiuitorului de a prelungi termenele de prescripţie
extinctivă.

Seminarul 6 – Persoana fizică (declararea morţii)

I. Aspecte introductive.

1. Întâi de toate, se impune a preciza ce este persoana fizică din

perspectiva dreptului civil; persoana fizică reprezintă omul ca fiinţă
juridică, persoana fizică este omul ca subiect al unui raport juridic, omul în
calitate de titular de drepturi subiective şi de obligaţii. Aşadar, doar omul
poate fi titular de drepturi şi obligaţii, iar nu şi alte fiinţe, aşa cum sunt
animalele (animalele sunt, potrivit art.473 c.civ., doar bunuri mobile);
sintagma „drepturile animalelor” este, în realitate, imprecisă, animalele
neputând fi titulare de drepturi subiective, ci sintagma „drepturile
animalelor” desemnează obligaţii ale persoanelor faţă de
respectivele fiinţe, obligaţii prin care legiuitorul încearcă a civiliza
comportamentul persoanelor.

63
 2. Persoana fizică şi capacitatea juridică. Capacitatea juridică
este aptitudinea persoanei fizice de a fi titular de drepturi şi obligaţii.
Persoana fizică este suportul material al capacităţii juridice; capacitatea
juridică este un concept larg ce cuprinde capacitatea civilă
(capacitatea juridică desemnează aptitudinea de a dobândi drepturi şi
obligaţii specifice tuturor ramurilor de drept, indiferent că este vorba despre
dreptul constituţional, dreptul civil etc. –de pildă, capacitatea juridică este
aptitudinea de a dobândi drepturi politice, aşa cum este dreptul de a fi ales
Preşedintele României-; capacitatea civilă este aptitudinea de a dobândi şi
exercita drepturi subiective civile –aşa cum este, spre exemplu, dreptul de
proprietate-).

Aşadar, capacitatea juridică a persoanei fizice (aptitudinea de a

dobândi drepturi şi obligaţii de orice natură, cum ar fi drepturi şi obligaţii
civile, drepturi şi obligaţii constituţionale etc.) include capacitatea civilă a
respectivei persoane fizice (aptitudinea unei persoane de a dobândi drepturi
şi obligaţii civile), la urma urmelor, persoana fizică (adică, omul ca titular de
drepturi şi obligaţii) contopindu-se cu capacitatea juridică (şi evident, cu
capacitatea civilă).

3. Capacitatea civilă – aptitudinea unei persoane fizice de a

dobândi drepturi şi obligaţii (capacitatea de folosinţă) şi aptitudinea
unei persoane de a-şi exercita drepturile şi executa obligaţiile prin
încheierea de acte juridice (capacitatea de exerciţiu).

Din definiţia de mai sus rezultă că această capacitate civilă este de

două feluri: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

Capacitatea delictuală priveşte răspunderea civilă; capacitatea

delictuală constă în aceea că autorul unei fapte ilicite
extracontractuale trebuie să aibă puterea psihică de a distinge între
ce este licit şi ce este ilicit, cu alte cuvinte, trebuie să aibă
discernământ; aşadar, capacitatea delictuală este legată întru totul de
discernământ şi numai de discernământ, astfel cum rezultă şi din art.25 alin.
(3) din Decretul nr.32/1954 (art.25 alin.3 din Decretul nr.32/1954 sună
astfel: „minorii care nu au împlinit vârsta de patrusprezece ani nu rãspund
pentru fapta lor ilicitã decât dacã se dovedeşte cã au lucrat cu
discernãmânt”; astfel, din acest text rezultă că elementul esenţial al

64
capacităţii delictuale este discernământul, căci, chiar dacă minorul ce a
săvârşit fapta ilicită are mai puţin de 14 ani, el va răspunde civil în măsura în
care se dovedeşte că avea discernământ –adică, avea puterea de a distinge
între ce este licit şi ce este ilicit- atunci când a săvârşit fapta ilicită).

Capacitatea de exerciţiu, precum ziceam mai sus, este aptitudinea

unei persoane de a-şi exercita drepturile şi executa obligaţiile prin încheierea
de acte juridice (totuşi, d-nul profesor defineşte capacitatea de exerciţiu ca
fiind aptitudinea persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturi, respectiv
de a-şi asuma şi executa obligaţii încheind singură şi personal acte juridice);
capacitatea de exerciţiu este şi ea legată într-o oarecare măsură de
discernământ (adică de puterea de a înţelege ce presupune un act juridic, de
puterea de a înţelege ce semnifică efectele actelor juridice), însă, spre
deosebire de capacitatea delictuală (care este legată numai şi numai de
discernământ, vârsta neinteresând, căci se poate dovedi existenţa
discernământului chiar în cazul minorului sub 14 ani şi, astfel, acel minor va
avea capacitate delictuală), capacitatea de exerciţiu este mai strâns legată
de vârstă (aşadar, minorul sub 14 ani nu va avea niciodată capacitate de
exerciţiu, astfel cum rezultă din art.11 alin.1 lit. a) din Decretul nr.31/1954:
nu au capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit vârsta de
patrusprezece ani).

În definitiv, referitor la capacitatea delictuală şi la capacitatea de

exerciţiu, următorul aspect este esenţial: capacitatea delictuală se
bazează în întregime pe discernământ, fiind o stare de fapt (că este
aşa, ne-o arată art.25 alin.3 din Decretul nr.32/1954, text din care se
desprinde că în ipoteza minorului sub 14 ani poate fi dovedit discernământul
şi, în consecinţă, capacitatea delictuală); capacitatea de exerciţiu se
bazează mai ales pe vârsta persoanei fizice (şi doar într-o mică
măsură pe discernământ, în sensul că legiuitorul are în vedere
discernământul pentru a stabili etapele capacităţii de exerciţiu, însă
aceste etape nu pot fi modificate în măsura în care se arată că
persoana fizică prezumată de legiuitor ca neavând discernământ, în
realitate, avea acel discernământ: de pildă, o etapă a capacităţii de
exerciţiu este lipsa acestei capacităţi de exerciţiu în cazul minorului
sub 14 ani, legiuitorul fiind de părere că el nu are discernământ,
etapă ce nu poate fi modificată dacă, spre exemplu, se doveşte că
minorul sub 14 ani avea, de fapt, discernământ, în sensul că minorul
sub 14 ani, chiar dacă se dovedeşte că avea discernământ, el va
rămâne lipsit de capacitate de exerciţiu), fiind o stare de drept (că
este aşa, ne-o demonstrează art.11 alin.1 lit. a) din Decretul nr.31/1954, text

65
din care rezultă că în ipoteza minorului sub 14 ani, chiar dacă s-ar proba că
are discernământ, el nu va fi considerat ca având capacitate de exerciţiu).

4. Capacitatea de folosinţă. Întrucât declararea morţii semnifică

încetarea capacităţii de folosinţă, ar fi necesare câteva precizări prealabile
pe marginea acestei capacităţi de folosinţă.

Capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală şi abstractă de a

dobândi drepturi şi obligaţii (d-nul profesor oferă o definiţie mai largă a
capacităţii de folosinţă, zicând că aceasta este aptitudinea generală şi
abstractă de a fi subiect de drept, iar nu de a fi doar subiect de drepturi şi
obligaţii civile; totuşi, o atare viziune asupra capacităţii de folosinţă ar face
ca între capacitatea de folosinţă şi capacitatea juridică să nu mai existe vreo
deosebire).

Aşa fiind, ca regulă, capacitatea de folosinţă se dobândeşte de

persoana fizică odată cu naşterea sa –art.7 alin. (1) din Decretul
nr.31/1954 arată următoarele: „capacitatea de folosinţã începe de
la naşterea persoanei” (din acel moment, persoana fizică poate fi titular
de drepturi şi obligaţii, fără însă să le poată exercita, întrucât nu are
capacitate de exerciţiu: de pildă, o persoană fizică, din chiar momentul
naşterii poate dobândi un drept de proprietate, însă nu-l va putea exercita –
nu va putea exercita prerogativa reprezentată, de pildă, de abusus, nu va
putea dispune juridic de acel bun- întrucât nu are capacitate de exerciţiu,
adică nu poate încheia un act juridic prin care să înstrăineze acel bun);
totuşi, există şi o capacitate de folosinţă anticipată (care se
dobândeşte de persoana fizică anterior naşterii, adică atunci când persoana
fizică este doar concepută), însă această capacitate de folosinţă este
una limitată doar la drepturi, în sensul că persoana concepută, dar
nenăscută poate dobândi doar drepturi şi este una condiţionată de
aceea ca respectiva persoană fizică să se nască vie –art.7 alin.(2)
din Decretul nr.31/1954- (art.7 alin.(2) din Decretul nr.31/1954 prevede că
„drepturile copilului sunt recunoscute, de la concepţiune, însã numai dacã el
se naşte viu”; aşadar, din acest text rezultă condiţiile capacităţii de folosinţă
anticipate ale persoanei fizice: a) să fie vorba despre drepturi; b) persoana
fizică să se nască vie, chiar dacă nu este viabilă –adică nu are organele
suficient de dezvoltate pentru a supravieţui-; c) persoana fizică să fie
concepută atunci când se nasc drepturile –de pildă, este necesar ca la data
deschiderii succesiunii, copilul chemat la moştenire să fie conceput, chiar
dacă nu s-a născut).

66
 Aşadar, de regulă, capacitatea de folosinţă a persoanei fizice se
dobândeşte odată cu naşterea persoanei fizice (prin excepţie, există
o capacitatea de folosinţă anticipată a persoanei fizice, anume o
capacitate de folosinţă ce se dobândeşte, înainte de naştere, anume odată
cu concepţia persoanei fizice, însă trebuie ca acea persoană fizică să se
nască vie şi poate dobândi numai drepturi); încetarea capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice are loc la moartea persoanei fizice (art.7
alin.(1) din Decretul nr.31/1954 arată că respectiva capacitate de folosinţă
încetează la moartea persoanei fizice).

- trăsăturile capacităţii de folosinţă:

a) caracterul abstract – acest caracter subliniază faptul că, în mod

virtual, persoana fizică poate avea, de la momentul naşterii, toate drepturile
şi obligaţiile pe care legea le reunoaşte, chiar dacă, în concret, nu le are;
aşadar, capacitatea de folosinţă nu este suma drepturilor şi obligaţiilor, căci,
chiar presupunând că persoana fizică nu are niciun drept sau obligaţie în
patrimoniul său, ea totuşi va poseda capacitatea de folosinţă, adică
aptitudinea virtuală sau potenţialul de a avea drepturi şi obligaţii;

b) caracterul general (generalitatea capacităţii de folosinţă) –

capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este una generală, în sensul că
persoana fizică poate dobândi orice fel de drepturi şi obligaţii, prin opoziţie
cu persoana juridică, ce poate dobândi doar drepturile şi obligaţiile ce sunt
conforme scopului pentru care a fost constituită (de aceea, capacitatea de
folosinţă a persoanei juridice este una specială; spre exemplu, persoana
juridică reprezentată de societatea comercială, având ca scop realizarea de
profit, nu poate dobândi obligaţii generate de un contract de donaţie, în
sensul că nu poate dona o clădire, deoarece un asemenea act juridic este
contrar scopului pentru care a fost constituită, anume de a realiza profit);

c) unicitatea şi universalitatea capacităţii de folosinţă –

capacitatea de folosinţă este unică, întrucât însăşi persoana fizică este unică
(cum persoana fizică este unică, capacitatea de folosinţă contopindu-se cu
persoana fizică, va fi, la rândul său, unică); universalitatea capacităţii de
folosinţă înseamnă că persoana fizică, indiferent de locul în care se află, de
profesia pe care o exercită etc. este aceeaşi fiinţă juridică (în sensul că,

67
indiferent că se găseşte în România sau în Germania, persoana fizică rămâne
aceeaşi, nedevenind o altă fiinţă juridică);

d) egalitatea capacităţii de folosinţă - absolut toate persoanele

au aptitudinea egală de a dobândi drepturi şi obligaţii, în sensul că, absolut
toate persoanele, în mod egal, au potenţialul de a dobândi drepturi şi
obligaţii, chiar dacă în concret nu le dobândesc (aşadar, faptul că, de pildă,
unele persoane nu pot exercita avocatura, pe când altele au dreptul de a
exercita avocatura, nu înseamnă că există o inegalitate a capacităţii de
folosinţă, ci înseamnă că există un regim specific al dreptului de a exercita
avocatura; chiar şi cel care nu este avocat are aptitudinea abstractă, are
potenţialul de a dobândi dreptul de a exercita avocatura, deci capacitatea sa
de folosinţă priveşte dreptul de a exercita avocatura);

e) legalitatea capacităţii de folosinţă – capacitatea de folosinţă

este legală, deoarece ea este creată prin lege (de pildă, art.5 din Decretul
nr.31/1954: „persoana fizicã are capacitatea de folosinţã”);

f) inalienabilitatea capacităţii de folosinţă – nicio persoană fizică

nu poate renunţa la capacitatea de folosinţă, adică la aptitudinea generală şi
abstractă de a dobândi drepturi şi obligaţii (de pildă, un act juridic unilateral
prin care A declară că renunţă la aptitudinea virtuală, la potenţialul de a
dobândi drepturi şi obligaţii este nul; art.6 alin.(2) din Decretul nr.31/1954
arată că „nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de
folosinţã”);

g) intangibilitatea capacităţii de folosinţă – art.6 alin.(1) din

Decretul nr.31/1954 arată că „nimeni nu poate fi îngrãdit în capacitatea de
folosinţã decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege”, ceea ce înseamnă
că acestei capacităţi de folosinţă nu i se poate aduce atingere decât,
eventual, prin lege (aşadar, nu poate fi încheiat un act juridic prin care, de
pildă, unei persoane fizice să i se limiteze aptitudinea virtuală, ponteţialul de
a dobândi un anumit drept: nu se va putea încheia un act juridic care să nu-i
mai permită unei persoane fizice să dobândească vreodată un drept de
proprietate);

h) îngrădiri ale capacităţii de folosinţă – art.950 C.civ. instituie, în

realitate, nişte îngrădiri ale capacităţii de exerciţiu (tocmai pentru că
respectiva capacitate de a contracta este un aspect ce ţine de capacitatea
de exerciţiu, adică de aptitudinea unei persoane fizice de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi executa obligaţiile prin încheierea de acte juridice –prin
încheierea, de pildă, a unor contracte-), iar nu îngrădiri ale capacităţii de

68
folosinţă; îngrădiri ale capacităţii de folosinţă (deci, incapacităţi de folosinţă)
ar putea rezulta doar din anumite sancţiuni prevăzute de lege (de pildă,
art.109 C.fam. prevede sancţiunea civilă a decăderii din drepturile părinteşti,
ceea ce înseamnă că, pe o anumită perioadă de timp, persoana fizică nu are
nici măcar aptitudinea virtuală, abstractă, nu are nici măcar potenţialul de a
dobândi drepturi părinteşti);

i) conţinutul capacităţii de folosinţă – este vorba despre un aspect

pomenit de mulţi autori, care consideră că am fi în prezenţa tuturor
drepturilor şi obligaţiilor pe care, în mod abstract, în mod potenţial, le-ar
putea dobândi persoana fizică, chiar dacă, în concret, nu le-a dobândit
(aşadar, conţinutul capacităţii de folosinţă ar fi toate drepturile şi obligaţiile
pe care, în mod virtual, în mod potenţial, le poate dobândi persoana fizică,
chiar dacă, în concret, nu le-a dobândit); d-nul profesor, pe de altă parte,
consideră că este imposibil şi inutil să discutăm despre conţinutul
capacităţii de folosinţă, este inutil să discutăm despre conţinutul
unei abstracţiuni, la urma urmelor, nu are vreun sens a pomeni
acest conţinut al capacităţii de folosinţă, întrucât nu am face altceva
decât să discutăm despre absolut toate drepturile şi obligaţiile
posibil de imaginat.

II. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice –

moartea persoanei fizice (moartea persoanei fizice poate fi
constatată fizic -1 sau declarată judecătoreşte -2 ).

1. Constatarea fizică a morţii (presupune un cadavru găsit şi

identificat) – se realizează prin examinarea medicală a cadavrului
persoanei fizice, după care se întocmeşte certificatul medical constatator al
decesului şi, în final, pe baza certificatului medical constatator al decesului,
se întocmeşte în registrul de stare civilă pentru decese actul de deces al
persoanei fizice.

- comorienţii – sunt acele persoane fizice care mor în exact aceeaşi

împrejurare (de pildă, un accident aviatic şi presupunem că sunt găsite şi
identificate cadavrele) fără a se putea stabili dacă vreuna dintre persoane a
supravieţuit celeilalte, aşa încât se prezumă relativ că ele au decedat în
exact acelaşi moment (problema comorienţilor prezintă importanţă mai ales
în materie succesorală: dacă sunt comorienţi două persoane ce au vocaţie
succesorală reciprocă –de exemplu, un tată şi un fiu- atunci fiecare va fi
moştenit de propriii erezi, întrucât, presupunându-se că cei doi au decedat în
exact acelaşi moment, niciunul nu îndeplineşte condiţia de a fi fost în viaţă la

69
deschiderea moştenirii –aşadar, niciunul nu va avea capacitate succesorală-;
astfel fiind, tatăl va fi moştenit de erezii săi, de pildă, de soţia sa, iar fiul nu
va veni la moştenirea tatălui, căci nu îndeplineşte condiţia de a fi existat la
data deschiderii moştenirii tatălui; de asemenea, fiul va fi moştenit de mama
sa, iar nu şi de tatăl său, căci nici tatăl nu îndeplineşte condiţia de a fi în
viaţă la data deschiderii moştenirii fiului); cei care decedează în împrejurări
diferite (de pildă, tatăl decedează într-un accident aviatic, iar fiul decedează
într-un accident maritim, iar cadavrele celor doi sunt găsite şi identificate),
însă în aceeaşi unitate de timp (de pildă, accidentul aviatic şi accidentul
maritim au loc luni, la ora 12:00), fără a se putea stabili dacă una dintre
persoane a supravieţuit celeilalte, nu sunt comorienţi (într-o astfel de
situaţie, nu va exista prezumţia relativă de deces concomitent, însă, cu toate
acestea, cele două persoane nu se pot moşteni, tocmai pentru că nu este
dovedită capacitatea succesorală, anume că persoana fizică era în viaţă la
data deschiderii moştenirii; la urma urmelor, soluţia este aceeaşi ca în cazul
comorienţilor, însă este altfel explicată –în cazul comorienţilor, faptul că
persoanele fizice nu se moştenesc este explicată pe ideea prezumţiei
relative de deces concomitent, iar în cazul persoanelor care decedează în
aceeaşi unitate de timp, dar în împrejurări diferite, faptul că persoanele nu
se moştenesc reciproc este explicată pe ideea că nu se poate dovedi
capacitatea succesorală).

2. Declararea judecătorească a morţii (adică, declararea morţii

prin hotărâre judecătorească) – presupune un cadavru ce nu este
găsit şi identificat.

A. Declararea judecătorească a morţii care nu presupune, în

prealabil, declararea judecătorească a dispariţiei.

Dacă o persoană a dispărut în situaţii excepţionale (de pildă, război,

accident aviatic etc.) şi nu-i poate fi găsit şi identificat cadavrul, ea poate fi
declarată judecătoreşte moartă (după ce a trecut cel puţin 1 an de la data
situaţiei excepţionale în care persoana fizică a dispărut), fără ca în prealabil
să fie declarată judecătoreşte dispărută – art.16 alin.(3) din Decretul
nr.31/1954: „cel dispãrut în cursul unor fapte de rãzboi, într-un accident de

70
cale-feratã, într-un naufragiu sau într-o altã împrejurare asemãnãtoare care
îndreptãţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fãrã a se mai
declara în prealabil dispariţia sa, dacã a trecut cel puţin un an de la data
împrejurãrii în care a avut loc dispariţia”. Acţiunea în declararea
judecătorească a morţii, fără ca în prealabil să fie necesară declararea
judecătorească a dispariţiei, este imprescriptibilă extinctiv (adică, ea poate fi
introdusă oricât timp ar fi trecut de la data împrejurării excepţionale în care a
dispărut persoana fizică).

B. Declararea judecătorească a morţii care presupune, în

prealabil, declararea judecătorească a dispariţiei.

În această ipoteză declararea judecătorească a morţii nu poate avea

loc decât dacă în prealabil a fost declarată judecătoreşte dispariţia persoanei
fizice.

a) declararea judecătorească a dispariţiei persoanei fizice

(declararea dispariţiei prin hotărâre judecătorească):

- condiţii cumulative pentru a fi declarată

judecătoreşte dispariţia: 1. persoana fizică să lipsească nejustificat de la
domiciliul său (aceasta înseamnă că persoana fizică dispare de la domiciliul
său, fără a fi vorba despre vreo împrejurare excepţională, de pildă, război
sau catastrofă naturală); 2. să fi trecut cel puţin 1 an de la data ultimelor ştiri
cum că persoana fizică era în viaţă (cererea de declarare a dispariţiei poate fi
introdusă după ce a trecut cel puţin 1 an de la data ultimelor ştiri cum că
persoana era în viaţă, însă nu există o limită de timp până la care să poată fi
introdusă cererea: de pildă, cererea de declarare a dispariţiei nu poate fi
introdusă la mai puţin de 1 an de la data ultimelor ştiri cum că persoana
fizică era în viaţă, însă ea poate fi introdusă şi la 5 ani sau mai mult de la
data ultimelor ştiri cum că persoana fizică era în viaţă, acţiunea în declararea
judecătorească a dispariţiei fiind imprescriptibilă extinctiv);

- aspecte procedurale pe marginea

declarării judecătoreşti a dispariţiei: 1. cererea de declarare
judecătorească a dispariţiei poate fi introdusă de orice persoană interesată
(de pildă, de soţia dispărutului), însă şi de procuror;

2. instanţa competentă este judecătoria în a cărei

circumscripţie teritorială şi-a avut ultimul domiciliu cel ce urmează a fi
declarat judecătoreşte dispărut;

71
 3. după ce a primit cererea de declarare
judecătorească a dispariţiei, preşedintele instanţei va dispune efectuarea de
cercetări de către Poliţie şi de către organele primăriei pentru culegerea de
date şi informaţii referitoare la cel dispărut; totodată, preşedintele instanţei
va dispune afişarea cererii de declarare a dispariţiei la domiciliul celui
dispărut; în sfârşit, instanţa va putea sesiza autoritatea tutelară (autoritatea
tutelară este primarul –art.63 alin.(2) din Legea nr.215/2001) de la domiciliul
celui dispărut pentru ca respectiva autoritate tutelară să numească un
curator care să se îngrijească de interesele celui dispărut (de pildă, să-i
administreze bunurile);

4. după ce au trecut 45 de zile de la afişarea cererii

de declarare judecătorească a dispariţiei, preşedintele fixează termen de
judecată, citându-l pe reclamant (pe cel care a formulat cererea de declarare
judecătoreasă a dispariţiei) şi pe cel dispărut (acesta va fi citat la ultimul său
domiciliu);

5. judecarea cererii de declarare judecătorească a

dispariţiei se face după procedura obişnuită reglementată de Codul de
procedură civilă, hotărârea pronunţată în primă instanţă fiind supusă
apelului, iar apoi, hotărârea pronunţată în apel fiind supusă recursului;

6. după ce a devenit irevocabilă (adică, spre

exemplu, după ce a fost soluţionat şi recursul), hotărârea judecătorească de
declarare a dispariţiei se afişează timp de 30 de zile la sediul instanţei şi la
sediul primăriei unde cel dispărut şi-a avut ultimul domiciliu.

- efectele hotărârii judecătoreşti de

declarare a dispariţiei: 1. declararea judecătorească a dispariţiei a fost
instituită doar pentru ca ulterior să poată fi cerută declararea judecătorească
a morţii, aşa încât declararea judecătorească a dispariţiei nu influenţează cu
nimic capacitatea de folosinţă a celui declarat dispărut;

2. în cazul declarării judecătoreşti a dispariţiei, cel dispărut este

considerat în viaţă, astfel încât succesiunea sa nu se va deschide, soţia sa nu
se va putea recăsători decât dacă divorţează de cel dispărut, cel dispărut ar
putea moşteni alte persoane (căci el are capacitate succesorală, fiind în viaţă
la data deschiderii succesiunii altor persoane);

3. singurul efect al hotărârii judecătoreşti de declarare a

dispariţiei este îndeplinirea unei condiţii de fond pentru a putea fi declarată
judecătoreşte moartea persoanei fizice care nu a dispărut în împrejurări

72
excepţionale (într-adevăr, dacă persoana fizică dispare în împrejurări ce nu
sunt excepţionale, pentru a fi declarată judecătoreşte moartă, trebuie ca, în
prealabil, să fie declarată judecătoreşte dispărută, condiţie care este
îndeplinită ca urmare a hotărârii judecătoreşti de declarare a dispariţiei).

- anularea hotărârii judecătoreşti de

declarare a dispariţiei (problema se ridică atunci când cel declarat
dispărut apare) pare a fi un aspect lipsit de rost, întrucât anularea
hotărârii de declarare judecătorească a dispariţiei nu prezintă vreun interes
pentru cel dispărut (de pildă, dacă a fost instituită curatela, aceasta se poate
ridica atunci când apare cel dispărut, fără a fi necesară anularea hotărârii
judecătoreşti de declarare a dispariţiei, căci ceea ce a determinat instituirea
curatelei este nu hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei, ci
însăşi dispariţia –aşadar, curatela poate fi instituită atunci când persoana
dispare, chiar dacă nu există o hotărâre judecătorească de declarare a
dispariţiei-).

b) declararea judecătorească a morţii persoanei fizice (după

ce, în prealabil, a fost declarată judecătoreşte dispariţia persoanei
fizice):

- condiţii cumuative ale declarării

judecătoreşti a morţii: 1. să existe o hotărâre irevocabilă de declarare
judecătorească a dispariţiei; 2. hotărârea judecătorească de declarare a
dispariţiei să fi fost afişată la sediul judecătoriei în a cărei circumscripţie
teritorială şi-a avut ultimul domiciliu dispărutul şi la sediul primăriei de la
ultimul domiciliu al dispărutului timp de 30 de zile; 3. să fi trecut cel puţin 4
ani de la data ultimelor ştiri cum că persoana fizică era în viaţă; 4. să fi
trecut cel puţin 6 luni de la data afişării timp de 30 de zile a hotărârii
judecătoreşti de declarare a dispariţiei, termenul de 6 luni socotindu-se nu
de la împlinirea celor 30 de zile, ci de la momentul afişării hotărârii de
declarare a dispariţiei (aşa cum se spune în art.16 alin.(2) din Decretul
nr.31/1954: „împlinirea unui termen de şase luni de la data afişãrii hotãrârii
prin care s-a declarat dispariţia”), aşa încât termenul de 30 de zile este
absorbit de termenul de 6 luni (aşadar, dacă hotărârea de declarare a
dispariţiei este afişată în luna ianuarie, termenul de 6 luni curge din chiar
luna ianuarie, împlinindu-se în luna iunie, absorbind termenul de 30 de zile;
termenul de 6 luni nu curge din luna februarie, când s-au împlinit cele 30 de
zile de afişare la sediul judecătoriei şi la sediul primăriei a hotărârii de

73
declarare judecătorească a dispariţiei); explicaţie: lucrurile sunt simple în
următoarea ipoteză: în ianuarie 2009 avem de a face cu data ultimelor ştiri
cum că persoana era în viaţă; în mai 2010 ea este declarată judecătoreşte
dispărută (din ianuarie 2009 până în ianuarie 2010 s-a împlinit termenul de 1
an de la data ultimelor ştiri şi presupunem că toate aspectele procedurale au
fost parcurse până în mai 2010, astfel încât în mai 2010 să existe o hotărâre
irevocabilă de declarare a dispariţiei), hotărârea judecătorească fiind
irevocabilă şi este afişată la sediul instanţei şi la sediul primăriei tot în mai
2010, caz în care termenul de 6 luni se împlineşte în octombrie 2010 (sunt 6
luni din mai până în octombrie); astfel fiind, în ianuarie 2013 sunt îndeplinite
toate condiţiile pentru declararea judecătorească a morţii, mai exact sunt
îndeplinite toate condiţiile pentru introducerea cererii de declarare
judecătorească a morţii (1. există o hotărâre irevocabilă de declarare
judecătorească a dispariţiei: mai 2010; 2. hotărârea de declarare a dispariţiei
a fost afişată timp de 30 de zile: iunie 2010; 3. au trecut cel puţin 6 luni de la
data afişării: octombrie 2010, cele 30 de zile fiind absorbite în termenul de 6
luni, termen de 6 luni care curge de la momentul afişării –fiind împlinit în
octombrie 2010-; 4. au trecut cel puţin 4 ani de la data ultimelor ştiri cum că
persoana fizică era în viaţă – ultimele ştiri cum că persoana era în viaţă
datează din ianuarie 2009, aşa încât până în ianuarie 2013 fiind îndeplinite şi
celelalte condiţii); lucrurile s-ar complica în următoarea ipoteză: în ianuarie
2009 avem de a face cu data ultimelor ştiri cum că persoana fizică era în
viaţă; în ianuarie 2013 ea este declarată judecătoreşte dispărută –fiind
posibil ca cererea de declarare judecătorească a dispariţiei să fie introdusă
după termenul de 1 an, nefiind obligatoriu ca imediat ce s-a împlinit 1 an de
la ultimele ştiri să fie introdusă cererea, acea cerere putând fi introdusă
oricând după 1 an, însă nu mai repede de 1 an-, hotărârea judecătorească
fiind irevocabilă şi este afişată la sediul instanţei şi la sediul primăriei tot în
ianuarie 2013 (observăm că termenul de 4 ani de la data ultimelor ştiri cum
că persoana fizică era în viaţă s-a împlinit în ianuarie 2013, iar asta ar putea
însemna că imediat după declararea judecătorească a dispariţiei să fie
declarată judecătoreşte şi moartea persoanei; în realitate, declararea
judecătorească a morţii nu poate avea loc în această ipoteză în ianuarie
2013 –deşi termenul de 4 ani de la ultimele ştiri s-a împlinit-, căci nu este
îndeplinită condiţia ca hotărârea de declarare a dispariţiei să fi fost afişată 6
luni; aşadar, declararea judecătorească a morţii poate avea loc doar în iunie
2013, atunci când este împlinit şi termenul de 6 luni de la data afişării
hotărârii de declarare a dispariţiei); concluzia: termenul de 6 luni apare
ca o condiţie distinctă a declarării judecătoreşti a morţii doar atunci
când până la împlinirea termenului de 4 ani de la data ultimelor ştiri

74
a rămas mai puţin de 6 luni (de pildă, în ianuarie 2009 avem de a face cu
data ultimelor ştiri cum că persoana fizică era în viaţă; persoana este
declarată judecătoreşte dispărută în octombrie 2012, hotărârea
judecătorească fiind irevocabilă şi este afişată la sediul instanţei şi la sediul
primăriei tot în octombrie 2012; în ianuarie 2013 se împlineşte termenul de 4
ani de la data ultimelor ştiri cum că persoana este în viaţă, însă ea nu poate
fi declarată moartă în ianuarie 2013, întrucât au rămas mai puţin de 6 luni de
la data afişării hotărârii de declarare a dispariţiei; persoana poate fi declarată
moartă doar când termenul de 6 luni de la afişarea hotărârii de declarare a
dispariţiei s-a împlinit, anume în martie 2013) sau doar atunci când
declararea judecătorească a dispariţiei s-a făcut după ce au trecut 4
ani de la data ultimelor ştiri; dacă, însă, au trecut cele 6 luni de la
afişarea hotărârii de declarare a dispariţiei (ipoteza de mai sus, în
care lucrurile sunt simple) până la împlinirea celor 4 ani de la data
ultimelor ştiri cum că persoana fizică era în viaţă, atunci termenul
de 6 luni nu prelungeşte în vreun fel declararea judecătorească a
morţii.

- aspecte procedurale pe marginea

declarării judecătoreşti a morţii: - aspectele procedurale pe marginea
declarării morţii sunt, în principiu, aceleaşi ca în cazul declarării judecătoreşti
a dispariţiei;

- diferenţa este că în cazul declarării judecătoreşti a

morţii, hotărârea irevocabilă de declarare a morţii nu trebuie afişată timp de
30 de zile, întrucât persoana este moartă de la data stabilită prin hotărârea
de declarare a morţii, nemaifiind necesară nicio altă formalitate; de
asemenea, hotărârea irevocabilă de declarare a morţii este comunicată
serviciului de stare civilă pentru a fi înregistrată în registrul actelor de stare
civilă.

- stabilirea datei morţii: -data morţii este

aceea stabilită prin hotărârea de declarare a morţii (aşadar, data morţii nu
este, spre exemplu, data la care hotărârea de declarare a morţii a devenit
irevocabilă): astfel, data morţii ar putea fi stabilită ca fiind ultima zi a
termenului de 4 ani de la data ultimelor ştiri cum că persoana fizică era în
viaţă (spre exemplu, dacă data ultimelor ştiri este 1 ianuarie 2009, data
morţii ar putea fi stabilită ca fiind 1 ianuarie 2013, chiar dacă hotărârea de
declarare a morţii devine irevocabilă în 20 mai 2013); de asemenea, dacă

75
există indicii îndestulătoare cu privire la data morţii, atunci instanţa va putea
stabili prin hotărâre o altă dată a morţii (de pildă, există indicii temeinice că
persoana cu privire la care ultimele ştiri sunt din 1 ianuarie 2009 a murit în 1
ianuarie 2012, aşa încât data morţii va fi stabilită de instanţă ca fiind data de
1 ianuarie 2012); rectificarea datei morţii va interveni dacă se dovedeşte
că data morţii stabilită prin hotărâre judecătorească este inexactă, existând
motive a crede că o altă dată este mai apropiată de adevăr (de pildă, dacă
data morţii stabilită prin hotărâre este ultima zi a termenului de 4 ani de la
data ultimelor ştiri -1 ianuarie 2013-, iar apoi apar motive îndestulătoare –de
exemplu, un martor care a văzut persoana decedând- pentru a dovedi că
data morţii stabilită prin hotărâre este inexactă, atunci se va rectifica data
morţii iniţial stabilită, fiind indicată o altă dată a morţii –să zicem, 1 ianuarie
2012-, iar de la această din urmă dată se vor produce toate efectele hotărârii
declarative de moarte).

- efectele hotărârii de declarare a morţii:

1. dispărutul este considerat mort la data stabilită în hotărârea de declarare
a morţii ca fiind data morţii;

2. se
deschide succesiunea celui declarat judecătoreşte mort, de la data stabilită
prin hotărârea de declarare a morţii ca fiind data morţii; de asemenea, de la
data stabilită prin hotărârea de declarare a morţii ca fiind data morţii
încetează căsătoria persoanei fizice; totodată, de la data stabilită prin
hotărârea de declarare a morţii ca fiind data morţii încetează drepturile
viagere ale celui declarat mort (de pildă, uzufructul);

3.
hotărârea de declarare a morţii produce efecte retroactive care urcă în timp
până la data stabilită ca fiind aceea a morţii (într-adevăr, data morţii stabilită
prin hotărârea de declarare a morţii va fi tot timpul anterioară momentului la
care hotărârea de declarare a morţii devine irevocabilă, aşa încât hotărârea
de declarare a morţii irevocabilă va avea efecte retroactive: de pildă, data
ultimelor ştiri este 1 ianuarie 2009, iar hotărârea de declarare a morţii,
având în vedere toate aspectele procedurale şi condiţiile pentru declararea
judecătorească a morţii, ar deveni irevocabilă în, să zicem, 1 decembrie
2013; data morţii stabilită prin hotărârea irevocabilă va fi întotdeauna
anterioară momentului la care hotărârea a devenit irevocabilă –anume,
datei de 1 decembrie 2013-, data morţii putând fi cel mult ultima zi a
termenului de 4 ani de la data ultimelor ştiri –deci, 1 ianuarie 2013-).

76
 - anularea hotărârii judecătoreşti de
declarare a morţii: 1. anularea hotărârii de declarare a morţii are
loc atunci când persoana fizică se dovedeşte a fi în viaţă (art.20 alin.(1) din
Decretul nr.31/1954: „dacã cel declarat mort este în viaţã, se poate cere,
oricând, anularea hotãrârii prin care s-a declarat moartea”);

2. aspecte procedurale pe marginea acţiunii în anularea hotărârii

judecătoreşti de declarare a morţii: (a) acţiunea poate fi introdusă de orice
persoană interesată (mai ales de cel declarat mort şi care se dovedeşte a fi
în viaţă), precum şi de procuror; (b) instanţa competentă este judecătoria în
a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul cel declarat mort prin
hotărâre judecătorească şi care se dovedeşte a fi în viaţă; (c) hotărârea de
anulare a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii se va comunica
serviciului de stare civilă pentru a fi înregistrată în registrul actelor de stare
civilă.

3. efectele hotărârii prin care se anulează hotărârea judecătorească de

declarare a morţii:

- situaţia bunurilor celui ce a fost declarat

mort şi care se dovedeşte a fi în viaţă: - art.20 alin.(2) din Decretul
nr.31/1954 prevede că „cel care a fost declarat mort, poate cere, dupã
anularea hotãrârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale”;

- dacă cererea de restituire a bunurilor mobile sau

imobile se îndreaptă împotriva unui moştenitor de bună-credinţă al celui
care se dovedeşte a fi în viaţă (de pildă, fiul celui ce se dovedeşte a fi în
viaţă), acel moştenitor va fi obligat să restituie bunul în natură ori să
restituie preţul primit pentru acele bunuri atunci când le-a înstrăinat cu titlu
oneros; totuşi, moştenitorul de bună-credinţă va păstra fructele bunului
(art.485 C.civ.), întrucât el este un posesor de bună-credinţă;

- dacă cererea de restituire a bunurilor mobile sau

imobile se îndreaptă împotriva unui moştenitor de rea-credinţă al celui care
se dovedeşte a fi în viaţă, acel moştenitor va trebui să restituie bunurile în
natură; dacă moştenitorul de rea-credinţă a înstrăinat bunurile el va putea fi
obligat să restituie fie preţul primit pe bun, fie valoarea bunului din
momentul în care se cere restituirea (cele două –anume, preţul primit pe bun
şi valoarea bunului din momentul în care se cere restituirea- s-ar putea să fie
diferite – de pildă, preţul primit pe bun este de 100.000 de lei, iar valoarea
bunului din momentul în care se cere restituirea este de 120.000 lei, bunul
sporindu-şi valoarea-, iar moştenitorul de rea-credinţă, tocmai în virtutea

77
relei sale credinţe, va putea fi ţinut să restituie una dintre cele două valori, în
funcţie de opţiunea celui ce se dovedeşte a fi în viaţă); de asemenea,
moştenitorul de rea-credinţă va trebui să restituie fructele bunului sau
contravaloarea lor (când restituirea în natură nu mai este posibilă);

- dacă cererea de restituire a bunurilor mobile sau imobile

se îndreaptă împotriva unui subdobânditor cu titlu oneros şi de bună-
credinţă (de pildă, moştenitorul îi vinde unei alte persoane un bun
aparţinând celui declarat mort şi care se dovedeşte a fi în viaţă), acest
subdobânditor de bună-credinţă şi cu titlu oneros nu va putea fi obligat la
restituire (art.20 alin.(2) din Decretul nr.31/1954: „dobânditorul cu titlu
oneros nu este obligat sã le înapoieze, decât dacã se va face dovada cã la
data dobândirii ştia cã persoana declaratã moartã este în viaţã”); totuşi, cel
declarat mort şi care se dovedeşte a fi în viaţă, chiar dacă nu poate obţine
restituirea în natură a bunurilor sale, se poate îndrepta împotriva
moştenitorului care le-a înstrăinat şi de la moştenitorul de bună-credinţă
poate obţine preţul primit de acest moştenitor pe bun, iar de la moştenitorul
de rea-credinţă poate obţine fie preţul pe care acesta l-a primit pe bun, fie
valoarea bunului de la momentul cererii de restituire;

- dacă cererea de restituire a bunului mobil sau imobil se

îndreaptă împotriva unui subdobânditor cu titlu oneros şi de rea-credinţă,
acest subdobânditor va putea fi obligat la restituirea în natură a bunurilor;
totuşi, subdobânditorul cu titlu oneros şi de rea-credinţă va putea cere
restituirea preţului de la moştenitor;

- dacă cererea de restituire a bunului imobil se îndreaptă

împotriva unui subdobânditor cu titlu gratuit, indiferent că acesta este de
bună-credinţă sau de rea-credinţă, acest subdobânditor le va restitui în
natură (el nu se mai poate îndrepta împotriva moştenitorului, pentru că nu a
plătit nimic în schimbul bunului imobil); de asemenea, dacă cererea de
restituire a unui bun mobil se îndreaptă împotriva unui subdobânditor cu
titlu gratuit şi de rea-credinţă, acest subdobânditor va putea fi obligat la
restituirea în natură (el nu se mai poate îndrepta împotriva moştenitorului,
pentru că nu a plătit nimic în schimbul bunului mobil); subdobânditorul unui
bun imobil sau imobil, subdobânditor cu titlu gratuit şi de bună-credinţă
poate păstra fructele bunului;

- dacă cererea de restituire a bunului mobil se îndreaptă

împotriva unui subdobânditor cu titlu gratuit şi de bună-credinţă, restituirea
poate fi solicitată în termen de 3 ani de când bunul a ajuns la subdobânditor

78
(art.1909 alin.(2) c.civ. este înţeles nu doar în sensul că bunul este pierdut
sau furat, ci şi în sensul că proprietarul bunului mobil este lipsit de bun fără
voia sa).

- situaţia căsătoriei celui ce a fost

declarat mort şi care se dovedeşte a fi în viaţă:

- hotărârea de anulare a hotărârii

judecătoreşti de declarare a morţii duce la reactualizarea căsătoriei care a
încetat la data morţii stabilită prin hotărârea de declarare a morţii,
considerându-se, principial, că respectiva căsătorie nu a încetat niciodată;

- totuşi, dacă între data morţii stabilită

prin hotărâre judecătorească de declarare a morţii şi data anulării hotărârii
de declarare a morţii, soţul celui declarat mort şi dovedit a fi în viaţă se
recăsătoreşte, atunci cea de a doua căsătorie va fi cea valabilă, iar prima
căsătorie (cea cu persoana declarată moartă, iar apoi dovedită ca fiind în
viaţă) este desfăcută la momentul încheierii celei de a doua căsătorii.

Data viitoare –persoana fizică, anume capacitatea de exerciţiu

(p.121-159).

Persoana fizică (problema capacităţii de exerciţiu)

I. Aspecte de început.

1. Capacitatea de exerciţiu (definiţie) – aptitudinea persoanei

fizice de a dobândi şi exercita drepturi, respectiv de a-şi asuma şi
executa obligaţii încheind singură şi personal acte juridice;
capacitatea de exerciţiu cunoaşte trei etape: a) lipsa capacităţii de
exerciţiu (minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie –
acestea încheie acte juridice nu personal, ci prin intermediul
reprezentantului legal; persoanele puse sub interdicţie
judecătorească –adică, acele persoane fizice lipsite de discernământ
din pricina alienaţiei mentale sau a debilităţii mentale-, indiferent
de vârsta lor –sub 14 ani, între 14 şi 18 ani, peste 18 ani- sunt lipsite
de capacitate de exerciţiu); b) capacitatea de exerciţiu restrânsă
(minorul între 14 şi 18 ani – acesta încheie personal acte juridice,
însă cu încuvinţarea prealabilă a ocrotitorului legal; art.9 alin.(2) din

79
Decretul nr.31/1954: „actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsã
se încheie de cãtre acesta, cu încuviinţarea prealabilã a pãrinţilor sau a
tutorelui”); c) capacitatea de exerciţiu deplină (persoana care a
împlinit 18 ani – această persoană încheie singură şi personal orice
fel de act juridic).

2. Caracterele capacităţii de exerciţiu:

a) generalitatea capacităţii de exerciţiu – dobândind capacitate

deplină de exerciţiu, persoana fizică poate încheia absolut orice fel de act
juridic, afară de cazul în care legea nu-i permite a încheia un anume act
juridic (exemplu de act juridic ce nu poate fi încheiat de o persoană fizică ce
are capacitate deplină de exerciţiu este cesiunea de creanţă litigioasă:
art.1309 C.civ.);

b) egalitatea capacităţii de exerciţiu – toate persoanele, în mod

egal, au aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi, respectiv de a-şi
asuma şi executa obligaţii, încheind singure şi personal acte juridice;

c) intangibilitatea şi inalienabilitatea capacităţii de exerciţiu –

capacitatea de exerciţiu este inalienabilă, căci persoana fizică nu poate
renunţa la ea (art.6 alin.(2) din Decretul nr.31/1954: „nimeni nu poate
renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de exerciţiu”); capacitatea de
exerciţiu este intangibilă, întrucât nicio persoană nu-i poate aduce atingere,
limitând-o, ci ea poate fi limitată doar prin lege (art.6 alin.(1) din Decretul
nr.31/1954: „nimeni nu poate fi lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de
exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege”);

d) legalitatea capacităţii de exerciţiu – capacitatea de exerciţiu

este reglementată de lege (art.5 alin.(1) din Decretul nr.31/1954: „persoana
fizicã are capacitatea de exerciţiu”).

3. Capacitatea de exerciţiu, discernământul şi capacitatea

delictuală.

a) Capacitatea delictuală constă în aceea că autorul unei fapte

ilicite extracontractuale trebuie să aibă puterea psihică de a
distinge între ce este licit şi ce este ilicit, cu alte cuvinte, trebuie să
aibă discernământ; aşadar, capacitatea delictuală este legată întru totul
de discernământ şi numai de discernământ, astfel cum rezultă şi din art.25
alin.(3) din Decretul nr.32/1954 (art.25 alin.3 din Decretul nr.32/1954 sună

80
astfel: „minorii care nu au împlinit vârsta de patrusprezece ani nu rãspund
pentru fapta lor ilicitã decât dacã se dovedeşte cã au lucrat cu
discernãmânt”; astfel, din acest text rezultă că elementul esenţial al
capacităţii delictuale este discernământul, căci, chiar dacă minorul ce a
săvârşit fapta ilicită are mai puţin de 14 ani, el va răspunde civil în măsura în
care se dovedeşte că avea discernământ (adică, avea puterea psihică de a
distinge între ce este licit şi ce este ilicit, atunci când a săvârşit fapta ilicită).
Capacitatea delictuală este o stare de fapt.

b) Capacitatea de exerciţiu este şi ea legată într-o oarecare măsură

de discernământ, în sensul că discernământul este premisa dobândirii
capacităţii de exerciţiu, discernământul fiind elementul în funcţie de care
sunt stabilite etapele capacităţii de exerciţiu, însă, spre deosebire de
capacitatea delictuală (care depinde doar de discernământ), capacitatea de
exerciţiu depinde, întâi de toate, de vârsta persoanei fizice (aşadar, minorul
sub 14 ani nu va avea niciodată capacitate de exerciţiu, astfel cum rezultă
din art.11 alin.1 lit. a) din Decretul nr.31/1954: nu au capacitate de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de patrusprezece ani). Capacitatea de
exerciţiu este o stare de drept.

Altfel zis, în cazul minorului sub 14 ani, dacă se dovedeşte că avea

discernământ, el dobândeşte capacitatea delictuală, însă, în cazul acelui
minor sub 14 ani, chiar dacă se dovedeşte că avea discernământ, el nu
dobândeşte capacitatea de exerciţiu (aşadar, în cazul capacităţii de exerciţiu
pe primul plan este vârsta persoanei fizice).

II. Capacitatea deplină de exerciţiu.

a) începutul capacităţii de exerciţiu depline – art.8 alin.(1)-(3) din

Decretul nr.31/1954: „capacitatea deplinã de exerciţiu începe de la data
când persoana devine majorã; persoana devine majorã la împlinirea vârstei
de optsprezece ani; minorul care se cãsãtoreşte, dobândeşte, prin aceasta,
capacitatea deplinã de exerciţiu”; aşadar, capacitatea de exerciţiu deplină se
dobândeşte la vârsta de 18 ani, iar în cazul minorului care se căsătoreşte se
poate dobândi la 16 ani (bărbatul şi femeia se pot căsători la împlinirea
vârstei de 16 ani, potrivit art.4 alin.(2) din C.fam., aşa cum acest art.4 alin.
(2) a fost modificat prin Legea nr.288/2007); în cazul minorului care a
dobândit capacitatea de exerciţiu deplină ca urmare a căsătoriei, respectiva
capacitate de exerciţiu deplină se păstrează, chiar dacă încetează căsătoria,
chiar dacă are loc un divorţ sau chiar dacă acea căsătorie este anulată (de

81
exemplu, A şi B se căsătoresc la 16 ani, aşa încât ambii dobândesc
capacitate de exerciţiu deplină la 16 ani; dacă B decedează şi A avea 17 ani,
atunci A va păstra capacitatea deplină de exerciţiu; dacă cei doi divorţează
când au 17 ani, atunci A şi B vor păstra capacitatea deplină de exerciţiu;
dacă acea căsătorie este anulată când cei doi au 17 ani, atunci A şi B vor
păstra capacitatea de exerciţiu deplină).

b) încetarea capacităţii de exerciţiu depline – moartea persoanei

fizice (încetează suportul material al capacităţii de exerciţiu –anume,
persoana fizică-, aşa încât va înceta şi capacitatea de exerciţiu deplină)

- punerea persoanei fizice

sub interdicţie judecătorească (întrucât este lipsită de discernământ din
pricina alienaţiei sau a debilităţii mentale), caz în care persoana fizică
(indiferent de vârstă) devine lipsită de capacitate de exerciţiu.

III. Capacitatea de exerciţiu restrânsă – îl priveşte doar pe

minorul între 14 şi 18 ani, care încheie, ca regulă, personal acte
juridice, însă nu şi singur, având nevoie de încuviinţarea prealabilă
a ocrotitorului legal (părinte sau tutore) şi, uneori, chiar de
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare (autoritatea tutelară
este primarul – art.63 alin.(2) din Legea nr.215/2001); lipsa
încuviinţării prealabile duce la nulitatea relativă a actului juridic
încheiat de minorul ce are capacitate de exerciţiu restrânsă (totuşi,
încuviinţarea prealabilă este o cerinţă extrinsecă actului juridic,
doar consimţământului minorului fiind o condiţie de valabilitate de
fond în sensul art.948 pct. 2 c.civ.).

1. Aspecte caracteristice ale capacităţii de exerciţiu restrânse:

A. Persoanele afectate – este vorba doar despre minorii cu vârsta

între 14 şi 18 ani.

B. Semnificaţia capacităţii de exerciţiu restrânse – se discută

despre restrângerea posibilităţii minorului între 14 şi 18 ani de a încheia
singur acte juridice.

C. Domeniul de aplicare al capacităţii de exerciţiu restrânse –

capacitatea de exerciţiu restrânsă priveşte doar actele juridice ale minorului
între 14 şi 18 ani, iar nu şi faptele juridice ilicite ale acestuia (faptele juridice

82
ilicite ale minorului cu vârsta între 14 şi 18 ani sunt acoperite de capacitatea
delictuală).

D. Caracterul prealabil şi special al încuviinţării – încuviinţarea

din partea ocrotitorului legal (părinte sau tutore) şi din partea autorităţii
tutelare trebuie să intervină anterior încheierii actului juridic de către minorul
între 14 şi 18 ani; de asemenea, încuviinţarea este specială, întrucât priveşte
fiecare act juridic în parte (aşadar, nu ar putea fi dată o încuviinţare
generală, de pildă, ocrotitorul legal nu ar putea spune că încuviinţează orice
act juridic pe care minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu ar dori să-l
încheie în viitor); încuviinţarea prealabilă este supusă aceloraşi condiţii de
formă la care este supus actul juridic încheiat de minor (de pildă, dacă actul
juridic încheiat de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă trebuie
încheiat în forma scrisă ad probationem, atunci şi încuviinţarea prealabilă din
partea ocrotitorului legal şi din partea autorităţii tutelare va trebuie să
îmbrace forma scrisă ad probationem).

E. Consecinţe în materie procesuală – capacitatea de exerciţiu

restrânsă este avută în vedere şi în materie procesuală, minorul cu
capacitate de exerciţiu restrânsă având nevoie de încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului legal pentru a porni un proces; de asemenea, întrucât procesul
civil implică până la finalizarea sa o suită de acte procesuale, prezenţa
ocrotitorului legal este necesară pentru a încuviinţa actele procesuale ale
minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă (de asemenea, dacă actul
procesual are caracterul unui act de dispoziţie –de pildă, renunţarea la
judecată-, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă are nevoie atât de
încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal, cât şi de încuviinţarea prealabilă
a autorităţii tutelare).

F. Ocrotitorul legal şi reprezentantul legal – în cazul minorului cu

capacitate de exerciţiu restrânsă (minor între 14 şi 18 ani) părintele sau
tutorele este ocrotitor legal (adică, minorul între 14 şi 18 ani încheie personal
actul juridic, însă nu şi singur, având nevoie de încuviinţarea prealabilă a
părintelui sau tutorelui –ocrotitor legal-); în cazul minorului lipsit de
capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani), părintele sau tutorele este
reprezentant legal (adică, minorul sub 14 ani nu încheie personal actul
juridic, ci actul juridic este încheiat pe seama sa de părinte sau tutore –
reprezentantul legal-).

G. Neînţelegeri cu privire la încuviinţarea actelor juridice ale

minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă – dacă între părinţi sau

83
dacă între tutori (de pildă, un soţ şi o soţie sunt desemnaţi tutori ai minorului
cu capacitate de exerciţiu restrânsă) apar neînţelegeri, în sensul că unul
doreşte încuviinţarea actului minorului, iar celălalt nu doreşte încuviinţarea
actului minorului, atunci se va apela la instanţa de judecată care va tranşa
problema potrivit cu interesul superior ale minorului cu capacitate de
exerciţiu restrânsă.

H. Limitele atribuţiilor ocrotitorului legal – a) acte juridice pe

care minorul cu capacitatea de exerciţiu restrânsă le poate încheia
personal şi singur, deci fără a avea nevoie de vreo încuviinţare
prealabilă: 1. actele de conservare (acte ce au ca scop păstrarea unui drept
sau preîntâmpinarea pierderii acelui drept), cum ar fi, de pildă, înscrierea
unei ipoteci constituită în favoarea minorului în C.F.; 2. acte juridice mărunte
necesare satisfacerii unor nevoi curente ale minorului cu capacitate de
exerciţiu restrânsă (acte ce au o valoare relativ redusă, se execută de îndată
şi nu pot fi vătămătoare pentru minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă),
cum ar fi, spre exemplu, achiziţionarea unor rechizite şcolare; 3. acte de
administrare a bunurilor şi a patrimoniului în măsura în care nu sunt
lezionare (adică, în măsura în care nu produc minorului vreo pagubă din
pricina disproporţiei vădite între contraprestaţii, disproporţie ce există la
chiar momentul încheierii actului juridic), aşa cum ar fi, de pildă, acte de
înstrăinare a unor bunuri supuse stricăciunii (considerate acte de
administrare a patrimoniului, deşi, privind actul prin raportare la el însuşi, iar
nu la patrimoniul minorului, acel act apare ca fiind unul de dispoziţie; totuşi,
un astfel de act juridic de înstrăinare a unui bun supus stricăciunii este văzut
prin raportare la patrimoniul minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi
el apare ca fiind un act de administrare a patrimoniului, pentru că se evită ca
dreptul asupra acelui bun să piară odată cu bunul), un contract de locaţiune
a unui bun mobil etc.; 4.testamentul, act juridic unilateral ce poate fi încheiat
de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă ce a împlinit 16 ani şi prin
care poate dispune doar de jumătate din cotitatea disponibilă (art.807
C.civ.); 5. acceptarea unui legat fără sarcini (sarcina este acea modalitate a
actului juridic ce constă în obligaţia pe care gratificatul trebuie s-o execute în
schimbul a ceea ce primeşte prin liberalitate: de pildă, o persoană primeşte
prin legat o maşină, în măsura în care va ridica o statuie în memoria
defunctului care l-a gratificat); 6. contracte de depozit bancar; 7.
recunoaşterea paternităţii sau a maternităţii unui copil din afara căsătoriei.

- b) acte juridice pe care

minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minorul între 14 şi 18
ani) le încheie personal, însă nu şi singur, având nevoie de

84
încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal: 1. acte de administrare a
patrimoniului sau de administrare a bunurilor (aşadar, mai exact, aceste acte
juridice presupun încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal şi sunt lovite
de nulitate relativă dacă acea încuviinţare prealabilă nu există şi ele sunt
lezionare –regula, dar dacă există încuviinţarea prealabilă ele nu pot fi
anulate chiar dacă sunt lezionare, considerându-se că nu trebuie ocrotite
persoanele care nu s-au dovedit suficient de abile la încheierea unui
contract; totuşi, dacă aceste acte juridice nu sunt lezionare pentru minorul
cu capacitate de exerciţiu restrânsă, atunci ele nu sunt lovite de nulitate
relativă, chiar dacă nu există încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal,
sens în care se spune că ele pot fi încheiate personal şi singur de către
minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă dacă nu sunt lezionare –supra.,
lit.a). pct.3).

- c) acte juridice care se încheie

personal de către minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, însă
nu şi singur, fiind necesară încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului
legal şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare: 1. acte juridice
de dispoziţie (de pildă, un contract de vânzare-cumpărare sau un act juridic
–ipotecă sau gaj- prin care minorul garantează propriile obligaţii); 2. acte
juridice prin care se garantează propriile obligaţii ale celui cu capacitate de
exerciţiu restrânsă (de pildă, un gaj sau o ipotecă).

- d) acte juridice pe care

minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu le poate încheia nici
măcar dacă are încuviinţarea ocrotitorului legal şi a autorităţii
tutelare: 1. acte juridice prin care minorul cu capacitate de exerciţiu
restrânsă garantează obligaţiile altuia (de pildă, fidejusiunea –contract prin
care minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă se obligă faţă de creditor
să execute el însuşi obligaţia contractuală, dacă debitorul principal nu o face-
şi cauţiunea reală –de pildă, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă
constituie un gaj sau o ipotecă asupra unui bun de-al său în favoarea unui
creditor pentru a garanta că un debitor principal îşi va executa obligaţia faţă
de respectivul creditor-); 2. liberalităţi inter vivos, aşa cum este donaţia; 3.
acte juridice încheiate cu tutorele, cu soţia tutorelui, cu o rudă în line
dreaptă a tutorelui (de pildă, părinţii tutorelui –linie dreaptă ascendentă- sau
cu copiii tutorelui –linie dreaptă descendentă-), cu fraţii sau surorile tutorelui.

Nerespectarea regulilor privitoare la încheierea actelor juridice de

către minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă atrage nulitatea relativă a
respectivului act juridic.

85
 2. Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânse: a) moartea
minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă; b) împlinirea vârstei de 18 ani
sau căsătoria (minorul de 16 ani sau de 17 ani), situaţie în care încetează
capacitatea de exerciţiu restrânsă şi se dobândeşte capacitatea de exerciţiu
deplină; c) punerea sub interdicţie judecătorească a minorului cu capacitate
de exerciţiu restrânsă, caz în care încetează capacitatea de exerciţiu
restrânsă, minorul între 14 şi 18 ani fiind lipsit de capacitate de exerciţiu.

IV. Lipsa capacităţii de exerciţiu.

Conform art.11 din Decretul nr.31/1954 nu au capacitate de exerciţiu

(aşadar, sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu): minorii care nu au împlinit 14
ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească.

a) punerea sub interdicţie judecătorească – 1. definiţie: măsură

de ocrotire a persoanei fizice (indiferent de vârstă, indiferent că este major
sau minor) ce intervine atunci când persoana fizică este lipsită de
discernământ din pricina alienaţiei sau a debilităţii mentale, numindu-i-se
acelei persoane fizice un tutore care este un reprezentant legal;

- 2. condiţii pentru punerea sub

interdicţie judecătorească: persoana fizică să fie lipsită de discernământ
din pricina alienaţiei sau a debilităţii mentale;

- 3. procedura punerii sub

interdicţie judecătorească: - instanţa competentă este judecătoria în a
cărei circumscripţie teritorială se află domiciliul celui ce urmează a fi pus sub
interdicţie judecătorească;

- cererea de punere sub interdicţie judecătorească poate fi

făcută de orice persoană ce are la cunoştinţă că o anumită persoană fizică
este lipsită de discernământ din pricina alienaţiei sau a debilităţii mentale,
de procuror şi de autoritatea tutelară;

- etapa necontencioasă: cererea de punere sub interdicţie

judecătorească se comunică procurorului, care dispune efectuarea de
cercetări cu privire la persoana fizică; preşedintele judecătoriei sesizează
autoritatea tutelară de la domiciliul persoanei fizice, pentru ca respectiva
autoritate tutelară să numească un curator până la soluţionarea cererii de

86
punere sub interdicţie judecătorească; preşedintele judecătoriei poate
dispune internarea pentru cel mult 6 săptămâni a persoanei fizice pentru ca
un medic specialist să-i observe starea de sănătate; preşedintele judecătoriei
fixează un termen de judecată, urmând apoi etapa contencioasă; etapa
contencioasă: are loc judecata propriu-zisă a cererii de punere sub interdicţie
judecătorească; hotărârea judecătorească irevocabilă de punere sub
interdicţie se va comunica autorităţii tutelare de la domiciliul celui pus sub
interdicţie judecătorească pentru a fi numit un tutore; publicitatea punerii
sub interdicţie judecătorească: hotărârea judecătorească irevocabilă de
punere sub interdicţie se comunică instanţei de la locul unde a fost
înregistrat actul de naştere al celui pus sub interdicţie judecătorească,
pentru ca respectiva hotărâre irevocabilă de punere sub interdicţie să fie
transcrisă în registrul anume destinat (din momentul transcrierii hotărârii
judecătoreşti irevocabile de punere sub interdicţie, interdicţia poate fi opusă
terţilor, fiind îndeplinită formalitatea de pulicitate).

1. Consecinţele lipsei capacităţii de exerciţiu: a) nevalabilitatea

actelor juridice încheiate personal de cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu; b)
reprezentarea legală.

A. Nevalabilitatea actelor juridice încheiate personal de cei

lipsiţi de capacitate de exerciţiu – actele juridice încheiate de cei lipsiţi
de capacitate de exerciţiu (minori sub 14 ani şi persoane puse sub interdicţie
judecătorească) sunt lovite de nulitate relativă (totuşi, cei lipsiţi de
capacitate de exerciţiu pot încheia personal şi singuri: a. acte juridice de
conservare; b. acte juridice mărunte pentru satisfacerea unor nevoi curente
ale celui lipsit de capacitate de exerciţiu).

B. Reprezentarea legală a celor lipsiţi de capacitate de

exerciţiu – legea este cea care determină persoanele fizice reprezentate şi
persoanele fizice sau autorităţile reprezentante; aşadar, în cazul celor lipsiţi
de capacitate de exerciţiu, actele juridice nu se încheie personal de persoana
lipsită de capacitate de exerciţiu, ci actele juridice se încheie în numele şi pe
seama sa de către un reprezentant (de exemplu, părinţii, tutorele, curatorul
special atunci când curatorul îi înlocuieşte provizoriu pe părinţi sau pe
tutore).

Limitele puterilor reprezentantului legal: - a) acte pe care

reprezentantul legal le poate încheia singur, deci fără încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare: 1. acte juridice de conservare; 2. acte
juridice mărunte ce se încheie pentru satisfacerea unor nevoi curente ale

87
celui lipsit de capacitate de exerciţiu; 3. acte juridice de administrare a
patrimoniului sau a bunurilor celui lipsit de capacitate de exerciţiu;

- b) acte juridice pe care

reprezentantul legal le poate încheia doar cu încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare: 1. acte juridice de dispoziţie; 2. acte
juridice prin care se garantează obligaţiile personale ale celui lipsit de
capacitate de exerciţiu (de pildă, un contract de ipotecă sau de gaj încheiat
în numele celui lipsit de capacitate de exerciţiu pentru a garanta o obligaţie
personală a celui lipsit de capacitate de exerciţiu); 3. plata creanţelor pe care
le au faţă de incapabil tutorele, soţul tutorelui, o rudă în linie dreaptă a
tutorelui sau fraţii şi surorile tutorelui (cel lipsit de capacitate de exerciţiu
este debitor, în ipoteza aici discutată);

- c) acte juridice a căror încheiere

poate fi impusă reprezentantului legal de către autoritatea tutelară:
1. în cazul în care veniturile minorului sau a celui pus sub interdicţie
judecătorească nu sunt îndestulãtoare pentru întreţinerea minorului şi
administrarea bunurilor sale autoritatea tutelarã va dispune vânzarea
bunurilor minorului sau ale celui pus sub interdicţie judecătorească, vânzare
ce se face de către reprezentantul legal;

- d) acte juridice pe care

reprezentantul legal nu le poate încheia nici măcar cu încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare: 1. acte juridice prin care se garantează
de către cel lipsit de capacitate de exerciţiu obligaţiile altuia (de pildă, o
fidejusiune, o cauţiunea reală, cel lipsit de capacitate de exerciţiu fiind
fidejusorul sau cauţiunea reală); 2. liberalităţi inter vivos (adică, între vii),
cum este donaţia (reprezentantul legal nicidecum nu va putea încheia o
donaţie în numele şi pe seama celui lipsit de capacitate de exerciţiu); 3. acte
juridice încheiate, pe de o parte, între cel lipsit de capacitate de exerciţiu,
iar, pe de altă parte, între tutorele, soţul tutorelui, o rudă în linie dreaptă a
tutorelui sau fraţii şi surorile tutorelui.

Nerespectarea prevederilor legale referitoare la reprezentarea legală

(de pildă, cel lipsit de capacitate de exerciţiu încheie personal acte juridice,
iar nu prin reprezentantul legal sau reprezentantul legal încheie un act
juridic pe care nu l-ar fi putut încheia deloc sau încheie un act juridic fără
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare) atrage nulitatea relativă a
actului juridic.

88
 Sfârşitul lipsei capacităţii de exerciţiu: 1. la împlinirea vârstei de 14
ani, dacă este vorba despre minorul lipsit de capacitate de exerciţiu
din pricina vârstei (la 14 ani dobândeşte capacitate de exerciţiu
restrânsă);

2. la ridicarea interdicţiei
judecătoreşti, dacă lipsa capacităţii de exerciţiu priveşte o persoană
pusă sub interdicţie judecătorească.

V. Incapacităţi speciale de exerciţiu – în cazul incapacităţilor de

a contracta (spre exemplu, art.1309 C.civ.), fiind vorba despre
persoane fizice ce au capacitate de exerciţiu deplină, nu este vorba
despre incapacităţi de folosinţă, ci discutăm despre incapacităţi de
exerciţiu (aceasta pentru că respectiva capacitate de a contracta
ţine de capacitatea de exerciţiu, aşa cum se desprinde din chiar
definiţia capacităţii de exerciţiu –aptitudinea persoanei fizice de a
dobândi şi exercita drepturi, respectiv de a-şi asuma şi executa
obligaţiile, încheind personal şi singură acte juridice-; prin urmare
incapacităţile de a contracta sunt incapacităţi de exerciţiu).

VI. Persoane şi autorităţi investite cu atribuţii referitor la

încheierea actelor juridice de către persoane fizice ce nu au
capacitate deplină de exerciţiu - discutăm despre persoane şi
autorităţi ce au atribuţii de încuviinţare prealabilă a actelor juridice
ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau au atribuţii de
reprezentare legală cu privire la actele juridice referitoare la
persoane fizice (minori sub 14 ani şi persoane puse sub interdicţie
judecătorească) lipsite de capacitate de exerciţiu.

a) părinţii – părinţii (naturali sau adoptivi) sunt reprezentanţi legali în

cazul minorului lipsit de capacitate de exerciţiu (ipoteza este aceea în care
copilul este unul din căsătorie); părinţii (naturali sau adoptivi) sunt ocrotitori
legali în cazul minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă; uneori, doar
unul dintre părinţi poate fi, după caz, reprezenant legal sau ocrotitor legal al
minorului (de pildă, divorţul şi copilul a fost încredinţat doar unuia dintre
părinţi; de asemenea, celălalt părinte este mort, pus sub interdicţie
judecătorească, dispărut, decăzut din drepturile părinteşti); dacă minorul
este un copil din afara căsătoriei, însă cu filiaţia stabilită faţă de ambii

89
părinţi, atunci ambii părinţi sunt, după caz, reprezentanţi legali sau ocrotitori
legali (în cazul minorului din afara căsătoriei, dacă părinţii nu locuiesc
împreună, atunci copilul este încredinţat unuia dintre părinţi şi doar acesta
poate fi, după caz, reprezentant legal sau ocrotitor legal); dacă minorul este
un copil din afara căsătoriei cu filiaţia stabilită doar faţă de unul dintre
părinţi, atunci doar acel părinte va fi ocrotitor legal sau reprezentant legal.

b) tutorele – tutela îi priveşte pe minori şi pe cei puşi sub interdicţie

judecătorească;

- în cazul minorului (lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu

capacitate de exerciţiu restrânsă) este numit un tutore (care este, după caz,
reprezentant legal sau ocrotitor legal), doar atunci când minorul este lipsit de
grija ambilor părinţi (din pricină că aceştia sunt morţi, dispăruţi, necunoscuţi,
puşi sub interdicţie judecătorească, decăzuţi din drepturile părinteşti); tutela
minorului este instituită de instanţă;

- în cazul celui pus sub interdicţie judecătorească, tutorele

este numit de către autoritatea tutelară (cu alte cuvinte, hotărârea
judecătorească irevocabilă de punere sub interdicţie se comunică autorităţii
tutelare, iar autoritatea tutelară va numi un tutore).

c) curatorul – curatela vizează, ca regulă, o persoană fizică ce are

capacitate deplină de exerciţiu, iar curatela nu aduce atingere capacităţii
depline de exerciţiu; curatela ce vizează o persoană cu capacitate de
exerciţiu deplină se numeşte curatelă propriu-zisă (curatela propriu-zisă
intervine în cazurile următoare –art.152 C.fam.-: 1) dacã, din cauza
bãtrâneţii, a bolii sau a unei infirmitãţi fizice, o persoanã, deşi capabilã, nu
poate, personal, sã-şi administreze bunurile sau sã-şi apere interesele în
condiţii mulţumitoare şi, din motive temeinice, nu-şi poate numi un
reprezentant; 2) dacã, din cauza bolii sau din alte motive, o persoanã, deşi
capabilã, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, sã ia mãsurile
necesare în cazuri a cãror rezolvare nu suferã amânare; 3) dacã o persoanã,
fiind obligatã sã lipseasca vreme îndelungatã de la domiciliu, nu a lãsat un
mandatar general; 4) dacã o persoanã a dispãrut fãrã a se avea ştiri despre
ea şi nu a lãsat un mandatar general); curatela propriu-zisă se instituie de
autoritatea tutelară.

- curatela specială (este aceea care priveşte persoana

lipsită de capacitate de exerciţiu şi persoana ce are capacitate de exerciţiu
restrânsă; curatorul special îl înlocuieşte provizoriu pe părinte sau pe tutore,
aşa încât curatorul special, după caz, îl repezintă pe cel lipsit de capacitate

90
de exerciţiu sau încuviinţează prealabil actele juridice ale celui ce are
capacitate de exerciţiu restrânsă); curatela specială intervine în următoarele
cazuri: 1. curatela provizorie instituită până la numirea unui tutore al
minorului; 2. curatela provizorie instituită până la numirea unui nou tutore,
dacă tutela anterioară a încetat (tutela anterioară încetează dacă vechiul
tutore sãvârşeşte un abuz, o neglijenţã gravã sau fapte care îl fac nevrednic
de a fi tutore, precum şi dacã nu îşi îndeplineşte mulţumitor sarcina –art.138
alin.(2) C.fam.); 3. curatela specială instituită de instanţă competentă a
judeca cererea de chemare în judecată, atunci când persoana lipsită de
capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă este
implicată într-un proces şi nu are reprezentant sau ocrotitor legal ori există
un conflict de interese între reprezentantul sau ocrotitorul legal, pe de o
parte, şi persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, pe de altă parte.

d) autoritatea tutelară (primarul, potrivit art.63 alin.(2) din

Legea nr.215/2001) – autoritatea tutelară nu apare niciodată în calitate de
reprezentant legal sau de ocrotitor legal; autoritatea tutelară încuviinţează
actele juridice încheiate personal de cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
totodată, autoritatea tutelară încuviinţează actele juridice încheiate de
reprezentantul legal în numele şi pe seama celui lipsit de capacitate de
exerciţiu.

e) preşedintele CJ (Consiliului Judeţean), respectiv primarul de

sector al municipiului Bucureşti (sunt afectaţi doar minorii) – în cazul
în care copilul este lipsit de grija părinţilor săi sau dacă nu mai poate fi lăsat
în grija părinţilor săi, întrucât i-ar fi periclitate interesele, se pot aplica măsuri
de protecţie specială (art.50 din Legea nr.272/2004): 1. dacă măsura
plasamanetului este dispusă de instanţă, preşedintele CJ sau primarul de
sector al municipiului Bucureşti, va fi, după caz, reprezentant legal sau
ocrotitor legal al minorului;

2. în cazul
plasamentului în regim de urgenţă (care se dispune în situaţia copilului
abuzat sau neglijat) se suspendă, pe întreaga durată a plasamentului în
regim de urgenţă, drepturile şi obligaţiile părinteşti; pe durata suspendării
(aşadar, pe durata plasamentului în regim de urgenţă) copilul este, după caz,
reprezentat legal (minorul sub 14 ani) sau ocrotit legal (minorul între 14 şi
18 ani) de către preşedintele CJ sau de către primarului de sector al
municipiului Bucureşti.

91
 Data viitoare se va discuta „Persoana fizică – elemente de
identificare”; aşadar, de citit de la p.159 până la p.247.

Seminarul 8 – Persoana fizică (Elemente de indentificare)

I. Aspecte prealabile

Pentru ca persoana fizică să-şi poată efectiv valorifica drepturile şi

obligaţiile faţă de alte persoane, faţă de semenii săi este necesar ca ea să fie
identificată, este necesar ca ea să-şi stabilească identitatea în raport de
semenii săi. Cu alte cuvinte, persoana fizică în viaţă are capacitate de
folosinţă şi de exerciţiu, însă valorificarea efectivă a drepturilor şi
obligaţiilor presupune ceva în plus, anume ca persoana fizică să fie
identificată în modul pe care societatea l-a impus prin lege.

La urma urmelor, un drept primordial al persoanei fizice este chiar

dreptul la identitate.

Stabilirea identităţii persoanei fizice presupune individualizarea ei

printr-o seamă de mijloace care fac posibilă identificarea acelei persoane
fizice de către societate încă din momentul naşterii; mijlocul cel mai
semnificativ de individualizare a persoanei fizice este starea sa civilă (însă,
referitor la individualizarea şi identificarea persoanei fizice, importanţă
prezintă şi codul numeric personal, respectiv domiciliul).

La urma urmelor, individualizarea persoanei fizice, mijloacele care fac

posibilă identificarea persoanei fizice orbitează în jurul aceleiaşi idei:
cunoaşterea individului de către societate, de către grupul social în care el
trăieşte.

II. Codul numeric personal – număr semnificativ ce individualizează

o persoană fizică şi care constituie singurul identificator pentru toate

92
sistemele informatice care prelucreazã date cu caracter personal privind
persoana fizicã (art.6 alin.(1) din O.U.G. nr.97/2005); expresia „CNP
constituie singurul identificator pentru toate sistemele care prelucrează date
informatice cu caracter personal privind persoana fizică” semnifică aceea că
oridecâteori date cu caracter personal sunt prelucrate de un sistem
informatic, acele date vor fi scoase la iveală cu ajutorul CNP (de pildă, dacă
se doreşte a fi aflate date cu caracter personal de către o autoritate, aceasta
va introduce în sistemul informatic CNP); prescrutarea CNP este prevăzută
chiar de OUG nr.97/2005 (art.6 alin.(1): „codul numeric personal, denumit în
continuare C.N.P.”).

CNP se înscrie şi în acte de stare civilă, altele decât actul de stare civilă
al naşterii, aşa cum ar fi actul de stare civilă al căsătoriei; totodată, CNP se
preia şi de către Registrul Naţional de Evidenţă a Persoanelor (RNEP – art.4
din OUG nr.97/2005: este componenta principală a Sistemul Naţional
Informatic de Evidenţã a Populaţiei şi reprezintă ansamblul datelor cu
caracter personal ale cetãţenilor români, rezultate în urma procesãrii
automate, într-o concepţie unitarã, în scopul cunoaşterii numãrului, structurii
şi mişcãrii populaţiei pe teritoriul ţãrii; aşadar, RNEP este un sistem
informatic în care se regăsesc date cu caracter personal ale cetăţenilor
români; RNEP este exploatat de către Ministerul Administraţiei şi Internelor).

a) atribuirea codului numeric personal – un cod numeric personal

se atribuie doar persoanelor fizice născute vii;

- în cazul persoanelor fizice

(cetăţeni români) născute în ţară, codul numeric personal se atribuie de
ofiţerul de stare civilă, odată cu întocmirea actului de naştere;

- în cazul cetăţenilor români a căror

naştere s-a înregistrat în străinătate, codul numeric personal se atribuie
astfel: 1. dacă naşterea cetaţenului român a fost înregistrată la misiunea
diplomatică română, atunci CNP se atribuie de către serviciul comunitar al
Primăriei Sectorului 1 Bucureşti; 2. dacă naşterea cetăţeanului român a fost
înregistrată la organele competente ale statului străin, atribuirea CNP se face
de către serviciul comunitar de la locul unde se transcrie actul de naştere (de
pildă, actul de naştere se transcrie în Cluj-Napoca, aşa încât serviciul
comunitar al Primăriei Cluj-Napoca va atribui CNP); 3. dacă naşterea
cetăţeanului român are loc în străinătate, iar actul de naştere nu se transcrie
în ţară, atunci atribuirea CNP se face din listele de CNP de la Primăria
Sectorului 1 din Bucureşti.

93
 b) schimbarea CNP – se realizează doar dacă se modifică datele
privind sexul persoanei fizice sau datele privind naşterea persoanei fizice (de
pildă, persoana fizică suferă o operaţie de schimbare a sexului, caz în care
CNP va fi schimbat).

c) modificarea CNP – se realizează dacă CNP a fost atribuit greşit ori

a fost înscris greşit în actele de stare civilă (de pildă, în cazul unei persoane
de sex masculin născute în 1986, i se înscrie în actul de stare civilă al
naşterii un CNP 185..., aşa încât, un astfel de CNP fiind greşit înscris, se va
modifica în sensul următor: 186...).

III. Starea civilă – ansamblul de calităţi (atribute) personale –de

fapt (de pildă, sexul) şi juridice (de pildă, starea conjugală)- care,
potrivit legii, trebuie evidenţiate în actele de stare civilă, în scopul
individualizării persoanei fizice în familie şi în societate (un prim
înţeles); drept subiectiv de individualizare a persoanei fizice, drept
subiectiv ce are în conţinut prerogative precum posibilitatea omului
de a se individualiza prin starea civilă, posibilitatea persoanei de a
pretinde ca ceilalţi să-l individualizeze prin starea sa civilă,
posibilitatea de a apela la forţa de constrângere a statului (un al
doilea înţeles).

Elementele stării civile (având în vedere cel dintâi înţeles al stării

civile, anume ansamblu de atribute sau calităţi personale –de fapt şi juridice-
care trebuie evidenţiate în actele de stare civilă, în scopul individualizării
persoanei fizice în societate şi familie) sunt: 1. cetăţenia; 2. numele; 3.
filiaţia; 4. starea conjugală; 5. sexul.

IV. Domiciliul – reprezintă un mijloc de identificare, de

individualizare a persoanei fizice prin localizarea acesteia în spaţiu;
domiciliul poate fi privit atât ca un drept nepatrimonial (dreptul de a
se individualiza prin localizarea în spaţiu), cât şi ca o stare de fapt
(anume, ca un loc, ca o adresă în/la care persoana vieţuieşte în mod
principal).

Domiciliul este de trei feluri: 1. domiciliu voluntar; 2. domiciliu legal; 3.

domiciliu convenţional.

94
 1. Domiciliul voluntar (de drept comun) – domiciliul voluntar este
acela pe care persoanele fizice ce au capacitate de exerciţiu deplină şi-l aleg
singure (persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu sau cele ce au
capacitate de exerciţiu restrânsă vor fi vizate de aşa-zisul domiciliu legal).

Art.26 alin.(1) din OUG nr.97/2005 prevede că „domiciliul persoanei

fizice este la adresa la care aceasta declarã cã are locuinţa principală”
(aşadar, persoana fizică îşi stabileşte ea însăşi domiciliul voluntar sau de
drept comun); aşadar, esenţial, când vine vorba despre domiciliul voluntar,
este intenţia persoanei de a locui într-un anumit loc şi nu neapărat faptul
locuirii în sine (de pildă, dacă o persoană declară că locuinţa sa principală
este în Cluj-Napoca, atunci domiciliul său voluntar va fi în Cluj-Napoca, chiar
dacă ea nu locuieşte efectiv în Cluj-Napoca, ci locuieşte mai mult în, de
pildă, Bistriţa, acolo unde îşi are serviciul); pe de altă parte, Jean Carbonnier
arată că intenţia de a locui într-un anumit loc (declaraţia persoanei cu privire
la o locuinţă principală) nu este suficientă pentru stabilirea domiciliului
voluntar, fiind necesar, în plus, faptul locuirii efective (faptul locuirii în sine) –
art.103 C.civ.fr. (echivalentul art.103 C.civ.fr. era art.88 din C.civ.român, text
ce a fost înlăturat de Decretul nr.32/1954)-. Totuşi, explicaţia pentru care
lucrurile stau diferit în dreptul român faţă de dreptul francez, referitor la
domiciliul voluntar (în dreptul român, domiciliul voluntar se stabileşte numai
prin declaraţia persoanei cu privire la locuinţa sa principală, iar în dreptul
francez sunt necesare atât intenţia de a locui într-un anumit loc, însă şi
locuirea efectivă, locuirea în sine în acel loc), ar fi textele de lege diferite
(art.26 alin.(1) din OUG nr.97/2005 când vine vorba despre dreptul român –
text din care se desprinde că simpla declaraţie a persoanei cu privire la
locuinţa principală este suficientă pentru stabilirea domiciliului voluntar- şi
art.103 C.civ.fr. când vine vorba despre dreptul francez –text din care se
desprinde că intenţia de a locui într-un anumit loc trebuie acompaniată de
locuirea efectivă, de locuirea în sine în respectivul loc-).

A. Schimbarea domiciliului voluntar (care este, în realitate,

stabilirea unui nou domiciliu) se poate face la libera alegere a celui
cu capacitate de exerciţiu deplină; pentru schimbarea vechiului domiciliu
voluntar este suficient să se facă dovada noului domiciliu voluntar (dovada
noului domiciliu voluntar se poate face astfel: a) acte încheiate în condiţiile
de validitate prevãzute de legislaţia românã în vigoare, privind titlul locativ –
de pildă, o persoană fizică îşi cumpără un apartament în Cluj-Napoca şi
declară că la adresa la care se află apartamentul cu pricina este noul său
domiciliu voluntar-; b) declaraţia scrisã a gãzduitorului, persoanã fizicã sau
juridicã, de primire în spaţiu –de pildă, o persoană doreşte să-şi schimbe

95
domiciliul voluntar, astfel încât noul domiciliu voluntar să fie în Cluj-Napoca,
aşa încât va închiria un apartament, iar proprietarul apartamentului va da o
declaraţie scrisă de primire în spaţiu şi, totodată, va fi prezentat contractul
de locaţiune-). Se observă, aşadar, că domiciliul este independent de dreptul
în virutea căruia persoana fizică locuieşte într-un imobil: locatarul poate să-şi
aibă domiciliul într-un imobil închiriat la fel de bine cum proprietarul
imobilului poate să-şi aibă domiciliul în imobilul proprietatea sa.

B. Consecinţe care depind de domiciliul voluntar al persoanei

fizice:

a) plata (executarea voluntară) obligaţiilor civile se face la

domiciliul debitorului (art.1104 alin.(3) C.civ.), afară de cazul în care nu
se stabileşte altfel prin convenţie (aşadar, norma juridică de la alin.(3) al
art.1104 C.civ. este o normă supletivă); în cazul bunurilor certe, plata se
face, în lipsa unei prevederi contractuale contrare, la locul unde se afla bunul
în momentul încheierii contractului (art. 1104 alin.(2); a se vedea şi art.1319
C.civ. –referitor la obligaţia de predare a bunului vândut-);

b) competenţa teritorială a instanţelor de judecată este

determinată de domiciliul părţilor (de pildă, art.5 C.pr.civ.: „cererea se
face la instanţa domiciliului pârâtului”);

c) înmânarea citaţiilor şi a actelor de procedură se face, de

regulă, la domiciliul celui citat (art.90 alin.(1) C.pr.civ.: „înmânarea
citaţiei şi a tuturor actelor de procedurã se face la domiciliul celui citat”).

C. Trăsăturile caracteristice ale domiciliului voluntar:

a) obligativitatea – orice persoană fizică trebuie să aibă un domiciliu;

dacă persoana nu are o locuinţă principală se consideră că domiciliul său
este locul unde s-a declarat naşterea;

b) unicitatea – art.25 alin.(3) din OUG nr.97/2005: „cetãţenii români

nu pot avea în acelaşi timp decât un singur domiciliu”;

c) libertatea alegerii – art.25 alin.(2) din Constituţie: „fiecărui

cetăţean îi este recunoscut dreptul de a-şi stabili domiciliul în orice localitate
din ţară”;

d) inviolabilitatea – art.27 alin.(1) din Constituţie: „domiciliul este

inviolabil”.

96
 D. Dovada domiciliului voluntar – a) se realizează prin Cartea de
identitate;

- b) dacă domiciliul voluntar din cartea de

identitate nu corespunde domiciliului voluntar real, atunci persoana fizică
poate dovedi domiciliul voluntar real prin orice mijloc de probă (de pildă, prin
martori).

2. Domiciliul legal – este acela pe care legea îl stabileşte cu privire la

persoanele ce nu au capacitate de exerciţiu deplină (aşadar, domiciliul legal
le priveşte pe persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu –minorii sub 14
ani şi persoane puse sub interdicţie judecătorească- şi pe persoanele cu
capacitate de exerciţiu restrânsă –minori între 14 şi 18 ani-).

Domiciliul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu

capacitate de exerciţiu restrânsă se află exact la adresa, exact în locul unde
se regăseşte domiciliul voluntar al reprezentantului legal sau, după caz,
domiciliul voluntar al ocrotitorului legal (aşadar, spre exemplu, la adresa unui
apartament din Cluj-Napoca se află domiciliul legal al minorului sub 14 ani şi,
totodată, domiciliul voluntar al părinţilor săi –reprezentanţi legali-; cu alte
cuvinte, domiciliul legal al celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu şi a celor cu
capacitate de exerciţiu restrânsă este, din perspectiva reprezentanţilor legali
sau, după caz, a ocrotitorilor legali un domiciliu voluntar).

A. Domiciliul legal –cazuri tipice:

a) când minorul este, după caz, reprezentat legal sau ocrotit legal de
ambii părinţi şi părinţii au un domiciliu comun, atunci domiciliu legal al
minorului va fi în locul unde părinţii îşi au domiciliul voluntar; dacă părinţii nu
au un domiciliu comun, atunci domiciliu legal al minorului va fi la acela dintre
părinţi la care locuieşte în principal; dacă minorul este reprezentat legal sau,
după caz, ocrotit legal doar de unul dintre părinţi, atunci domiciliul legal al
minorului va fi doar la respectivul părinte;

b) atunci când interzisul judecătoreşte a fost pus tutelă, domiciliul său

legal va fi la tutore; de asemenea, atunci când a fost numit un tutore celui cu
capacitate de exerciţiu restrânsă (ipoteza în care minorul între 14 şi 18 ani
este lipsit de grija ambilor părinţi), domiciliul său legal va fi la tutore.

97
 B. Domiciliul legal – cazuri atipice:

a) art.15 alin.(1) din Decretul nr.31/1954: „în cazul în care s-a instituit
o curatelã asupra bunurilor celui care a dispãrut, cel dispãrut are domiciliul
la curator” (discutăm despre un caz atipic de domiciliu legal, întrucât ne
aflăm în prezenţa unei curatele propriu-zise, deci a unei curatele care
vizează o persoană fizică ce are capacitate de exerciţiu deplină şi care este
dispărută).

C. Consecinţe care depind de domiciliul legal al persoanei

fizice:

a) plata (executarea voluntară) obligaţiilor civile se face la

domiciliul debitorului (de pildă, dacă un minor cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, având încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal şi a autorităţii
tutelare, a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, iar părţile prevăd că
bunul se va preda la domiciliul minorului, atunci plata se va face la domiciliul
legal);

b) competenţa teritorială a instanţelor de judecată este

determinată de domiciliul părţilor (de pildă, art.5 C.pr.civ.: „cererea se
face la instanţa domiciliului pârâtului”);

c) înmânarea citaţiilor şi a actelor de procedură se face, de

regulă, domiciliul celui citat (art.90 alin.(1) C.pr.civ.: „înmânarea citaţiei
şi a tuturor actelor de procedurã se face la domiciliul celui citat”).

D. Trăsăturile caracteristice ale domiciliului legal:

a) obligativitatea;

b) unicitatea;

c) inviolabilitatea;

d) este stabilit de lege;

e) coincide cu domiciliul voluntar al reprezentantului legal sau,

după caz, al ocrotitorului legal.

E. Dovada domiciliului legal

98
 a) în cazul minorului sub 14 ani, dovada domiciliului legal se face cu
actul de identitate al reprezentantului său legal (după caz, părinte sau
tutore);

b) în cazul minorului între 14 şi 18 ani, dovada domiciliului său legal se

face cu cartea de identitate care i se eliberează atunci când împlineşte 14
ani;

c) în cazul celui pus sub interdicţie judecătorească, întrucât, ca regulă,

este vorba despre o persoană ce a împlinit 14 ani sau o persoană majoră,
dovada domiciliului său legal se face cu propria carte de identitate.

3. Domiciliul convenţional – locuinţa stabilită prin acordul de

voinţă a părţilor în vederea executării în acel loc, la acea adresă a
unui act juridic sau locuinţa stabilită în vederea comunicării în acel
loc, la acea adresă a actelor de procedură.

A. Aşadar, părţile unui contract de vânzare-cumpărare ar putea stabili

în acel contract că predarea bunului se va face la locuinţa unei a treia
persoane (de pildă, A –vânzător- şi B –cumpărător- prevăd că bunul
se predă la locuinţa lui C, locuinţa lui C fiind domiciliul convenţional, adică
locuinţa stabilită prin acordul părţilor în vederea executării în acel loc a unui
act juridic; astfel, domiciliul convenţional trebuie să fie distinct de domiciliul
voluntar al părţilor, căci, în măsura în care se prevede că bunul va fi predat
la domiciliul, să zicem, al lui A, discutăm despre domiciliu voluntar, iar nu
despre domiciliu convenţional).

De asemenea, referitor la locuinţa stabilită în vederea comunicării în

acel loc a actelor de procedură, o parte dintr-un proces ar putea stabili că
toate actele de procedură vor fi comunicate la domiciliul profesional al
avocatului său (aşa încât, pentru acea persoană, domiciliul profesional al
avocatului este domiciliul său convenţional).

B. Dovada domiciliului convenţional – se face prin înscrisul în care

este indicat domiciliul convenţional (de pildă, prin înscrisul doveditor al
vânzării, în exemplul de mai sus cu contractul de vânzare-cumpărare).

4. Reşedinţa – reşedinţa persoanei fizice este la adresa la care

persoana declară că îşi are locuinţa secundară; aşadar, domiciliul este

99
adresa la care persoana declară că îşi are locuinţa principală, iar reşedinţa
este adresa la care persoana fizică declară că îşi are locuinţa secundară;
urmează că domiciliul este o locuinţă principală, iar reşedinţa este o locuinţă
secundară.

La fel ca şi în cazul domiciliului, cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu vor

avea o reşedinţă legală, adică reşedinţa legală a celor lipsiţi de capacitate de
exerciţiu este locul, este adresa la care reprezentantul lor legal îşi are
reşedinţa voluntară.

În ipoteza celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă, ar fi posibil ca el

să aibă o reşedinţă într-un alt loc, la o altă adresă decât cea la care se află
reşedinţa sau domiciliul ocrotitorului său legal, dacă sunt întrunite condiţiile
art.102 C.fam. (art.102 C.fam.: „instanţa poate da încuviinţare copilului, la
cererea acestuia, dupã implinirea vârstei de 14 ani, sã-şi schimbe felul
învãţãturii ori pregãtirii profesionale stabilitã de pãrinţi sau sã aibã locuinţa
pe care o cere desãvârşirea învãţăturii ori pregãtirii profesionale”; deşi
art.102 se referă la autoritatea tutelară, în realitate, este vorba despre
instanţă, ca urmare a modificării art.102 de către Legea nr.272/2004).

A. Trăsături caracteristice ale reşedinţei:

a) inviolabilitatea;

b) libertatea algerii;

c) caracterul facultativ (deosebire faţă de domiciliu care se

caracterizează prin obligativitate); reşedinţa este şi temporară,
neputând depăşi 1 an (art.30 alin.(2) din OUG nr.97/2005: „menţiunea de
stabilire a reşedinţei se acordã pentru perioada solicitatã, dar nu mai mare
de un an”), însă la expirarea termenului de 1 an, ea poate fi
reînnoită;

d) reşedinţa nu este unică, în pofida art.25 alin.(3) din OUG

nr.97/2005; s-a apreciat că doar din punct de vedere administrativ o
persoană poate fi înregistrată la o singură reşedinţă; din
perspectiva dreptului civil, însă, o persoană poate avea mai multe
locuinţe secundare, deci, mai multe reşedinţe.

B. Consecinţele care depind de reşedinţă - aceste consecinţe sunt

aceleaşi ca şi în cazul domiciliului, însă fie subsidiar acestuia, fie alternativ
domiciliului (de pildă, art.90 alin.(1) C.pr.civ. prevede că „înmânarea citaţiei
şi a tuturor actelor de procedurã se face la domiciliul sau reşedinţa celui

100
citat”; din acest text rezultă că respectivele consecinţe ale reşedinţei sunt
aceleaşi cu cele ale domiciliului –anume, în acel loc se comunică citaţia şi
actele de procedură-, însă mai exact consecinţele sunt alternative cu cele ale
domiciliului, în sensul că respectiva comunicare a citaţiilor sau a actelor de
procedură se poate face la domiciliu sau la reşedinţă).

C. Dovada reşedinţei – se realizează prin cartea de identitate a

persoanei fizice; dacă reşedinţa din cartea de identitate nu corespunde cu
cea reală, atunci reşedinţa reală se poate dovedi prin orice mijloc de probă
(de pildă, prin martori)

Data viitoare – Persoana fizică (Starea civilă). În consecinţă, se vor

citi p.163-236.

Seminarul 9 – Persoana fizică (Starea civilă)

I. Starea civilă – noţiune, caractere specifice şi surse (izvoare).

1. Noţiunea de stare civilă. Într-o primă accepţiune, starea civilă

desemnează ansamblul calitătţilor sau atributelor –de fapt şi juridice- care
trebuie evidenţiate în actele de stare civilă, în scopul individalizării persoanei
fizice în familie şi în societate.

Într-o a doua accepţiune, starea civilă este un drept subiectiv

nepatrimonial de individualizare care are în conţinut atribute cum ar fi:
posibilitatea persoanei de a se individualiza ea însăşi prin starea sa civilă;
posibilitatea persoanei de a pretinde celorlalţi s-o individualizeze prin starea
sa civilă; posibilitatea persoanei de a apela la forţa coercitivă a statului
atunci când un element al stării civile este nesocotit.

Privită în cea dintâi accepţiune, starea civilă cuprinde următoarele

elemente: 1. cetăţenia; 2. numele; 3. filiaţia; 4. starea conjugală; 5.
sexul.

2. Caracterele specifice ale stării civile:

a) legalitatea stării civile – starea civilă este cârmuită de lege, prin

dispoziţii imperative;

101
 b) naţionalitatea stării civile – starea civilă este determinată de
legea naţională a persoanei fizice şi starea civilă nu se schimbă, indiferent de
locul în care se află persoana fizică, ci rămâne supusă legii naţionale a
respectivei persoane (legea naţională este legea statului a cărui cetăţenie o
are persoana fizică);

c) indivizibilitatea stării civile – starea civilă este indivizibilă în

ansamblul ei, ceea ce înseamnă că persoana fizică nu poate accepta doar
unele elemente ale stării civile şi să le repudieze pe celelalte (de pildă, o
persoana de sex masculin şi căsătorită nu va putea accepta doar elementul
stării civile reprezentat de sex şi să-l repudieze pe cel reprezentat de starea
conjugală);

d) indisponibilitatea stării civile – starea civilă nu poate fi cedată

prin acte juridice (de pildă, o persoană fizică nu şi-ar putea înstrăina
numele);

e) imprescriptibilitatea stării civile – starea civilă este

imprescriptibilă extinctiv, în sensul că, oricât timp nu ar fi folosit un element
al stării civile, acesta nu se pierde (de pildă, oricât timp o persoană nu şi-ar
folosi numele, acesta nu se va pierde); totodată, starea civilă este
imprescriptibilă achizitiv, în sensul că un element al stării civile nu se
dobândeşte oricât timp ar fi el folosit (de pildă, oricât timp ar trăi două
persoane în concubinaj, ele nu dobândesc starea conjugală de persoane
căsătorite).

3. Sursele sau izvoarele stării civile – sursele stării civile (izvoarele

stării civile) sunt faptele de stare civilă şi actele juridice de stare civilă care
generează, modifică sau sting starea civilă (ori, mai precis, anumite
elemente ale stării civile).

A. Sursele stării civile sau izvoarele stării civile sunt:

a) legea – că legea este un izvor al stării civile rezultă din art.53

C.fam. („copilul nãscut în timpul cãsãtoriei are ca tatã pe soţul mamei”);

b) faptele de stare civilă – faptele de stare civilă sunt naşterea şi

moartea;

c) actele juridice de stare civilă – manifestări de voinţă făcute cu

intenţia de a produce efecte pe marginea stării civile (de pildă, actul juridic al

102
căsătoriei, care transformă starea conjugală a unei persoane: persoana
necăsătorită dobândeşte starea conjugală de persoană căsătorită);

d) hotărârile judecătoreşti pronunţate în soluţionarea

acţiunilor de stare civilă – acţiunile de stare civilă sunt: -acţiuni în
reclamaţie de stare civilă (în reclamaţie de stat), adică acele acţiuni prin
care se solicită instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să stabilească
retroactiv o aumită stare civilă (de pildă, acţiunea în stabilirea paternităţii
copilului din afara căsătoriei, acţiune prin care se solicită instanţei să
stabilească retroactiv, de la data naşterii, că o anumită persoană are ca tată
pe un anumit bărbat);

- acţiuni în contestaţie de stare civilă (în contestaţie

de stat), adică acele acţiuni prin care se solicită instanţei ca prin hotărârea
ce o va pronunţa să înlăture retroactiv a anumită stare civilă (de pildă,
acţiunea în tăgăduirea paternităţii unui copil din căsătorie, prin care soţul
mamei solicită instanţei să înlăture retroactiv, de la data naşterii, filiaţia
acelui copil faţă de el –adică, faţă de soţul mamei-);

- acţiuni în modificarea stării civile (în modificare de

stat), adică acele acţiuni prin care se solicită instanţei ca prin hotărârea ce o
va pronunţa să stabilească, numai pentru viitor, o anumită stare civilă (de
pildă, acţiunea în desfacerea căsătoriei, prin care se solicită instanţei, ca
doar pentru viitor, să stabilească starea conjugală de persoană necăsătorită).

B. Acte juridice de stare civilă, acte de stare civilă şi certificate

de stare civilă.

Actele juridice de stare civilă – manifestări de voinţă făcute cu

intenţia de produce efecte juridice pe marginea stării civile (de pildă, actul
juridic al căsătoriei).

Actele de stare civilă – înscrisuri autentice prin care se dovedesc

faptele de stare civilă şi actele juridice de stare civilă, actele de stare civilă
fiind fila din registrul de stare civilă (de pildă, fila din registrul de stare civilă
a căsătoriei este un act de stare civilă al căsătoriei prin care se dovedeşte
actul juridic de stare civilă al căsătoriei –adică, manifestarea de voinţă-);
actele de stare civilă, ca înscrisuri doveditoare sunt de trei feluri:
acte de stare civilă a naşterii (dovedesc faptul de stare civilă al naşterii),

103
acte de stare civilă a căsătoriei (dovedesc actul juridic de stare civilă al
căsătoriei) şi acte de stare civilă de deces (dovedes faptul de stare civilă
al morţii).

Certificatul de stare civilă – înscris doveditor al elementelor stării

civile, reprezintă doar o copie simplificată a actelor de stare civilă
(certificatul de stare civilă este un înscris doveditor pus la îndemâna
persoanelor fizice pentru a-şi dovedi, atunci când au nevoie, starea civilă);
certificatele de stare civilă, fiind copii simplificate ale actelor de
stare civilă, sunt de trei feluri (la fel ca actele de stare civilă):
certificate de stare civilă a naşterii, certificate de stare civilă a
căsătoriei şi certificate de stare civilă a morţii.

- utilitatea distincţiei dintre acte de stare civilă şi certificate de stare

civilă:

a) anularea, modificarea, completarea sau rectificarea unui act

de stare civilă atrage anularea certificatului de stare civilă şi
eliberarea unui nou certificat de stare civilă; anularea unui certificat
de stare civilă nu atrage anularea actului de stare civilă;

b) dacă actul de stare civilă cuprinde erori materiale, atunci

rectificarea erorii materiale se face prin dispoziţie a primarului
localităţii ce are în păstrare actul de stare civilă; dacă certificatul de
stare civilă cuprinde erori materiale, certificatul de stare civilă se
anulează de către serviciul comunitar ce a emis respectivul certificat
de stare civilă, serviciu comunitar care eliberează un nou certificat
de stare civilă;

c) dacă actul de stare civilă a fost pierdut sau distrus (întrucât

registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse), se va
proceda la reconstituirea actelor de stare civilă; dacă certificatul de
stare civilă este pierdut sau distrus, atunci un nou certificat de
stare civilă se eliberează de către ofiţerul de stare civilă.

C. Registrele de stare civilă şi felurile înregistrărilor în

registrele de stare civilă.

104
 Registrele de stare civilă sunt de trei feluri: registre de stare
civilă a naşterii, registre de stare civilă a căsătoriei şi registre de
stare civilă a decesului.

Înregistrările în registrele de stare civilă sunt de două feluri:

a) înregistrări în registrele de stare civilă prin întocmirea de

acte de stare civilă (astfel de înregistrări au loc la naşterea persoanei
fizice, căsătoria persoanei fizice şi moartea persoanei fizice);

b) înregistrări în registrele de stare civilă prin înscrierea de

menţiuni pe marginea actelor de stare civilă (art.46 din Legea
nr.119/1996: „în actele de naştere şi, atunci când este cazul, în cele de
căsătorie sau de deces se înscriu menţiuni cu privire la modificările
intervenite în starea civilă a persoanei, în următoarele cazuri: a) stabilirea
filiaţiei prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă şi încuviinţarea purtării numelui; b) căsătorie, desfacerea,
încetarea sau anularea căsătoriei; c) schimbarea numelui; d) schimbarea
sexului, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti”).

D. Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă – intervine în

două cazuri: a) întocmirea actului de naştere sau de deces a fost
omisă, deşi au fost depuse actele necesare întocmirii acestuia (de
pildă, sunt depuse toate actele medicale necesare întocmirii actului de stare
civilă a naşterii, însă ofiţerul de stare civilă uită să întocmească actul de
stare civilă a naşterii);

b)
întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat
consimţământul soţilor de către ofiţerul de stare civilă.

E. Reconstituirea actelor de stare civilă – intervine în două cazuri:

a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în
totalitate ori în parte (registrele de stare civilă se păstrează în două
exemplare, un exemplar aflându-se la serviciul comunitar al Primăriei, iar al
doilea exemplar înaintându-se la Consiliul Judeţean sau, după caz, la
Consiliul General al Municipiului Bucureşti; aşadar, pentru a interveni
reconstituirea actelor de stare civilă este necesar ca ambele exemplare ale
registrelor de stare civilă să fi fost pierdute sau distruse);

105
 b) actul de
stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat
certificatul ori extrasul de pe acest act (de pildă, actul de stare civilă al
naşterii a fost întocmit în străinătate, iar un certificat de stare civilă a naşterii
–deci, o copie simplificată a actului de stare civilă a naşterii- nu poate fi
procurat, deoarece, spre exemplu, au fost rupte relaţiile diplomatice dintre
România şi statul străin).

F. Anularea, modificarea, completarea şi rectificarea actelor de

stare civilă şi a menţiunilor.

a) anularea actelor de stare civilă şi a menţiunilor din acestea:

- cazuri: actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător
(spre exemplu, un act de stare civilă a naşterii a fost întocmit în registrul de
stare civilă a căsătoriei); actul nu trebuia întocmit la primăria respectiva;
faptul sau actul juridic de stare civilă nu există (spre exemplu, a fost întocmit
un act de stare civilă, deşi faptul de stare civilă a naşterii nu a existat); nu s-
au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă;
menţiunea a fost înscrisă pe alt act de stare civilă (spre exemplu, menţiunea
privitoare la recunoaşterea filiaţiei a fost înscrisă în actul de stare civilă al
căsătoriei, deşi trebuia înscrisă în actul de stare civilă al naşterii); menţiunea
a fost operată cu un text greşit;

- anularea
actelor de stare civilă şi a menţiunilor din acestea se realizează doar
de către instanţă, printr-o hotărâre irevocabilă.

b) completarea actelor de stare civilă – reprezintă întregirea

actelor de stare civilă cu unele date referitoare la persoana fizică,
date care, deşi erau cunoscute la momentul întocmirii actului, nu au
fost consemnate în rubricile corespunzătoare (spre exemplu, ofiţerul
de stare civilă nu trece în rubrica corespunzătoare numele tatăului, deşi tatăl
copilului este cunoscut de la naştere, fiind vorba despre un copil din
căsătorie);

- completarea actelor de stare

civilă se realizează în temeiul unei hotătâri judecătoreşti definitive
şi irevocabile.

c) rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor de pe

marginea actelor de stare civilă – rectificarea actelor de stare civilă

106
are loc atunci când au fost comise erori materiale cu ocazia
întocmirii actelor de stare civilă (de pildă, în actul de stare civilă al
naşterii este trecut numele de „Popesc” în loc de „Popescu”, aşa încât va
avea loc rectificarea actului de stare civilă a naşterii);

- rectificarea actului de stare civilă se realizează în temeiul

dispoziţiei primarului localităţii ce are în păstrare actul de stare
civilă.

d) modificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor din

acestea – modificarea actelor de stare civilă este, în realitate, o acţiune de
stare civilă (adică, o acţiune ce priveşte un element al stării civile), pe când
anularea, completarea şi rectificarea actelor de stare civilă sunt acţiuni ce
privesc actele de stare civilă;

- distincţia
dintre acţiunile de stare civilă şi acţiunile privind actele de stare
civilă: 1.obiectul acţiunii de stare civilă este un element al stării civile (de
pildă, starea conjugală –ipoteza acţiunii în modificare de stare civilă, anume,
acţiunea în divorţ-) şi acţiunea de stare civilă modifică elementul stării civile
(spre exemplu, acţiunea de stare civilă în divorţ modifică starea conjugală,
persoana fizică devenind necăsătorită); obiectul acţiunii privind actele de
stare civilă este chiar actul de stare civilă (de pildă, acţiunea în anularea unui
act de stare civilă ce a fost înregistrat într-un registru de stare civilă
necorespunzător) şi o astfel de acţiune privind actul de stare civilă nu
modifică vreun element al stării civile (spre exemplu, acţiunea în anularea
unui act de stare civilă al căsătoriei, act de stare civilă ce a fost înregistrat în
registrul de stare civilă al naşterii nu modifică starea conjugală a persoanei,
care va rămâne persoană căsătorită); 2. obiectul probaţiunii, în cazul acţiunii
de stare civilă, este chiar elementul stării civile; obiectul probaţiunii, în cazul
acţiunii privind actul de stare civilă, este stabilirea neconcordanţei dintre
starea civilă reală şi înregistrarea de stare civilă (spre exemplu, în cazul
acţiunii în rectificarea actului de stare civilă, care este o acţiune privind
actele de stare civilă, se va dovedi că, spre exemplu, numele din actul de
stare civilă al naşterii nu corespunde numelui real –a se vedea, exemplul de
mai sus, cu numele „Popesc” în loc de „Popescu”-); 3. părţile în proces, în
cazul acţiunii de stare civilă, sunt de regulă, subiecte de drept privat (de
pildă, acţiunea în divorţ, care este o acţiune de stare civilă); părţile în proces,
în ipoteza unei acţiuni privind actele de stare civilă, vor fi un subiect de drept
privat şi o autoritate publică; 4. din perspectiva prescripţiei extinctive, unele
acţiuni de stare civilă sunt prescriptile extinctiv (de pildă, acţiunea în tăgada

107
paternităţii, care este o acţiune de stare civilă –o acţiune în contestaţie de
stare civilă-, se prescrie extinctiv conform art.55 C.fam.: „acţiunea în
tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 3 ani de la data naşterii
copilului; pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat
cunoştinţă de naşterea copilului”); din perspectiva prescripţiei extinctive,
acţiunile privind actele de stare civilă sunt imprescriptibile;

- concluzie: acţiunile în
anularea actelor de stare civilă, acţiunile în completarea actelor de stare
civilă şi acţiunile în rectificarea actelor de stare civilă sunt acţiuni privind
actele de stare civilă (întrucât ele au ca obiect numai şi numai actul de
stare civilă); acţiunile în reclamaţie de stare civilă, acţiunile în contestaţie de
stare civilă şi acţiunile în modificarea stării civile sunt acţiuni de stare
civilă (acţiuni de stat); acţiunea în modificare este, în realitate, o acţiune
de stare civilă, întrucât, întâi de toate, prin ea are loc modificarea unui
element al stării civile, ea are ca obiect un element al stării civile (de pildă,
starea conjugală), iar doar ca o consecinţă a modificării elementului de stare
civilă se modifică actul de stare civilă (de pildă, în ipoteza divorţului, aspectul
esenţial este modificarea elementului stării civile reprezentat de starea
conjugală, iar doar ca o consecinţă a modificării stării conjugale se modifică
actul de stare civilă al căsătoriei –în sensul că divorţul se înscrie pe marginea
actului de stare civilă al căsătoriei-).

G. Autorităţi investite cu atribuţii de stare civilă – art.3 din Legea

nr.119/1996: „Atribuţiile de stare civilă se îndeplinesc de consiliile
judeţene, respectiv de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, de
serviciile publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor, în unităţile
administrativ-teritoriale unde acestea sunt constituite, precum şi de ofiţerii
de stare civilă din cadrul primăriilor unităţilor administrativ-teritoriale în care
nu funcţionează servicii publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor.

Sunt ofiţeri de stare civilă:

a) primarii municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi

comunelor;

b) şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale

României;

c) comandanţii de nave şi aeronave”.

108
 II. Elementele stării civile.

1. Sexul persoanei fizice – este un element de fapt al stării

civile, care se consemnează în actele de stare civilă.

A. Transsexualismul – constă în aceea că o persoană, din punct de

vedere anatomic, aparţine unui anumit sex, însă din punct de vedere psihic
ea este ferm convinsă că aparţine sexului opus; astfel, pentru a acorda
preferinţă aspectului psihic, persoana este supusă unei intervenţii
chirurgicale de schimbare a sexului (schimbarea sexului este înregistrată în
actele de stare civilă, în baza hotărârii judecătoreşti irevocabile prin care se
constată schimbarea sexului).

2. Filiaţia – prin filiaţie se desemnează descendeţa unei

persoane din părinţii săi.

A. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă şi înregistrarea ei:

a) filiaţia faţă de mamă stabilită prin faptul de stare civilă al

naşterii – art.47 C.fam.: „filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii”;
faptul de stare civilă al naşterii se înregistrează prin întocmirea unui act de
stare civilă al naşterii în registrul de stare civilă referitor la naşteri.

b) filiaţia faţă de mamă stabilită prin recunoaşterea copilului

de către mamă – art.48 C.fam.: „dacă naşterea nu a fost înregistrată în
registrul de stare civilă ori dacă copilul a fost trecut în registrul de stare
civilă ca născut din părinţi necunoscuţi, mama poate recunoaşte pe copil;
recunoaşterea se poate face fie prin declaraţie la serviciul de stare civilă, fie
printr-un înscris autentic, fie prin testament”; aşadar, este posibil ca faptul
de stare civilă al naşterii să nu fi fost înregistrat în registrul de stare civilă de
naşteri prin întocmirea unui act de stare civilă al naşterii, întrucât faptul
naşterii nu a fost declarat, însemnând că nu există un act de stare civilă al
naşterii (într-o atare ipoteză, atunci când mama recunoaşte copilul, se va
întocmi actul de stare civilă al naşterii) –situaţia este cea vizată de prima
parte a art.48, anume „dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de
stare civilă”; „dacă copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut
din părinţi necunoscuţi”, ceea ce înseamnă că există un act de stare civilă al
naşterii, însă la rubrica „Date privind părinţii” este necompletat, după
recunoaşterea filiaţiei de către mamă, se va putea întocmi un nou act de

109
stare civilă al naşterii, iar la rubrica „Date privind părinţii” se vor introduce
datele mamei;

c) filiaţia faţă de mamă stabilită prin hotărâre judecătorească –

art.50 C.fam.: „în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în
certificatul constatator al naşterii, dovada filiaţiei faţă de mamă se poate
face, în faţă instanţei judecătoreşti, prin orice mijloc de probă”.

B. Stabilirea filiaţiei faţă de tată şi înregistrarea ei:

a) stabilirea filiaţiei faţă de tată a copilului din căsătorie –

art.53 alin.(1) C.fam.: „copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul
mamei”; art.53 alin.(2) C.fam.: „copilul născut după desfacerea, declararea
nulităţii sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a
fost conceput în timpul căsătoriei şi naşterea sa a avut loc înainte ca mama
să fi intrat într-o nouă căsătorie” (aşa, de pildă, dacă un copil se naşte la trei
luni de la divorţ, iar mama nu s-a recăsătorit, acel copil îl va avea ca tată pe
fostul soţ al mamei, întrucât se consideră ca acel copil a fost conceput în
timpul căsătoriei); tăgăduirea paternităţii copilului din căsătorie are loc
„dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului ” (art.54 C.fam.):
de pildă, soţul arată că, fiind plecat în străinătate, nu a mai întreţinut relaţii
sexuale cu soţia sa de 5 ani (din 2005 până în 2010), aşa încât copilul născut
în 2009 nu poate să-l aibă ca tată.

b) stabilirea filiaţiei faţă de tată a copilului din afară căsătoriei

prin recunoaştere şi contestarea recunoaşterii filiaţiei – art.57 alin.(1)
C.fam.: „copilul conceput şi născut în afară de căsătorie poate fi recunoscut
de către tatăl său”; contestarea recunoaşterii filiaţiei are loc atunci când
„recunoaşterea nu corespunde adevărului” (art.58 alin.(1) C.fam.), iar
contestarea recunoaşterii filiaţiei poate fi făcută de orice persoană interesată
prin intermediul unei acţiuni în justiţie (de pildă, mama copilului contestă
recunoaşterea filiaţiei făcută de un bărbat, arătând că recunoaşterea cu
pricina nu corespunde adevărului, întrucât ea nu a întreţinut niciodată relaţii
sexuale cu respectivul bărbat).

Filiaţia faţă de tată se înscrie în actul de stare civilă a naşterii la rubrica

„Date privind părinţii” (mai exact, la rubirca consacrată tatălui).

110
 C. Filiaţia din adopţie şi înregistrarea ei – adopţia se încuviinţează
de instanţa de judecată, iar pe baza hotărârii judecătoreşti irevocabile de
încuviinţare a adopţiei, autoritatea publică competentă de la domiciliul
adoptatorului întocmeşte un nou act de stare civilă a naşterii în care
adoptatorii vor fi trecuţi ca părinţi fireşti ai adoptatului.

3. Starea conjugală – starea conjugală poate fi aceea de

persoană căsătorită sau de persoană necăsătorită.

A. Starea de persoană căsătorită – are loc prin încheierea actului

juridic de stare civilă al căsătoriei în faţa ofiţerului de stare civilă; după ce a
fost încheiat actul juridic de stare civilă a căsătoriei, ofiţerul de stare civilă va
întocmi actul de stare civilă al căsătoriei (înscrisul doveditor) ce se
înregistrează în registrul de stare civilă al căsătoriei.

B. Starea de persoană necăsătorită – are loc atunci când persoana

nu a fost niciodată căsătorită, căsătoria a încetat (moartea soţului), căsătoria
a fost anulată sau căsătoria a fost desfăcută (divorţ).

4. Numele persoanei fizice – într-un sens larg, numele cuprinde atât

numele de familie (numele patronimic –expresia „nume patronimic” trimite
la tatăl al cărui nume îl primeau, ca efect al filiaţiei, copiii; dacă era vorba
despre numele mamei, am fi fost în prezenţa numelui matronimic; totuşi,
prin tradiţie, având în vedere rolul bărbatului de „pater familias”, numele
acestuia se dobândea, ca efect al filiaţiei, de către descendenţii săi, fiind,
aşadar, vorba, chiar şi în zilele noastre, despre numele patronimic), cât şi
prenumele (sau numele de botez); într-un sens restrâns, numele
desemenază doar numele patronimic (numele de familie).

Pseudonimul este cuvântul sau grupul de cuvinte ales de autorul unei

opere ştiinţifice, literare sau artistice pentru a se individualiza, respectivul
autor nedorind să fie cunoscut sub numele său adevărat. Porecla este
cuvântul sau grupul de cuvinte atribuit unei persoane de alţii prin care se
evidenţiază anumite defecte sau calităţi ale persoanei. Aşadar, pseudonimul
este ales de persoana fizică, pe când porecla îi este atribuită de către alţii,
nefiind aleasă.

111
 A. Prenumele – are ca scop individualizarea unei persoane în cadrul
familiei, deosebind-o de ceilalţi membri ai familiei care poartă acelaşi nume
patronimic. Prenumele este înregistrat în actul de stare civilă al naşterii,
ceea ce nu se întâmplă în cazul pseudonimului sau a poreclei.

a) prenumele este liber ales de către părinţi, spre deosebire de

numele patronimic (acesta din urmă se transmite ca efect al filiaţiei);

b) prenumele se poate schimba doar pe cale administrativă (şi,

în caz de adopţie, prin hotărâre judecătorească, dacă instanţa va
încuviinţa, la cererea adoptatorului, schimbarea prenumelui celui
adoptat), spre deosebire de numele patronimic ce se poate schimba, de
pildă, prin încheierea căsătoriei.

B. Numele de familie (numele patronimic) – se dobândeşte prin

efectul filiaţiei (art.2 alin.(1) din OG nr.41/2003).

a) situaţia în care filiaţia copilului este stabilită faţă de ambii

părinţi la data înregistrării naşterii în actul de stare civilă: 1. cazul
copilului din căsătorie – copilul dobândeşte numele comun al soţilor
(prespunând că soţii au un nume comun) sau copilul dobândeşte numele de
familie al unuia dintre soţi ori numele lor reunite (presupunând că soţii nu au
un nume de familie comun; de pildă, soţia are numele Ionescu şi tatăl are
numele Popescu; acel copil va dobândi numele de Ionescu sau Popescu ori
numele de Ionescu-Popescu, în funcţie de învoiala părinţilor; dacă părinţii nu
se înţeleg, va decide primarul); 2. cazul copilului din afara căsătoriei –
numele copilului se va stabili ca şi în situaţia în care copilul este din
căsătorie, iar părinţii nu au un nume comun (copilul dobândeşte numele de
familie al unuia dintre părinţi ori numele lor reunite);

b) situaţia în care filiaţia copilului este stabilită numai faţă de

unul dintre părinţi la data înregistrării naşterii în actul de stare
civilă (situaţia priveşte doar copilul din afara căsătoriei, căci cel din
căsătorie va avea filiaţia stabilită atât faţă de mamă, cât şi faţă de tată, soţul
mamei fiind prezumat ca tată al copilului) – copilul dobândeşte numele
părintelui faţă de care este stabilită filiaţia la data înregistrării naşterii în
actul de stare civilă;

c) stabilirea numelui de familie prin actul unei autorităţi

administrative (primarul) – numele de familie se stabileşte de către o
autoritate administrativă în cazul copiilor găsiţi sau abandonaţi şi în cazul

112
copiilor cu filiaţia stabilită faţă de ambii părinţi, iar părinţii nu au un nume de
familie comun şi nu se înţeleg referitor la numele de familie al copilului;

d) stabilirea numelui de familie de către instanţa de judecată -

instanţa stabileşte numele de familie în cazul, de pildă, a încuviinţării
adopţiei;

e) modificarea numelui de familie (modificarea numelui de familie

are loc drept urmare a modificărilor ce intervin în filiaţia persoanei fizice şi în
starea conjugală a persoanei fizice): 1. modificarea numelui de familie
ca urmare a modificărilor ce intervin în filiaţia persoanei fizice: 1.1.
dacă are loc stabilirea filiaţiei copilului înregistrat în actele de stare civilă ca
născut din părinţi necunoscuţi, atunci copilul, care până atunci a purtat
numele conferit de primar, va dobândi numele comun al părinţilor săi (dacă
aceştia sunt căsătoriţi şi au un nume comun, respectiv dacă filiaţia se
stabileşte concomitent faţă de ambii părinţi) sau numele unuia dintre ei ori
numele lor reunite (dacă părinţii faţă de care filiaţia se stabileşte
concomitent nu au un nume de familie comun); 1.2. dacă filiaţia este
stabilită succesiv faţă de părinţi (de pildă, filiaţia a fost stabilită întâi faţă de
mamă, iar apoi se stabileşte faţă de tată), atunci instanţa poate da
încuviinţare copilului să poarte numele părintelui faţă de care filiaţia a fost
stabilită ulterior (aşadar, presupunem că filiaţia este stabilită succesiv faţă
de părinţi: întâi a fost stabilită faţă de mamă, care avea ca nume de familie
Popescu, situaţia în care numele de familie al copilului este Popescu; dacă
ulterior se stabileşte filiaţia faţă de tată, care are ca nume de familie
Ionescu, instanţa va putea încuviinţa ca acel copil să poarte numele de
familie al părintelui faţă de care filiaţia a fost stabilită ulterior, în cazul nostru
numele tatălui, anume Ionescu); 1.3. tăgăduirea paternităţii copilului
din căsătorie duce la pierderea retroactivă (de la data naşterii) a filiaţiei faţă
de tată, caz în care se va pierde şi numele de familie al tatăului, acel copil
urmând a purta numele de familie avut de mama sa atunci când copilul s-a
născut; 1.4. în cazul contestării recunoaşterii filiaţiei, copilul redobândeşte
numele avut anterior recunoaşterii filiaţiei (presupunem că numele copilului
era Ionescu, iar apoi intervine o recunoaştere de filiaţie a tatălui –cu numele
de Popescu-, aşa încât copilul poate dobândi numele tatălui, anume Popescu;
ulterior are loc contestarea recunoaşterii filiaţiei, caz în care, dacă acţiunea
în contestarea recunoaşterii filiaţiei este încununată de succes, copilul
redobândeşte numele avut anterior recunoaşterii filiaţiei, anume pe acela de
Ionescu); 1.4. în cazul adopţiei, fiind vorba despre dobândirea filiaţiei faţă de
adoptator, adoptatul va dobândi numele adoptatorului (art.59 alin.(1) din
Legea nr.273/2004: „adoptatul dobândeşte prin adopţie numele

113
adoptatorului”); 2. modificarea numelui de familie ca urmare a
modificărilor ce intervin în starea conjugală a persoanei fizice: 2.1.
încheierea căsătoriei (art.27 alin.(2) C.fam.: „soţii pot sã-şi pãstreze numele
lor dinaintea cãsãtoriei, sã ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele
lor reunite”; în măsura în care soţii îşi păstrează numele avut anterior
căsătoriei, atunci, prin încheierea căsătoriei, nu intervine nicio modificare a
numelui de familie; dacă, însă unul dintre soţi ia numele celuilalt, atunci
numele soţului care ia numele celuilalt soţ se va modifica; dacă soţii îşi
reunesc numele de familie, atunci numele ambilor se va modifica); 2.2.
desfacerea căsătoriei prin divorţ (art.40 C.fam.: „la desfacerea cãsãtoriei
prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care a purtat în timpul cãsãtoriei
numele de familie al celuilalt soţ, sã poarte acest nume şi dupã desfacerea
cãsãtoriei; instanţa, pentru motive temeinice, poate sã încuviinţeze acest
drept, chiar în lipsa unei invoieli între soţi; dacã nu a intervenit o învoialã sau
dacã instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi va purta
numele ce avea înainte de cãsãtorie”; aşadar, este posibil ca soţii să se
învoiască în sensul că soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt
soţ, să-l păstreze şi după divorţ –de pildă, femeia, care înainte de căsătorie
avea numele de Popescu, a luat, cu prilejul căsătoriei, numele soţului, anume
Ionescu, iar cei doi se pot învoi ca, după divorţ, femeia să păstreze numele
fostului soţ, anume Ionescu-, caz în care nu intervine, ca urmare a desfacerii
căsătoriei, nicio modificare a numelui, căci soţia poartă pe mai departe
numele de Ionescu; totodată, instanţa, chiar dacă soţii nu se învoiesc în
sensul ca, după divorţ, soţul ce a preluat, cu ocazia căsătoriei, numele
celuilalt soţ, să păstreze acel nume şi după desfacerea căsătoriei, poate
încuviinţa ca soţul să poarte numele preluat prin căsătorie şi după
desfacerea căsătoriei –într-o atare situaţie, de asemenea, nu intervine vreo
modificare a numelui, căci soţul va purta numele avut în timpul căsătoriei şi
după desfacerea acelei căsătorii-; în sfârşit, este cu putinţă ca fiecare soţ să
revină la numele avut anterior căsătoriei, dacă, spre exemplu, cu ocazia
căsătoriei ei şi-au reunit numele de familie, aşa încât, de astă dată, urmare a
desfacerii căsătoriei, are loc schimbarea numelui soţilor).

f) modificarea numelui de familie pe cale administrativă

(discutăm, într-o atare ipoteză, despre modificarea numelui, la cerere, prin
actul administrativ al unei autorităţi administrative) – cazurile în care se
poate cere modificare numelui pe cale administrativă sunt
enumerate de art.4 alin.(2)-(3) din OG nr.41/2003 (de pildă: 1. când
numele este format din expresii indecente, ridicole; 2. când persoana în
cauzã poartã un nume de familie de provenienţã strãinã şi solicitã sã poarte

114
un nume românesc; 3. când cãsãtoria a încetat prin moartea sau prin
declararea judecãtoreascã a morţii unuia dintre soţi, iar soţul supravieþuitor
solicitã sã revinã la numele de familie purtat anterior cãsãtoriei ori la numele
de familie dobândit la naştere; 4. când s-a desfãcut adopţia unei persoane
cãsãtorite care are copii minori şi în urma desfacerii adopţiei persoana în
cauzã revine la numele de familie avut înainte de adopţie –în situaţia de la
pct.4 discutăm despre schimbarea numelui copiilor persoanei căsătorite a
cărei adopţie se desface-); această ipoteză de la pct. 4, anume „când s-
a desfãcut adopţia unei persoane cãsãtorite” este extrem de
interesantă: desfacerea adopţiei intervine într-un singur caz, conform
art.61 din Legea nr.273/2004 („adopţia se desface în cazul prevăzut la art. 7
alin. (3) lit. a”) şi art.7 alin.(3) lit.a (adoptatorul sau soţii adoptatori au
decedat; în acest caz, adopţia anterioară se consideră desfăcută pe data
rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii)
din Legea nr.273/2004: atunci când adoptatorii au decedat şi se
încuviinţează o nouă adopţie; aceasta înseamnă că vechii adoptatori ai
persoanei căsătorite trebuie să fi decedat şi persoana căsătorită să fie
adoptată de noi adoptatori; aşadar, având în vedere ce presupune
desfacerea adopţiei (anume, decesul vechilor adoptatori şi adoptarea acelei
persoane de noi adoptatori), OG nr.41/2003 pare a nu se corela cu Legea
nr.273/2004, căci, în ipoteza desfacerii adopţiei, persoana fizică nu poate
reveni la numele avut anterior adopţiei (aşa cum spune OG nr.41/2003), ci
ea va dobândi tot timpul numele noului adoptator (art.59 alin.(1) din Legea
nr.273/2004); urmează că partea finală a art.4 alin.(3) lit.g) din OG
nr.41/2003 (anume, „persoana în cauză revine la numele de familie avut
înainte de adopţie”), tebuie citită în sensul că „persoana în cauză
dobândeşte numele de familie a noului adoptator”;

- opoziţiile la schimbarea numelui pe cale administrativă –

cererea de schimbare a numelui pe cale administrativă se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea a III-a; în termen de 30 de zile de la
publicarea cererii de schimbare a numelui în Monitorul Oficial al României,
Partea a III-a, orice persoană interesată poate face opoziţie la cererea de
schimbare a numelui;

- schimbarea numelui de familie pe cale administrativă în

cazul persoanelor ce nu au capacitate de exerciţiu deplină – în cazul
minorului lipsit de capacitate de exerciţiu cererea de schimbare a numelui pe
cale administrativă se face de părinţi sau, după caz, de tutore (tutorele are
nevoie de încuviinţarea prealabilă a auttorităţii tutelare);

115
 - în cazul celui pus sub interdicţie
judecătorească cererea de schimbare a numelui pe cale administrativă se
face de tutore cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare;

- în cazul minorului cu capacitate de

exerciţiu restrânsă este necesar consimţământul respectivului minor.

- schimbarea numelui de familie pe cale administrativă în

cazul soţilor – dacă soţii şi-au păstrat, cu ocazia încheierii căsătoriei,
numele avut anterior căsătoriei, atunci oricare poate să-şi schimbe numele
pe cale administrativă fără consimţământul celuilalt soţ;

-
dacă soţii, cu prilejul încheierii căsătoriei, s-au învoit să poarte numele unuia
dintre ei sau numele lor reunite, atunci soţul ce doreşte să-şi schimbe pe
cale administrativă numele, are nevoie de consimţământul celuilalt soţ.

- dispoziţia de schimbare a numelui pe cale

administrativă se înscrie în actul de stare civilă al naşterii.

5. Cetăţenia persoanei fizice – element al stării civile ce rezultă din

apartenenţa unei persoane fizice la un anumit stat. Cetăţenia persoanei
fizice se înregistrează în actele de stare civilă (în actul de stare civilă al
naşterii).

6. Încetarea stării civile – starea civilă încetează la moatea

persoanei fizice; moartea persoanei fizice este un fapt de stare civilă care
duce la încetarea stării civile, moartea persoanei fizice fiind înregistrată în
actul de stare civilă a decesului (într-adevăr, orice înscriere, orice
înregistrare într-un act de stare civilă este o înregistrare în registrul de stare
civilă, întrucât actul de stare civilă este chiar fila din registrul de stare civilă).

7. Dovada stării civile – când vine vorba despre dovada stării civile
trebuie distins între următoarele situaţii: a) situaţia în care se pune
problema dovedirii stării civile în ansamblul ei, precum şi situaţia în
care prin dovadă se urmăreşte realizarea unor efecte de stare civilă

116
– dovada stării civile se face doar prin actele de stare civilă şi prin
certificatele de stare civilă;

b) situaţia în care anumite elemente ale stării civile

trebuie dovedite în faţa autorităţilor de stare civilă în scopul
înregistrării respectivelor elemente ale stării civile (de pildă, se
urmăreşte dovedirea stării conjugale de persoană necăsătorită, urmare a
divorţului) – dovada respectivelor elemente ale stării civile se poate face prin
orice înscrisuri (în exemplul cu starea conjugală de persoană necăsătorită,
dovada se poate face prin hotărârea judecătorească irevocabilă de desfacere
a căsătoriei);

c) situaţia în care se pune problema dovedirii

anumitor elemente ale stării civile în faţa altor autorităţi decât cele
de stare civilă, precum şi situaţia în care prin dovadă se urmăreşte
realizarea unor efecte ce nu sunt de stare civilă – dovada se poate face
fie numai prin certificatele de stare civilă (de pildă, dovada numelui în
vederea întocmirii cărţii de identitate se poate face numai prin certificatul de
stare civilă al naşterii), fie şi prin alte înscrisuri (de pildă, dovada cetăţeniei
se poate face prin paşaport);

d) dovada stării civile prin posesia de stat – posesia

de stat (folosinţa stării civile) este o stare de fapt îndelungată şi continuă,
corespunzătoare unei anumite stări civile (de pildă, timp de ani de zile un
copil se comportă ca fiu al unui bărbat şi acel bărbat se comportă ca tată al
copilului, aşa încât societatea şi familia îl recunosc pe acel copil ca fiu al
respectivului bărbat); domeniul posesiei de stat (folosinţei stării civile) este
acela al filiaţiei; aşadar, posesia de stat produce un singur efect, acela de a
crea o prezumţie relativă potrivit căreia persoana care foloseşte o anumită
stare civilă are, în realitate, acea stare civilă (totuşi, prezumţia relativă poate
fi combătută prin proba contrară: în exemplul de mai sus cu acel copil şi cu
respectivul bărbat, se va prezuma relativ că acel copilul este fiul bărbatului,
că are filiaţia stabilită faţă de bărbat, însă se poate dovedi că el –copilul- nu
este fiul bărbatului cu pricina).

Seminarul 10 - Persoana juridică (noţiune şi capacitate)

I. Aspecte introductive

117
 Înţelegerea conceptului de „persoană juridică” presupune prezentarea
teoriilor formulate, de-a lungul timpului, pe marginea acestei noţiuni:

1. Teoria ficţiunii - această teorie a plecat de la ideea că pentru

exerciţiul drepturilor şi executarea obligaţiilor este nevoie de o voinţă
conştientă, voinţă conştientă de care doar omul (persoana fizică) este
capabil, aşa încât doar omul poate fi titular de drepturi şi obligaţii; totuşi,
când interesele colective o cer, Statul ar putea crea o persoană fictivă care
să fie titular de drepturi şi obligaţii; aşadar, potrivit acestei teorii, persoana
juridică era doar o ficţiune juridică, adică o reprezentare care nu corespunde
realităţii, reprezentare, însă, care ar trebui acceptată pentru a se produce
efecte juridice ; la urma urmelor, potrivit teoriei ficţiunii, personalitatea
juridică era doar o favoare din partea Statului, care putea să acorde
respectiva favoare sau nu;

- teoria ficţiunii are o seamă de neajunsuri, cum ar fi: a) imposibilitatea

de a se aplica Statului, care este el însuşi o persoană juridică (teoria ficţiunii
constă în aceea că personalitatea juridică este o favoare din partea Statului,
care poate acorda sau poate refuza acordarea personalităţii, iar dacă Statul
însuşi este o persoană juridică, această teorie ar duce la rezultatul cel puţin
bizar ca Statul să-şi acorde lui însuşi personalitate juridică, adică Statul ar fi o
entitate ce se crează pe sine); b) faptul că personalitatea juridică este o
favoare din partea Statului, care poate s-o acorde sau să refuze a o acorda,
ar încălca dreptul indivizilor la libertatea de asociere (dreptul la libertatea de
asociere este consacrat de art.11 par.1 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului).

2. Teorii non-personaliste – unii autori au criticat teoria ficţiunii,

susţinând că ideea de personalitate juridică este o ficţiune inutilă, aşa încât
au încercat să explice existenţa entităţilor asociative („persoanelor juridice”)
prin ideea de proprietăţi colective sau sume de voinţe individuale; astfel,
potrivit acestei teorii, entităţile asociative nu aveau personalitate juridică, nu
erau subiecte de drept distincte de persoanele fizice ce se asociau, ci erau
fie o proprietate colectivă a celor care se asociau, fie suma voinţelor celor
care se asociau

- teoriile non-personaliste au generat o seamă de dezavantaje: a)

funcţionarea entităţilor era îngreunată de regimul coproprietăţii, guvernat de
regula unanimităţii (în cazul coproprietăţii, hotărârile cu privire la bunul
obiect al coproprietăţii se iau prin acordul unanim al tuturor coproprietarilor;

118
de pildă, dacă se pune problema vânzării bunului obiect al coproprietăţii, toţi
coproprietarii trebuie să fie de acord cu aceasta); b) imposibilitatea explicării
existenţei persoanelor juridice de drept public (de pildă, dacă Statul este o
persoană juridică de drept public, ar însemna ca Statul să fie proprietatea
colectivă a tuturor cetăţenilor sau să fie suma voinţelor individuale a tuturor
cetăţenilor; totodată, dacă Statul ar fi proprietatea colectivă a cetăţenilor ar
fi necesar ca toate deciziile referitoare la funcţionarea Statului –proprietate
colectivă să fie luate potrivit regulii unanimităţii, adică toţi cetăţenii să-şi dea
acordul); c) nu ar putea fi explicată existenţa drepturilor nepatrimoniale ale
persoanei juridice (de pildă, dacă entitatea asociativă nu are personalitate
juridică, atunci cum ar putea fi explicat dreptul nepatrimonial reprezentat de
sediu, adică dreptul subiectiv nepatrimonial de individualizare a persoanei
juridice prin localizarea sa în spaţiu ?).

3. Teoria realităţii – potrivit acestei teorii, de fiecare dată când există

o grupare de persoane fizice suficient de bine organizată şi prin care se
urmăreşte satisfacerea unor nevoi distincte de cele ale membrilor săi,
suntem în prezenţa unei persoane juridice, Statul neputând interveni în
vreun fel pe marginea acelei persoane juridice, ci trebuind doar să-i
recunoască existenţa (de pildă, prin acea grupare de persoane fizice s-ar
urmări satisfacerea unor nevoi distincte de cele individuale ale membrilor
grupării în ipoteza în care s-ar pune problema ajutorării săracilor şi am
discuta despre o persoană juridică fără scop lucrativ); teoria realităţii în stare
pură, aşadar, excludea intervenţia Statului referitor la persoana juridică, Stat
care era ţinut să recunoască existenţa persoanei juridice, însă teoria realităţii
în stare pură avea dezavantajul de a face imposibile orice control şi orice
evidenţă a persoanelor juridice; de aceea, teoria realităţii în stare pură a fost
atenuată prin formularea teoriei realităţii tehnice (teoria realităţii tehnice
constă în aceea că trebuie respectate anumite condiţii pentru recunoaşterea
personalităţii juridice, fiind aşadar posibilă intervenţia Statului pe marginea
creării persoanelor juridice, însă din moment ce respectivele condiţii sunt
îndeplinite, Statul va fi ţinut să recunoască persoana juridică).

Codul civil român, în art.1491-1531, face vorbire despre societatea

civilă, care societate civilă este o formă asociativă având scop patrimonial
(scop lucrativ, adică realizarea de câştiguri), însă societatea civilă este lipsită
de personalitate juridică (aşadar, societatea civilă nu este o persoană
juridică, nu este un subiect de drept distinct, de sine stătător); un exemplu
de societate civilă (entitate asociativă fără personalitate juridică având un

119
scop lucrativ) ar fi societatea civilă de avocaţi (prin care doi sau mai mulţi
avocaţi definitivi se asociază în vederea realizării de câştiguri).

Interesul distincţiei dintre entităţi asociative fără personalitate

juridică şi entităţi asociative cu personalitate juridică ar putea fi oferit
de art.1522 C.civ., text potrivit căruia „stipulaţia anume rostită că s-a
contractat o obligaţie pe seama societăţii îndatoreşte numai pe asociatul
contractant şi nu pe ceilalţi, afară numai cînd aceştia l-ar fi împuternicit la
aceasta sau cînd ar fi rezultat un profit pentru societate”: de pildă, asociaţii
din cadrul unei entităţi fără personalitate juridică îl împuternicesc pe unul
dintre asociaţi să cumpere pe seama societăţii un teren, caz în care acea
îndatorire de a plăti preţul este, în realitate, îndatorirea asociaţilor, iar nu a
societăţii fără personalitate juridică, obligaţia de a plăti preţul fiind situată în
patrimoniul asociaţilor, iar nu în patrimoniul entităţii asociative fără
personalitate juridică, entitatea asociativă fără personalitate juridică, de
altfel, neavând un patrimoniu; pe de altă parte, dacă asociaţii unei SRL
(entitate asociativă cu personalitate juridică) hotărăsc achiziţionarea unui
imobil de către SRL, atunci obligaţia de a plăti preţul revine SRL, obligaţia
făcând parte din patrimoniul SRL, iar nu din cel al asociaţilor.

II. Persoana juridică – tehnică juridică prin intermediul căreia îi

este atribuită calitatea de subiect de drept unei entităţi distincte, constituite
facultativ de una sau mai multe persoane fizice (sau/şi persoane juridice), în
formele şi condiţiile prevăzute de lege.

III. Elementele constitutive ale persoanei juridice:

a)
organizarea de sine stătătoare;

b) patrimoniu propriu şi
distinct;

c) scop determinat şi licit;

d) activitate legitimă.

120
 a) organizare de sine stătătoare – structurarea unor organe prin
care persoana juridică să-şi poată manifesta voinţa şi să-şi desfăşoare
activitatea (de pildă, societatea comercială are ca organe pe administratori;
actul juridic, de exemplu o vânzare, este încheiat prin administrator, acesta
dându-şi consimţământul la vânzare, însă voinţa administratorului este chiar
voinţa persoanei juridice, iar drepturile şi obligaţiile ce nasc din vânzare
aparţin patrimoniului persoanei juridice);

b) patrimoniu propriu şi distinct – patrimoniul persoanei juridice

este alcătuit din drepturi şi obligaţii patrimoniale (nu şi din bunuri;
patrimoniul este o universalitate juridică, alcătuită doar din drepturi şi
obligaţii patrimoniale – L.Pop, L.-M.Harosa, Drept civil. Drepturile reale
principale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.13; bunurile
alcătuiesc o universalitate de fapt – L.Pop, L.-M.Harosa, op.cit., p.20-21);
totodată, patrimoniul persoanei juridice este distinct de cel al asociaţilor care
alcătuiesc persoana juridică (aşadar, drepturile şi obligaţiile aparţin
persoanei juridice, iar nu asociaţilor; de pildă, o persoană juridică
achiziţionează un teren; dreptul de proprietate asupra terenului aparţine
persoanei juridice, iar nu asociaţilor);

c) scop determinat şi licit – scopul este finalitatea urmărită de

persoana juridică; de pildă, o persoană juridică îşi propune să realizeze profit,
scopul fiind determinat şi licit; o persoană juridică nu ar putea avea un scop
ilicit, de pildă, exterminarea unei etnii;

d) activitate legitimă – operaţiuni necesare funcţionării persoanei

juridice, în vederea realizării scopului propus; de pildă, persoana juridică
desfăşoară operaţiuni de fabricare a autoturismelor în vedere realizării
scopului său, scop constând în obţinerea de profit.

IV. Clasificarea persoanelor juridice

a) persoane juridice de drept public şi persoane juridice de
drept privat (criteriul clasificării este reprezentat de domeniul de
drept căruia îi aparţine persoana juridică); persoanele juridice de drept
public sunt acelea care îşi au sursa în lege şi au ca scop interesele publice
(de pildă, Statul); persoanele juridice de drept privat sunt acelea care îşi au
sursa în autonomia de voinţă şi au ca scop interese private (de pildă, o
societate comercială îşi are sursa în autonomia de voinţă a unor persoane
fizice şi are ca scop interesele private ale asociaţilor)

121
 - organizaţiile profesionale (de pildă, UNBR – Uniunea Naţională a
Barourilor din România) sunt persoane juridice de drept public, iar nu
persoane juridice de drept privat (aşa cum se susţine la p.260 din carte);
CEDO a arătat în decizia nr.24057/03 privind admisibilitatea cererii
prezentate de Pompiliu Bota contra României că UAR (în prezent UNBR) a
fost înfiinţată prin Legea nr.51/1995 şi are un scop de interes general, anume
promovarea a însăşi justiţiei („la Cour relève que l'Union a été instituée par
la loi no 51/1995 et qu'elle poursuit un but d'intérêt général, à savoir la
promotion d'une assistance juridique adéquate et, implicitement, la
promotion de la justice elle-même”); astfel, UNBR a fost înfiinţată prin lege şi
are un scop de interes general (are ca scop interesul public), ceea ce
semnifică faptul că UNBR (organizaţia profesională) este o persoană juridică
de drept public.

b) persoane juridice care urmăresc un scop patrimonial şi

persoane juridice care urmăresc un scop nepatrimonial (criteriul
clasificării este scopul persoanei juridice); persoane juridice ce
urmăresc un scop patrimonial, anume obţinerea de profit, ar fi societăţile
comerciale; persoane juridice ce urmăresc un scop nepatrimonial ar fi, de
pildă, asociaţiile şi fundaţiile (de pildă, o asociaţie ar putea fi înfiinţată pentru
ajutorarea copiilor orfani, scopul său fiind unul nepatrimonial);

c) persoane juridice române şi persoane juridice străine

(criteriul clasificării este naţionalitatea persoanei juridice;
naţionalitatea persoanei juridice rezultă din apartenenţa persoanei
morale la un anumit stat);

d) persoane juridice ce se constituie prin act de dispoziţie al

organului de stat competent şi persoane juridice ce se constituie
prin act juridic, prin contract de asociere (criteriul clasificării este
reprezentat de modul de constituire a persoanei juridice); persoanele
juridice de drept public se constituie, ca regulă, prin act de dispoziţie al
organului competent (actul de dispoziţie desemnează fie legea stricto sensu,
fie HG, fie HCJ sau HCL; spre exemplu, Guvernul, printr-o HG, ar putea
înfiinţa o persoană juridică de drept public care să se ocupe cu colectarea
deşeurilor din toată ţara); persoanele juridice de drept privat se înfiinţează
printr-un contract de asociere (de pildă, societatea comercială cu răspundere
limitată, adică SRL).

V. Înfiinţarea persoanelor juridice

122
 1. Înfiinţarea persoanelor juridice de drept public:

a) Parlamentul României – a fost înfiinţat prin lege constituţională,

art.61 alin.(1) din Constituţie arătând că „Parlamentul este organul
reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a
ţãrii”;

b) Preşedintele României – instituţia Preşedintelui României există

în temeiul art.80 din Constituţie, iar instituţia Preşedintelui României este o
entitate distinctă de persoana fizică ce îndeplineşte funcţia de Preşedinte; de
pildă, dacă Preşedintele României emite un decret prin care o persoană fizică
este decorată, atunci acel decret crează o obligaţie (îndatorirea de a acorda
decoraţia acelei persoane fizice) cu privire la instituţia Preşedintelui
României, iar nu a persoanei fizice ce ocupă funcţia de Preşedinte, aşa încât,
dacă în perioada dintre emiterea decretului şi acordarea decoraţiei este ales
un nou Preşedinte, acel Preşedinte nou va acorda decoraţia (exemplul
ilustrează ideea că instituţia Preşedintelui este distinctă de cea a persoanei
fizice ce ocupă funcţia de Preşedinte, căci dacă cele două s-ar contopi, în
exemplul oferit, noul Preşedinte nu ar mai avea obligaţia de a acorda
decoraţia);

c) Consiliul Legislativ – a fost înfiinţat prin art.1 alin.(1) din Legea

nr.73/1993: „la data intrãrii în vigoare a prezentei legi se înfiinţeazã Consiliul
Legislativ, organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizeazã
proiectele de acte normative în vederea sistematizãrii, unificãrii şi
coordonãrii întregii legislaţii şi ţine evidenţa oficialã a legislaţiei României”;

d) organele puterii judecătoreşti – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

(ÎCCJ), spre exemplu, este pomenită de art.126 alin.(1) din Constituţie
(„Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”), iar potrivit
art.18 din Legea nr.304/2004, ÎCCJ are personalitate juridică;

e) misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României – sunt

persoane juridice de drept public ce se înfiinţează prin decret al Preşedintelui
României.

2. Înfiinţarea persoanelor juridice de drept privat:

a) societăţile comerciale – societăţile comerciale se constituie prin

contractul de societate încheiat de asociaţi (SRL cu „asociat” unic se
înfiinţează nu prin contract de societate, ci prin actul juridic unilateral al

123
„asociatului” unic), însă dobândesc personalitate juridică prin înscrierea în
Registrul Comerţului; societăţile comerciale sunt de cinci feluri:

- societăţi cu răspundere limitată –SRL- (numărul asociaţilor nu poate fi

mai mare de 50, iar asociaţii nu vor ţinuţi să execute obligaţiile societăţii cu
bunurile proprii; SRL are caracter intuitu personae, adică este constituită în
considerarea persoanei asociaţilor, în considerarea calităţilor personale ale
asociaţilor);

- societăţi pe acţiuni –SA- (asociaţii nu pot fi ţinuţi a executa cu bunurile

proprii obligaţiile SA; SA nu are caracter intuitu personae, nefiind constituită
în considerarea calităţilor personale ale asociaţilor; SA este o societate de
capitaluri, importanţă prezentând doar sumele de bani);

- societăţi în comandită de pe acţiuni –SCA- (asociaţii sunt de două

feluri, comanditaţi şi comanditari; asociaţii comanditaţi pot fi ţinuţi să
execute obligaţiile societăţii cu bunurile proprii, însă nu şi cei comanditari);

- societăţi în comandită simplă –SCS- (la fel ca în cazul SCA, asociaţii

sunt de două feluri, comanditaţi şi comanditari, însă, spre deosebire de SCA,
SCS are un caracter intuitu personae, nefiind o societate de capitaluri;
comanditaţii vor fi ţinuţi să execute obligaţiile SCS, însă nu şi comanditarii);

- societăţi în nume colectiv –SNC- (asociaţii în SNC pot fi ţinuţi să execute

obligaţiile SNC).

- apare discutabil în ce măsură societăţile comerciale înfiinţate

prin acte de dispoziţie ale unei autorităţi publice sunt persoane
juridice de drept privat (astfel cum se susţine în carte la p.268); de pildă,
Guvernul, printr-o HG, înfiinţează o societate comercială care să se ocupe cu
comerţul exterior; o astfel de societate comercială, într-adevăr, are ca scop
obţinerea de profit, însă obţinerea acelui profit, finalemente, se face în
folosul cetăţenilor români, aflându-ne în prezenţa unui interes public; aşadar,
în exemplul oferit, societatea comercială înfiinţată prin HG are ca scop
obţinerea de profit, însă profitul nu va putea fi valorificat pentru satisfacerea
unor interese private (de exemplu, în interesul privat al guvernanţilor), ci
acel profit va trebui folosit în interesul public (de pildă, construirea de

124
spitale), tocmai pentru că Guvernul şi orice altă autoritate publică nu pot
acţiona decât în interes public şi tot numai astfel vor putea acţiona şi
persoanele juridice create de Guvern sau altă autoritate publică (aşadar,
societatea comercială înfiinţată prin HG este o persoană juridică de drept
public: într-adevăr, discutăm despre o persoană juridică ce-şi are sursa
în lege lato sensu –HG- şi care are ca scop interesul public –profitul
obţinut de acea societate comercială este şi poate fi folosit numai în interes
public, aşa încât, finalmente, scopul său este interesul public-).

b) societăţile agricole – desfăşoară o activitate lucrativă

(patrimonială), activitate care nu este, totuşi, comercială; societăţile
agricole se constituie, se înfiinţează printr-un contract în formă autentică;
societatea agricolă dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea în
„Registrul societăţilor agricole”;

c) societăţile cooperatiste – se înfiinţează prin contract de societate

şi dobândesc personalitate juridică prin înregistrarea în „Registrul
Comerţului”; scopul societăţilor cooperatiste este „promovarea intereselor
economice, sociale şi culturale ale membrilor cooperatori” (art.7 alin.(1) din
Legea nr.1/2005), însă societăţile cooperatiste sunt strâns legate de
activităţile economice ale membrilor lor;

d) asociaţiile şi fundaţiile – fundaţia este „subiectul de drept

înfiinţat de una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic între
vii ori pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod
permanent şi irevocabil, realizării unui scop de interes general” (aşadar,
fundaţia se poate înfiinţa printr-un act juridic „mortis causa”, de pildă, un
testament; totodată, fundaţia se poate înfiinţa printr-un act juridic „inter
vivos”, de pildă, o donaţie); de pildă, o persoană fizică arată prin testament
că înfiinţează o fundaţie care să se ocupe cu promovarea limbii române în
străinătate şi, în acest scop, averea sa va reveni acelei fundaţii;

- asociaţia este „subiectul de drept constituit

de trei sau mai multe persoane care, pe baza unei înţelegeri, pun în comun
şi fără drept de restituire contribuţia materială pentru realizarea unor
activităţi în interes general” (aşadar, asociaţia se înfiinţează prin contract şi
are scop nepatrimonial);

125
 - asociaţiile şi fundaţiile sunt persoane
juridice de drept privat, căci ele, deşi au ca scop interesul public, totuşi,
se nasc din autonomia de voinţă a unor subiecte de drept privat; asociaţiile
şi fundaţiile dobândesc personalitate juridică prin înscrierea în Registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor (art.5 alin.(1) şi art.17 alin.(1) din OG nr.26/2000).

VI. Capacitatea persoanelor juridice

1. Capacitatea specială de folosinţă a persoanei juridice –
capacitate de folosinţă a persoanelor juridice este una specială, în sensul că
discutăm despre aptitudinea de a dobândi doar drepturile şi obligaţiile ce
sunt în concordanţă cu scopul pentru care a fost înfiinţată persoana juridică
(am văzut că, în cazul persoanei fizice, capacitatea de folosinţă se
caracterizează prin generalitate, adică discutăm, în cazul persoanei fizice,
despre aptitudinea generală şi abstractă de a fi subiect de drept în general,
deci de a dobândi orice fel de drepturi şi obligaţii).

Totuşi, persoana juridică dobândeşte personalitate juridică, de regulă,

doar de la înregistrarea într-un anume Registru (de pildă, societăţile
comerciale dobândesc personalitate juridică doar de la înregistrarea în
Registrul Comerţului; asociaţiile şi fundaţiile dobândesc personalitate juridică
doar de la momentul înregistrării în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor). Din
acest motiv, până la dobândirea personalităţii juridice, persoana juridică are
o capacitate specială de folosinţă anticipată , adică are aptitudinea de a
dobândi doar drepturile şi obligaţiile necesare înfiinţării sale (mai exact,
necesare dobândirii personalităţii juridice), iar nu toate drepturile şi
obligaţiile ce ar fi în concordanţă cu scopul său (aşadar, o persoană juridică
înfiinţată cu scopul de a realiza profit, de pildă, prin construirea de
automobile, până dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în
Registrul Comerţului, are o capacitate specială de folosinţă anticipată, adică
ea poate dobândi doar drepturi şi obligaţii necesare înfiinţării sale: de pildă,
poate dobândi dreptul de folosinţă asupra unui imobil, care imobil să-i devină
sediu; în exemplul dat, persoana juridică, până dobândeşte personalitatea
juridică, nu ar putea dobândi drepturi şi obligaţii conforme cu scopul său, de
pildă, nu ar putea dobândi drepturi de proprietate asupra pieselor necesare
construirii de autoturisme).

126
 După ce persoana juridică dobândeşte personalitate juridică (de pildă,
prin înregistrarea în Registrul Comerţului), respectiva persoană juridică va
avea o capacitate specială de folosinţă deplină, adică va avea
aptitudinea de a dobândi drepturile şi obligaţiile ce sunt conforme cu scopul
pentru care a fost înfiinţată (o persoană juridică înfiinţată cu scopul de a
realiza profit, de pildă, prin construirea de automobile, după ce a dobândit
personalitate juridică, va avea o capacitate specială de folosinţă deplină,
putând dobândi drepturi de proprietate asupra pieselor necesare construirii
de autoturisme).

2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice – aptitudinea de

a dobândi drepturi şi exercita drepturi, respectiv de a-şi asuma şi executa
obligaţiile, încheind acte juridice.

Persoana juridică dobândeşte capacitatea de exerciţiu în chiar

momentul dobândirii capacităţii speciale de folosinţă (inclusiv dacă
ne referim la capacitatea specială de folosinţă anticipată); aşadar, ne
aflăm în prezenţa unei deosebiri faţă de capacitatea de exerciţiu a persoanei
fizice, care se dobândeşte tot timpul ulterior capacităţii de folosinţă a
respectivei persoane fizice.

Bineînţeles, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este

influenţată de capacitatea specială de folosinţă a aceleiaşi persoane
juridice: dacă ne plasăm la momentul la care persoana juridică are o
capacitate specială de folosinţă anticipată, atunci, în virtutea capacităţii de
exerciţiu, persoana juridică poate încheia doar actele juridice necesare
înfiinţării sale; dacă ne plasăm la momentul la care persoana juridică are o
capacitate specială de folosinţă deplină (momentul dobândirii personalităţii
juridice prin înregistrarea în Registrul anume destinat), atunci, în virtutea
capacităţii de exerciţiu, persoana juridică poate încheia orice act juridic în
concordanţă cu scopul pentru care a fost creată.

Seminarul 11 - Persoana juridică (funcţionare)

1. Aspecte introductive.

127
 Funcţionarea persoanei juridice este un aspect ce ţine, îndeobşte, de
organizarea de sine stătătoare a persoanei juridice (anume, de structurarea
unor organe ale persoanei juridice prin care respectiva entitate să-şi poată
manifesta voinţa şi să-şi poată desfăşura activitatea).

A. Aşa fiind, instituţiile publice au ca organ pe conducătorul lor –

persoană fizică (de pildă, UNBR are drept organ pe preşedintele UNBR,
care preşedinte reprezintă UNBR în raporturile cu terţii – art. 66 alin. (1) lit.
a) din Legea nr. 51/1995).

B. Persoanele juridice de drept privat, precum societăţile

comerciale, au ca organe Adunarea Generală a Asociaţilor (AGA) şi
unul sau mai mulţi administratori; administratori sunt cei care reprezintă
persoana juridică în relaţiile sale cu terţii. În ipoteza societăţilor pe acţiuni,
dacă există mai mulţi administratori, ei vor putea forma un Consiliu de
Administraţie, iar Consiliul de Administraţie poate delega conducerea
societăţii unui director.

C. Persoanele juridice ce urmăresc un scop nepatrimonial (de

pildă, asociaţiile) au ca organe adunarea generală, consiliul director
şi cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori. Consiliul director este cel
care încheie acte juridice în numele şi pe seama asociaţiei (art. 24 alin. (2)
din OG nr. 26/2000).

D. Societăţile agricole au ca organe Adunarea Generală şi

Consiliul de Administraţie. Consiliul de Administraţie reprezintă
societatea agricolă în raporturile cu terţii.

E. Persoana juridică îşi manifestă voinţa prin organele sale, astfel cum
arătam mai sus. Totuşi, se observă că o persoană juridică are mai multe
organe (de pildă, o Adunare Generală a Asociaţilor şi un administrator), aşa
încât se ridică întrebarea cum anume îşi va manifesta persoana juridică
voinţa prin acele organe ale sale ? Răspunsul ar fi acesta: Adunările Generale
iau hotărârile importante cu privire la persoana juridică (de pildă, stabilesc
strategia de îndeplinire a scopului acelei persoane juridice), iar celelalte
organe (spre exemplu, administratorul) aduc la îndeplinire acele hotărâri şi
asigură activitatea curentă a persoanei juridice. De pildă, o societate
comercială are ca scop obţinerea de profit prin construirea de autoturime:
Adunarea Generală stabileşte că scopul va fi realizat prin achiziţionare de
piese auto marca Mercedes, astfel încât autoturismele construite să fie de o
calitate superioară şi să poată fi obţinut un profit cât mai ridicat (aşadar,
voinţa persoanei juridice, manifestată prin AGA, ar fi aceea de a-şi realiza

128
scopul achiziţionând doar piese auto marca Mercedes pentru ca, finalmente,
să obţină un profit superior); administratorul, aducând la îndeplinire
hotărârea AGA, va încheia pe seama persoanei juridice din exemplul nostru
contracte de vânzare-cumpărare prin care să achiziţioneze piese auto marca
Mercedes (aşadar, voinţa persoanei juridice, manifestată prin administrator,
va consta în aceea că ea, persoana juridică, devine parte în contractele de
vânzare-cumpărare de piese auto marca Mercedes).

Precum spuneam, persoana juridică îşi manifestă voinţa prin organele

sale. Astfel, a fost consacrată teoria organului: voinţa persoanei fizice –
organ al persoanei juridice este voinţa a însăşi persoanei juridice;
bineînţeles, pentru ca voinţa organului să fie chiar voinţa personei
juridice este necesar ca organul să acţioneze în limitele puterilor ce
i-au fost conferite prin actul de înfiinţare al persoanei juridice şi prin
lege. Dacă acele puteri ce i-au fost conferite sunt depăşite de
organul persoanei juridice, atunci voinţa acelui organ nu mai poate
fi considerată voinţa persoanei juridice.

În exemplul de mai sus cu persoana juridică ce are ca scop obţinerea

de profit prin construirea de autoturisme şi piesele auto trebuie să fie marca
Mercedes, organului persoanei juridice (administratorului) îi este conferită
puterea de a achiziţiona în numele şi pe seama persoanei juridice doar piese
auto marca Mercedes; dacă acţionează în limita puterilor conferite,
achiziţionând piese auto marca Mercedes, atunci voinţa organului este chiar
voinţa persoanei juridice, persoana juridică fiind parte în contractul de
vânzare-cumpărare.

Dacă, însă, organul depăşeşte puterile ce i-au fost conferite şi

achiziţionează piese auto marca BMW, atunci voinţa acelui organ nu mai este
voinţa persoanei juridice şi persoana juridică nu mai poate fi parte în
contract, drepturile şi obligaţiile nemaifiind născute pe seama persoanei
juridice; toate aceste idei (anume că „persoana juridică nu mai poate fi parte
în contract”, respectiv că „drepturile şi obligaţiile nu mai sunt născute pe
seama persoanei juridice”) orbitând, la urma urmelor, în jurul uneia singure:
intervenţia nulităţii relative a actului juridic încheiat pe seama persoanei
juridice de către organul ce şi-a depăşit puterile, atribuţiile conferite (cu
toate acestea, dacă terţul este de bună-credinţă, deci ignoră că organul şi-a
depăşit puterile şi consideră că organul a acţionat în limitele puterilor
conferite, atunci, potrivit teoriei aparenţei, persoana juridică va avea în
patrimoniu obligaţiile generate de actul juridic încheiat de organul său,
trebuind să execute, în favoarea terţului de bună-credinţă, respectivele

129
îndatoriri; evident, după ce le-a executat, persoana juridică se poate îndrepta
împotriva organului său care şi-a depăşit puterile pentru a obţine ce a dat
terţului).

Cu privire la răspunderea civilă pentru fapta proprie a

persoanei juridice, se ţine seama de art. 35 alin. (3) din Decretul nr.
31/1954: „faptele ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana
juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor”. Spre
exemplu, administratorul persoanei juridice, administrator ce avea ca funcţie
obţinerea unui profit superior celui realizat de o persoană juridică
concurentă, denigrează persoana juridică concurentă susţinând că localurile
sale sunt infestate cu gândaci, ceea ce duce la diminuarea serioasă a
profiturilor entităţii concurente şi la augmentarea profiturilor persoanei
juridice al cărei administrator este el. Într-o asemenea ipoteză, fapta ilicită a
organului persoanei juridice este chiar fapta ilicită a persoanei juridice, aşa
încât persoana juridică concurentă poate obţine repararea prejudiciului de la
cea dintâi persoană juridică (după ce persoana juridică a reparat paguba, ea
are o acţiune în regres sau recursorie împotriva organului său, pentru a
obţine ceea ce a dat persoanei juridice prejudiciate). Totuşi, persoana
juridică păgubită poate să ceară reparaţia direct de la organul celei dintâi
persoane juridice (alin. (4) al art. 35 din Decretul nr. 31/1954: „faptele ilicite
atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit”).

2. Sancţiunea nerespectării regulilor privitoare la capacitatea

persoanei juridice.

A. Persoana juridică are o capacitate specială de folosinţă,

adică are aptitudinea de a dobândi doar drepturile şi obligaţiile ce sunt în
concordanţă cu scopul pentru care a fost creată. Aşadar, o persoană juridică
ce are un scop patrimonial (realizarea de profit) nu ar putea dobândi
obligaţia de a dona un bun, un contract de donaţie care ar da naştere unei
asemenea îndatoriri fiind lovit de nulitate absolută (art. 34 alin. (2) din
Decretul nr. 31/1954: „orice act juridic care nu este făcut în vederea
realizării acestui scop este nul”).

B. Domnul profesor face următoarea afirmaţie (p. 282): încălcarea

regulilor privitoare la capacitatea de exerciţiu s-ar putea concretiza fie
în încheierea unui act juridic de către un organ al persoanei juridice, însă fără
a respecta delimitarea de atribuţii între organe (aşadar, organul ce încheie
actul juridic îşi depăşeşte puterile ce i-au fost conferite), fie în încheierea

130
actului în numele persoanei juridice de către un individ din colectivul
acesteia care nu avea calitatea de organ; într-o astfel de ipoteză, când am
discuta, conform domnului profesor, despre încălcarea regulilor privitoare la
capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, sancţiunea ar fi nulitatea
relativă. Într-adevăr, am putea spune că despre o încălcare a
capacităţii de exerciţiu ar fi vorba, având în vedere că acea
persoană juridică nu putea încheia actul juridic în maniera în care a
făcut-o (adică, spre exemplu, printr-un organ ce şi-a depăşit puterile,
nerespectând atribuţiile unui alt organ).

3. Reorganizarea persoanei juridice – proces complex, juridic şi

economic, în care sunt implicate una sau mai multe persoane
juridice existente sau care iau astfel fiinţă.

Reorganizarea persoanei juridice se realizează prin: a) comasare; b)

divizare şi c) transformare (includerea tranformării în categoria reorganizării
persoanei juridice este un aspect discutabil).

A. Comasarea persoanei juridice – contopirea a două sau mai

multe persoane juridice existente într-o singură persoană juridică.
Comasarea se realizează fie prin fuziune, fie prin absorbţie.

Fuziunea – constă în contopirea a două sau mai multe persoane

juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă; persoanele
juridice ce fuzionează îşi încetează existenţa, luând naştere o altă
persoană juridică nouă (de pildă, persoana juridică A fuzionează cu
persoana juridică B, cele două persoane juridice încetându-şi existenţa şi
luând naştere o nouă persoană juridică C; persoana juridică C dobândeşte
patrimoniile persoanelor juridice A şi B, având loc o transmisiune universală,
adică patrimoniile sunt transmise în întregul lor).

Absorbţia – constă în aceea că o persoană juridică existentă

înglobează una sau mai multe persoane juridice tot existente,
persoanele juridice înglobate încetându-şi existenţa; aşadar, în cazul
absorbţiei, nu are loc naşterea unei persoane juridice noi, ci persoana
juridică absorbantă îşi continuă existenţa, pe când persoanele juridice
absorbite îşi văd existenţa încetată (şi în cazul absorbţiei are loc o
transmisiune universală, în sensul că patrimoniile persoanele juridice
absorbite revin în întregime persoanei juridice absorbante).

131
 B. Divizarea este de două feluri: divizare parţială şi divizare
totală.

Divizarea parţială – constă în aceea că o parte din patrimoniul

unei persoane juridice se desprinde şi se transmite unei alte
persoane juridice existente sau care ia astfel fiinţă; în cazul divizării
parţiale, persoana juridică din a cărei patrimoniu se desprinde o parte îşi
continuă existenţa; în cazul divizării parţiale are loc o transmisiune cu titlu
universal, în sensul că doar o parte din patrimoniu se transmite unei alte
persoane juridice, care persoană juridică ce primeşte o parte din patrimoniu
poate fi deja existentă sau poate lua naştere ca urmare a faptului că
dobândeşte o parte din patrimoniul unei alte persoane juridice (dobândeşte,
altfel zis, o parte din drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale unei alte
persoane juridice).

Divizarea totală – constă în aceea că întreg patrimoniul unei

persoane juridice se transmite către două sau mai multe persoane
juridice existente sau care iau astfel fiinţă; în cazul divizării totale are
loc o transmisiune universală, iar persoana juridică al cărei patrimoniu este
transmis îşi încetează existenţa.

Aşadar, în cazul divizării parţiale, partea din patrimoniul

persoanei juridice se poate transmite chiar şi unei singure persoane
juridice; în cazul divizării totale, întreg patrimoniul persoanei
juridice se transmite către cel puţin două persoane juridice.

C. Transformare persoanei juridice – potrivit d-nului profesor,

transformarea persoanei juridice semnifică faptul că o persoană juridică
trece dintr-o categorie de persoane juridice în alta (p. 286) şi sugerează că,
în cazul transformării, nu are loc încetarea unei persoane juridice vechi şi
naşterea unei persoane juridice noi (p. 283).

Alţi autori sunt de părere că transformarea persoanei juridice este o

operaţiune juridică complexă care constă în încetarea unei persoane juridice
vechi şi naşterea concomitentă a unei persoane juridice noi, persoana
juridică nouă fiind succesoarea universală, continuatoarea persoanei juridice
vechi (Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, ediţia a VII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p.
559) şi că transformarea persoanei juridice este o noţiune juridică ce nu se
confundă cu reorganizarea persoanei juridice, transformarea persoanei
juridice fiind o noţiune distinctă şi autonomă (Gh. Beleiu, op. cit., p. 560).
Această a doua părere mi se pare mai apropiată de realitate, întrucât

132
viziunea d-nului profesor ar duce la consecinţe inacceptabile: de pildă, în
cazul UNBR se vorbeşte despre transformare persoanei juridice; dacă am
accepta viziunea d-nului profesor, cum că prin transformare o persoană
juridică trece dintr-o categorie în alta, ar însemna ca UNBR să treacă în
categoria persoanelor juridice de drept privat, având în vedere că UAR (care
s-a transformat în UNBR) era persoană juridică de drept public, potrivit
CEDO. Aşadar, în cazul transformării persoanei juridice, avem de a face cu
încetarea unei persoane juridice vechi şi naşterea concomitentă a unei
persoane juridice noi, persoană juridică nouă ce dobândeşte întreg
patrimoniul persoanei juridice vechi şi personalitatea juridică a entităţii
vechi, fiind continuatoarea persoanei juridice vechi.

Astfel fiind, în cazul divizării totale, întreg patrimoniul se transmite

către două sau mai multe persoane juridice; în cazul transformării, întreg
patrimoniul se transmite unei singure persoane juridice.

4. Încetarea persoanei juridice – constă în dispariţia persoanei

juridice ca subiect de drept, sfârşitul capacităţii sale speciale de
folosinţă şi a capacităţii de exerciţiu.

Persoana juridică încetează în ipoteza absorbţiei (încetarea persoanelor

juridice absorbite), fuziunii (încetează persoanele juridice ce fuzionează),
divizării totale (încetează persoana juridică al cărei patrimoniu este transmis)
şi dizolvării.

Totuşi, în cazul absorbţiei activitatea persoanelor absorbite este

preluată de persoana juridică absorbantă (în sensul că persoana juridică
absorbantă, preluând obligaţiile patrimoniale ale persoanelor juridice
absorbite, va trebui să execute acele obligaţii, deci să efectueze o anumită
prestaţie, o anumită activitate), în cazul fuziunii activitatea persoanelor
juridice ce fuzionează este preluată de noua persoană juridică ce se naşte ca
urmare a fuziunii, iar în cazul divizării totale activitatea persoanei juridice ce
încetează este preluată de acele cel puţin două persoane juridice ce
dobândesc patrimoniul persoanei juridice divizate total.

În ipoteza dizolvării, persoana juridică pur şi simplu îşi încetează

complet existenţa şi activitatea. Dizolvarea intervine, de pildă pe marginea
societăţilor comerciale, în ipoteze precum (art. 227 din Legea nr. 31/1990):
trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii; hotărârea adunării
generale etc.

133
 Referitor la dizolvare, mai trebuie spus că ea este însoţită de
lichidarea patrimoniului persoanei juridice (lichidarea patrimoniului
persoanei juridice dizolvate presupune operaţiuni de realizare a activului
patrimonial –de pildă, realizarea demersurilor pentru ca persoanei juridice să
i se restituie o sumă de bani împrumutată- şi de plată a pasivului patrimonial
–de pildă, executarea unei obligaţii de predare a bunului pe care persoana
juridică l-a vândut-).

5. Stabilirea identităţii persoanei juridice – presupune

individualizarea persoanei juridice printr-o seamă de elemente care să
permită identificarea sa de către societate.

Principalele mijloace de individualizare a persoanei juridice sunt

denumirea şi sediul. Alte mijloace de individualizare sau de identificare a
persoanei juridice sunt acestea: naţionalitatea, codul unic de înregistrare
(CUI), numărul de înregistrare în Registrul Comerţului (în cazul societăţilor
comerciale), contul bancar, firma, emblema.

Aceste elemente de identificare sunt drepturi subiective

nepatrimoniale ale persoanei juridice.

A. Denumirea persoanei juridice este un cuvânt sau un grup de

cuvinte care individualizează persoana juridică; denumirea este
echivalentul numelui persoanei fizice.

B. Sediul persoanei juridice este un drept subiectiv

nepatrimonial de individualizare a persoanei juridice prin localizarea
sa în spaţiu; totodată, sediul este un element de fapt, anume locul, adresa
la care persoana juridică îşi desfăşoară activitatea în principal.

- consecinţele care depind de sediu sunt acestea: a) competenţa

teritorială a instanţelor se stabileşte în funcţie de sediu (art. 7 C. pr.
civ.: „cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la
instanţa sediului ei principal”; aşadar, dacă persoana juridică este pârâtă
într-un proces, instanţa competentă ratione loci va fi instanţa în a cărei
circumscripţie teritorială se află sediul persoanei juridice);

b) citaţiile şi actele
de procedură se comunică la sediul persoanei juridice (art. 87 C. pr.
civ.: „vor fi citaţi: persoanele juridice de drept privat, la sediul principal”);

134
 c) plata obligaţiilor
civile se face la sediul persoanei juridice-debitoare (art. 1104 alin. (3)
C. civ.; de pildă, o asociaţie se obligă să construiască un avion din lemn
pentru o persoană fizică; acea obligaţie de a construi avionul, obligaţie a
cărei debitoare este asociaţia, se execută la sediul asociaţiei).

C. Naţionalitatea persoanei juridice – element de

individualizare a persoanei juridice ce rezultă din apartenenţa
persoanei juridice la un anumit stat (mai exact, persoana juridică
aparţine statului în care se regăseşte sediul său).

D. Firma este denumirea sub care o persoană juridică îşi

exercită comerţul; firma nu se confundă cu denumirea persoanei
juridice; firma cuprinde denumirea şi, de asemenea, menţiunea
formei juridice a societăţii comerciale (de exemplu, firma ar fi aceasta:
SC X SRL; denumirea este doar X).

E. Emblema este semnul care deosebeşte o persoană juridică-

comerciant de o alta.

Seminarul 12 – Raportul juridi civil cu pluralitate de

subiecte. Bunurile

Raportul juridic civil cu pluralitate de subiecte

1. Raportul juridic civil este unul cu pluralitate de subiecte atunci când
există fie mai multe subiecte active (pluralitate activă), fie mai multe
subiecte pasive (pluralitate pasivă), fie, deopotrivă, mai multe subiecte
active şi mai multe subiecte pasive (pluralitate mixtă).

2. În raporturile juridice în care subiectul pasiv este nedeterminat

(raporturile juridice reale, adică acelea care au în conţinut un drept real,
cum este dreptul de proprietate), pluralitate poate fi doar activă, adică
există mai mulţi titulari ai dreptului real (de pildă, ai dreptului de
proprietate).

Aşadar, în cazul raporturilor juridice civile reale ce au în conţinut

un drept de proprietate, pluralitatea activă cunoaşte mai ales trei forme:

135
a) coproprietatea - mai multe persoane au o cotă parte matematică din
dreptul de proprietate asupra unui bun determinat (de pildă, trei persoane
construiesc o casă, astfel încât acea casă se va afla în coproprietatea celor
trei persoane, adică fiecare dintre cele trei persoane va avea o cotă-parte
matematică -1/3- din dreptul de proprietate asupra casei);

b) indiviziunea - mai multe persoane au o cotă parte matematică din

dreptul de proprietate asupra unui patrimoniu, adică asupra unei
universalităţi juridice (de pildă, se deschide succesiunea unei persoane care
are trei moştenitori; fiecare moştenitor va avea o cotă parte matematică
-1/3- din patrimoniul defunctului);

c) devălmăşia - mai multe persoane nu au precizată cota parte matematică

din dreptul de proprietate, cotă parte ce se stabileşte doar atunci când
devălmăşia încetează prin partaj (de pildă, bunurile comune ale soţilor –
bunurile dobândite în timpul căsătoriei- sunt guvernate de devălmăşie, adică
soţii nu au stabilită o cotă parte matematică din dreptul de proprietate
asupra bunurilor comune, cotă parte matematică ce se stabileşte doar cu
ocazia partajului).

3. În cazul raporturilor juridice civile patrimoniale de creanţă

sau obligaţionale, adică acelea care au în conţinut un drept de creanţă,
pluralitatea poate fi activă (mai mulţi creditori), poate fi pasivă (mai mulţi
debitori) sau poate fi mixtă (deopotrivă mai mulţi creditori şi mai mulţi
debitori).

Raporturile juridice civile patrimoniale obligaţionale sunt guvernate de

regula divizibilităţii, adică fiecare creditor poate cere doar partea sa din
prestaţie şi fiecare debitor poate fi ţinut să dea doar partea sa din prestaţie
(de pildă, dacă trei debitori trebuie să restituie 1200 de lei –pluralitate
pasivă-, atunci fiecare debitor poate fi ţinut să dea doar partea sa din
prestaţie, adică, să zicem, câte 400 de lei; dacă un debitor le datorează la
trei creditori –pluralitate activă- 1200 de lei, atunci fiecare creditor
poate cere doar partea sa din prestaţie, adică, să zicem, câte 400 de lei).

Excepţiile de la regula divizibilităţii, regulă ce guvernează raporturile

juridice civile patrimoniale de creanţă sau obligaţionale, ar fi acestea:

a) solidaritatea activă (există mai mulţi creditori şi oricare creditor poate

pretinde, poate cere de la debitor prestaţia în întregime); solidaritatea
pasivă (există mai mulţi debitori şi oricare debitor poate fi ţinut să dea

136
prestaţia în întregime); solidaritatea mixtă (există, deopotrivă, mai mulţi
creditori şi mai mulţi debitori, iar oricare creditor poate cere prestaţia în
întregime de la oricare debitor, oricare debitor fiind ţinut să dea prestaţia în
întegime);

b) indivizibilitatea naturală (există atunci când bunul –obiect derivat sau

subsidiar al raportului juridic civil- este indivizibil, caz în care oricare debitor
poate fi ţinut să execute prestaţia în întregime; de pildă, un cal este
împrumutat la doi debitori, aşa încât, oricare debitor este ţinut să execute
prestaţia în întregime, adică să restituie calul, căci ar fi cu neputinţă ca acel
cal să fie divizat fără a-i schimba destinaţia economică, aşa încât fiecare
codebitor să execute doar partea sa din prestaţie); indivizibilitatea
convenţională (intervine atunci când părţile stabilesc prin contract că
obiectul obligaţiei este indivizibil; de pildă, la două persoane le sunt
împrumutate prin acelaşi contract două autoturisme, iar părţile stabilesc că
obiectul obligaţiei –anume, restituirea celor două autoturisme- este
indivizibil, aşa încât oricare dintre cei doi debitori va trebui să dea în
întregime prestaţia, adică să restituie ambele autoturisme);

c)obligaţiile in solidum (caracterizează ipotezele de răspundere civilă

pentru fapta altuia, aşa cum este răspunderea civilă a părinţilor pentru fapta
ilicită a copiilor minori; după ce părintele a despăgubit victima are o acţiune
recursorie sau în regres împotriva copilului său pentru a obţine de la acesta
din urmă ceea ce el, părintele, a dat victimei).

Bunurile
I. Bunurile necorporale şi bunurile corporale.

I. 1. Bunurile necorporale sunt drepturi subiective patrimoniale

sau nepatrimoniale pe care legea le aduce în sfera bunurilor (de
pildă, art. 471 C. civ. prevede că “sunt imobile prin obiectul la care se aplicã:
uzufructul lucrurilor imobile”); aşadar, dreptul real principal reprezentat de

137
uzufruct este un bun imobil necorporal. Având în vedere că uzufructul are ca
obiect un bun corporal (de pildă, o clădire) şi că uzufructul este un bun
necorporal, am putea spune că suntem în prezenţa următoarei idei: un bun
(necorporal) are ca obiect un alt bun (corporal).

Drepturile nepatrimoniale precum firma persoanei juridice sunt un bun

necorporal, întrucât, referitor la firmă, legea (art. 11 din Legea nr. 11/1991) o
include în sfera bunurilor.

Aşadar, pentru ca un drept subiectiv să fie un bun necorporal se

impune ca acel drept subiectiv să fie inclus de lege în sfera bunurilor.

I. 2. Bunurile corporale sunt lucruri ce au fost apropriate sub

forma dreptului de proprietate. De pildă, o persoană fizică prinde un
iepure, aşa încât acel iepure este un bun corporal, adică un bun apropriat
sub forma dreptului de proprietate, persoană fizică având un drept de
proprietate asupra animalului (aproprierea este o expresie juridică
echivalentă dreptului de proprietate).

Aşadar, drepturile subiective patrimoniale sunt bunuri

necorporale: dreptul de uzufruct ce are ca obiect un imobil corporal
este un bun imobil necorporal prin obiectul la care se aplică; dreptul
de uzufruct ce are ca obiect un mobil corporal este un bun mobil
necorporal prin determinarea legii.

II. Bunuri imobile şi bunuri mobile (art. 461 C. civ.: “toate bunurile
sunt mobile sau imobile”; art. 536 Noul C. civ.: “bunurile sunt mobile sau
imobile”).

II. 1. Bunurile imobile sunt de trei feluri:

a) bunuri imobile prin natura lor (bunurile imobile prin natura lor sunt
acelea care nu se pot mişca dintr-un loc într-altul): fondurile de pământ
(fondurile de pământ cuprind solul –suprafaţa fondului-, subsolul –subfaţa
solului- şi spaţiul aerian); edificiile (adică acele construcţii realizate de mâna
omului prin încorporarea trainică de materiale la nivelului solului –de pildă, o
casă- sau la nivelul subsolului –de pildă, o pivniţă-); vegetaţiile încorporate în
sol (în cazul vegetaţiilor, dacă le privim din perspectiva încorporării lor în sol,
sunt bunuri imobile prin natura lor; dacă, însă, privim vegetaţiile din
perspectiva desprinderii lor viitoare de la sol, atunci sunt bunuri mobile prin
anticipaţie);

138
b) bunuri imobile prin destinaţie (bunuri mobile prin natura lor, dar care,
printr-o ficţiune juridică, sunt considerate bunuri imobile datorită legăturii
care le uneşte cu bunurile imobile prin natura lor): bunurile mobile afectate
pentru exploatarea unui imobil prin natura sa sunt bunuri imobile prin
destinaţie (de pildă, un cal afectat pentru exploatarea agricolă a unui fond de
pământ este un bun imobil prin destinaţie); bunurile mobile ataşate stabil la
un bun imobil prin natura sa sunt, de asemenea, bunuri imobile prin
destinaţie (de pildă, o statuie este ataşată cu ciment de peretele unei case,
aşa încât acea statuie va fi un bun imobil prin destinaţie); condiţiile generale
cerute pentru ca un bun să fie considerat un imobil prin destinaţie:

- unicitatea proprietarului (aceeaşi persoană trebuie să fie proprietarul

atât a bunului mobil afectat pentru exploatarea unui imobil prin natura sa ori
a bunului mobil ataşat stabil la un imobil prin natura sa, cât şi a imobilului
prin natura sa)

- caracterul accesoriu al bunului mobil afectat pentru exploatarea

unui imobil prin natura sa ori, după caz, ataşat stabil la un bun
imobil prin natura sa (caracterul accesoriu al bunului mobil rezultă din
voinţa proprietarului, care doreşte ca acel bun mobil să fie destinat
exploatării unui imobil prin natura sa ori să fie ataşat stabil la un imobil prin
natura sa); utilitatea categoriei bunurilor imobile prin destinaţie ar
putea consta în aceea că, în ipoteza unui legat al tuturor bunurilor mobile,
legatarul tuturor bunurilor mobile nu va putea să pretindă imobilele prin
destinaţie, adică bunurile mobile destinate exploatării unui imobil prin natura
sa ori mobilele ataşate stabil la un imobil prin natura sa;

c) bunuri imobile prin obiectul la care se aplică ar fi acestea:

drepturile reale asupra imobilelor (de pildă, uzufructul unui bun corporal
imobil; aşa cum am văzut, uzufructul este un bun imobil incorporal atunci
când are ca obiect un bun imobil corporal); acţiunile în justiţie ce au ca
obiect un bun imobil corporal (de pildă, acţiunea în revendicarea unui teren).

II. 2. Bunurile mobile sunt, la rândul lor, de trei feluri:

a) bunuri mobile prin natura lor (de pildă, un autoturism);

b) bunuri mobile prin determinarea legii, adică bunurile mobile

necorporale (spre exemplu, drepturile de creanţă, dreptul de uzufruct ce
are ca obiect un bun mobil corporal –de pildă, un autoturism);

139
 c) bunuri mobile prin anticipaţie (vegetaţiile, dacă le privim din
perspectiva viitoarei lor desprinderi de la sol, vor fi bunuri mobile prin
anticipaţie; de pildă, recoltele, încă încorporate în sol, sunt vândute de către
agricultor, părţile contractante anticipând viitoarea calitate de bunuri mobile
a acelor recolte, aşa încât recoltele vor fi considerate bunuri mobile prin
anticipaţie).

III. Bunuri determinate individual (bunuri certe), bunuri

determinate prin genul lor (bunuri generice) şi bunuri viitoare.

1. Bunurile determinate individual (bunurile certe) ar fi acelea

individualizate prin indicarea tuturor trăsăturilor lor: de pildă, un
autotrism marca Mercedes, din anul 2003, cu o anumită capacitate cilindirică
etc.

2. Bunurile determinate prin genul lor (bunurile generice) sunt

acelea determinate prin referire la specia lor: de pildă, 10 tone de grâu
din recolta anului 2007.

3. Bunurile viitoare sunt acelea care nu există în prezent (la

momentul încheierii actului), ele urmând a fi relizate în viitor: de
pildă, o casă ce urmează a fi construită.

Clasificarea bunurilor în bunuri certe, bunuri generice şi bunuri viitoare

interesează doar problematica obiectului actului juridic, clasificarea acestea
se face doar în considerarea actelor juridice.

Utilitatea practică a distincţiei priveşte, aşadar, următoarele

aspecte:

a) transferul proprietăţii – în cazul bunurilor certe (determinate

individual) dreptul de proprietate se transferă, ca regulă şi dacă părţile nu
prevăd altfel, la chiar momentul realizării acordului de voinţe;

- în cazul bunurilor generice (determinate prin

genul lor) transferul dreptului de proprietate nu are loc la chiar momentul
realizării acordului de voinţe, ci doar atunci când are loc separarea materială
de celelalte bunuri de acelaşi gen: de pildă, părţile stabilesc că se vând 10
tone de grâu din recolta anului 2007 (aşadar, suntem în prezenţa unui bun
generic); contractul de vânzare-cumpărare este valabil încheiat, însă
proprietatea asupra celor 10 tone nu se transferă la cumpărător decât atunci

140
când cele 10 tone sunt separate material de celelalte bunuri de acelaşi gen
(altfel zis, proprietatea se transferă doar când părţile efectiv separă material,
spre exemplu prin cântărire, 10 tone de grâu din, să zicem, hambarul unde
se regăsesc 100 de tone de grâu);

- în cazul bunurilor viitoare, de asemenea,

proprietatea nu se poate transfera la momentul încheierii actului juridic,
întrucât bunul nu există la acel moment.

b) suportarea riscului pierii fortuite a bunului (suportarea

riscului înseamnă suportarea pagubei; pieirea fortuită înseamnă
distrugerea bunului independent de voinţa părţilor contractante: de
pildă, bunul este distrus de fulger); regula ce guvernează
suportarea riscului pieirii fortuite este “res perit domino” (adică,
suportarea riscului pieirii fortuite se realizează de către proprietarul
bunului) – în cazul bunurilor certe (determinate individual), suportarea
riscului pieirii fortuite se va realiza de către proprietar (de pildă, se
înstrăinează un autoturism deteminat individual, ceea ce înseamnă că în
momentul realizării acordului de voinţe cumpărătorul devine proprietar, chiar
dacă bunul cert nu a fost predat de către vânzător şi cumpărătorul nu a plătit
preţul –art. 1295 C. civ.-; dacă bunul piere fortuit până la momentul predării,
atunci riscul pieirii fortuite va fi suportat de cumpărător, ceea ce înseamnă
că, deşi bunul nu-i mai poate fi predat, el va trebui să plătească preţul);

- în cazul bunurilor determinate prin

genul lor (bunurilor generice), proprietatea nu se transferă la momentul
încheierii contractului, aşa încât vânzătorul (ce rămâne proprietar) este cel
care suportă riscul pieirii fortuite, în sensul că vânzătorul va trebui să
procure o altă cantitate de acelaşi fel de bunuri: de pildă, se vând 10 tone de
grâu din recolta anului 2007, iar până la predarea bunurilor, întreaga
cantitate din hambar (100 de tone) este distrusă de un fulger; într-o atare
ipoteză, am văzut mai sus că proprietatea nu se transferă decât atunci când
cele 10 tone de grâu sunt separate materiale de cele 100 de tone, ceea ce
se realizează prin cântărire, de regulă cu ocazia predării bunurilor, aşa încât,
dacă bunurile pier fortuit, vânzătorul va trebui să procure alte 10 tone de
grâu din recolta anului 2007; finalmente, se poate spune că bunurile
generice nu pier (“Genera non pereunt”), întrucât tot timpul ele vor putea fi
procurate dintr-un alt loc.

IV. Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile.

141
1. Bunurile nefungibile se apropie până la identificare de categoria
bunurilor determinate individual (bunurilor certe); bunurile
nefungibile sunt acelea care nu pot fi înlocuite cu altele în
executarea unei obligaţii: de pildă, se împrumută un autoturism marca
Mercedes, din anul 2003 etc.; debitorul va trebui să restituie exact acel
autoturism, neputându-l înlocui cu un alt bun în executarea obligaţiei de
restituire; de asemenea, observăm că bunul nefungibil este un bun cert
(determinat individual).

2. Bunurile fungibile se apropie până la identificare de categoria

bunurilor determinate prin genul lor (bunurilor generice); bunurile
fungibile sunt acelea care pot fi înlocuite cu altele în executarea
unei obligaţii: de pildă, se împrumută 10 tone de grâu din recolta anului
2007; debitorul va trebui să restituie 10 tone de grâu din recolta anului 2007,
însă nu chiar exact aceleaşi 10 tone ce au fost împrumutate.

V. Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile.

1. Bunurile consumptibile sunt acelea care, folosite potrivit

destinaţiei lor economice obişnuite, îşi consumă substanţa de la
prima folosire: de pildă, 10 tone de grâu sunt bunuri consumptibile,
întrucât, folosite fiind potrivit destinaţiei lor economice obişnuite, îşi
consumă substanţa de la prima folosire (aşadar, am putea zice că cele 10
tone de grâu sunt bunuri generice, fungibile şi consumptibile).

2. Bunurile neconsumptibile sunt acelea care, folosite potrivit

detinaţiei lor economice obişnuite, nu-şi consumă substanţa de la
prima folosire: de pildă, un autoturism marca Mercedes, din anul 2003 etc.

VI. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile.

1. Bunurile divizibile sunt acelea care pot fi împărţite (divizate) fără

ca prin aceasta să li schimbe destinaţia economică anterioară: de
pildă, un teren care avea anterior ca destinaţie economică aceea de a se
realiza construcţii la suprafaţa sa, chiar dacă va fi divizat în parcele, nu-şi va
pierde destinaţia economică anterioară (pe acele parcele putând fi construite
clădiri).

142
2. Bunurile indivizibile sunt acelea care nu pot fi împărţite (divizate)
fără ca prin aceasta să nu li se schimbe destinaţia economică
anterioară: de pildă, un cal care avea anterior destinaţia economică de a fi
folosit la exploatarea agricolă a unui teren nu poate fi împărţit (divizat) fără a
nu i se schimba destinaţia economică anterioară (dacă acel cal va fi împărţit,
divizat, el nu mai poate avea destinaţia economică anterioară –exploatarea
agricolă-, ci va avea o cu totul altă destinaţie economică –de pildă, una
alimentară-).

VII. Bunuri principale şi bunuri accesorii.

1. Bunurile principale sunt acelea care se folosesc în mod

independent, deci nu servesc la utilizarea unui alt bun.

2. Bunurile accesorii sunt acelea care nu se folosesc în mod

independent, deci servesc la utilizarea unui bun principal (cazul
imobilelor prin destinaţie, spre exemplu a bunurilor mobile ce sunt afectate
exploatării unui imobil prin natura sa).

VIII. Fructe şi producte.

1. Fructele sunt bunuri realizate de un alt bun, fără a se consuma

substanţa celui din urmă bun.

Fructele sunt de trei feluri:

a) fructe naturale – acelea care se realizează fără vreo intervenţie a

omului (de pildă, fructele de pădure);

b) fructele industriale – acelea care se realizează prin munca omului (de

pildă, recoltele);

c) fructele civile – echivalentul folosinţei unui bun de către o altă persoană

decât proprietarul (de pildă, chiriile).

Dreptul de proprietate asupra fructelor naturale şi industriale se

dobândeşte la momentul desprinderii lor de bunul care le produce, adică
dreptul de proprietate asupra fructelor naturale şi industriale se dobândeşte
la momentul culegerii.

143
 Dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândeşte “zi cu zi”
(art. 550 alin. (3) din Noul C.civ.), chiar dacă nu au fost încasate: de pildă,
proprietarul închiriază un apartament pe o durată de un an de zile şi chiar
dacă nu încasează în acel an nicio chirie, el totuşi le va dobândi, putând, spre
exemplu, să ceară acele chirii de la locatar după 3 luni de la ajungerea la
termen a contractului de locaţiune.

2. Productele sunt bunuri realizate de un alt bun, însă se consumă

substanţa celui din urmă bun: de pildă, copacii dintr-o pădure sunt
producte, întrucât obţinerea acelor copaci va duce la consumarea substanţei
bunului care îi produce (adică, a pădurii).

Dreptul de proprietate asupra productelor se dobândeşte la momentul

desprinderii lor de bunul care le produce.

IX. Bunuri proprietate publică şi bunuri proprietate privată –

clasificarea priveşte bunurile aparţinând Statului şi bunurile
aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale; bunurile aparţinând
particularilor sunt tot timpul obiectul proprietăţii private, aşa încât,
particularii putând avea doar bunuri proprietate privată, nu are vreun sens a
discuta, în cazul lor, depre prezenta clasificare.

1. Bunurile din domeniul public al Statului sau al unităţilor

administrativ teritoriale sunt bunuri proprietate publică; prin urmare
ele sunt inalienabile (nu pot fi înstrăinate), insesizabile (nu pot fi urmărite de
creditorii Statului sau ai unităţilor administrativ-teritoriale) şi imprescriptibile
(adică, imobilele proprietate publică nu pot fi dobândite prin prescripţia
achizitivă –uzucapiune; mobilele proprietate publică nu pot fi dobândite prin
posesia de bună-credinţă, nefiind incident art. 1909 alin. (1) C. civ.).

2. Bunurile din domeniul privat al Statului şi al unităţilor

administrativ-teritoriale sunt bunuri proprietate privată; astfel de
bunuri sunt alienabile, sesizabile şi prescriptibile.

X. Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul

civil; bunurile aflate în circuitul civil sunt cele care pot fi transmise
de la o persoană la alta; bunurile scoase din circuitul civil sunt
acelea ce nu pot fi transmise.

144
 Bunurile scoase din circuitul civil ar fi, de pildă, bunurile proprietate
publică, care, precum ziceam mai sus, sunt inalienabile.

145