Sărăcie absolută şi sărăcie relativă

După Zidărescu, "sărăcia absolută - bazată pe conceptul de

subzistenţă, dorind să stabilească un standard sau prag universal sub
care orice persoană este considerată săracă, este definită ca lipsa
mijloacelor necesare menţinerii vieţii umane (...)" (Zidărescu, 2007, p.
16).

O astfel de definiţie este des utilizată şi aplicată în examinarea sărăciei

ţărilor lumii a treia sau a sărăciei la nivel mondial unde, cu toate
aproximările conceptului de subzistenţă, au fost perfectate metodologii
de determinare a pragurilor de sărăcie absolută, relevându-se faptul că
circa jumătate din populaţia ţărilor subdezvoltate trăieşte sub acest
prag. Studii ample realizate asupra sărăcie de către britanicii Rowntree
şi Booth, publicate la sfârşitul secolului al XIX lea şi începutul secolului
XX, utlizează conceptul de subzistenţă, iar ca determinant al sărăciei
iau în calcul venitul familiei.

Charles Booth, în cele şaptsprezece volume ale lucrării "The life and
Labour of People in London", defineşte un nou concept : limita sărăciei,
ca nivel economic sub care familiile nu îşi pot satisface nevoile de
subzistenţă şi evidenţiază faptul că aproximativ o treime din populaţia
Londrei trăia în sărăcie.

Rowntree aduce, prin studiile efectuate asupra sărăciei în York, o mai

mare precizie în plan metodologic dar şi conceptual, încercând
totodată să stabilească dieta de bază necesară subzistenţei, ca apoi să
calculeze venitul necesar asigurării dietei de subzistenţă, la care a
adăugat suma necesară îmbrăcămintei, încălţămintei şi întreţinerii
locuinţei. În urma diferenţelor dintre veniturile efective ale familiilor şi
cele necesare pentru subzistenţă, a reieşit că 15% din populaţia
oraşului York se afla în sărăcie primară, iar 28% în sărăcie secundară.
(Zidărescu apud Marshall, 1998, p. 517)

În urma măsurilor de protecţie socială luate ca urmare a apariţiei

statului bunăstării, dar şi datorită păstrării constante a baremurilor lui
Rowntree, la începutul anilor '50, în Marea Britanie părea că sărăcia
dispăruse aproape complet (statistic, doar 2% din populaţie se afla în
sărăcie). "Redescoperirea sărăciei" are loc în anii '60, când Brian Adam
Smith şi Peter Townsend argumentează necesitatea actualizării
pragurilor de sărăcie şi definirea acestora mai degrabă în termeni
relativi decât absoluţi. În 1978, Townsend publică o lucrare rămasă de
referinţă, "Poverty", rafinând metodele de măsurare a sărăciei relative.

Organizaţia Internaţională a Muncii, prin documentele elaborate şi care

stau la baza programelor internaţionale şi naţionale de dezvoltare
socială, are meritul de a fi adoptat oficial conceptul de necesităţi
umane fundamentale, care conţine două categorii de elemente :
necesităţi fundamentale fizice, care cuprind cerinţe ale consumului
privat al familiei şi necesităţi fundamentale culturale, în categoria
cărora intră educaţia, securitatea, timpul liber şi recreerea. Astfel,
pentru a stabili dacă o persoană se află în sărăcie absolută sau nu, se
utilizează indicatori cum ar fi : "consumul de calorii şi proteine pe
locuitor, calitatea locuirii şi gradul de aglomerare a locuirii,
mortalitatea infantilă, accesul la asistenţă medicală, proporţia copiilor
care frecventează şcoala, proporţia morţilor violente (ca indicator al
securităţii), proporţia timpului liber în raport cu timpul de muncă"
(Zidărescu apud Zamfir, 1995, p. 35).

Chiar dacă există eforturi în standardizare pentru stabilirea pragului de

sărăcie absolută, sunt aspecte care scapă universalului. Necesarul de
calorii, de exemplu, este diferit în funcţie de climă sau tipul de
activitate desfăşurat, iar facilităţile socio-culturale oferite de societate
şi la care persoana trebuie să aibă un minim acces, sunt şi ele diferite.

Soluţia propusă pentru a avea totuşi un reper cât se poate de obiectiv

în stabilirea limitei sărăciei absolute este aceea de definire a nevoilor
fundamentale, relativ la condiţiile socio-culturale ale colectivităţii
respective.

Sărăcia relativă - nu este neapărat asociată cu lipsa mijloacelor de trai

(hrană, îmbrăcăminte, locuinţă), deşi implică adesea şi lipsuri
referitoare la nevoile de bază, ci mai degrabă cu o raportare la
necesităţile fiinţei umane pentru a funcţiona normal acolo unde se află.
(Zidărescu, 2007, p. 18)

Prin urmare, conform lui Zidărescu, ea este definită ca "lipsa minimului

de resurse necesare participării depline a individului la viaţa
colectivităţii în contextul socio-cultural dat"(Zidărescu, 2007, p. 18).

Reperul central nu mai este constituit de nevoile sau trebuinţele

fundamentale, ci acelea pe care societatea respectivă le-a generat, în
funcţie de nivelul de dezvoltare la care se află. Apar astfel două
distincţii, prima dată de condiţiile obiective ale localizării (relativitatea
valorilor fundamentale) iar a doua, de factorii subiectivi (variabilitatea
tipului de nevoi). Legat de relativitatea nevoilor fundamentale s-a admis
că acestea sunt condiţionate de factori fizico-geografici şi sociali. De
exemplu, dacă pentru un american este vitală posesia unui automobil,
acest lucru poate să nu fie vital într-o societate în care deplasarea de
acasă la locul de muncă nu necesită mijloc de transport proprietate
personală.

Astfel, dacă pentru o anumită societate sunt determinante în mod

obiectiv o categorie de nevoi fundamentale, se stabileşte implicit un
minim de subzistenţă, adică un prag sub care cei ce nu-l pot atinge,
prin aproximare, se află în sărăcie absolută. Referitor la variabilitatea
tipului de nevoi în funcţie de gradul de dezvoltare al colectivităţii, cu
fundamente în conceptul de frustrare relativă ca rezultantă a
incapacităţii satisfacerii unor necesităţi care nu mai este neapărat o
condiţie a subzistenţei, ci se stabileşte prin raportare la alţii. Nivelul de
aspiraţii devine astfel semnificativ, iar dinamica lui este strâns legată
de dezvoltarea societăţii respective.