SPRE NESFÂRŞIT…

(roman)
de Ştefan Lucian MUREŞANU
Capitolul I
Am rămas singur cu gândurile mele, cu chipurile şi vocile acelora care odată, de
mult, au trăit ca şi mine într-o lume a ideilor. Şi ei au crezut aşa cum cred şi eu că aces
oc, tulburat de întrebări, urcă şi coboară din înaltul cerului luminâdu-ţi mintea. Dar când
etrecut toate acestea, nu ştiu! rămân mirat la ceasurile care trec atât de repede, parcă c
u mult mai repede de cum treceau când eram copil. Pe-atunci ora avea şaizeci de minu
te, acum, în anul 2005 ora are mult mai puţin, poate patruzeci sau chiar treizeci de
minute. Dar ce contează aceste minute în faţa unui joc de idei? Cu capul prins în palme
gândesc la tot ce a trecut în cei cincizeci de ani de viaţă petrecuţi pe Pământ. Atât de r
s-au dus şi parcă mai ieri zburdam prin casa mare a bunicilor, din partea mamei, cu
o sticlă plină cu lapte. Acea sticlă era proprietatea mea şi nimeni nu avea voie să mi-o
ia din mână decât numai atunci când era goală. Eram atât de fericit şi mândru că aveam ceva
hotărâse dreptul meu de proprietate. Era idolul meu. Îl vedeam puternic şi foarte sigur
pe el. Toţi cei care alcătuiam familia lui eram protejaţi de el iar noi ne simţeam apăraţi.
Camerele de la etaj erau ale noastre, trei încăperi luminoase, înalte, unde soarele pătr
undea pe la amiază, printre crengile a patru pruni, parte din livada din spatele c
asei, cotrobăind indiscret prin toate colţurile odăilor. Îmi plăcea să mă aşez pe pat, cu f
s, şi să mă las mângâiat de razele lui blânde şi calde. Era o viaţă a mea, clipe de care ac
intesc cu atâta nostalgie. Încă de pe atunci îmi formasem o lume a mea în care mă refugiam
orbind despre planurile mele de viitor, sau despre problemele mele intime, unele
dintre ele ce nu doream să fie cunoscute de cei din jur.
Când am mai crescut, am făcut şi lucruri de care nu eram atras sufleteşte dar pe care le
îndeplineam cu mare răspundere. Îmi plăcea să fiu lăudat de ai mei, mulţumit că treaba ace
sese făcută bine.
Taică-meu a fost cel care s-a ocupat îndeaproape de educaţia noastră şi de formare
a ca oameni în societate; obişnuia să ne amintească mereu, când ne făcuserăm deja băieţi de
r: „cum vouă nu vă este ruşine să mergeţi alături de mine şi de mama voastră, mândrindu-vă
e care vi l-am dat, aşa să fim şi noi mândri că vă avem şi că aţi învăţat să fiţi oameni”.
Mama era o femeie blândă şi bună, vorbea puţin şi avea un mare dar de a asculta, ch
ar dacă discuţia respectivă nu o interesa. De la ea am moştenit darul perceperii suflete
lor şi dragostea pentru oameni. Poate pentru aceasta, bunul Dumnezeu m-a înconjurat în
totdeauna cu braţele lui, apărându-mă de toate relele.
Eu nu i-am condamnat pe cei care mi-au ucis din clipele liniştii mele, dat
e de Cel de Sus, şi am lăsat de la mine ca scurta lor plăcere să-i domine pentru că, pe lân
faptul că nu-i ştiam sau chiar dacă îi cunoşteam, din ceea ce aveau să-mi facă nu îi puteam
. Aveau în misiunea lor de a mă trece printr-un şir de planuri iniţiatice. Şi am trecut pr
in multe, şi sufletul mi-a plâns, şi inima încet, încet şi-a micşorat din tot acel elan de
rântindu-mă de multe ori la pământ de unde, cu mare greutate, mă ridicam adeseori. De cine
erau puşi acei oameni şi pentru ce vroiau să-mi îndolieze sufletul atât de tânăr, pornit p
n drum necunoscut, am înţeles târziu.
În camera mea, alta de cât cea a copilăriei, ochii mi se umezeau şi întrebam aşa, c
un tânăr adolescent: de ce sunt oameni răi? Ce poate să îi mulţumească faptul că au produs
rinţă semenilor lor? De ce? De ce atâta răutate în inimile lor? Cum poate, gândeam, să mă f
icit amarul pricinuit de mine unor oameni care nu mi-au făcut vreun rău? De ce să am r
anchiună pe realizările lor dacă eu sunt un neputincios, mulţumindu-mă cu puţin şi dacă el
ealizat. De ce să nu încerc să-l pot ajunge şi chiar să-l depăşesc?
Întrebări, întrebări, întrebări fără răspuns.
Un pseudointelectual, ca mulţi dintre cei care bântuie astăzi lumea cu energii
le lor malefice, se hrăneşte cu vaietul semenului său şi strigă după aceea, în gura mare, c
nezeu a vrut să-i dea tot ceea ce are ca o alegere binemeritată faptelor lui, indife
rent că sunt sau nu, în detrimentul semenului său.
Mă resemnez că va veni o zi când totul va fi ordonat şi că vom înţelege adevărata n
menire pe Pământ. Cuvântul doare, dar nu ucide, iar cei ce au din naştere harul de a înţele
e cuvântul sunt legaţi de Dumnezeu. Vorba este cauza iar cauza e rostirea care se înalţă că
re nesfârşit şi care revine către sfârşit.
 Trec unii nepăsători prin viaţă fără să guste din puterea de a şti, de a lăsa jocul
r înţelepte să zburde prin aerul pe care semenii lui îl inspiră. Nu ştiu să ceară Universul
mină, trăiesc în întunericul sumbru al milei lumeşti, al josnicului nimic care îi înconjoar
aceea fac rău, iar răul nu este numai cel faptic, ci şi cel gândit. Gândurile negre se ri
dică vijelioase în ceruri şi coboară ca un trăsnet pocnind fiinţa celui supus, precum un bl
stem. Ce poate fi blestemul? O acumulare de energii malefice într-un sistem – omul,
fiinţa în interiorul căreia se sting şi se aprind ideile ca becurile în beznă. Este teama p
care Blaga o avea de fiinţele luminătoare, de punerea acelui reflector pe faţa ta şi de
a-ţi pătrunde iscoditor prin mădulare. S-a dovedit că nu întotdeauna cercetarea amănunţită
în folosul nostru. De multe ori cădem în patima pasiunii. Iar pasiunea este o boală a m
inţii pe care nu o mai poţi vindeca. Te naşti cu ea într-o germinare continuă izbucnind înt
-un moment al slăbiciunilor tale. Atunci când aura ta se rupe şi lumea neagră a adâncurilo
r năvăleşte în interiorul tău, învăluindu-te în valtrapurile negre ale maleficului, cazi ră
te o cădere grea din hăul căreia cu greu şi cu mare voinţă te poţi ridica.
Aşa este pasiunea amorului din care gelozia, cu negrele ei umbre, te poate
doborî, ucigând fără milă frumuseţea deplină a iubirii. Unii au convingerea că dacă iubesc
tă fiinţa lor, cea care este iubită de ei are aceeaşi obligativitate de a-i răspunde iubir
ii lor cu aceeaşi încredere. De ce însă uităm că şi acea fiinţă, întocmai lor, nu este altc
n obiect pentru care, într-o bună zi, vine un sfârşit. Sfârşitul poate fi despărţirea sau m
a. Din sufletul nostru întotdeauna trebuie să îndepărtăm egoismul. Este cea mai primejdioa
să acumulare de energii malefice, în interiorul nostru, prin exclusivism, acordăm exag
erat prioritate intereselor noastre personale, situându-le deasupra oricărui alt luc
ru. Ştefan Gheorghidiu, personaj principal al romanului „Ultima noapte de dragoste, în
tâia noapte de război” şi-a pierdut femeia iubită tocmai datorită acestei atitudini interio
re, pe care niciodată nu şi-a explicat-o.
Ce este perfecţiunea? Se poate da un răspuns acestui gen de atitudine? Eu cr
ed că nu. Să nu uităm că suntem obiecte la îndemâna unor forţe pe care doar le bănuim dar n
em să le identificăm. Prin memorie involuntară, declanşată în acea discuţie de la popotă, G
hidiu narează faptele retrospectiv în jurnalul de campanie, aducând într-un timp subiect
iv experienţa sa erotică. În realitate nu are niciun motiv de divorţ decât suspiciunea. El
trăieşte o dramă a unui crez al lui „cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unu
supra celuilalt” . Experienţa propriei cunoaşteri, iubirea oarbă, fidelă, nu îi dă posibili
ea să conştientizeze că oamenii nu pot fi, din felul lor, toţi superiori. Iar superiorit
atea duce la egoism. Intelectualul desăvârşit aşează pe trepte bine gândite întreagă viaţă
ilială şi profesională.
O viaţă în care generozitatea, bunătatea şi tandreţea se cuplează în legitimă exist
n cel plecat spre cunoaştere (munca de cercetare, munca savantă) să dea rodul muncii d
e care să se poată bucura atât el cât şi cei din jur, oamenii de pretutindeni şi, mai ales,
făptura căreia din dragoste (dragoste putem numi fără a greşi nu numai momentul procreării,
când ne dăruim cu totul unul celuilalt, ci întregul timp pe care, femeia şi bărbatul îl sta
împreună, vorbindu-şi, admirându-se, dăruindu-se), i-a dat viaţă. Un asfel de intelectual
se poate numi egoist. Darurile au o semnificaţie a lor care trezesc din cămările inimi
i sentimente.
Nu cu mult mai periculoasă decât cea profesională este şi dăruirea. Am cunoscut oa
meni care au cedat profesiei în contra vieţii de familie, dar aceştia au singularitate
a lor, lumea care i-a dezrădăcinat de lume. În interiorul nostru se produc transformări
de care nici nu ne dăm seama. Numai cei care ne cunosc destul de bine pot observa
dacă acele schimbări sunt sau nu în favoarea noastră.
20.03.2007