Stilul gotic

La mijlocul secolului al XII- lea şi-au făcut apariţia în Franţa o serie de

noi concepţii culturale, care au marcat arta europeană până în secolul al XVI-
lea: este vorba de arta gotică. În timp ce arta romanică punea accentul pe
reţinere, spaţii întunecate şi închise, arta gotică răspundea ca stil cu luminozitate,
culoare, înălţime, expresivitate şi naturalism. Bisericile din această perioadă nu
mai sunt clădiri solitare, masive asemeni unei cetăţi, aşa cum fuseseră în secolul
precedent. Începeau să fie ridicate construcţii splendide, cu arcuri înalte şi
turnuri cu clopotniţe, care exprimau credinţa în Dumnezeu şi păreau să atingă cu
vârfurile lor cerul.
Fazele epocii gotice. Arta gotică franceză a început să difere rapid de
restul Europei, în fiecare ţară fiind preluate caracteristici unice. Din punct de
vedere cronologic, epoca gotică se împarte în trei mari faze: arta gotică timpurie
din secolul al XIII-lea, în care s-au dezvoltat formele gotice, arta gotică
internaţională, care a cunoscut un avânt deosebit în secolul al XIV-lea, ultima
fază fiind reprezentată de arta gotică târzie, care şi-a făcut apariţia spre sfârşitul
secolului al XV-lea şi în cadrul căreia a început să câştige teren predilecţia către
decoraţiuni complexe.
Construcţia care marchează începutul epocii gotice este biserica abaţiei de
la Saint-Denis(anexa 1), lângă Paris. Ea a fost construită sub conducerea
abatelui Suger. Acesta, descriind construirea bisericii de la Saint- Denis, scria
despre o nouă lumină care urma să invadeze biserica ajutând experienţa
religioasă. Printr-un procedeu strict geometric, arhitectura luminii a ajuns să
influenţeze tehnicile de construcţii timp de mai multe decenii.
Saint-Denis a fost prima construcţie care a folosit toate elementele

1
arhitecturale ce definesc goticul ca stil. Arcele frânte, mănunchiuri de coloane şi
bolţi cu nervuri în cruce mai apăruseră şi înainte, dar până la construirea bisericii
din Saint-Denis aceste elemente nu formaseră un întreg coerent. Rezultatul a fost
o incintă scheletală bazată pe coloane libere, şi nu pe pereţi solizi.
Apogeul goticului în Franţa (cca 1195-1284). În perioada de apogeu a
goticului francez, catedralele au evoluat în mai multe rânduri: planurile au
devenit mai riguroase, sculpturile au fost integrate în faţade, iar luminatoarele şi
rozetele au devenit tot mai libere cu fiecare generaţie. Dar impulsul de a atinge
înălţimi tot mai mari a fost cel care a influenţat toate aspectele arhitecturii
secolului XIII. Arhitecţii ştiau că iluzia verticalităţii era la fel de importantă ca
înălţimea însuşi. Astfel, catedralele au devenit mai înalte şi cu o aparenţă mai
fragilă.
La Amiens(anexa 2), colonetele parcurg fără întrerupere drumul de la
podea la cheile bolţilor, atrăgând ochiul cu o forţă dramatică. Prin contrast,
ferestrele sunt delicate şi fragile, accentuând lipsa capacităţii de susţinere a
zidurilor şi lăsând loc pentru ferestre cu vitralii. Obsesia epocii pentru înălţimi
tot mai mari s-a sfârşit brusc, odată cu prăbuşirea bolţilor catedralei din
Beauvais, fapt ce a marcat începutul unei noi ere a clădirilor mai mici şi a
concentrării pe detalii.
Goticul reionant şi cel flamboaiant în Franţa(1220-1500). În stilul
reionant, obsesia gotică timpurie pentru înălţime a fost înlocuită cu un
rafinament al detaliilor. Construcţiile în stil reionant nu mai erau demonstraţii
ale fervorii religioase, ci urmăreau explorări mai laice ale limbajului arhitectural.
Limitele arhitecturii gotice au fost în cele din urmă atinse prin stilul gotic din
Franţa secolului XVI, cunoscut sub numele de flamboaiant, datorită
ornamentaţiei în formă de flacără de pe ferestre, portaluri şi faţade. Elaborata
ornamentaţie în piatră a arhitecturii goticului flamboaiant urmăreşte, de obicei,
aceleaşi linii curbe în formă de S care se regăsesc în majoritatea clădirilor
gotice.

2
 Arhitecţii secolului XIII se concentrau pe rafinarea peretelui navei.
Înlocuind coloanele prin grupuri de colonete desfăşurate pe toata înălţimea
peretelui, ei au obţinut elevaţii interioare tot mai unitare. Elemente verticale ,
precum ornamentaţia luminatoarelor, e coborau cu eleganţă pentru a întâlni
arcele triforiului inferior.
Stilul flamboaiant era mai preocupat de tratarea suprafeţelor decât de
problemele structurale, rezolvate deja în mare parte. Fiind adăugată unor
construcţii deja existente, ornamentaţia stilului flamboaiant consta deseori doar
în aplicarea unor straturi succesive de decoraţiuni.
Goticul timpuriu în Anglia(1174-1280) este influenţat de cel francez,
dar a evoluat pe o linie independentă. Ornamentaţia interioară şi cea exterioară
erau ludice şi creatoare. Iar culorile şi materialele contrastante creau o iluzie de
adâncime a planurilor.
Dorinţa de a păstra moştenirea normandă în construcţii mai degrabă decât
de a o înlocui cu stiluri străine , a determinat evoluţia arhitecturii gotice în
Anglia. Trăsăturile goticului englez –separaţia părţilor şi alungirea clădirilor-
sunt rezultatul sporirii dimensiunilor prin adăugiri efectuate de-a lungul mai
multor etape de construcţie.
Catedrala din Lincoln(anexa 3) este produsul a numeroase etape
constructive,cea dintâi începând în 1192, după un cutremur. Deasupra unui pasaj
boltit romanic, mai multe rânduri de arcade oarbe se extind lateral înspre
turnuleţele din colţuri. Pasajul boltit este singura rămăşiţă a structurii normande,
dar prevalenţa sa demonstrează preocuparea pentru tradiţia anglo-normandă.
Continuarea folosirii zidurilor structurale groase în locul sistemului francez de
nervuri, coloane şi contraforţi le-a permis arhitecţilor să nu se mai bazeze pe
bolta cvadruplă. Cu ajutorul nervurii de coamă, ce traversează vârful bolţii,
nervurile puteau fi plasate fără voia unei travee structurale. Contemporană cu
catedrala din Chartres, această biserică se deosebeşte de ea în mai multe
privinţe: bolţile ei sunt, poate, primul exemplu de folosire a nervurilor în scop

3
pur decorativ.
Goticul târziu în Anglia(1280-1517).În logica aditivă a catedralelor
engleze, fiecare componentă din cadrul succesiunii de spaţii, de la nartex la nava
principală, transept, cor şi încheindu-se cu capela axială, putea fi proiectată
separat. Diversitatea era uimitoare, dar la începutul secolului XIV au apărut
două curente principale, care au dat naştere stilurilor perpendicular şi decorat.
Dintre acestea, stilul perpendicular a durat mai mult, persistând în forme variate
până în secolul XVI, în timp ce stilul decorat a revenit în Europa, influenţând
goticul târziu, cu precădere în Boemia. Stilul perpendicular genera efecte
spaţiale surprinzătoare. Un exemplu al acestui stil este capela de la King’s
College(anexa 4), din Cambridge, fondată în 1441, dar terminată în 1515.
Goticul târziu în Germania ( cca 1230- cca 1520 ).Primele construcţii
gotice din Germania combinau bolţile cu nervuri şi arce frânte cu exterioarele
romanice. Germania şi-a dezvoltat propriul stil gotic, combinând elementele
franceze şi engleze cu altele locale.
Puternic ancorată în tradiţia romanică, Germania a adoptat arhitectura
gotică mult mai târziu decât Franţa şi Anglia. Din această cauză nu putem vorbi
decât de goticul târziu. Catedralele din Strasbourg şi Koln erau copii fidele
reionante fidele, cu excepţia ornamentaţiei inovatoare de pe faţadele vestice şi
turnurilor cu goluri ce confereau faţadelor gotice germane un aspect de
îngustime.
Goticul în Boemia şi Polonia (1333- cca 1500) . Goticul din centrul şi
estul Europei s-a dezvoltat târziu, meşterii constructori au combinat planurile
catedralelor franceze cu stilul decorat. Arhitectura gotică târzie din centrul şi
estul Europei a fost la fel de diversă ca influenţele politice şi delimitările de
graniţă ale zonei. În 1346, împăratul Carol IV a mutat la Praga capitala Sfântului
Imperiu Roman, comandând o nouă catedrală din piatră arhitectului francez
Mathieu din Arras. Spre deosebire de Franţa, construcţiile gotice importante din
nordul şi estul Europei au fost deseori ridicate din cărămidă , creând un stil

4
cunoscut sub numele de goticul Backstein. Tratamentul plin de fantezie al
interioarelor poate fi atribuit meşterilor constructori familiari cu stilul decorat
englez.
În catedrala Sfântul Vitus(anexa 5), goticul francez se îmbină cu
creativitatea familiei Parler. Această familie de meşteri constructori a jucat un
rol însemnat în Europa secolului XIV. Cel care a terminat catedrala din Praga a
fost Peter Parler. Modificările aduse de el planului şi detaliilor proiectului
francez au adus o notă tulburătoare în interior. Bolţile sacristiei sunt ornate cu
ciudate nervuri suspendate, iar nişele unghiulare creează un ritm greoi al
luminatoarelor.
Sfânta Maria (1342-1502, anexa 6 ) este o imensă biserică în formă de
fortăreaţă care se înalţă peste oraşul Gdsank din nordul Poloniei. Spre deosebire
de bisericile din sud, construite din cărămidă şi piatră, Sfânta Maria este
construita numai din cărămidă. Imensele ziduri exterioare plate sunt susţinute de
contraforţi avansând în interior, ascunşi de capetele laterale. Bolţile cu forme
complexe fasonate se sprijină pe pilaştri profilaţi.
Goticul iberic ( cca 1220-1522). Incluzând elemente de arhitectură
franceză şi germană, goticul iberic, influenţat de spaţialitatea şi densitatea
catedralei din Bourges rămâne totuşi un stil unic şi distinct. Construcţiile sale
sunt clare şi puternice, de obicei mai largi şi mai puţin înalte decât
contemporanele lor franceze. Foarte ornamental stilul manuelin s-a dezvoltat în
Portugalia. Într-un climat cu lumină abundentă, principala preocupare era aceea
de a oferi adăpost contra soarelui, mai degrabă de a-l invita înăuntru. Lumina
filtrată era folosită pentru a scoate în evidenţă detaliile constructive şi
adâncimile complicatelor spaţii interioare.
Catedrala din Sevilla (anexa7) , începută în 1402 este deosebit de
complexă. Vastul ei plan gotic cu cinci nave laterale este înconjurat de
adaosurile ulterioare de sacristii şi capele prevăzute cu altare, sculpturi şi lucrări
baroc în lemn. Impresia care se degajă aminteşte de bogăţia coroanei spaniole şi

5
de nou-formatul ei imperiu colonial. Mai rafinată decât catedrala din Palma de
Mallorca, pilaştrii ei delicaţi se înalţă cu ameţitoare bolţi în formă de stea,
împrumutate de la stilul decorat englez.
Goticul târziu în nordul Italiei (1209-1240). Stilul gotic a ajuns mai
târziu în Italia, iar gândirea umanistă a Renaşterii s-a manifestat mai devreme,
astfel că goticul a reprezentat doar o adăugire la tradiţia clasică. Chiar şi
construcţii-cheie, precum catedralele din Florenţa sau Siena, erau monumente de
tranziţie între romanic şi noile idei renascentiste. Catedralele italiene erau
deseori finanţate de municipalitate sau de oligarhi şi construite prin consens
civic. Construcţiile erau deseori extrem de ornamentate şi colorate.
Domul din Milano(anexa 8) a fost sortit să devină capodopera arhitecturii
gotice italiene. Arhitecţi şi savanţi din Italia, Franţa şi Germania au fost invitaţi
să discute şi să contribuie la planurile propuse în 1387. Consensul a fost greu de
atins, dat fiind că fiecare arhitect lua apărarea propriilor orientări şi stiluri
arhitecturale. Faţada neogotică a fost terminată abia la începutul secolului XIX.
Catedrala din Siena este puternic ornamentată. Faţada are benzi de
marmură albă combinate cu intarsii mai înguste verzi. În interior, proporţiile se
modifică şi se acordă o valoare egală marmurei albe şi celei verzi, amintind de
stilul vechiului Egipt. Artiştii de seamă au lucrat la ornamentaţiile sculpturale.
Catedralele gotice. Constructorii medievali au înţeles că într-o clădire
forţele pot fi exprimate ca sarcini direcţionale, sau vectori. Construcţia unei
catedrale gotice a devenit un mod creator de a separa sarcinile verticale şi
laterale prin redistribuirea spaţiilor. Lucrând timp de secole cu aceleaşi proiecte
şi cu aceleaşi metode constructive, arhitecţii catedralelor au introdus inovaţii
cruciale pentru dezvoltarea planurilor edificiilor gotice. Modificând sistemul de
bolţi şi folosind arce butante, ei au câştigat o libertate în realizarea acestor
planuri. Astfel au apărut estetica gotică, precum şi suportul structural necesar
pentru atingerea noilor înălţimi ale catedralelor.
Bolta cvadruplă cu nervuri, arcul butant şi folosirea greutăţii moarte

6
pentru stabilitate au revoluţionat arhitectura medievală. Bisericile gotice se
bazau pe nişte ansambluri de buzunare elastice în locul monoliticei bolţi
semicilindrice. Folosind nervuri ajustabile , constructorii puteau varia proporţiile
fiecărei zone fără a-i afecta înălţimea. Geometria arcului frânt producea sarcini
laterale mai mici şi le transfera pe cele verticale direct spre coloanele de sprijin.
Forţele reziduale erau înlăturate prin arce butante legate de pilaştrii masivi
exteriori. Peretele navei unei catedrale gotice este compus din următoarele
elemente în ordine ascendentă: arcada, ce uneşte nava centrală cu cele laterale ,
triforiul, care preia spaţiul orb al acoperişului navei laterale, şi în fine,
luminatorul, ce ajunge până la bolta navei.
„Catedrala gotică uimeşte prin proporţiile ei chiar şi pe omul obişnuit cu
progresele tehnicii moderne din domeniul construcţiilor. Prin turnurile lor
ascuţite şi prin portalurile splendide, catedralele gotice fac şi pe dinafară o
impresie deosebit de încântătoare, dar ele impresionează şi mai puternic prin
interiorul lor.”1
Clericii învăţaţi ai acelor vremuri au dat construcţiei bisericii o
interpretare alegorică: catedrala simbolizează biserica creştină; clădirea se
compunea din diferite pietre ,aşa cum comunitatea era alcătuită din membri
izolaţi; lumina răzbătea prin ferestre în interiorul bisericii întocmai cum
pătrundea învăţătura bisericii în conştiinţa oamenilor; planul în formă de cruce
al bisericii amintea de suferinţele pământeşti ale Mântuitorului.
Când intri într-o catedrală, descoperi că partea ei inferioară este
cufundată, de obicei, în semiîntuneric: aici domneşte o lumină neavând nimic
deosebit, uniformă şi cenuşie; se pot recunoaşte articulări mărunte ce corespund,
ca proporţii, obiectelor pământeşti, cum şi o logică strictă a construcţiei, o
alternanţă de grupuri de coloane cu pilaştri şi cu intercolumne; aici totul
corespunde dimensiunilor făpturii omeneşti. Dar dacă ridici privirea în sus,
zăreşti bolta, care pluteşte ca un baldachin misterios deasupra sălii

1
Alpatov, Mihail, „Istoria Artei”, volumul 1, Editura Meridiane, Bucureşti, 1962, p.345

7
semiîntunecate şi a părţii ei inferioare. De acolo, de sus, năvăleşte o lumină
clară, care face atmosfera să tremure. În biserica gotică, cu pereţii ei alcătuiţi,
aproape în totalitate de vitralii colorate domneşte o lumină uniformă, imaterială.
„Vitraliile au fost alcătuite din bucăţi de sticlă felurit colorate, legate între
ele prin nervuri de plumb. Vitraliile gotice au sclipirea pietrelor preţioase
veritabile, cu care le-a comparat chiar şi Wolfram von Eschenbach. Culorile lor
sunt roşu, galben, verde şi albastru luminos; ele depăşesc adesea limitele
nervurilor, se smulg din contururi şi nu reprezintă uneori nimic, ci doar
luminează. Culorile vitraliilor vibrează şi tremură; ele sunt culori vii, impregnate
de razele soarelui.”2
Vitraliile gotice vrăjesc şi prin frumuseţea materialului şi prin
luminozitatea, transparenţa şi strălucirea culorilor.
Stilul gotic se caracterizează prin aspectul unitar şi mai ferm închegat al
formelor sale de exprimare. Pornind de la catedrala cu ornamentaţie plastică şi
cu vitralii şi până la altare, crucifixuri, strane, ferecăturile cărţilor liturgice şi
miniaturi, totul se subordonează unei singurei legi stilistice.

2
Ibidem, pp.360-361

8
 „Pestele multele case cu zidurile tale, copeşurile ascuţite şi fereştrile
mărunte, peste şerpuirea întunecoasă a multor strade înguste, se ridică turnul
unei mari biserici negre, tăiată aspru din piatră sfărâmicioasă…” Astfel evoca
Nicolae Iorga vestita Biserică Neagră din Braşov şi astfel se înfăţişează şi astăzi
masa cenuşie a acestui monument, pe care Mihail Sebastian îl vedea ca o
„imensă orgă”.
În fiecare oraş există monumente care-şi pun accentul asupra acelui oraş,
astfel Braşovul nu poate fi conceput fără monumentele sale istorice, inclusiv
Biserica Neagră. Biserica îşi trage numele de la zidurile ei pârjolite în urmă cu
aproape trei veacuri. Până a nu cădea pradă focului se chema Biserica Sfintei
Fecioare Maria şi era fără îndoială una din mândriile cetăţii. Incendiul a distrus
atunci aproape întreg Braşovul, cu excepţia –în parte- a cartierului românesc al
Şcheilor. Focul, care izbucnise în mai multe locuri deodată, nu se iscase din
senin. Oamenii depuneau mărturie că văzuseră „rachete umplute cu materii
inflamabile” zburând pe sub acoperişul Bisericii Negre sau găseau „granate” şi
„bombe” în cenuşa caselor. Au ars scaunele, băncile, amvonul, altarul, corul ,
orga, cărţile, epitafurile şi monumentele funerare, iar zidurile şi stâlpii erau pe
jumătate arse şi în parte distruse.
Braşovul cunoaşte începând cu secolul al XIV-lea o dezvoltare rapidă.
Era firesc ca o dată cu înflorirea economică a oraşului să crească şi ambiţiile
locuitorilor lui. Prosperitatea tot mai generoasă a braşovenilor avea să genereze
treptat şi dorinţa de a ridica un locaş pe cât posibil mai impunător şi putând
suporta comparaţia cu celelalte monumente asemănătoare , ridicate până atunci
în alte oraşe. Ceea ce, cel puţin sub aspectul dimensiunilor s-a şi reuşit.
Biserica Neagră, aşa cum se înfăţişează ea astăzi, face parte din grupul
bisericilor gotice de tip hală (Hallenkirche) şi ilustrează faza finală şi decadentă
a goticului, marcând limita estică a construcţiilor gotice târzii, ca mărime întrece
toate celelalte biserici gotice transilvănene.
Când va fi începută construirea noului locaş, braşovenii nu erau lipsiţi de

9
biserică. În Braşovul vechi, cu faţa către Dealul Şprenghiului, se află şi azi cea
ai veche biserică din oraş, impunătoarea biserică Bartolomeu, începută în 1223.
Se pare deci că începerea construcţiei bisericii Sfintei Marii, mai târziu Biserica
Neagră, trebuie pusă în legătură şi cu alte motive, între care cel mai de seamă
trebuie să fi fost mutarea centrului oraşului din Braşovul Vechi în cetate, pe
locul actual, unde a fost ridicată mai târziu şi Casa Sfatului.
Anul exact al începerii construcţiei nu se cunoaşte, nici numele
constructorului sau al constructorilor nu s-a păstrat. Semnele lapidare ce pot fi
descifrate în diferite părţi ale bisericii ar putea indica-prin formă- pietrari ai
breslelor din Colonia, Strassburg sau Viena, fără să trădeze alt amănunt. Zidirea
s-a făcut însă, în mod cert, înainte de sfârşitul secolului al XIV-lea pe locul unei
biserici mai vechi.
Ctitoria noii biserici este atribuită lui Thomas. „În partea de nord a corului
Bisericii Negre se afla odinioară o lespede, astăzi pierdută, ce cuprindea o
inscripţie în limba latină:Anno domini MCCCCX…obiit honorabilis vir dominus
Thomas reverendus parochialis ecclesiae in Corona…huius laudabilis basilicae
vir, tam chori quam ecclesiae inchoator principalis…”3 . Reiese că în anul 1410,
„respectabilul domn Thomas” încetase din viaţă şi că el începuse cel dintâi
zidirea corului, ca şi a întregii biserici.
Un document emis în anul 1385 de Demetrius, episcop de Gran, cardinal
şi legat al scaunului papal, acordă de altfel o indulgenţă de „un an şi 100 de zile”
acelor ce vor da ajutoare pentru biserica Sfintei Marii aflată în construcţie. Deci
înainte de sfârşitul acestui veac şi la începutul domniei lui Sigismund (1387-
1437), lucrările la care au fost folosiţi vreme îndelungată ca mână de lucru
românii din Şchei, trebui să se fi desfăşurat din plin. Ele se bucurau de sprijinul
curiei papale.
O primă fază a construcţiei lăcaşului, început cu partea de răsărit, se poate
considera încheiată către sfârşitul primului pătrar al veacului XV. În faza

3
Victor, Adrian, „Biserica Neagră”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968, pp.12-13

10
următoare au fost ridicate navele, faţada de vest şi unul din cele două turnuri
proiectate s-o încadreze. Este vorba de turnul de miaza-zi , cel vizibil astăzi,
care-i conferă Bisericii Negre o asimetrie atât de caracteristică; celălalt , turnul
de miază-noapte, n-a mai fost terminat niciodată. Lucrările de construcţie
continuă şi în cel de al cincilea deceniu al veacului.
Judecând după documentele existente şi adresându-se cu deosebire
faţadelor, care păstrează mai bine aspectul iniţial al construcţiei , spre deosebire
de dispoziţia interioară, căreia i s-au adus modificări mari în secolul XVIII , se
poate aprecia că, începută înainte de sfârşitul veacului al XIV-lea, Biserica
Neagră a fost terminată, în mare, nu prea mult după mijlocul celui de al XV-lea
veac.
În timp, însă, s-au făcut de bună seamă completări, astfel, uşile sculptate
ce închideau odinioară portalul răsăritean din partea de sud a lăcaşului şi închid
acum pridvorul ce-l precedează, datează din 1477. În 1506 şi 1531 sunt reparate
„stricăciuni mari” provocate de cutremure. În 1514, lăcătuşul Iohannes repară
ceasul din turn. În 1529 se reface acoperişul turnului , dezvelit de teama
ghiulelelor oştilor moldovene ale lui Petru Rareş, iar primul organist cunoscut al
Bisericii Negre, Ieronim Ostermayer, menţionează în cronica lui că în 1538
biserica a fost boltită din nou.
Cea mai însemnată figură legată de istoria Bisericii Negre este cea a
umanistului Ioan Honterus (1498-1549), adept al luteranismului şi reformator al
bisericii săteşti din Transilvania, a cărei statuie executată de Harro Magnussen
se înalţă în partea de miază-zi a bisericii. Sub influenţă umanistă şi poate chiar
din iniţiativa lui Honterus, în perioada 1535-1571 au fost înregistrate pe pereţii
Bisericii Negre , pe mai multe coloane, o serie de evenimente mai importante
din istoria Transilvaniei, dar şi din cea a Moldovei şi a Ţării Româneşti. Aceste
însemnări au dispărut însă de pe pereţii bisericii, însă ele au fost salvate prin
tipărirea lor în 1600 şi 1746 şi sunt cunoscute sub numele de Breve chronicon
Daciae „seu Annales templi Coronensis et Cibiniensis”

11
 Biserica Neagră a fost construită din gresie de Timiş, puţin rezistentă la
scurgerea vremii. Ea formează învelişul exterior (35-40 cm) al zidurilor
bătrânului lăcaş, alcătuite în rest dintr-o umplutură de tuf poros amestecat cu
bucăţele de calcar, turnată cu mortar de var. În cor această umplutură are o
grosime de cca 125 cm , iar în navă de 150 de cm. Zidurile pridvorului din faţa
portalului răsăritean de pe latura de sud, statuile, baldachinele şi ornamentaţiile
ferestrelor sunt gresie albă, calcaroasă, de Ighiu.
Executată, aşadar, din gresie friabilă, Biserica Neagră a fost roasă de
vreme mai uşor decât alte monumente asemănătoare şi astăzi înfăţişează ochilor
statui şi profiluri tocite. Silueta ei a rămas însă tot atât de impunătoare cum
trebuie să fi fost odinioară, masivitatea copleşeşte, turnul asimetric, departe de a
fi la nelalocul lui, îi conferă o personalitate proprie, iar întregul sugerează într-
adevăr ceva din aerul solemn şi plin de făgăduinţe armonice al unei orgi.
„Monumentul nu este aerian, ciuruit de broderie, ci un bastion solid,
încrustat ici-acolo de ornamente sobre, scoţându-şi tot efectul din mozaicarea
blocurilor de piatră.”4
La Biserica Neagră şi la celelalte biserici din Ardeal din al XIII-lea şi al
XIV-lea veac , ferestrele sunt lungi şi înguste.
Planul bisericii cuprinde un cor de proporţii mari şi trei nave aproape
egale ca înălţime. Lungimea navelor şi a corului măsoară 89 de m, iar lărgimea
23 de m(la nave) şi 19 m (la cor). Verticalitatea bisericii, probabil nu departe de
cea de astăzi (42 de m) dacă acum pare puţin obişnuită pentru acele vremuri ,
trebuie să fi acţionat copleşitor asupra locuitorilor prosperei cetăţi. După cum tot
atât de neobişnuită pare şi trebuie să fi părut mai ales atunci, încoronarea
bisericii cu un singur turn, explicabilă prin vicisitudini istorice, dar şi
economice.
În timp ce izolatul turn de sud, ce s-a încadrat atât de bine în configuraţia
generală a monumentului, se înalţă patru etaje, sprijinit de contraforturi

4
Ibidem, p.20

12
puternice pe porţiunea primelor două, ridicarea turnului de la nord a fost sistată
la al doilea etaj, la nivelul acoperişului. Ferestrele, încadrate în nişe bogat
profilate, mărturisesc,poate în forme mai avansate, derivări din biserica Sfântul
Mihail din Cluj, ca de altfel şi contraforturile bisericii, decorate cu fiale zvelte
sau geminate, ce se înalţă în retragere uşoară.
Severitatea construcţiei e accentuată de aceste contraforturi puternice,
originare, care pornesc de pe baze dreptunghiulare dar prezintă în partea
superioară, mai ales în jurul corului secţiuni triunghiulare. Ele se înalţă zvelt, în
retragere treptată, sunt despărţite prin brâuri simplu profilate şi înfăţişează un
coronament (realizat în secolul XVIII) alcătuite din fiale şi piramide, decorate,
imitativ gotic cu elemente vegetale. Cele două contraforturi de consolidare a
arcului triumfal, mai greoaie şi dăunând fără doar şi poate armoniilor iniţiale, au
fost ataşate mai târziu, în 1656 şi deşi executate din aceeaşi gresie de Timiş, se
prezintă în condiţii mai bune, marcând limpede o diferenţă de două secole.
Austeritatea exteriorului Bisericii Negre e corectată decorativ de cinci
portaluri, câte două pe faţadele de nord şi sud şi unul, cel mai vechi şi cel mai
neobişnuit ca arhitectură, pe faţada de vest. Obişnuitul stâlp, care desparte, în
special portalurile principale, în două deschideri, lipseşte la acest portal principal
(de vest) al Bisericii Negre, poate şi din pricina marii apropieri a turnurilor. În
partea lui superioară, portalul prezintă o deschidere trapezoidală, urmată de un
arc în acoladă treflată încoronat (în centru şi lateral) cu fiale şi împodobit cu
segmente de cerc (pe intrados) şi o abundentă dar greoaie decoraţie de frunziş
gotic (pe extrados). Galeria oarbă din spatele coronamentului prezintă chenare
dreptunghiulare zvelte, oarecum distonante în contextul ansamblului, dar
conferindu-i o notă de eleganţă solemnă,împodobite discret în colţuri cu lobi în
arc frânt.
În urma refacerilor la care a fost supus, portalul de vest de pe latura de
sud, în fond o imitaţie a portalului apusean, nu mai păstrează decât forma
deschiderii, cu un arc încoronat cu un fronton trapezoidal. Mai târziu, cu intenţii

13
de consolidare, în interiorul lui a fost construit un al doilea portal, în arc simplu.
Portalul răsăritean de pe aceeaşi latură e precedat de un pridvor închis, cu plan
pătrat, adăugat în 1654 şi cuprinde, de fapt, două portaluri: unul exterior
(intrarea în pridvor) şi altul interior ( intrarea în navă).
Mai reuşit din punct de vedere arhitectonic, portalul exterior, separat
printr-un stâlp în două deschideri, cu timpanul ajurat cu trefle, este încoronat de
un arc frânt, cu fleron, încadrat de fiale şi decorat cu frunziş. Uşile de lemn ale
acestui portal, împărţite în câte douăsprezece câmpuri egale, prezintă o
caracteristică lucrătură gotică şi resturi de zugrăveală. Important e însă mai ales
faptul că pe canatul uşii din stânga, decorat cu motive vegetale şi animale, se
poate citi inscripţia Ano Mo CCCC LXXVII , respectiv anul 1477, cea mai veche
dată pe care o consemnează explicit construcţia. Probabil că, iniţial, aceste uşi
aparţineau portalului interior mai vechi, prin care se intra în navă.
Portalul interior, despărţit şi el printr-un stâlp în două deschideri, cu
timpanul prins într-un arc treflat, e încadrat de un profil în câte şapte trepte de
fiecare parte.
Comun celor două portaluri este cadrul cu baghete, caracteristic pentru
evoluţia stilistică a goticii târzii şi important pentru datarea ei. Deschiderile
dreptunghiulare cu câte o consolă arcuită în colţurile de sus, sunt încadrate de
baghete ce pornesc vertical, de pe baze simple şi se încrucişează orizontal cu
altele de pe arhitravă.
Simetrice cu aceste două portaluri sunt, pe latura de nord, aşa numita
Poartă de aur , corespunzătoare portalului răsăritean de pe latura de sud şi
Portalul Sfintei Jertfe , corespunzător portalului apusean de pe aceeaşi latură.
Poarta de aur, numită astfel poate din pricina aurului folosit odinioară
abundent în decorarea ei, dar prezent înainte de marele incendiu şi în alte părţi
ale bisericii a fost construită probabil la începutul celei de a doua jumătăţi a
veacului XV. Desenul ei foloseşte elemente ce se regăsesc uşor în ansamblul
portalului principal de la vest. Portalul e precedat de un portic acoperit cu o

14
ogivă simplu profilată, cu arc semicircular în faţadă, frunziş gotic abundent şi o
cornişă dreaptă pe care se sprijină panta acoperişului.
În sfârşit, aşa numita Poartă a sfintei Jertfe, probabil împărţită iniţial
printr-un stâlp median, păstrează încă evident gotic profilul arcului semicircular.
Sculptura uşilor, în special în partea superioară, împărţită în cinci câmpuri
dispuse în evantai, înfăţişează o decoraţie vegetală. Contraforturile sunt decorate
cu sculpturi (înlocuite azi cu copii) ce exprimă faze diferite şi curente variate ale
goticului târziu. Originalele se păstrează în interiorul bisericii, în partea de vest.
Statuia lui Ioan Botezătorul, înfăţişat în scurtă de blană de oaie, cu o
manta drapată peste umărul stâng, cu trupul firav şi capul mare, pare a fi cea mai
veche. Statuia e aşezată pe latura de sud, în partea de vest a corului şi e urmată,
spre est, de copia sculpturii ce-l reprezintă pe plebanul Toma, de statuia
Sfântului Iacob pelerinul, cu pălărie cu scoică în frunte şi de o altă sculptură ce
reprezintă un episcop mai greu de identificat, căruia-i succede apoi o piesă
degradată.
Pe contraforturile de răsărit ale corului se văd Maria cu Pruncul, Iisus
Salvator Mundi, un arhanghel, trei sfinţi presupuşi a fi apostolul Pavel,
evanghelistul Luca şi Sfântul Sebastian şi un plebeu cu căciulă.
Acoperişul, înalt de 20 de m, refăcut în forma actuală după incendiul din
1689 e impunător, specific bisericilor gotice. Streaşina lui acoperă galeria
odinioară liberă, decorată cu patru lobi ajuraţi, care înconjoară întreaga biserică,
încoronând cornişa frumoasă şi simplă; cândva ea era accesibilă printr-o scară în
spirală, amenajată într-un turn îngust de pe latura de sud.
Dispoziţia interioară a corului nu poate sugera astăzi decât ipotetic
înfăţişarea de odinioară, întrucât în timpul incendiului corul a suferit pagubele
cele mai mari. N-au rămas în picioare decât zidurile, sub bolta cerului, şi o
singură coloană întreagă.
Fresca degradată de deasupra portalului răsăritean de pe latura de sud
reprezintă o mărturie demnă de reţinut pentru aspectul picturii transilvănene din

15
acea vreme. Compoziţia este încă pătrunsă de suflul gotic, dar fineţea şi
atitudinea chipurilor Mariei, a Pruncului sau a îngerilor şi Sfintelor Ecaterina şi
Barbara care o înconjoară, trădează influenţa Renaşterii din Nordul Italiei.
Înzestrată cu stema ctitorului Matei şi cu cea a soţiei sale Beatrice de Aragonia,
această frescă pare a fi şi ea tot din 1477, ca şi portalul, pe care tot Matei Corvin
l-a ctitorit. Alături de arcul de triumf se mai văd contururile nealterat gotice ale
unei Bunevestiri.
La începutul corului, aproape sub arcul de triumf, se află cristelniţa din
1472, împrejmuită cu un grilaj cu opt laturi. Este singura piesă din amenajarea
interioară a Bisericii Negre ce s-a păstrat din vremea premergătoare marelui
incendiu, datorită probabil tocmai aşezării sub acest arc, despre care se ştie că
nu s-a prăbuşit.
Cristelniţa se înfăţişează sub forma unui potir al cărui picior, în partea de
jos are diametrul egal cu acel al cazanului în partea de sus. O serie de
reprezentări în relief o împodobesc cu o oarecare opulenţă. Autorul acestor
reprezentări este însuşi donatorul piesei, plebanul Iohannes Rewdel.
Tot din perioada de dinaintea incendiului datează şi stema lui Matei
Corvin, fixată iniţial în alt loc, dar aflată acum pe unul din stâlpii din faţa
amvonului. Sub ea se află stema Braşovului (coroană şi copac cu rădăcini) , aşa
cum se încheagă compoziţia în prima treime a secolului al XVI-lea, în vremea
lui Honterus.
În veacul al XVII-lea se aduc din Orient, şi în Ţara Românească şi în
Transilvania, tot mai multe ţesături decorative, între care numeroase covoare
anatoliene de o valoare remarcabilă. Una din cele mai preţioase colecţii de
asemenea covoare o posedă Biserica Neagră din Braşov. Sunt în total 119
covoare, ce pot fi văzute în mare parte în interiorul bisericii, care-i conferă o
notă de originalitate care se pare ca nu mai poate fi întâlnită în nici un alt locaş
asemănător.
Cea mai veche menţiune cu privire la dăruirea vreunui covor Bisericii

16
Negre datează din 1681 când „(Ea) Mechel Schlandtin dăruieşte un covor verde
de mătase bisericii din Krona pentru altar”.
Stranele pe care le împodobesc aceste covoare , datează, cele mai vechi ,
de la sfârşitul secolului al XVII-lea, ca acea strană a senatorilor aflată în nava de
nord.
Orga, la vremea ei poate cea mai mare din Europa, a fost construită în
prima jumătate a secolului al XIX-lea şi-şi împrăştie sunetele pe temeiul unei
tradiţii vechi. Orga principală a bisericii a fost construită de Carl August
Buchholz din Berlin şi este cea mai mare din cele 140 de orgi construite de
maiştrii familiei Buchholz. Orga are 4 manuale cu câte 56 de taste și un pedalier
cu 27 de taste şi dispune de 63 de registre sonore. A fost inaugurată la 17 aprilie
1839, organist fiind chiar Buchholz care a prezentat improvizații și cantate ale
compozitorilor Friedrich Schneider şi Johann Luca Hedwig. Orga a fost
restaurată în perioada 1997 - 2001. Atunci toate cele 3993 de tuburi (cel mai
mare având o înălţime de circa 13 metri) au fost demontate şi restaurate. Orga se
încadrează în categoria orgilor baroce şi a supravieţuit perioadei de la
construcţie până în prezent aproape neschimbată.
Altarul a fost construit la începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al
XIX-lea şi nu prezintă vreun interes deosebit.
Mult mai vechi, datând în parte încă din primul deceniu al secolului al
XVII-lea, sunt pietrele funerare încastrate în pereţii parterului turnului.
Biserica Neagră poseda cândva şi un tezaur de odoare de mare valoare,
îndepărtat apoi şi irosit în cea mai mare parte , în anii austeri de după Reformă,
de exemplu: 32 de potire, monstranţe, cruci, sfeşnice, broderii.
În aproape 600 de ani de existenţă, Biserica Neagră din Braşov, mărturie
preţioasă pentru istoria de veacuri a poporului nostru, a prilejuit crearea sau
colectarea multor opere de artă; şi câte s-au mai păstrat din ele sunt şi astăzi
îndeajuns de grăitoare pentru a putea sugera, laolaltă cu venerabilul monument,
o artă originală şi în multe privinţe proprie acestor locuri, în care s-au interferat

17
influenţe variate, fără a ştirbi însă o anumită pecete de gândire creatoare şi
cultură locală, ce-i conferă Bisericii Negre un incontestabil caracter de unicitate.

18