Jean Moreas publică, la 18 sept 1886, în suplimentul literar al ziarului Le Figaro,

o scrisoare intitulată Le Symbolisme, devenită manifestul literar al noii mişcări şi

în care propune numele curentului simbolist (simbol – semn de recunoastere;
figura de stil prin care o idée abstracta este redata intr-un mod concret pe baza
unor asemanari, exemplu: “plumb” pt apasare sufleteasca).
S este un curent literar apărut în Franţa în a doua jum a sec. al XIX-lea, ca o
reacţie împotriva retorismului romantic şi a impersonalismului parnasian
(impersonalitate – aici răceala în exprimarea emoţiilor). Primii simbolişti francezi
au fost numiţi “decadenţi”, pentru că în poezia lor apăreau stările de spirit
negative: plictis, spleen – amestec de tristeţe, dezgust, amărăciune.
Principiile simbolismului sunt: utilizarea simbolului, a corespondentelor, a
sugestiei, a imaginilor neclare, incetosate, diafane, combaterea retorismului,
promovarea muzicalitatii versului, folosindu-se laitmotivul, refrenul, repetitiile si
versul liber.
Elemente simboliste se întâlnesc încă din 1857 în poemul “Corespondenţe”, al lui
Charles Baudelaine. Este vorba despre folosirea simbolurilor, a corespondenţelor
şi a sinesteziei (ex. pictură parfumată).
Teoretician al simbolismului romanesc este Alexandreu Macedonski. Alţi
reprezentanţi în lit rom: Ştefan Petică, Ion Minulescu, G Bacovia. Reprezentanţii
de seamă ai curentului simbolist în Franţa sunt: Charles Baudelaire, Arthur
Rimbaud, Paul Verlaine (cu a sa Art poetique), Stephane Mallarme.
Poezia simbolistă este exclusiv o poezie a sensibilităţii pure. Poetul simbolist
nu este interesat nici de poezia naturii în sine, nici de poezia socială, nici de
poezia de idei.
Obiectul poeziei simboliste îl constituie stările sufleteşti nelămurite,
confuze, care, neputând fi formulate clar, sunt transmise pe calea sugestiei.
Tăsături Simbolistii doresc să scrie o poezie de cunoaştere, de aceea o apropie
de muzică. Ei consideră că muzica este arta care permite revelarea absolutului.
De aceea un element definitoriu al poeziei simboliste îl reprezintă căutarea
muzicalităţii exterioare, obţinută nu numai prin ritmuri şi rime perfecte, ci mai
ales prin repetiţia obsedantă a unor cuvinte, a anumitor vocale, interjecţii sau a
refrenului (vers/strofă). Înclinaţia către stări sufleteşti nedefinite,
predispoziţia pentru reverie, visare reprezintă alte trăsături ale poeziei
simboliste. Pentru crearea sugestiei, simboliştii folosesc adeseori versul liber,
care exprimă nestingherit de rigorile prozodiei mişcările intime ale sentimentului
poetic (muzica interioară); Paul Verlaine: „Muzica înainte de toate".
Ei cultivă corespondenţa între idei şi forma sonoră a cuvintelor sau între idei şi
culori sau între trăiri şi aspecte exterioare.
Simboliştii au predilecţie pentru anumite teme şi motive. Dintre teme fac parte:
evaziunea din real, tema naturii receptată ca stare sufletească, condiţia de
damnat a poetului, iubirea în proximitatea morţii, boala. Ca motive, se regăsesc:
oraşul-cetate cu viaţă mediocră, ploaia, toamna, nevroza, instrumente medicale,
solitudinea fiinţei, melancolia, angoasa, frica; apr şi motive cromatice: albul,
galbenul, griul, negrul.
Spaţiul simbolist este claustrant, închis, fără orizont. Tonul este sceptic, trist,
pesimist,. Tema supremă a simboliştilor este moartea.
Cultivarea sinesteziilor, a asociaţiilor între senzaţii de natură diferită care dau
impresia că sunt unul simbolul celuilalt (transpunerea metaforică a datelor unui
simţ în limbajul altui simţ) este o altă trăsătură a simbolismului.
Simbolismul este o reacţie împotriva romantismului retoric şi impotriva
parnasianismului impersonal, prea rece, cu emoţie cenzurată.