EUKARYA - ENCICLOPEDIA FLOREI SI FAUNEI DIN ROMANIA

Clasa Insecta (Hexapoda)
Phylum Arthropoda   |   Subphylum  Mandibulata  |   Supraclasa  Antenata

    Vieţuitoarele aparţinând clasei Insecta (insectum = secţionat, segmentat)

sau Hexapoda (hexa  = şase, podos = picior) constituie un grup evoluat al
încrengăturii Arthropoda. 
    Ele reprezintă peste 70% din totalul speciilor regnului animal şi sunt răspândite pretutindeni
fiind adaptate la cele mai variate condiţii ecologice.

 Morfologie
 Biologie
 Sistematică

Morfologia insectelor

 Capul
o Constituţia capului
o Apendicele capului
 Antenele
 Aparatul bucal
 Toracele
o Constituţia toracelui
o Apendice toracice
 Picioarele
 Aripile
 Abdomenul
o Constituţia abdomenului
o Apendice abdominale

    Dimensiunile insectelor variază foarte mult oscilând în lungime între 0,2 mm
(Mymaridae, Hymenoptera) şi 350 mm (Micadina phictenoides, Phasmida). 
    Corpul insectelor este format din segmente (metamere) care se grupează în trei regiuni: cap,
torace şi abdomen (fig. 1).
  
Fig. 1 Schema acătuirii corpului la insecte 
Ve - vertex; Fr - fruntea; Ge - obraji; Cl clipeu; Oc - ochi; Ocl - oceli; Ant - antene; Lbr - buza superioară (labium);  
Lb - buza inferioară (labium); Md - mandibule; Mx - maxile; Prn - pronot; Mzn - mezotorace; Mtn - metatorace;  
Ar - aripi; Pc - picioare; Stg - stigme; Ce - cerci; An - anus; Ov - ovipozitor

    Capul, format din 6 segmente, prezintă organe vizuale (ochi compuşi, oceli), o pereche de
antene şi aparatul bucal. Toracele este constituit din 3 segmente. Latero-ventral, pe fiecare
segment se articulează câte o pereche de picioare, iar latero-dorsal, pe cel de al doilea şi pe cel
de al treilea segment, la majoritatea insectelor se găseşte câte o pereche de aripi. Există şi
insecte cu o singură pereche de aripi dezvoltate (Diptera, Strepsiptera), iar la altele, acestea
lipsesc (Apterygota, Mallophaga, Anoplura, etc.). Abdomenul este alcătuit din 11 segmente, la
care se adaugă telsonul. La majoritatea insectelor, numărul segmentelor abdominale este redus la
7-9. La insectele superioare adulte abdomenul este lipsit de apendici locomotori. aceştia se
întâlnesc la insectele inferioare (Apterygota) sau la larvele unor insecte superioare
(Lepidoptera, Hymenoptera). Deschiderea organelor de reproducere se face în apropiere de
extremitatea abdomenului. Insectele au corpul acoperit cu un înveliş protector chitinos,
rezistent, care constituie scheletul extern sau exoscheletul.

Capul

Constituţia capului

    La insectele adulte capul (caput) este reprezentat de o capsulă chitinoasă, puternic
sclerificată, rigidă (fig.2). Obişnuit dimensiunile sale sunt mai mici decât ale trunchiului sau
abdomenului. Forma capului poate fi: alungită, piriformă, emisferică, etc. Capsula cefalică
prezintă două orificii: unul anterior, orificiul bucal şi unul posterior, orificiul occipital.
  
Fig. 2 Capul la insecte 
 
A - văzut din faţă; B - văzut din profil; Cl - clipeu; Fr - frunte; Gn - obraji; Ve - vertex; Occ - occiput;
Poc - postoccipital; Oc - ochi; Ocl - oceli; An - antene; Lbr - labrum; Md - mandibule; Mx - maxile; Lb - labium

    Iniţial capul este constituit din 6 segmente: acron (preantenular), antenal (antenular),
intercalar, mandibular, maxilar şi labial, evidente numai în stadiul embrionar. Ulterior, în cursul
ontogenezei, se produce o fuzionare a acestora, astfel că la adult suprafaţa capsulei cefalice
este separată prin şanţuri sau suturi în mai multe regiuni, care nu corespund morfologic cu
segmentele embrionare. 
    Suturile capsulei cefalice sunt: 
    - sutura epicranială (formată din sutura coronară şi suturile frontale)  
    - sutura clipeo-frontală 
    - sutura clipeo-labrală 
    - sutura transversală a clipeusului  
    - sutura occipitală, sutura postoccipitală  
    - suturile gulare 
    Regiunile delimitate de aceste suturi sunt: fruntea (frons), situată anterior acesteia, clipeusul
(clypaeus) care poate fi divizat în anteclipeus şi postclipeus. Pe laturi, sub ochii compuşi sunt
situaţi: obrajii (genae) iar latero-posterior tâmplele (tempora). La partea superioară a capsulei
cefalice, între ochii compuşi, se află creştetul (vertex), iar după acesta, în partea posterioară,
occipitalul (occiput) şi postoccipitalul (postocciput). Planşeul
capsulei cefalice este format din gula adesea sudată cu
submentum-ul labiului, formând gulamentum. Porţiunea care
face legătura între cap şi protorace formează gâtul (collum).
Capul se leagă de torace printr-o membrană intersegmentară
denumită cervicum. 

    Fig.3 Poziţia capului la insecte 

    a - prognat (Reduviidae); b,c - hipognat (Cicadidae, Psyllidae); d - ortognat
(Aphididae)

    În raport cu axul longitudinal al corpului, capul poate avea 3

poziţii, deosebindu-se 3 tipuri (fig.3): 
    - cap prognat, la care orificiul bucal şi piesele bucale sunt
îndreptate înainte, axul longitudinal al capului se află în
prelungirea axului longitudinal al corpului (Forficulidae); 
    - cap ortognat, cu orificiul bucal şi piesele bucale îndreptate în jos, axul longitudinal al capului
este mai mult sau mai puţin perpendicular pe axul longitudinal al corpului (Acrididae); 
    - cap hipognat, la care orificiul bucal şi piesele bucale sunt orientate în jos şi înapoi, iar axul
longitudinal al capului formează un unghi ascuţit cu axul longitudinal al corpului
(Cicadidae, Thripidae).

Organele vizuale. Acestea sunt situate pe cap, fiind reprezentate prin ochi compuşi şi ochi
simpli. 
    Ochii compuşi sau faţetaţi sunt întotdeauna în număr de doi, dispuşi simetric pe părţile
laterale ale capului, uneori plasaţi în cavităţi orbitale. Conturul ochilor poate fi circular, oval,
reniform, etc. La unele insecte ei sunt foarte dezvoltaţi, acoperind o mare parte a capului
(Libelulidae, Bibionidae), iar la altele sunt reduşi sau chiar pot lipsi (unele specii
de Carabidae, Staphilinidae). Omatidiile din care sunt formaţi se individualizează pe suprafaţa
lor, sub forma unor faţete, de regulă hexagonale.  
    Ochii simpli la insectele adulte sunt situaţi dorsal şi se numesc oceli (ocelli). Ei se găsesc,
obişnuit, pe frunte sau pe creştet, fiind în general, în număr de 1-3. La larve, sunt situaţi lateral
şi se numesc stemate (stemmatae). De obicei sunt în număr de 8-12.

Apendicele capului

 Antenele
 Aparatul bucal

Antenele. Sunt apendice mobile , multiarticulate, în număr de două, înserate pe cap în diferite

poziţii (înaintea ochilor, sub ochi, etc.). Ele îşi au originea în apendicele din stadiul embrionar ale
segmentului antenular. Antenele se întâlnesc la majoritatea insectelor, lipsind, însă, la cele din
ordinul Protura. Numărul articulelor antenale variază între 1 şi 40, uneori putând fi chiar mai
multe. 

    Fig. 4 Antena la insectă 

    Sb - sutură bazală; Ia - inserţia antenei; Sc - scap; Pd - pedicel; Fl - flagel

    Antena tipică, normal dezvoltată, este formată din 3 părţi

principale; scap, pedicul şi flagel (funicul) (fig.4). 
    - Scapul (scapus), articulul bazal, în general bine dezvoltat, se
inseră pe cap într-o fosetă antenară de care este legat printr-o
articulaţie moale înconjurată de o ridicătură ce formează un fel
de condil. De scap se fixează muşchii antenali care contribuie la
mişcarea antenei. 
    - Pedicelul (pedicellus) este articolul al doilea. La antenele
geniculate formează pivotul între scap şi flagel. El este pus în mişcare de muşchi care pleacă de la
scap. Aceştia sunt fixaţi la baza pedicelului, determinând mişcările de înclinare a antenei.  
    - Flagelul sau funiculul (flagellus, funiculum) constituie partea terminală a antenei. De obicei,
este format din mai multe articule şi este lipsit de muşchi proprii.  
    În funcţie de formă şi mărimea articulelor care le alcătuiesc, antenele variază mult, ceea ce
prezintă o deosebită însemnătate sistematică. antenele pot fi regulate sau homonome (antennae
aequales), la care articulele sunt aproximativ de aceeaşi formă şi mai mult sau mai puţin egale şi
neregulate (antennae inaequales), la care articulele componente sunt diferite ca formă şi mărime.
De asemenea pot fi drepte, cu articulele înşirate unul după altul în linie dreaptă şi genunchiate
sau geniculate, la care scapul formează un unghi cu restul antenei.

 
Fig. 5 Tipuri de antene la insecte 
a - setiformă (Tettigoniidae); b - filiformă (Carabidae); c - moniliformă (termite); d - serată (Elateridae)  
e, f - pectinată (unele Lepidopterae); g - penată (Culicidae); h - clavată (Pieridae); i - geniculată (Curculionidae)  
j, k - măciucată (Silphidae); l - lamelată (Melolontidae); m - antenă la Cicadidae; n - antenă la  Pausidae

    Dintre antenele regulate (fig.5) fac partele antenele: filiforme (filiformes) ( Carabidae);
setiforme (setiformes) (Tettigoniidae); moniliforme (monoliformes) (Tenebrionidae); serate
(serratae) (Elateridae); pectinate (pectinatae) şi bipectinate (bipectinatae) (unele specii de
lepidoptere); penate (penatae) (Culicidae). 
    Dintre antenele neregulate fac parte antenele: clavate (claviformes) (Pieridae), măciucate, la
care măciuca poate fi compactă (Paussidae), lamelată (Scarabeidae) sau pectinată (Lucanidae) şi
aristate (aristatae, setiferae) (Muscidae). 
    Principalul rol al antenelor este cel senzorial, pe articulele flagelului, în spaecial, găsindu-se
numeroase sensile olfactive şi tactile. La unele insecte antenele servesc drept cârmă în timpul
zborului (unele himenoptere), ca organe prehensile (Pediculdae), ca organe de echilibru
(Notonecta), etc.

Aparatul bucal. Orificiul bucal situat de regulă, în

partea anterioară a capsulei cefalice este înconjurat de
o serie de apendice, care în asamblu formează aparatul
bucal. El are o structură diferită în funcţie de modul de
hrănire şi caracterele funcţionale ale organelor
componente. 
 Fig. 6 Aparatul bucal pentru rupt şi masticat la blatide (Blatta orientalis) 
Lbr - buza superioară (labrum); md - mandibule; Mx - maxile; Ca - cardo; St - stipes; Pm - palp maxilar; Ga - galea (lobul
extern); Lc - lacinia (lobul intern); Lb labium (buza inferioară); Sm - submentum; Mn - mentum; Pl - palp labial; Pgl - paraglose;
Gl glose

    Aparatul bucal pentru rupt şi masticat (fig.6) este considerat cel mai vechi tip de aparat bucal,
din care au derivat toate celelalte tipuri. El este constituit din:  
    - buza superioară (labrum), care delimitează orificiul bucal în partea superioară, are partea
dorsală puternic chitinizată iar marginea inferioară este bilobată, trilobată, scobită sau dreaptă;  
    - mandibulele, apendice perechi, aşezate inferior şi lateral faţă de labrum; sunt formate dintr-
o singură piesă şi prezintă faţa interioară tăioasă, adesea cu dinţi chitinoşi.  
    - maxilele, în număr de două, situate sub mandibule, sunt formate din mai multe piese: cardo,
care face legătura dintre capsula cefalică, stipes, care poartă 2 lame mestecătoare, una internă
(lacinia), mai puternic chitinizată, alta externă (galea), mai slab chitinizată. Palpii maxilari, dispuşi
lateral, sunt formaţi din mai multe articule (1-6), obişnuit din 4. Ei sunt situaţi pe o proeminenţă
numită palpiges. 
    - buza inferioară (labium), provenită din fuzionarea unei perechi de apendice omoloage cu
maxilele, delimitează orificiul bucal în partea inferioară. Ea este formată din postmentum şi
prementum. Postmentum poate fi format din submentum, care fixează buza inferioară de cap şi
mentum, pe care se articulează prementum - format la rândul său din glose, paraglose şi palpi
labiali. Aceştia sunt formaţi de obicei din 1-3 articule.  
    Suprafaţa ventrală a buzei superioare, apare sub forma unei cute mediane slab chitinizate,
bogată în sesile olfactive, gustative şi tactile. Ea se numeşte epifaringe (epipharynx). Pe faţa
internă a buzei inferioare se găseşte o proeminenţă moale numită hipofaringe (hypopharynx), la
baza căruia se deschid glandele salivare. 
    Mandibulele au rol de apucare, rupere şi triturare a hranei. Mestecarea şi fărâmiţarea sunt
realizate de maxile, mai ales de lacinii. Labiul contribuie la finisarea triturării hranei, la formarea
bolului alimntar şi împigerea lui spre faringe. Palpii maxilari şi labiali au rol senzitiv.  
    Aparatul bucal pentru rupt şi masticat se întâlneşte la insectele din
ordinele Orthoptera, Coleoptera, la larvele de lepidoptere, etc. 

Fig. 7 Apartul bucal pentru rupt, lins şi supt 

la himenoptere (Apinae) 
Lbr - buza superioară; Md - mandibule; Mx - maxilă; Ca - cardo; St - stipes; Pm -
palp maxilar; Sm - submentum; Mn mentum; Pl - palp labial; Pgl - paraglose; Gl -
glose (limba)

    Aparatul bucal pentru rupt, lins, şi supt (fig.7) este cel mai
apropiat de cel pentru rupt şi mestecat. Labrum-ul şi
mandibulele s-au modificat puţin, iar maxilele şi labium-ul s-au
alungit. Glosele, mult alungite şi fuzionate, formează limba
(ligula), care la extremitatea sa prezintă o piesă ca o linguriţă -
flabellum. Galeele şi palpii labiali s-au alungit şi formează un fel
te tub protector în jurul limbii. Palpii maxilari, laciniile şi
paraglosele au degenerat sau au dispărut. 
    Organul principal pentru lins şi supt îl constituie limba,
protejată de galee şi palpii labiali. Mandibulele servesc pentru
mărunţirea polenului, prelucrarea cerii, etc. 
    Aparatul bucal pentru rupt, lins şi supt se întâlneşte la unele himenoptere (albine, bondari).

Fig. 8 Aparatul bucal pentru supt la lepidoptere 

Lbr - buza superioară; Lb - buza inferioară; Tr - trompa; Pl - palp labial; Ant - antene;
Oc - ochi

    Aparatul bucal pentru supt (fig.8) se caracterizează prin

galeele bine dezvoltate şi unite, formând un tub - trompa.
Labrum-ul, mandibulele, palpii maxilari şi labium-ul sunt reduse,
rudimentare. Palpii labiali sunt bine dezvoltaţi şi deobicei
triarticulaţi. Î repaus trompa este înfăşurată în spirală
(spiritrompă) pe faţa ventrală a capului între palpii labiali.  
    Aparatul bucal pentru supt este adaptat exclusiv pentru
alimentarea cu hrană lichidă. El acţionează canalul trofic format
în interiorul trompei (capilaritate). Acest tip de aparat bucal se întâlneşte la adulţii din
ordinul Lepidoptera şi la unele specii din ordinul Diptera, subordinul Nematocera.

Fig.9 Aparatul bucal pentru înţepat şi supt

la heteroptere 
a, b - văzut din profil; c - secţiune transversală; Lbr -
labrum; Md - mandibule;Mx - maxile; Lb - labium; Hip -
hipofaringe; C - canal salivar; Cl - clipeu; Fr - frunte; Ve -
vertex; Oc - ochi

    Aparatul bucal pentru înţepat şi supt

(fig.9) prezintă toate piesele bucale
alungite. Buza inferioară (labium) este
alungită, în formă de uluc sau jgheab,
articulat (Heteroptera) sau nearticulat
(Homoptera). În interiorul labium-ului se găsesc mandibulele şi maxilele lungi şi subţiri, formând
împreună stiletele. Mandibulele sunt dinţate la vârf, iar maxilele alipite una de alta, delimitează în
partea superioară canalul sugător sau alimentar, iar în cea inferioară canalul salivar. Labrum-ul
acoperă partea dorsală a bazei labium-ului. Hipofaringele lipseşte. Stiletele mandibulare au rol de
străpungere a ţesuturilor, cele maxilare neparticipând la înţepare. Prin canalul salivar se
realizează scurgerea salivei în ţesuturile atacate, iar prin canalul sugător hrana (seva, sucul
celular, sângele) hrana este suptă (fig. 9, 10).
  
Fig.10 Aparatul bucal pentru înţepat şi supt la diptere (Culex) 
a - structura aparatului; b - secţiune transversală; c - aparatul în funcţiune 
Lbr - labrum; Md - mandibule; Mx - maxile; Pm - palp maxilar; Lb - labium; An - antene; Cl - clipeu; Oc - ochi; V - vertex; Ca -
canal alimentar; Hip - hipofaringe

    Aparatul bucal pentru înţepat şi supt se întâlneşte la insectele din

ordinele Homoptera  şi Heteroptera. La Thysanoptera este asimetric, iar la unele diptere
nematocere există un aparat bucal asemănător, dar cu unele particularităţi evidente.  

   Fig.11 Aparatul bucal pentru lins la diptere (Musca

domestica) 
    Pm - palp maxilar; Lbr - labrum; Lbl - labele; Hs - haustelum; Rt - rostelum

    Aparatul bucal pentru lins (fig.11) [rezintă labium-ul mult

dezvoltat, tubular, nearticulat şi cărnos. Terminal are 2 perniţe
(labele), provenite din modificarea accentuată a palpilor labiali.
Labelele sunt străbătute de numeroase canale capilare
(pseudotrahei). Partea dorsală a labium-ului e acoperită de
labrum, care este parcurs de canalul sugător. Între labium şi
labrum se află hipofaringele străbătut de canalul salivar. Palpii
maxilari, nearticulaţi, au rol senzitiv. 
    Prin canalul salivar musca pompează saliva, care se propagă
prin pseudotrahei şi ajunge la exterior, dizolvând substanţele
hrănitoare solide. Tot prin pseudotrahei şi apoi prin canalul sugător, hrana este aspirată.  
    Aparatul bucal pentru lins se întâlneşte la insectele din ordinul Diptera, subordinul Brachicera.

    În afară de tipurile de aparate bucale prezentate există numeroase altele, uneori deosebi de
complicate. Sunt şi insecte la care aparatul bucal este rudimentar (masculii unor diptere) sau
sunt lipsite de organe bucale (adulţii din ordinul Ephemeroptera, masculii de Coccidae, etc.). 
 

Toracele
Constituţia toracelui

    Toracele (thorax) constituie parte mediană a corpului insectei, de obicei bine delimitată de cap
şi abdomen. El este format întotdeauna din 3 segmente: protorace (prothorax); mezotorace
(mesothorax); metatorace (metathorax). Fiecare segment poartă latero-ventral câte o pereche
de picioare, iar latero-dorsal pe mezo- şi metatorace, de regulă, câte o pereche de aripi.  
    Un segment toracic este alcătuit din plăci chitinoase numite sclerite, şi anume: tergum
(notum), situat dorsal; sternum, situat ventral; pleurae, situate lateral (fig.12. Scleritele
constitutive ale fiecărui segment poartă numele segmentului de care aparţin. De exemplu, la
protorace scleritele se numesc pronot, prostern, propleure, etc.

Fig.12 Segmentul toracal la insecte 

a - secţiune transversală; b - arcul dorsal (notum)  
Tg - tergit; Pl - pleure; St - sternit; Ar - aripi; Pc - picioare; Ps - prescut; Sc - scut; St - scutel

    În unele cazuri notum (tergum) se împarte în: prescutum, scutum, scutellum şi post scutellum
(postnotum). Dintre acestea, mai evident este scutelul mezonotului la unele heteroptere,
coleoptere, etc. Sternum se poate împărţi în presternum, sternum, sternellum şi poststernellum.
Pleurele pot fi separate prin sutura pleurală în episternum şi epimerum (epimeron). Acestea, la
rândul lor, pot fi subdivizate. De obicei tergitele sunt mai puternic chitinizate decât sternitele,
iar pleurele sunt slab chitinizate şi mai elastice. Legătura între pleure şi tergite, respectiv
sternite, se face prin membrane de articulaţie numite conjunctive.  
    Protoracele este bine dezvoltat şi mobil la insectele alergătoare (Cicindellidae), înotătoare
(Dytiscidae), săritoare (Halticidae), săpătoare (Gryllotalpidae). La insectele zburătoare
(Diptera,Hymenoptera, Lepidoptera) sunt mai bine dezvoltate mezotoracele şi metatoracele.

Apendice toracice

Picioarele. Picioarele (pedes) sunt apendice articulate

având funcţia primară de locomoţie. La insecte sunt în număr
de 6, câte o pereche pe fiecare segment toracic. Ele îşi au
originea în apendicele segmentelor 7, 8 şi 9 ale embrionului.  

    Fig.13 Picior de insectă (Blatta) 

    Cx - coxă; Tr - trochanter; Fm - femur; Ti - tibia; Ts- tars; 
    Gh - gheare; Ar - arolium
    Părţile componente ale unui picior tipic de insectă sunt: coxa, trochanterul, femurul, tibia şi
tarsul (fig.13). 
    - Coxa este piesa bazală cu cu care piciorul se articulează de torace în cavităţile coxale sau
cotiloide. 
    - Trochanterul este o piesă mică ce face legătura între coxă şi femur. La unele insecte este
dublu 
    - Femurul este cea mai dezvoltată parte componentă a piciorului. Poate prezenta dinţi, spini,
peri, etc. 
    - Tibia, în general, este bine dezvoltată, dar mai subţire. Poate prezenta pinteni, spini, etc.  
    - Tarsul este format din 1-5 articule; primul se numeşte metatars (bazitars) şi este, în
general, mai dezvoltat. Ultimul articul, pretarsul, prezintă gheare. La unele insecte pretarsul se
termină cu nişte formaţiuni (fig.14) cu rol de sprijin şi adeziune, şi anume, empodium - prelungire
mediană ca un păr lung şi rigid, arolium - o prelungire mediană ca un lob, pulvillus - două prelungiri
sub formă de lobi. Ghearele (unguis), în număr de două, pot fi simple, despicate, dinţate,
pectinate, etc.

Fig.14 Tipuri de pretarse 

 
a, b - Periplaneta orientalis; c - Asilidae;
Pr - pretars; Gh - gheare; Ar - arolium; Pv - pulvilus; Emp - empodium

    În corelaţie cu condiţiile de mediu şi cu diferitele moduri de viaţă la care s-au adaptat şi de
deplasare, picioarele au suferit modificări care au afectat toate cele 3 perechi de picioare, numai
pe cele anterioare, sau numai pe cele posterioare, păstrându-se, însă, aceleaşi articule.
 Fig.15 Tipuri de picioare la insecte 
a - de alergat (Cicindella sp.); b - de mers (Nemobium sp.); c - prehensil (Mantis religiosa);  
d - de sărit (Locusta sp.); e - de fixat (Dytiscus marginalis); f - de săpat (Gryllotalpa gryllotalpa)

    Se pot distinge mai multe tipuri de picioare conformate pentru mers şi alergat
(Carabidae, Cicindellidae), sărit (Acrididae), săpat (Gryllotalpidae), apucat sau prehensoare
(Mantis, Empusa), înot (Dytiscidae), fixatoare (Dytiscus), colectat şi transportat polen (Apis),
curăţat antenele (Hymenoptera), ancorat (Anoplura) (fig.15).

Aripile. Aripile (alae) sunt expansiuni tegumentare formate din două evaginaţii ale tergumului
şi pleurei, a căror feţe se suprapun şi se alipesc pe toată întinderea lor, cu exceptia unor porţiuni
mai puternic chitinizate şi îngroşate - nervurile, care constituie scheletul lor de susţinere.
Nervurile longitudinale, orientate de la bază spre vârful aripii, sunt nişte tubuşoare chitinoase ce
conţin trehei, nervi, spaţii sanguine, iar nervurile transversale, care fac legătura între nervurile
longitudinale, sunt numai îngroşări chitinoase ale membranei alare. Ontogenetic, aripile provin din
ectodermul evaginat. 
    Aripile insectelor sunt, în general, în număr de 2 perechi situate latero-dorsal, prima pe
mezotorace, a doua pe matatorace. La diptere este bine dezvoltată numai perechea de pe
mezotorace, iar la strepsitere cea de pe metatorace. Există insecte primar aptere ( Apterygota)
şi insecte secundar aptere, mai ales datorită modului de viaţă parazitar ( Mallophaga, Anoplura,
etc.). Prezenţa sau lipsa aripilor poate constitui o manifestare a dimorfismului sexual ( Coccidae). 
    Forma aripilor poate fi triunghiulară, dreptunghiulară, ovală, etc., iar coloritul foarte variat.  
    În general, aripile anterioare sunt mai mari decât cele posterioare ( Lepidoptera), dar sunt şi
insecte la care aripile au aproximativ aceeaşi lungime (Odonata). 
    La aripă se disting următoarele regiuni: baza (basis) - porţiunea cea mai apropiată de torace;
marginea exterioară (termen), opusă bazei; marginea anterioară sau costală (costa) îndreptată
înainte în timpul zborului şi marginea posterioară (dorsum), opusă acesteia. Unghiul dintre costa
şi termen se numeşte vârf (apex), iar cel dintre termen şi dorsum se numeşte tornus.  
    Dispoziţia nervurilor sau nervaţia aripilor este foarte variată, dar caracteristică, fiind
importantă în sistematică (fig.16).
  
Fig.16 Schema nervaţiunii unei aripi 
Co - costală; Sb - subcostală; Ra - radiară; Me - mediană; Cu - cubitală; An - anală;  
Ju - jugală; rm - radial-mediană; mcu - medio-cubitală

    Principalele nervuri longitudinale sunt: nervura costală (vena costalis), care constituie marginea
anterioară a aripii; nervura subcostală (vena subcostalis), uneori cu 2 ramuri; nervura radială
(vena radialis), cu 5 ramuri; nervura medială (vena medialis), cu 4 ramuri; nervura cubitală
(cubitalis), cu 2 ramuri; nervurile anale (venae anales), în număr de 1-5, şi 1-2 nervuri jugale (vena
jugalis). 
    Nervurile transversale iau numele nervurilor longitudinale pe care le unesc, ca de exemplu:
nervura radial-mediană, nervura transversală mediană. 
    Suprafaţa aripii, delimitată de nervurile transversale şi longitudinale, se numeşte celulă alară,
iar partea aripii delimitată de 2 nervuri longitudinale se numeşte câmp (costal, radial, medial,
anal, jugal, axial).

Fig.17 Dispozitive de legătură la aripi 

a - la masculi (Lepidoptera, Frenata); b - la femele (Lepidoptera, Frenata);  
c - la păduchele platanului (Drepanosiphum platanoides); d - la Apis mellifica;  
Rt - retinaculum; Fr - frenulum; Aa aripa anterioară; Ap - aripa posterioară; Hm - hamuli
    Aripile anterioare pot funcţiona independent de cele posterioare, sau pot fi cuplate. Cuplarea
se poate face cu diferite dispozitive prin cârlige sau croşete - hamuli (unele himenoptere);
printr-un smoc de peri rigizi şi groşi şi un fel de cârlig - frenulum şi retinaculum (unele
lepidoptere), sau printr-un lob proeminent angrenat cu o formaţiune de peri - jugum (unele
lepidoptere) (fig.17). 

    Fig.18 Forme de aripi la insecte 

    a - membranoasă (himenoptere); b - hemielitră (heteroptere); 
    c - elitră (coleoptere)

    Din punct de vedere al constituţiei, aripile pot fi

membranoase, care la rândul lor pot fi: nude (Odonata) sau
acoperite cu peri (Trichoptera), sau acoperite cu solzi
(Lepidoptera). Uneori aripile anterioare pot fi pergamentoase,
relativ slab chitinizate, numai tegmine (Orthoptera); îngroşate,
tari, chitinoase, numite elitre (Coleoptera); cu partea bazală
chitinoasă şi cea terminală membranoasă - hemielitre
(Heteroptera) (fig.18). La diptere aripile posterioare sunt reduse
la balansiere (haltere), cu rol senzorial şi de reglare a zborului. 
    Aripile membranoase servesc, în general, ca organe de zbor.
Zborul se efectuează fie prin mişcările fiecărei perechi de aripi, separat (Odonata), fie prin
mişcarea comună, simultană a ambelor perechi de aripi angrenate prin dispozitive de cuplare
(Lepidoptera, Hymenoptera). Uneori zborul se realizează prin mişcarea aripilor membranoase,
cealaltă pereche având rol de aripi planoare (Orthoptera, Coleoptera). Ritmul bătăilor aripilor
variază; astfel, la Pieris brassicae, este de 9 bătăi / secundă, iar la Culex pipiens de 594 bătăi /
secundă. 
 

Abdomenul

Constituţia abdomenului

    Abdomenul este ultima şi cea mai voluminoasă parte a corpului insectelor, în interiorul căruia se
găsesc organe digestive, de circulaţie, genitale, etc. 
    În stadiul embrionar este alcătuit din 12 segmente, ultimul fiind telsonul; acest număr de
segmente, la adult, se găsesc rar (Protura) La majoritatea insectelor, în urma fuzionării sau
telescopării, numărul segmentelor abdominale este redus la 9 sau chiar mai puţine. Segmentele 1-
7 formează regiunea pregenitală, segmentele 8-9 regiunea genitală, iar restul alcătuiesc regiunea
postgenitală. Forma abdomenului poate fi: cilindrică, fusiformă, conică, iar în secţiune
transversală poate fi: circulară, ovală, triunghiulară, etc. 

    Fig.19 Forme de abdomen la insecte 

    a - sesil (Cossus cossus); b - suspendat (Scotia segetum) 
    c - peţiolat (Delopaeus sp.)

    Tipurile de abdomen (fig.19) în funcţie de legarea sa de torace

sunt: 
    - abdomen sesil, la care primul segment se leagă de torace, direct prinr-o bază lată
(Coleoptera); 
    - abdomen suspendat, cu primul segment abdominal contopit cu metatoracele, formând
segmentul median (propodeum), iar al doilea segment abdominal este mult îngustat anterior
formând o gâtuitură (Vespidae); 
    - abdomenul peţiolat (pedunculat), la care unul sau două segmente ce urmează după propodeum
sunt îngustate, formând un peţiol (Ichneumonidae). 
    Ca şi segmentele toracice, fiecare segment abdominal este constituit din: urotergit - scleritul
dorsal, urosternit - scleritul ventral, uropleure - scleritele laterale. La diferite grupe de insecte
scleritele pot avea o dezvoltare variabilă. 
    Ultimul tergit apare ca o placă anală (pigidium), iar ultimul sternit ca două plăci genitale sau
subgenitale. Orificiul genital este situat ventral pe segmentele 8-9. Orificiul genital este situat
ventral pe segmentele 8-9. Orificiul anal se află pe rudimentul de telson. Adesea tergitul şi
sternitul segmentului 11 sunt reprezentate prin o placă epipcroctală şi două plăci parapcroctale.
Stigmele respiratorii, perechi, sunt situate, de obicei, pe pleurele mezo-, metatoracelui, şi ale
primelor 8 segmente abdominale.

Apendicele abdominale

    La insectele adulte abdomenul este, în general, lipsit de apendice articulate. În stadiul
embrionar, primele 11 segmente abdominale prezintă muguri de apendici, care ulterior se dezvoltă
sau regresează. 

Fig.20 Abdomenul de Machilis  sp. 

St - stili; Ce - cerci; Ov - ovipozitor

    Mai frecvent, la insectele adulte se întâlnesc apendicele segmentului

11, numite cerci. Ele sunt apendice perechi, mobile, articulate
(Ephemeroptera) sau nearticulate (Thysanura) (fig.20). Au rol olfactiv,
uneori prehensil (Dermaptera), sau joacă un rol în facilitarea copulaţiei
(Blatta sp.). 
    Stilii sunt apendice perechi, mobile, nearticulate, care se găsesc pe
urosternite (Thysanura, Diplura). Servesc la locomoţie, sau la ridicarea
abdomenului de pe substrat, favorizând respiraţia.  
    La insectele din ordinul Collembola se întâlneşte tubul ventral şi
aparatul de sărit, retinaculum şi furca. Ele sunt singurele insecte care
sar cu ajutorul unor apendice abdominale.
    Fig. 21 Armătura genitală la masculul de Lobesia botrana; 
    Cu - cuculus; So - socii; te - tegmen; Gn - gnathus; An - anullus; ca - caulis; 
    tr - transtilla; vi - vinculum; ju - juxta; Sa - sacculus

    Apendicele de pe segmentele genitale (gonopodele şi gonapofizele) alcătuiesc genitaliile.

Gonopodele, la mascul, constituie organul copulator (aedeagus), cu rol important în sistematică
(fig.21). Gonapofizele la femelele unor specii formează ovipozitorul sau oviscaptul, tariera,
terebra (fig.22), organ cu rol în depunerea ouălelor. În general, este format din 3 perechi de
valve. La unele insecte s-a transformat în ac cu venin (la albinele lucrătoare).

Fig.22 Apendice abdominale la insecte; forme de ovipozitoare 

a - la Tettigoniidae; b - la Acrididae; c - secţiune transversală prin ovipozitorul de Tettigonia viridissima;  
Tg - tergum; St - sternum; Ce - cerci; Gn - gonapofize laterale

    Larvele de efemeroptere şi unele neuroptere (Sialidae) prezintă "branhii traheale", provenite
din apendicele abdominale. 
    Larvele lepidopterelor şi ale unor himenoptere (Tenthredinidae) prezintă pe sternitele
abdominale picioare false: pseudopode sau pedespurii.

Biologia insectelor

 Maturaţia sexuală
 Reproducerea la insecte
o Reproducerea sexuată
o Reproducerea partenogenetică
o Reproducerea pedogenetică
o Reproducerea hermafrodită
 Dezvoltarea insectelor
o Dezvoltarea embrionară
 Oul şi ponta
o Dezvoltarea postembrionară
 Metamorfoza heterometabolă
 Metamorfoza holometabolă
o Stadiul de larvă
 Larve protopode
 Larve polipode
 Larve oligopode
 Larve apode
 Larve postoligopode
o Stadiul de pupă
 Pupa liberă
 Pupa obecta
 Pupa cuarctată
o Dezvoltarea postmetabolă
 Generaţia

Maturaţia sexuală

    Se cunoaşte faptul că adulţii unor specii de insecte (Mayetiola destructor, Lymnatria dispar,
etc.), la apariţie, au organe sexuale complet dezvoltate şi sunt capabile să se reproducă imediat.
Aceşti adulţi au viaţă scurtă (de la câteva ore până la câteva zile) şi aparatul bucal rudimentar. În
acest timp adulţii se împerechează şi depun ouă. 
    La majoritatea insectelor adulţii abia apăruţi au organele sexuale nedezvoltate şi pentru a se
putea reproduce au nevoie de hrană suplimentară. Timpul cât durează hrănirea suplimentară
pentru maturarea organelor sexuale se numeşte perioadă preovipozitară. Durata acestei perioade
variază de la specie la specie, precum şi în funcţie de condiţiile mediului ambiant: temperatură,
umiditate, lumină, cantiatea şi calitatea hranei, etc. Factorii nefavorabili (lipsa hranei,
temperatura şi umiditatea ridicată şi scăzută) pot prelungi sau chiar întrerupe hrănirea
suplimentară. În perioada preovipozitară, unele specii de insecte pot produce pagube mari
plantelor de cultură.
Reproducerea la insecte

 Reproducerea sexuată
 Reproducerea partenogenetică
 Reproducerea pedogenetică
 Reproducerea hermafrodită

    În general. la insecte sexele sunt separate. În cazul înmulţirii insectelor, adulţii capabili de
copulare se caută reciproc. Femelele atrag uneori masculii de la distanţe apreciabile prin
eliminarea unor substanţe atractante, deci a atractanţilor sau feromonilor sexuali. Când adulţii
sunt maturi din punct de vedere sexual, are loc copulaţia sau actul propriu-zis de împerechere a
partenerilor sexuali. 
    Copulaţia se poate efectua de mai multe ori (Crysomelidae, Curculionidae, etc.), mai rar o
singură dată (unele specii de lepidoptere). Durata copulaţiei diferă de la specie la specie: la unele
insecte ţine câteva minute, la altele până la câteva zile. În urma copulaţiei spermatozoizii sunt
eliberaţi din vezicula seminală, migrează în căutarea ovulelor şi are loc fecundarea lor, fenomen
care poartă numele de gamogeneză. În urma fecundării rezultă oul fecundat (zigotul), din care
apare progenitura sau descendentul speciei. 
    În general insectele se înmulţesc sexuat, dar se întâlnesc şi alte tipuri de reproducere ca
partenogeneaza, pedogeneza şi hermafroditismul.

Reproducerea sexuată

    Numită şi gamogenetică, syngamă sau amfigonă, presupune participarea la înmulţire a

insectelor de sexe diferite: masculi şi femele. Înmulţire sexuală poate fi:  
    - normală, când din ovulul fecundat ia naştere un singur individ (la majoritatea speciilor de
insecte); 
    - poliembrionară, când din ovulul fecundat apar mai mulţi indivizi, fiind caracteristică pentru
unele hymenoptere parazite. De exemplu, la Aphidius cardui  (Braconidae - Hymenoptera), dintr-
un ou iau naştere 4 embrioni; la Ageniaspis fuscicollis  (Chalcididae - Hymenoptera) se formează
100 embrioni, iar la Lithomastix truncatellus  (Chalcididae - Hymenoptera) dintr-un ou se pot
dezvolta până la 2000 embrioni.

Reproducerea partenogenetică

    Este o înmulţire unisexuată, la care oul provine din ovul nefecundat.  
    După sexul urmaşilor, patenogeneza poate fi: 
    - arenotocă, atunci când din ouăle nefecundate apar numai masculi ( apis mellifica); 
    - telitocă,  adică din ouăle nefecundate rezultă numai femele (Aphididae); 
    - deuterotocă, în situaţia când din ouăle nefecundate rezultă atât femele, cât şi masculi (unele
lepidoptere). 
    După mudul cum are loc reproducerea se cunosc mai multe tipuri de partenogeneză, şi anume:  
    - partenogeneză excepţională sau accidentală când, de regulă, ouăle nefecundate sunt neviabile
şi foarte rar dau naştere la indivizi de ambele sexe (Plasmidae - Orthoptera, Lepidoptera); 
    - partenogeneză facultativă are loc atât prin ouă fecundate, cât şi prin ouă nefecundate
(Thysanoptera, Homoptera, Hymenoptera); 
    - partenogeneză obligatorie, când reproducerea se face prin ouă nefecundate, masculii lipsind
sau sunt foarte rari (unele insecte din ordinul Coleoptera). 
    Partenogeneza obligatorie poate fi: 
    - constantă, când din ouă apar numai femele (telitocă la albine) şi foarte rar masculi
(Otiorrhynchus sp.); 
    - ciclică sau heterogonia, când apar alternativ mai multe generaţii partenogenetice şi una
amfigonă (Aphididae).

Reproducerea pedogenetică

    Este o înmulţire sexuată întâlnită la unele insecte în stadiul de larvă ( Miastor - Cecidomyidae)
sau de pupă (Tanytarsus bohemicus - Chironomidae), când ovarele se disociază, iar avulele şpoi
noile larve se dezvoltă în corpul larvei sau pupei mamă.

Reproducerea hermafrodită

    Se caracterizează prin prezenţa testiculelor şi a ovarelor în corpul aceluiaşi individ. Este o
formă de înmulţire foarte rar întâlnită la insecte. Poate fi: 
    - hermafroditism adevărat, când toţi indivizii la început trec prin faza de mascul iar apoi devin
femele (Termitoxenia); 
    - hermafroditism primitiv, când în pereţii testicolului se dezvoltă ovariole accesorii sau în
ovare se formează spermatozoizi (Pericerva purchasi); ouăle fecundate dau naştere la indivizi
hermafrodiţi, iar cele nefecundate la masculi.

Dezvoltarea insectelor

 Dezvoltarea embrionară
o Oul şi ponta
 Dezvoltarea postembrionară
o Stadiul de larvă
o Stadiul de pupă
 Dezvoltarea postmetabolă

    Dezvoltarea unei insecte cuprinde totalitatea proceselor şi transformărilor care au loc de la ou
şi până la moartea fiziologică a adultului. 
    În dezvoltarea unei insecte se disting trei perioade: 
    - dezvoltarea embrionară 
    - dezvoltarea postembrionară 
    - dezvoltarea postmetabolă

Dezvoltarea embrionară (embriogeneza)

    Se referă la dezvoltarea embrionului şi începe după fecundarea oului şi ţine până la apariţia
larvei. 
    În dezvoltarea embrionului se disting patru faze, şi anume: 
    a) faza de sementaţie; 
    b) faza formării foiţelor embrionare sau germinative; 
    c) faza formării organelor sau organogeneza; 
    d) faza diferenţierii ţesuturiloe sau histogeneza. 
    După încheierea ultimei faze, embrionul este gata format şi se eliberează prin ruperea
membranei viteline şi a chorionului. Aceasta se fece prin presiunea aerului în cavitatea generală,
prin contracţii musculare, prin ruperea cu ajutorul mandibulelor sau a altor formaţiuni speciale.
Ieşirea larvei din ou este cunoscută sub numele de ecloziune. 
    Durata dezvoltării embrionare (incubaţia) variază foarte mult în funcţie de specie şi de
condiţiile de mediu, de la câteva ore la un an şi chiar mai mult. Astfel, la musca de casă
dezvoltarea embrionară este de 8-12 ore, la unele specii de lepidoptere ajunge la 9 luni, iar la unii
reprezentanţi ai familiei Plasmidae  (Orthoptera) incubaţia durează până la 2 ani. 
    După locul unde are loc dezvoltarea embrionului (în mediu extern sau în corpul matern), la
insecte se deosebesc următoarele forme: 
    - oviparia, când dezvoltarea embrionului are loc în afara aparatului genital, respectiv în mediu
extern (la majoritatea insectelor); 
    - ovoviviparia, când dezvoltarea embrionului începe în căile genitale materne şi se continuă în
mediul extern, ecloziunea având loc la scurt timp după depunerea ouălelor
(uneleSarcophagidae, Eriococcus spurius, etc.); 
    0 viviparia sau larviparia, când dezvoltarea embrionului are loc numai în interiorul corpului
femelei (în vagin, oviducte, ovariole sau chiar în hemocel) şi insecta expulzează larve
(Aphididae,Quadraspidiotus perniciosus, etc.).

Oul şi ponta

    Oul este o celulă de dimensiuni mai mari, acoperit de un înveliş numit chorion, care este
alcătuit din două membrane, una externă (exochorion) şi una internă (endochorion). Suprafaţa
chorionului poate fi netedă sau cu diferite ornamentaţii. Ouăle pot fi glabre, acoperite cu
perişori (Lymantria dispar) sau cu diferite secreţii (Tortrix viridana). La unul din polii oului,
chirionul prezintă mai multe orificii numite micropile. Sub chorion se găseşte membrana vitelină.
Conţinutul oului este alcătuit din: 
    - ooplasmă sau vitelus formativ, din care se formează embrionul;  
    - deutoplasmă sau vitelus nutritiv, formată din substanţe de rezervă ce servesc la dezvoltarea
embrionului; 
    - nucleul, situat central. 
    Mărimea, forma şi culoarea ouălelor variază foarte mult în funcţie de specie. Dimensiunea
ouălelor este cuprinsă între 0,1 şi 7 mm, iar forma lor poate fi: ovală (la unele coleoptere şi
lepidoptere), alungită (la acridide şi unele diptere), emisferică (la unele lepidoptere), de butoiaş
(la unele ploşniţe). Ouăle pot fi sesile (la majoritatea speciilor) sau pedunculate ( Psyllidae). 
    Oăle prezintă culori foarte diferite: galbenă (la unele coleoptere şi lepidoptere), verde (la
unele heteroptere şi lepidoptere), brună (la unele himenoptere), albicioasă (la diptere), etc.

    Ponta (sau depunerea ouălelor) are loc imediat după ce acestea au fost fecundate. Majoritatea
insectelor depun ouălele în mediul extern pe diferite substraturi: pe frunze ( Leptinotarsa
decemlineata, Eurydema ornatum, Aporia crataegi, Pieris brassicae, etc.); pe ramuri şi tulpini
(Malacosoma neustria, Zeuzera pyrina, Cossus cossus); pe fructe (Cydia pomonella) sau în
interiorul substratului; în frunze (Athalia rosae); în mugurii florali (Anthonomus cintus); în fructe
(Rhynchites bacchus), etc. Unele insecte depun ouăle în sol, liber (Melolontha melolontha) sau în
formaţiuni speciale numite ooteci (Calliptamus italicus, Dociostaurus maroccanus). 
    Numărul de ouă depuse de o insectă variază foarte mult, fiind în funcţie de specie, precum şi
de condiţiile mediului ambiant (factori bioti şi abiotici). Astfel, femelele amfigone ale păduchelui
lânos (Eriosoma lanigerum) şi ale filoxerei (Phylloxera vastatrix) depun un singur ou; musca de
Hessa (Mayetiola destructor) depune până la 470 de ouă; buha semănăturilor (Scotia sagetum)
depune 1200-1800 ouă, în timp ce femelele gândacului din Colorado (Leptinotarsa decemlineata)
depun până la 3000 de ouă. Matca termitelor, într-o singură zi, depune până la 30000 de ouă.  
    Insectele care au o viaţă scurtă depun ouăle o singură dată sau la intervale foarte scurte
(Ephemeridae, unele Aphididae, unele lepidoptere, etc.). Insectele cu viaţă mai lungă au ponta
eşalonată; la acestea numărul ouălelor scade treptat odată cu avansarea lor în vaţă.  
    Numărul maxim de ouă depuse de o insectă se înregistrează în condiţii optime de temperatură
şi umiditate; numărul ouălelor scade când condiţiile de mediu sunt nefavorabile. Astfel, la
temperaturi ridicate (peste 26 grade C) şi umiditate atmosferică scăzută, femelele
de Loxostege sticticalis nu ajung la maturitate sexuală, rămân sterile sau depun un număr redus
de ouă. În schimb, la specia Scotia sagetum, femelele devin sterile când umiditatea relativă a
aerului este prea mare. 
    De asemenea, şi hrana influenţează prolificitatea insectelor. Astfel, femelele de Scotia
sagetum, care provin din larve ce în primele vârste s-au hrănit cu plante din
familia Chenopodiaceae, au o prolificitate mai mare (9401770 ouă), în comparaţie cu femelele ce
s-au hrănit cu frunze de porumb (80-290 ouă). 
    Dintre factorii biotici, paraziţii prezintă o mare importanţă. Unele albine sălbatice parazitate
cu diferite specii de strepsitere devin complet sterile.

Dezvoltarea postembrionară

 Metamorfoza heterometabolă
 Metamorfoza holometabolă

    Dezvoltarea postembrionară începe din momentul în care larva iese din ou şi durează până la
apariţia adultului. În timpul dezvoltării postembrionare insecta trece prin satdiile de larvă, pupă
(sau nimfă) şi adult. Noţiunea de larvă este admisă de entomologi pentru majoritatea insectelor,
pupa şi nimfa, pentru unii entomologi, sunt sinonime, pentru alţii sunt deosebite. Pupa este stadiul
care precede adultul, întâlnindu-se numai la insectele ale căror larve, în faza embrionară, nu au
atins stadiul postoligopod (larve cu aspect vermiform). Nimfa este stadiul prin care trec larvele
postoligopode, începând din momentul apariţiei aripilor. 
    Din cauza învelişului de chitină, creşterea larvelor la insecte este periodică, legată de năpârliri.
Insecta creşte în perioda ce urmează după năpârlire, până la întărirea cuticulei. În faza de
năpârlire insecta suferă schimbări în structura corpului, mai mult saumai puţin accentuate.
Aceste schimbări poartă numele de metamorfoză. În timpul metamorfozei unele caractere se
accentuează şi se păstrează la adult, alte caractere dispar. Caracterele larvelor tinere care se
păstrează la adult se numesc imaginipetale, iar cele care dispar imaginifugale. Caracterele
imaginifugale sunt de două feluri: paleogenetice (arhaice sau străvechi din punct de vedere
filogenetic) şi coenogenetce (caractere noi, dobândite secundar în satdiile tinere larvare, în
funcţie de modul lor de viaţă). 
    După numărul şi importanţa caracterelor imaginipetale, după momentul apariţiei lor şi după
caracterele imaginifugale, se deosebesc două tipuri de metamorfoză: heterometabolă şi
holometabolă.

Metamorfoza heterometabolă

    Larvele acestui grup de insecte posedă caracterele adultului, chiar din stadiul embrionar; la
ieşirea din ou ele seamănă cu adulţii. Unii autori împart perioada dezvoltării acestor insecte în
două stadii: larvă şi nimfă; alţii evită a folosi la acest grup noţiunea de larvă şi folosesc mai mult
noţiunea de nimfă. Poziţia acestora este determinată de faptul că, exceptând
ordineleEphemerida, Odonata  şi Plecoptera, la restul ordinelor
(Orthoptera, Dermaptera, Blattoptera, Isoptera, Mallophaga) stadiul tânăr al insectei, trăieşte
şi se hrăneşte în condiţii asemănătoare stadiului adult. Noi vom păstra totuşi noţiunea de larvă ca
generală, pentru toate grupele de insecte, iar denumirea de nimfă numai pentru insectele cu
metamorfoză heterometabolă, în timp ce denumirea de pupă numai pentru insectele cu
metamorfoză holometabolă. 
    După cum sunt repartizate caracterele imaginipetale se deosebesc două grupe de insecte cu
metamorfoză heterometabolă şi anume: paleometabole şi heterometabole (în sens strict).

    Paleometabolele. La aceste insecte larvele se deosebesc de adulţi cel mult prin caractere
palingenetice, posedă apendice abdominale arhaice şi năpârlesc ca adulţii. Insectele
paleometabole, la rândul lor se împart în două subgrupe: epimetabole şi prometabole.  
    Epimetabole. În această grupă sunt cuprinse insectele fără metamorfoză, primar nearipate, la
care deosebirea dintre larve şi adulţi este mică, deoarece apendicele abdominale sunt transmise
de la un stadiu la altul fără modificări prea mari. Din acest grup fac parte insectele din
ordinul Collembola, care năpârlesc ca adult, iar abdomenul lor nu are numărul de segmente
complet toată viaţa. La insectele din ordinul Protura există anamerie, iar abdomenul capătă
numărul complet de apendice abia în perioada postembrionară. 
    Prometabole, grup ce cuprinde un singur ordin, Ephemeroptera, unicul cuprinzând insecte ce
năpârlesc ca adult. Larvele trăiesc în apă şi posedă apendice abdominale respiratorii, care dispar
la adult; aripile se măresc treptat, adulţii prezintă un substadiu de preimago.

    Heterometabole (în sens strict) sau hemimetabole, la care larvele se deosebesc de adulţi
numai prin caractere imaginifugale coenogenetice. Această categorie de insecte se divide în:
hemimetabole, paurometabole şi neometabole. 
    Hemimetabolele, grup care cuprinde insectele din ordinele Odonata şi Plecoptera, ale căror
larve trăiesc în apă şi respiră prin branhii traheene, rar prezentând apendice abdominale
arhaice. 
    Paurometabolele, grup care cuprinde insectele din
ordinele Orthoptera, Dermaptera, Isoptera, Mallophaga, Anoplura, Heteroptera şi Homoptera (p
arţial). Ele formează un grup mare de insecte cu larve terestre, foarte asemănătoare cu adulţii.
Speciile adaptate secundar la viaţa acvatică prezintă stigme deschise. Unele prezintă caractere
coenogenetice (picioare pentru săpat la Gryllotalpa gryllotalpa, sau pentru agăţat Malophaga).
Caracterele imaginipetale se dezvoltă treptat, sau apar la ultima năpârlire. Toate transformările
se produc la larvele mobile, foarte rar există stadii de repaus (Cicadina, Isoptera). 
    Neometabole, grup cuprinzând insecte care descind din grupa paurometabolelor tipice, nu
prezintă transformări interne remarcabile. Caracteristic este faptul că rudimentele aripilor apar
foarte târziu. Grupul insectelor neometabole se împarte la rândul său în patru grupe:  
    - homometabole, insecte la care rudimentele aripilor apar în ultima vârstă larvară
(Chermesidae, Phylloxeridae). 
    - remetabole, insecte care au două vârste larvare, un stadiu de pronimfă şi unul sau două stadii
de nimfă, cu aripile complet dezvoltate (Thysanoptera). 
    - parametabole, cuprind insecte la care masculii sunt incapabili a se hrăni. În dezvoltarea lor se
disting două vârste larvare şi două stadii de nimfă (prenimfă şi nimfă), care pot fi mobile şi
imobile. Lipseşte aparatul bucal şi intestinul este atrofiat (masculii păduchilor ţestoşi).  
    - allometabole, adică insecte care au patru vârste larvare, din care numai prima este mobilă;
sub tegumentul larvei de vârstă a patra se dezvoltă adultul aripat ( Aleurodidae).
Metamorfoza holometabolă

    Se întâlneşte la insectele care, în cursul dezvoltării lor, trec prin patru stadii: ou, larvă, pupă şi
adult. Larvele insectelor holometabole se deosebesc de adulţi atât prin structura internă, cât şi
prin forma externă, având în general aspect viermiform. insectele cu metamorfoza holometabolă
pot fi: 
    Holometabole tipice, unde se înadrează majoritatea insectelor holometabole
(Hymenoptera, Lepidoptera, Coleoptera, Diptera). 
    Hypermetabolele la care, după două vârste larvare (larva neonată şi larva secundară),
urmeazăeudopupa, larva prenimfală (a treia vârstă larvară), pupa adevărată şi apoi adultul
(Meloidae - Coleoptera). 
    Polymetabole, insecte care se caracterizează prin prezenţa diferitelor forme larvare
(morfologic şi funcţional); larvele tinere sunt răpitoare şi foarte active, iar cele mai în vârstă
devin mai mult parazite şi sedentare (Staphylinidae  şi alte coleoptere). 
    Cryptometabole la care metamorfoza este regresivă, toate vârstele larvare şi stadiul de pupă
desfăşurându-se în interiorul oului (Termitoxenia - Diptera) sau în abdomenul femelei
(Termitomyia - Diptera).

Stadiul de larvă

 Larve protopode
 Larve polipode
 Larve oligopode
 Larve apode
 Larve postoligopode

    Larva reprezintă un stadiu activ în dezvoltarea postembrionară a insectelor. În acest stadiu
insectele se hrănesc intens şi înmagazinează în corpul lor mari cantităţi de substanţe hrănitoare,
necesare creşterii şi dezvoltării în continuare. Larvele insectelor, deşi sunt foarte variate ca
formă, după unele caractere morfologice comune, independente de încadrarea lor sistematică, s-
au grupat în următoarele tipuri: protopode, polipode, oligopode, apode şi postoligopode.

Larve protopode

    Au corpul degradat, cu apendicele cefalice şi toracele rudimentare. fiind dezvoltate numai
mandibulele. Din acest grup fac parte larvele unos specii de viespi parazite (Chalcididae,
Ichneumonidae, Proctotrupidae).

Larve polipode

    Terestre sau acvatice, sunt caracterizate mai ales prin prezenţa apendicelor abdominale.
Larvele terestre au corpul viermiform, cu capsula cefalică bine dezvoltată, iar aparatul bucal
conformat pentru rupt şi masticat. În afară de cele trei perechi de picioare toracice prezintă şi
un număr variabil de picioare false (pseudopode). Astfel, larvele lepidopterelor (omizile
adevărate) prezintă 2-5 perechi de picioare false, iar cele ale viespilor din
familia Tenthredinidae (omizi false) au 7-8 perechi de picioare false, abdominale.

Larve oligopode
    Au capul, aparatul bucal şi picioarele toracice bine dezvoltate, fiind lipsite de picioare
abdominale; ultimul segment prezintă, uneori, un apendice locomotor numit pygopodium (larvele
unor chrisomelide, de trichoptere, etc.).

Larve apode

    Tipic viermiforme, se caracterizează prin lipsa picioarelor sau prezenţa, cel mult a unor
rudimente. După structura capului se clasifică în următoarele subtipuri:  
    - larve apode eucefale, la care capsula cefalică este aparentă, iar aparatul bucal este
conformat pentru rupt şi masticat (larvele "miniere" de lepidoptere, unele coleoptere, etc.);  
    - larve apode hemicefale, la care capsula cefalică este invaginată pe jumătate în torace, iar
aparatul bucal este conformat pentru supt (larvele unor specii de diptere);  
    - larve apode cefale, la carecapul este complet invaginat, neaparent (la unele diptere).

    Aceste tipuri de larve (protopode, oligopode, polipode şi apode) se întâlnesc numai la insectele
holometabole.

Larve postoligopode

    Se caracterizează printr-o mare asemănare cu adulţii atât morfologic cât şi biologic, având
ochii faţetaţi, rudimente de aripi în ultimele vârste şi regiunile corporale bine delimitate.
Totodată ele au acelaşi tip de aparat bucal şi mod de hrănire. Din această grupă fac parte larvele
tuturor insectelor hemimetabole (Orthoptera, Thysanoptera, Heteroptera, Homoptera,  etc.).

    Larvele insectelor, imediat după ecloziune, încep să se hrănească intens şi să crească.
Creşterea larvelor este întreruptă temporar prin năpârliri; când ele ajung la o anumită limită de
dezvoltare îşi schimbă cuticula veche (exuvia) cu alta nouă. În timpul năpârlirii, care durează 1-3
zile, larvele încetează să se mai hrănească şi nu se mai mişcă. Procesul năpârlirii are loc în felul
următor: glande speciale situate în hipodermă secretă un lichid exuvial, care se adună între noua
epicuticulă deja formată şi vechea endocuticulă; aceasta din urmă, sub acţiunea lichidului exuvial,
este "digerată", rămânând intacte numai epicuticula şi exocuticula. Concomitent, celulele
epidermei formează celelalte structuri ale noii cuticule (exocuticula şi endocuticula). Când
acestea sunt complet formate, vechea cuticulă se fisurează în locurile mai subţiri, de obicei pe
linia dorsală-mediană şi larva părăseşte exuvia datorită ridicării presiunii sanguine. Imediat după
năpârlire, când straturile cuticulei nu sunt încă întărite, are loc creşterea corpului larvelor în
mărime. Dar prin năpârlire se produc şi alte schimbări, încât larvele noi se deosebesc nu numai
prin dimensiunile corpului, ci şi prin colorit, prezenţa unor apendici noi, etc.  
    Numărul năpârlirilor este diferit la insecte, putând varia de la una la Campodea, Japyx şi alte
apterigote, până la 40 la efemeroptere. În general, numărul lor este constant la aceeaşi specie şi
chiar la grupe mari de insecte. Astfel, la diptere, există două năpârliri, la heteroptere 6, la
lepidoptere între 3 şi 9 năpârliri, etc. 
    Perioada cuprinsă între două năpârliri se numeşte vârstă. În timpul stadiului larvar insectele
trec prin mai multe vârste. Numărul vârstelor, ca şi al năpârlirilor, este constant şi caracteristic
pentru fiecare specie. Larva apărută din ou poartă numele de larvă neonată şi corespunde vârstei
întâi. După prima năpârlire trece în vârsta a doua şi aşa mai departe. 
    Durata stadiului larvar variază, depinzând mai ales, de specie şi condiţiile ecologice
(temperatură, umiditate, hrană). De exemplu, la unele diptere dezvoltarea larvară are loc în 3-4
zile; laAnisoplia sagetum în 10-11 luni; la Cossus cossus în 2 ani, la Agriotes sp. în 3-4 ani, iar la
unele cicade (Cicadina) şi buprestide (Coleoptera) durează 10-17 ani. 
    Larva în ultima vârstă, adică cu dezvoltarea încheiată după ultima năpârlire, se transformă în
nimfă la insectele heterometabole sau în pupă la insectele holometabole.  
    Transformarea larvelor în pupe se face în diferite locuri, de obicei mai adăpostite. Unele larve
de himenoptere, lepidoptere, înainte de transformarea în pupe îşi confecţionează câte un înveliş
din fire de mătase sau din alte materiale (pământ, nisip, frunze uscate, etc.), cunoscut sub numele
de cocon; acest înveliş are rolul de aproteja pupa de acţiunea nefavorabilă a factorilor de mediu.
Mărime şi forma coconului variază de la specie la specie. La unele coleoptere larvele se
transformă în pupe în sol, în cămăruţe speciale numite loje pupale. Larvele dipterelor se
transformă în pupe chiar în ultima exuvie a lor, numită puparium sau cocon fals.  
    Înainte de ase transforma în pupă, larva trece prin stadiul de prepupă. În acest stadiu larvele
nu se mai hrănesc, devin imobile, se scurtează, se îngroaşă şi apoi, năpârlind pentru ultima oară,
se transformă în pupe.

Stadiul de pupă

 Pupa liberă
 Pupa obecta
 Pupa cuarctată

    Pupa este stadiul imobil al insectelor holometabole, în care au loc profunde şi complexe
procese interne, de histoliză şi histogeneză, prin care si produce transformarea larvei în insectă
adultă (imago). 
    Procesul de histoliză constă în distrugerea parţială sau totală a unor organe sau ţesuturi
specifice larvelor, prin fagocitoză (celule sanguine), liocitoză (disocierea ţesuturilor prin acţiunea
fermenţilor secretaţi de fagocite) şi prin autoliză (autodizolvarea ţesuturilor larvare). Histoliza
afectează puternic sistemul muscular, sistemul digestiv şi corpii adipoşi şi, într-o măsură mai
redusă, sistemul nervos şi sistemul circulator. 
    Prin histogeneză se formează o serie de ţesuturi şi organe noi, specifice adultului. Un rol
importan în procesul de histogeneză îl au discurile imaginale şi histoblastele. Aceste formaţiuni
se dezvoltă în anumite zone ale corpului larvelor, apărând sub formă de cute sau proeminenţe.
Discurile imaginale reprezintă primordii ale organelor, din care se vor dezvolta noile ţesuturi şi
organe specifice adultului. 
    Procesele complexe care au loc în timpul metamorfozei la insectele holometabole sunt
prezente şi la insectele heterometabole, însă la acestea histoliza şi histogeneza nu constituie
două faze separate. 
    La insecte, din punct fe vedere morfologic, se deosebesc trei tipuri de pupe.

Pupa liberă

    Apendicele corpului (antenele, aripile şi picioarele) sunt libere şi pot executa anumite mişcări
(la coleoptere, himenoptere, unele diptere).

Pupa obecta (mumie)

    Are apendicele lipite de corp într-un lichid exuvial şi acoperite cu o membrană mai mult sau mai
puţin transparentă, pupa având aspectul unei mumii (pupele de la lepidoptere, pupele de cinelide -
coleoptere, etc.).

Pupa cuarctată
    Este o pupă liberă în interiorul ultimei exuvii larvare, care formează un înveliş opac, ca un
butoiaş, numit puparium (la majoritatea dipterelor).

    Durata stadiului de pupă variază în funcţie de specie şi condiţiile mediului ambiant, de la câteva
zile până la mai multe luni. O dată încheiate procesele de histoliză şi histogeneză, din pupă apare
imago (adultul). Acesta părăseşte exuvia pupală printr-o fantă longitudinală produsă pa partea
dorsală (la pupaele: libera şi obecta), sau prin partea superioară a pupariului. Ruperea exuviei
pupale se face cu ajutorul unor formaţiuni speciale (căngi chitinoase), mandibule sau prin
presiunea corpului, care se dilată în urma afluxului de sânge sau a aerului în magazinat.

Dezvoltarea postmetabolă

    Corespunde perioadei cuprinse între apariţia imago-ului (adultului) şi moartea fiziologică a
acestuia. 
    La insectele heterometabole, dezvoltarea postmetabolă începe odată cu încheierea stadiului de
nimfă, respectiv când toate organele şi apendicele specifice insectei adulte sunt formate. La
insectele holometabole, dezvoltarea postmetabolă începe odată cu apariţia adultului din pupă.
După ieşirea din exuvia pupală, insecta are la început corpul slab colorat, moale şi aripile
faldurate. După puţin timp însă, sub presiunea sângelui, aripile se întind şi se întăresc împreună cu
toată cuticula. De asemenea, sub acţiunea căldurii şi a luminii, corpul insectei se colorează
definitiv. 
    Insecta adultă, deşi nu creşte şi nici nu năpârleşte, suferă, totuşi, o serie de transformări
progresive şi regresive, adică de maturaţie şi de bătrâneţe (senilitate). Procesele progresive
corespund perioadei de maturaţie sexuală, iar cele regresive perioadei de îmbătrânire.  
    Imago, după unii autori, reprezintă insecta imatură din punct de vedere sexual; odată cu
copularea ia sfârşit perioada de imago. A doua fază se încheie cu moartea fiziologică a adultului,
care survine datorită epuizării substanţelor de rezervă din organism. 
    Durata dezvoltării postmetabole sau longevitatea adulţilor variază după specie de la câteva
minute până la câţiva ani. De exemplu, specia Psyche apiformis (Psychidae - Lepidoptera) trăieşte
între 32 şi 58 de minute; specia Palingenea horaria (Ephemeridae - Ephemeroptera) câteva ore,
iar unele coleoptere şi lepidoptere au o viaţă de 1-2 ani. Cea mai mare longevitate o au, însă,
insectele sociale. Astfel, matca albinelor poate trăi până la 5 ani, iar matca unor specii de termite
până la 12-15 ani.

Generaţia

    O generaţie formează întreaga progenitură a unei populaţii de insecte de la stadiul de ou (în
cazul ovipariei) sau la naşterea larvelor (în cazul vivipariei) şi până la moartea tuturor indivizilor
adulţi ce au alcătuit descendenţa respectivă. 
    La insecte, o generaţie (F1) începe cu depunerea ouălelor sau a larvelor de către o populaţie de
insecte adulte (F0) şi continuă cu stadiile următoare până la adult, generaţia respectivă
încheindu-se cu moartea ultimului individ. Adulţii acestei generaţii (F1), prin ouăle depuse asigură
o nouă generaţie (F2). În acest mod, în continuare se asigură înmulţirea speciei din generaţie în
generaţie. 
    Timpul necesar dezvoltării unei generatii variază în limite mari de la specie la specie: la unele
insecte dezvoltarea unei generaţii are loc într-un timp foarte scurt, în câteva zile sau câteva
săptămâni, iar la altele se prelungeşte un timp îndelungat, de luni şi ani.  
    În funcţie de timpul necesar dezvoltării unei generaţii, faţă de durata unui an, insectele se
clasifică în următoarele grupe: 
    - insecte monovoltine, care au o generaţie pe an (Zabrus tenebroides,
Eurygaster  sp.,  Entomoscelis adonidis, etc.); 
    - insecte bivoltine, cu două generaţii pe an (Eurydema ornatum, Hyphantria curnea, etc.); 
    - insecte polivoltine, care prezintă mai multe generaţii în cursul unui an ( Aphididae); 
    - insecte multianuale, la care dezvoltarea unei generaţii are loc pe o perioadă de mai mulţi ani
(3 ani la Melolontha melolontha, Anoxia villosa, etc., 5 ani la Agriotes sp., 17 ani la Tibiscina
septemdecim). 
    Numărul de generaţii la majoritatea speciilor variază şi în legătură cu condiţiile de mediu
(temperatură, umiditate, hrană, etc.). Astfel, la unele specii în regiunile sudice numărul de
generaţii este mai mare decât din regiunile nordice (Mayetiola destructor, Quadraspidiotus
perniciosus, Leptinotarsa decemlineata, etc.). Există şi specii care, însă, indiferent de
răspândirea lor geografică, prezintă întotdeauna acelaşi număr de generaţii. De exemplu, Bruchus
pisorum   şi Anisoplia segetum au pretutindeni o singură generaţie pe an, iar Anisoplia austriaca o
generaţie la doi ani, etc. 
    Unele specii de insecte (bivoltine şi polivoltine) la care ponta este eşalonată pe o perioadă mai
îndelungată, generaţiile se suprapun, întâlnindu-se în anumite perioade diferite stadii ale insectei
(la Leptinotarsa decemlineata, Cydia pomonella  ş.a.).

Entognatha

o Ordinul  Collembola
o Ordinul  Protura
o Ordinul  Diplura

Exognatha

 Apterygota
o Ordinul  Archaeognatha
o Ordinul  Thysanura
 Pterygota
o Ordinul  Ephemeroptera (rusalii)
o Ordinul  Plecoptera
o Ordinul Odonata (libelule)
o Ordinul  Embioidea
o Ordinul Orthoptera (Saltatoria) (cosaşi, greieri, lăcuste)
o Ordinul  Phasmida
o Ordinul  Blattaria (libărci, gândaci de bucătărie)
o Ordinul  Dermaptera (urechelniţe)
o Ordinul  Mantodea (călugăriţe)
o Ordinul  Isoptera (termite)
o Ordinul  Zoraptera
o Ordinul  Corrodentia
o Ordinul  Mallophaga
o Ordinul  Anoplura
o Ordinul  Thysanoptera (tripşi)
o Ordinul  Heteroptera  (Hemiptera) (ploşniţe)
o Ordinul  Homoptera (cicade, purici şi păduchi de plante)
o Ordinul  Phtyraptera (Malloplaga + Anoplura) (păduchi)
o Ordinul  Hymenoptera (viespi, albine, furnici)
o Ordinul  Coleoptera  (gândaci)
o Ordinul  Strepsiptera
o Ordinul  Megaloptera
o Ordinul  Raphidoptera
o Ordinul  Planipennia
o Ordinul  Mecoptera (musca scorpion)
o Ordinul  Trichoptera (carabeţi)
o Ordinul  Lepidoptera (fluturi)
o Ordinul  Diptera (muşte, ţânţari)
o Ordinul  Siphonaptera (purici)