IMPLICAŢIILE NORMELOR LEGISLATIVE

ÎN STABILIREA PREŢURILOR
PE PIAŢA BUNURILOR DE CONSUM

Asist. univ. Diana VRÂNCEANU

Academia de Studii Economice Bucureşti

În stabilirea preţurilor întreprinderea se poate confrunta cu o limitare a

câmpului său decizional de către o serie de reglementări impuse de stat pentru a
asigura un comportament corect al operatorilor pe o anumită piaţă sau pentru a
putea coordona anumite sectoare de activitate. În România acţiuni de intervenţia a
statului în stabilirea preţurilor au existat încă din secolele XVIII-XIX, primele
reglementări cunoscute datând din 13 aprilie 1866, când prin legea privind
monopolul chibriturilor şi al cărţilor de joc se stabileşte că fixarea preţurilor era
realizată de Consiliul de Administraţie al Regiei Monopolurilor Statului, cu
aprobarea Ministerului de Finanţe. În anul 1914, declanşarea Primului Război
Mondial conduce la adoptarea unor măsuri pentru stoparea acţiunilor de speculă
prin fixarea preţurilor maxime la care puteau fi vândute produsele de primă
necesitate.
Istoria preţurilor în România este marcată de instaurarea regimului
comunist, care a reprezentat instituirea unui dirijism total la nivelul preţurilor,
marcat prin apariţia la 25 mai 1950 a Decretului nr. 142 privind reorganizarea
sistemului de stabilire a preţurilor. În conformitate cu acesta erau trasate o serie de
principii în acest sens: principiul unicităţii preţurilor pe teritoriul României,
principiul relativei stabilităţi a preţurilor, principiul corelării preţurilor şi a
diferenţierii lor în funcţie de calitatea produselor. Un număr de produse făceau
parte din nomenclatorul pentru care preţurile erau stabilite de către Consiliul de
Minişti, iar altele cădeau sub incidenţa altor organe de decizie. De asemenea, prin
Legea nr. 19 cu privire la regimul preţurilor şi tarifelor, din 16 decembrie 1971 se
urmărea elaborarea unui sistem care să flexibilizeze modul de fixare a preţurilor cu
ridicata pentru a permite adaptarea lor periodică la condiţiile noi ce apăreau în
economie.
Formarea liberă a preţurilor pe piaţa românească a fost demarată prin H.G.
nr. 1109/1990 privind liberalizarea preţurilor şi măsuri de protecţie socială. Acest
proces a continuat prin H.G. nr. 239/1991 cu privire la cea de-a doua etapă de
liberalizare, ulterior fiind emise alte acte normative vizând continuarea liberalizării
preţurilor şi tarifelor. O serie de acte legislative reglementează intervenţia statului,
prin organele sale abilitate, în stabilirea preţurilor pentru anumite produse. Unul
dintre actele normative care vizează gestionarea relaţiilor dintre operatorii pe o
anumită piaţă, în vederea creării unui climat concurenţial echitabil este Legea
concurenţei (21/1996). Aceasta evidenţiază şi reglementează situaţiile în care
anumite condiţii limitează formarea corectă a preţurilor pe piaţă. În acest sens,
potrivit articolului 5, sunt considerate practici anticonconcurenţiale în domeniul
preţului: fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau
cumpărare, a tarifelor, adaosurilor, precum şi a oricăror altor condiţii comerciale
inechitabile. Abuzul de poziţie dominantă deţinută de unul sau mai mulţi agenţi
economici pe piaţa românească este interzis deoarece poate conduce, printre altele,
la impunerea în mod direct sau indirect a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a
tarifelor şi a altor clauze inechitabile. De asemenea, urmare a unei poziţii
dominante deţinute pe piaţă, o întreprindere poate practica preţuri excesive sau
preţuri de ruinare, preţuri sub costuri (preţuri de dumping), în scopul înlăturării
concurenţilor sau îşi poate exporta produsele sub costul de producţie, urmând ca
diferenţa să fie acoperită prin majorarea preţului pe piaţa internă.
Prin această lege se înfiinţează două organisme specializate cu autoritate de
control şi reglementare a comportamentului concurenţial. Consiliul Concurenţei
instituţie neguvernamentală, cu rol de decizie care urmăreşte respectarea regulilor
concurenţei de către agenţii economici, înlăturarea practicilor anticoncurenţiale şi
sancţionarea acestora. Oficiul Concurenţei este o instituţie guvernamentală ce
urmăreşte aplicarea dispoziţiilor legale privind concurenţa (în special a deciziilor
Consiliului Concurenţei), avizarea şi controlul preţurilor ce au un caracter
reglementat.
Astfel, preţurile şi tarifele produselor şi serviciilor care se execută şi se
prestează în ţară în cadrul activităţilor de monopol natural sau al regiilor autonome
se stabilesc cu avizul Oficiului Concurenţei. În această categorie, conform Legii
88/1999 se includ: energia electrică, energia termică, serviciile de transport pe cale
ferată, de transport fluvial, de transport urban, serviciile poştale, serviciile
telefonice, serviciile de alimentare cu apă şi de canalizare, precum şi
medicamentele de uz uman din producţia internă. Preţurile şi tarifele acestor
servicii se puteau ajusta periodic (trimestrial sau lunar) pe baza unor parametri de
ajustare (cursul de schimb valutar leu/$ sau indicele preţurilor de consum).
Conform Ordonanţei de urgenţă nr. 36/ 2001 privind regimul preţurilor şi
tarifelor reglementate care se stabilesc cu avizul Oficiului Concurenţei acestea se
pot ajusta, de regulă la un interval de trei luni, dacă parametrul de ajustare se
modifică cu cel puţin 5% faţă de nivelul existent la data precedentei ajustări.
Această ordonanţă abrogă Legea 88/ 1999, impunând alte condiţii de ajustare a
preţurilor. Astfel, pentru servicii telefonice şi poştale de bază internaţionale,
precum şi pentru medicamentele de uz uman ajustarea preţurilor şi tarifelor se face
pe baza cursului de schimb valutar leu/$, iar pentru celelalte produse şi servicii al
căror preţ este reglementat, pe baza indicelui preţurilor de consum. În completarea
ordonanţei a fost publicată Hotărârea nr. 669/2001 privind criteriile şi modalităţile
de ajustare a preţurilor şi tarifelor reglementate, care se stabilesc cu avizul
Oficiului Concurenţei, precum şi coeficientul de corecţie care reflectă avantajul
consumatorului.
Fac obiectul reglementării şi preţurile produselor ce rezultă în urma
desfăşurării unor activităţi care sunt considerate monopol de stat, în conformitate
cu Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat . Aceasta stipulează că
preţurile şi tarifele maximale ale produselor şi serviciilor ce intră în sfera
monopolului de stat sunt supravegheate de Guvern , cu avizul Oficiului
Concurenţei.
Anumite tipuri şi practici de preţuri cad sub incidenţa legii, deoarece ele
sunt considerate susceptibile de a influenţa raporturile de concurenţă. Practicile
preţurilor impuse cuprind acte şi fapte cu caracter legal prin care se urmăreşte
fixarea, limitarea sau controlul preţurilor, într-un anumit stadiu al procesului de
distribuţie. Acestea vizează relaţiile dintre producători şi distribuitori şi pot avea ca
variantă preţurile recomandate. Preţurile impuse sunt interzise în cazul în care fac
obiectul unor înţelegeri, intrând sub incidenţa Legii Concurenţei.
Preţurile discriminatorii presupun practicarea unor preţuri diferite pentru
anumite categorii distincte de consumatori. În multe cazuri, preţurile
discriminatorii sunt interzise deoarece nu pot fi justificate de diferenţe
corespunzătoare ale costului şi sunt considerate inetice. În legislaţia din Statele
Unite ale Americii, conform legilor Clayton (1914) şi Robinson-Patman (1936)
discriminările de preţ sunt ilegale numai când au ca efect afectarea substanţială a
competiţiei pe piaţă. Diferenţierile de preţ sunt permise ca răspuns la condiţiile
schimbătoare care afectează comercializarea produselor (ieşirea din sezon,
deteriorarea fizică a bunurilor, falimentul firmei ofertante). De asemenea, sunt
considerate legale preţurile care rezultă din diferenţe de costuri sau când clienţii nu
sunt concurenţi.
Preţul de ruinare poate fi practicat de o întreprindere care prin prisma
poziţiei dominante ocupate pe piaţă stabileşte, pe o perioadă îndelungată, un preţ
foarte scăzut care să genereze ieşirea de pe piaţă a unuia sau mai multor concurenţi.
Acest preţ este interzis în România de Legea Concurenţei, iar în S.U.A. de Legea
Sherman şi de Legea Comisiei Federale de Comerţ (1914). Aceleaşi acte interzic şi
practicarea preţurilor de dumping, pe plan internaţional existând în acest sens
mai multe reglementări ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Preţurile de apel sunt preţuri scăzute, promovate pentru a atrage
consumatorii la punctele de vânzare, existând posibilitatea ca ulterior aceştia să fie
orientaţi către alte produse mult mai profitabile pentru ofertant. În situaţia în care, o
dată ajuns la locul de vânzare, consumatorul este convins să cumpere un articol cu
un preţ mai înalt, folosindu-se o varietate de trucuri precum degradarea produsului
promovat, lipsa sa din stoc sau refuzul de a onora comanda, se ajunge la o practică
ilegală cunoscută şi sub denumirea de preţuri momeală (bait and switch prices).
O serie de reglementări vizează modul în care sunt comunicate informaţiile
asupra preţului. (Hotărârea nr. 555/1994 privind stabilirea şi sancţionarea
contraveniilor la normele legale din domeniul preţurilor şi tarifelor), ofertanţii
având obligativitatea de a informa corect şi complet consumatorii cu privire
la preţul final, precum şi la sumele adiacente aferente unor taxe sau unor prestaţii
suplimentare.

BIBLIOGRAFIE
1 MOŞTEANU, T. Preţuri, echilibru concurenţial şi bunăstare socială,
Bucureşti, Editura Economică, 2001

2 PLATIS, M. Preţul şi formarea lui, Bucureşti, Editura Economică, 1997

3 ROGERS, L. Pricing for Profit Oxford, Basil Blackwell, 1990

4 ŞICĂ, Gh. Sistemul de preţuri din România, Bucureşti, Editura Lumina

Lex, 1995