Sunteți pe pagina 1din 13

Facultatea de Ştiinţe Juridice

Administraţie Publică
Anul II, Gr. I

Funcţiile misiunilor diplomatice


permanente
Coordonator:
Lector univ. dr. Timofte Claudia
Studente: Ghiuro Ligia
Golban Tabita
Gurău Dana

Oradea, 2011
Noţiunea de misiune diplomatică

 Misiunile diplomatice sunt forme instituţionalizate, care


se folosesc de către subiectele de drept internaţional
pentru a asigura între ele fie permanenţa relaţiilor
diplomatice, fie comunicarea între ele pe una sau mai
multe probleme de interes reciproc.

 Instituţiile care asigură permanenţa relaţiilor dintre state,


ca subiecte de drept internaţional, sunt misiunile
diplomatice permanente; ele au regimul stabilit prin
Convenţia de la Viena din anul 1961.
Funcţiile unei misiuni diplomatice:

1. Funcţia de reprezentare

2. Funcţia de negociere

3. Funcţia de observare şi informare

4. Funcţia de cooperare internaţională

5. Funcţia de ocrotire
1. Funcţia de reprezentare
Este cea mai veche funcţie diplomatică şi extrem de importantă
deoarece facilitează comunicarea dintre cele două ţări. Este
îndeplinită în special şi la nivelul cel mai conştient de şeful misiunii
diplomatice care are recunoscut aşa-zisa reprezentare generală.
Şeful misiunii diplomatice reprezintă statul ca atare, nu în nume
propriu sau al misiunii diplomatice.

Funcţia se concretizează în :
 participarea la ceremoniile oficiale din statul acreditar
 exprimă dorinţele statului acreditant faţă de statul acreditar
 în exprimarea punctelor de vedere faţă de politica statului
acreditant
2. Funcţia de negociere

Negocierea este de esenţa activităţii diplomatice,


întrucât constă în apărarea intereselor statului propriu nu
prin negarea intereselor celuilalt stat, ci prin încercarea
de a se pune de acord cu acesta, adică prin căutarea de
a găsi un punct de întâlnire între interesele celor două
state; în acest sens, noţiunea de negociere apare
sinonimă cu aceea de diplomaţie.
Fenomenul de negociere nu înseamnă numai
negocierea unui tratat, ci rezolvarea problemelor pe cale
bilaterală, care interesează cele două state.
Negocierile pot fi:

 Oficioase sau oficiale. Negocierile oficioase sunt de


sondare a opiniilor, a intenţiilor, care nu angajează cele
două state. Negocierile oficiale sunt purtate, însă, în
numele statului pe care îl angajează.
 Directe sau indirecte. Negocierile directe sunt acelea
care se fac direct cu seful de stat, iar cele indirecte, cu
ministrul afacerilor externe.
 Orale sau scrise.
3. Funcţia de observare şi informare

Este o funcţie legitimă şi necesară cu condiţia ca


informarea să fie corectă. Această funcţie a fost privită în
trecut cu suspiciune, statele se suspectau reciproc -
echivalentă cu spionajul ( perioada războiului rece).

Astăzi funcţia este considerată legitimă, firească, în


sensul că ar fi în interesul reciproc al cunoaşterii şi
încrederii între state. Această observare şi informare să
se facă corect şi să fie oportună.
Funcţia se execută în două direcţii:

 Direcţia statului acreditant căruia i se transmit informaţii


despre statul acreditar, despre aspectele vieţii interne,
politicii externe, relaţiile reciproce, orice informaţie
despre statul acreditar pe care şeful misiunii diplomatice
le consideră utile pentru statul acreditant.

 A doua direcţie – activităţile mai sus amintite pot fi şi


invers. Misiunea diplomatică este principala sursă de
informare a statului acreditar despre statul acreditant.
Sursele care pot fi folosite: autorităţile oficiale,
schimburile de vederi politice, economice, presa,
contactele cu cetăţenii statului acreditar.
4. Funcţia de cooperare internaţională
Cooperarea internaţională este menită să asigure
permanenţa raporturilor prieteneşti între state, să
contribuie la stabilirea unor măsuri comune pe plan
internaţional.
Scopul misiunilor diplomatice este de a promova
dezvoltarea unor raporturi mai bune între state, de a
menţine o atmosferă amicală şi, prin aceasta, de a
contribui la colaborarea internaţională. Misiunea
diplomatică are sarcina de a promova, a extinde şi
diversifica relaţiile dintre statul acreditant si statul
acreditar.
5. Funcţia de ocrotire
Funcţia de ocrotire se referă la protejarea intereselor
statului acreditant şi a cetăţenilor acestuia.

Se realizează prin două acţiuni:

 prin demers: intervenţia agentului diplomatic de pe


lângă statul acreditar se face ori de câte ori misiunea
diplomatică trebuie să ocrotească interesele statului şi a
cetăţenilor în statul acreditar.
 prin asistenţă : să fie alături de reprezentanţii statului ai
cetăţenilor şi să-i ajute atunci când au nevoie.
Protecţia se realizează prin intervenţii diplomatice în
favoarea cetăţeanului lezat printr-un act ilicit, mergându-
se până la posibilitatea de a aduce chestiunea în faţa
unui tribunal internaţional sau arbitraj.

Fundamentul protecţiei diplomatice este în obligaţia


statelor de a asigura străinilor care se găsesc pe
teritoriul lor un minimum de tratament, cât şi în
acordurile bilaterale încheiate între părţi.
Bibliografie

 Ion M. Anghel, Drept Diplomatic, Editura Ştiinţifică şi


Enciclopedică, Bucureşti, 1984

 Aurel Bonciog, Drept Diplomatic, Editura Fundaţiei


“România de mâine”, Bucureşti, 2000

 www.preferatele.com
Vă mulţumim pentru atenţie!