Biblia sau Sfânta Scriptură – cartea de căpătâi a preotului

Dumnezeu S-a făcut cunoscut oamenilor pe două căi: prin revelaţia naturală şi prin cea
supranaturală.
Revelaţia supranaturală se cuprinde în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, care sunt cele două
tezaure ale ei.
Sfânta Scriptură este cea dintâi Tradiţie scrisă, inspirată de Duhul Sfânt, şi cuprinde adevăruri
de credinţă, norme de purtare şi unele relatări istorice, pe care Dumnezeu le-a descoperit spre a fi
scrise, păstrate şi transmise credincioşilor în scopul mântuirii. 1 Prin aceasta se justifică statutul său de
„carte de căpătâi” a preotului.
Se cuvine ca Sfânta Scriptură să-şi capete în preocupările slujitorilor sfintelor altare o utilizare
pe potriva însemnătăţii ei fără egal din punct de vedere religios.2
Este de datoria noastră însă să recunoaştem că folosirea Bibliei ca instrument de pastoraţie lasă
de dorit. Unii membri ai clerului nu-şi fac din citirea şi aprofundarea ei o îndeletnicire zilnică din
comoditate, automulţumire, preocupări exclusiv administrative sau din cauza prejudecăţilor, cum că
este necuviincios lucru şi nepermis să te atingi prea des de ceea ce este sfânt.
Cercetarea Scripturii este o îndatorire despre care vorbeşte însăşi Scriptura.
Astfel, în Faptele Apostolilor scrie că Sf. Ap. Pavel şi însoţitorii săi, după ce au propovăduit în
Tesalonic, iscându-se mare tulburare din pricina cuvântului lor, şi fiindu-le primejduită viaţa, au fost
trimişi noaptea la Bereea. Aici „au intrat în sinagoga iudeilor. Şi aceştia erau mai buni la suflet decât
cei din Tesalonic; ei au primit cuvântul cu toată osârdia, în toate zilele, cercetând Scripturile, dacă
sunt aşa”(F.Ap. 17,10-11).
Scriindu-i lui Timotei, Sf. Ap. Pavel îl îndeamnă să „ia aminte la citit, la îndemnat, la
învăţătură” (I Timotei 4, 13), pentru că stăruind în acestea şi făcându-le, se va mântui şi el şi cei ce-l
ascultă (I Timotei 4,16).
În conştiinţa vechilor generaţii de creştini, Biblia era cu adevărat, teoretic şi practic, unul din
cei doi „piepţi” ai Bisericii din care se hrăneau credincioşii.
În veacul al II-lea, apologetul Tertulian scria: „Ne adunăm laolaltă să ne reamintim Sfânta
Scriptură când vreo nevoie a timpurilor de faţă ne îndeamnă, fie ca să prevedem cele ce au să vină, fie
ca să recunoaştem timpul de faţă după cele ce au fost prezise. Oricum ar fi, noi ne hrănim credinţa cu
aceste vorbe sfinte; prin ele ne înălţăm nădejdea, prin ele ne întărim încrederea şi întipărindu-ne în
minte învăţăturile sfinte, ne întărim toată credinţa. Tot prin ele ne vin chiar încurajări, dojane şi
asprimi în numele lui Dumnezeu”.

1
Todoran Isidor Pr. Prof. Dr., Zăgrean Ioan Arhid. Prof. Dr. – Teologia Dogmatică, manual pentru seminariile teologice,
Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti – 1991, p. 72
2
Marcu Grigorie Prot. Dr. – « Cartea de căpătâi a preotului » în Mitropolia Moldovei şi Bucovinei nr.5 din mai 1956, p.237
1
 Cât de fierbinte ţinea la Sfânta Scriptură creştinătatea primelor veacuri se vede şi din faptul că
cinstirea cărţii însăşi a fost ridicată la rang de cult. Sfântul Barnaba, tovarăşul de călătorii misionare a
Sf. Ap. Pavel şi unchiul Sf. Evanghelist Ioan Marcu, a ţinut să ia cu sine Sfânta Evanghelie în sălaşul
de vremelnică odihnă a trupului. Săpăturile făcute la mormântul său, descoperit în insula Cipru, au dat
la iveală un exemplar al Sfintei Evanghelii de la Matei, găsit pe pieptul sfântului ostenitor pentru
Domnul.3
În anul 304, când Imperiul roman vuia de înverşunarea prigoanelor poruncite împotriva
creştinilor de împăratul Diocleţian – la îndemnul ginerelui său, Galeriu – un diacon, Euplius, a păşit
spre locul de osândă cu Sfânta Evanghelie atârnată de bunăvoie de gât, murind în tovărăşia ei
mângâietoare.
Fericitul Ieronim îl lăuda pe unul dintre contemporanii săi, preotul Nepotian, care se nevoise
într-atâta cu „ispitirea” Scripturii, încât făcuse din inima sa o adevărată „bibliotecă a lui Hristos”.
Biblia prezida sinoadele, fiind aşezată în sala de şedinţe pe un tron înalt, ornat cu draperii
bogate. Un mozaic al baptisteriului din Ravena ne-a păstrat imaginea acestui act solemn.
Sfântul Ioan Gură de Aur, voind să-i ruşineze pe creştinii care, ştiind că este în datoria lor a
cerceta Sfintele Scripturi, dar totuşi nu o fac, le-a adus în faţa ochilor minţii pe famenul etiopian care,
fiind în căruţă, citea din cartea profetului Isaia: „Iată famenul, om barbar. Faptul că era famen şi cel
că era barbar, erau de ajuns să-l arunce pe el în multă lenevie, lângă acestea adăugând strălucirea
cea multă, avuţia bogăţiei, călătoria pe drum şi purtarea în căruţă. Fiindcă nici nu e cu uşurinţă celui
ce călătoreşte, să ia aminte la ceea ce citeşte, ci foarte greu – însă osârdia cea multă a dat toate
împiedicările în lături şi se ţinea de citire, şi nu zicea, aşa cum zic mulţi: Nu înţeleg cele ce sunt
scrise! Nu pot pricepe adâncul celor scrise! Pentru care pricină în deşert şi în zadar să sufăr
osteneala, citind şi neavând pe cel ce poate să mă povăţuiască?
Nimic dintru acestea nu a socotit cel barbar cu limba, dar filosof cu mintea, ci punându-şi în
minte că nu va fi trecut cu vederea, ci degrab va dobândi ajutorul cel de Sus de va arăta că face ceea
ce ţine de dânsul şi după puterea sa, se ţinea de citire! Pentru aceasta iubitorul de oameni Stăpân
văzând dorinţa lui, nu l-a trecut cu vederea, nu l-a lăsat fără purtarea Sa de grijă, ci îndată i-a trimis
lui pe învăţătorul”4
Sfântul Evagrie, exprimând de fapt tradiţia patristică, spunea: „Răsăritul soarelui să te
găsească cu Biblia în mână”.
Canonul 9 al Sinodului „trullan”, prescrie preoţilor să-i iniţieze pe credincioşi în cea mai mare
intimitate cu Biblia, dar acest lucru presupune ca preotul să fie el însuşi un bun cunoscător al textului
scripturistic printr-o îndelungată şi statornică împreună-vorbire cu el.
Pentru Origen, citirea nu se adaugă vieţii ca un simplu exerciţiu, ci formează o parte organică a
vieţii spirituale, şi transformă viaţa zilnică în citire vie a Cuvântului, în locul unde Verbul locuieşte

3
idem, p.239
4
Sf. Ioan Gură de Aur, « Puţul şi împărţirea de grâu », Ed. Buna Vestire – Bacău – 1995, p.401
2
neîncetat. Ea conduce lupta şi suişul sufletului şi prin această citire sufletul devine anima ecclesistica
şi omul devine „teodidact”.
Bărbaţi sfinţi dintre cei mai de frunte ai creştinilor primilor veacuri precum Sfântul Antonie cel
Mare şi Sfântul Ioan Orbul au ajuns la fericita stare de a şti pe de rost Biblia întreagă.
Dar şi mai aproape de zilele noastre găsim oameni ai Bisericii care au urmat pilda sfinţilor
acum pomeniţi.
Învăţatul călugăr blăjan Samuil Micu-Clain povestea că „în vremile lui Aaron (episcopul) era
la mănăstirea Sfânta Treime (din Blaj) Vasile Neagoe (†1762), feciorul protopopului Maniu Neagoe
din Broşteni. Acesta, când au fost de doi ani, orbise şi orb (fiind) învăţase de ştia pe de rost tot
Ceaslovul, Psaltirea, Testamentul Nou, Acatistele Mântuitorului, al Născătoarei de Dumnezeu,
Octoihul duminicilor; şi ştia şi Testamentul Vechi, măcar că (pe) acesta pe de rost nu-l ştia; făcea
predici de se minunau toţi de el. Pre acesta într-un rând episcopul Aaron l-au pus dascăl şcoalei
româneşti. Era acesta alt Didim (orbul), măcar că nu era alexandrinean”.
În zilele noastre, uimitor este exemplul arhimandritului Teofil Părăianu de la Mănăstirea
Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. Lipsit din naştere de vederea ochilor, a făcut şcoală ca un om
obişnuit, luându-şi examenul de bacalaureat la liceul din Timişoara şi apoi licenţa în Teologie la
Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu. Teza lui de licenţă în Teologie – intitulată
„Soteriologia Noului Testament” – este strălucită ca fond şi formă, iar ca dimensiuni, neobişnuită
(aproape 400 de pagini dactilografiate), la alcătuirea ei, autorul folosind efectiv bibliografie în trei
limbi.
Probabil că unii vor aduce în favoarea lor, pentru a-şi justifica delăsarea, argumentul că ei nu
sunt călugări, că doar aceştia n-aveau şi nu au nici o altă grijă, iar noi, fiind copleşiţi de cele lumeşti
abia putem face faţă. Sfântul Ioan Gură de Aur insista foarte energic asupra datoriei de a studia Sfânta
Scriptură: „Eu nu sunt călugăr, vor spune unii dintre voi… Dar aici este greşeala voastră de a socoti
că citirea Scripturilor nu priveşte decât pe monahi, în timp ce aceasta vă este mult mai necesară
vouă, celor care vă aflaţi în mijlocul lumii. Mai rău decât a nu citi Scriptura nu este alta decât a
socoti citirea ei inutilă” – „practică satanică”, striga el.5
În afara citirii Bibliei, de o deosebită importanţă este şi tâlcuirea ei corectă, mai ales acum
când, suntem asaltaţi de secte care interpretează textul scripturistic într-un mod arbitrar, răspândesc
traduceri neautorizate şi caută să-i atragă pe simplii creştini la rătăcirea lor.
Pentru a face corect tâlcuirea unui text ne stau în ajutor scrierile Sfinţilor Părinţi, bibliografia
bogată apărută după 1989, conferinţele preoţeşti şi, nu în cele din urmă, studiul personal făcut cu
respectarea regulilor de bază ale ermineuticii:
• Regula contextului – care prevede că pentru înţelegerea corectă a unui text biblic, este
întotdeauna necesar să explici acel text punându-l în legătură cu contextul din care face
parte;
5
Evdokimov Paul, “Vârstele vieţii spirituale”, Ed. Cristiana, Bucureşti – 1993, p.190
3
 • Regula locurilor paralele – punerea în legătură a textului analizat cu toate textele care
se ocupă de acelaşi subiect – mai pe larg sau mai pe scurt, mai desluşit sau mai ascuns –
lucru posibil cu ajutorul Bibliilor cu trimiteri sau a concordanţelor biblice;
• Regula de aplicare a normei credinţei – adică aplicarea învăţăturii de credinţă şi
morală a Bisericii Ortodoxe, învăţătură definitiv formulată şi explicată pentru puterea de
înţelegere a tuturor categoriilor de credincioşi.
În special teologia catolică şi cea reformată posedă şi o metodă de critică ştiinţifică. Dar Biblia,
fiind Cuvântul unei Persoane divine, nu poate fi epuizată prin analiza ştiinţifică. Numai în comuniunea
cu persoana care vorbeşte, poate fi înţeles cuvântul ei, mesajul pe care îl transmite. Dacă între mine şi
persoana respectivă nu există o comuniune bazată pe iubire, nu o voi putea înţelege cu adevărat.
Citirea şi tâlcuirea Bibliei sunt importante, dar nu se fac oricum. Părintele Stăniloae spunea:
„Scrisă sub insuflare divină, ea nu poate fi citită decât cu insuflare divină. Doar înţelegerea
omenească nu este de ajuns; trebuie o înţelegere metamorfozată de energiile Duhului. Cu cât
dobândim prin rugăciune aceste energii, cu atât mai mult se dezvoltă ceea ce este creat. Înţelegerea
noastră înfloreşte prin puterea harului îndumnezeitor. O lectură insuflată este o lectură în care
limitele simplei creaturi sunt depăşite: mintea omenească devine capabilă de noi concepţii. Sfânta
Scriptură rămâne o carte închisă dacă nu există rugăciune… Rugăciunea ne deschide inima noastră
înţelegătoare luminii Duhului Sfânt. Este lectura insuflată: ne ridicăm la nivelul celui care a scris,
înţelegând ceea ce a scris în stare de insuflare”.6
Este cunoscută întâmplarea din viaţa Sf. Ioan Gură de Aur, consemnată de Sf. Isidor Pelusiotul,
şi pe care am s-o relatez în cele ce urmează: „Noaptea târziu, când grijile scaunului arhiepiscopal nu-l
mai tulburau, Sf. Ioan se închidea în camera sa de lucru şi tâlcuia epistolele Sf. Ap. Pavel. Camera nu
avea alt mobilier decât un pat modest, o masă şi un scaun, iar ca podoabă sfinte icoane, între care
icoana Sfântului Pavel; la această icoană îşi îndrepta necontenit privirile când zăbovea asupra
înţelesului dumnezeieştilor cuvinte ale apostolului neamurilor. Dăduse dispoziţie să nu fie tulburat de
nimeni în timpul lucrului său; nimeni să nu intre la el şi nici să treacă pe dinaintea uşii lui. După ce a
tâlcuit o parte din epistolele Sfântului Pavel, Sfântul Ioan a fost cuprins de oarecare îndoială: Oare îi
va plăcea lui Dumnezeu tâlcuirea sa? A înţeles el bine cuvintele marelui apostol? Şi s-a rugat
stăruitor lui Dumnezeu să-i arate într-un chip oarecare de-I sunt plăcute explicaţiile sale.
Între timp, un curtean a căzut în dizgraţia împăratului. El a cerut printr-un cunoscut Sfântului
Ioan îngăduinţa de a-l primi, ca să-şi spună necazul. Arhiepiscopul a încuviinţat. Omul a hotărât să se
ducă noaptea la casa arhiepiscopului, ca să nu fie văzut de duşmanii săi. Într-o seară a venit şi l-a
rugat pe ucenicul sfântului, pe Proclu, să-l anunţe. Proclu, înainte de a intra, s-a uitat printr-o
crăpătură în camera în care lucra sfântul şi a văzut că arhiepiscopul nu era singur, ci în spatele lui
stătea un bărbat aplecat spre el şi cu gura la urechea lui. Proclu, intrigat că dascălul său este cu
cineva în cameră, a căutat să audă ce spune acel bărbat, dar n-a putut înţelege nimic. Văzând că nu

6
Beauregard M. Costa, “Dumitru Stăniloae – Mică dogmatică vorbită”, Ed. Deisis, Sibiu 1995, p.116
4
poate intra, s-a întors şi a spus curteanului că nu-l poate anunţa, pentru că altul se afla cu episcopul;
să mai aştepte până ce va pleca acela. După câtva timp, Proclu s-a dus din nou; dar iarăşi l-a văzut
pe străin tot acolo; s-a dus şi a treia oară dar în zadar. Nu după mult timp a tocat pentru slujba de
noapte. Atunci Proclu a spus curteanului să se ducă acasă şi să vină în seara următoare, că nu-l mai
poate introduce, pentru că arhiepiscopul îşi începe rugăciunea, care durează până dimineaţa.
Curteanul a venit şi a doua seară, dar n-a putut să intre pentru aceeaşi pricină ca şi în seara trecută.
Mirarea lui Proclu era mare; cine putea fi străinul acela care intra neobservat? Şi s-a hotărât să nu
mănânce, să nu doarmă şi să nu se dezlipească de uşă până nu va afla cine este acel bărbat. Şi a făcut
aşa. Seara, când a venit curteanul, încredinţat că nimeni n-a intrat la arhiepiscop, i-a spus că negreşit
va vorbi cu el, că n-a văzut pe nimeni intrând. Totuşi, ca şi mai înainte, s-a uitat înăuntru şi a văzut
iarăşi pe acel bărbat. Proclu a spus curteanului să se ducă la casa sa şi să se roage singur lui
Dumnezeu pentru mântuirea lui, că bărbatul care vine la arhiepiscop este trimis de Dumnezeu, că
intra în cameră fără să fie văzut. A doua zi dimineaţa, Sfântul Ioan şi-a adus aminte de curteanul care
trebuia să vină la el şi l-a întrebat pe Proclu dacă nu l-a căutat cineva. Proclu i-a răspuns că da, dar
i-a povestit totodată şi motivul pentru care nu l-a putut introduce. Când a terminat de vorbit, Proclu
şi-a aruncat ochii la icoana Sfântului Pavel şi, minunat peste măsură, a spus arhiepiscopului că
bărbatul care era în cameră cu el semăna cu cel zugrăvit pe icoană. Aşa a aflat Sfântul Ioan Gură de
Aur că Dumnezeu i-a ascultat cererea, trimiţând pe însuşi autorul epistolelor să-i dicteze tâlcuirea”.7
Scris este că: „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui
Dumnezeu” (Matei 4,4).
Duhul Sfânt este Cel Care Îl face pe Dumnezeu sensibil în inima şi în mintea noastră. Energiile
Duhului pe care le primim prin rugăciune, suflul Duhului care urcă şi ne mişcă din adâncuri, ne fac să
putem gusta Cuvântul lui Dumnezeu ca o hrană. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să ne hrănească
precum pâinea şi vinul, să ne umple de o viaţă duhovnicească nesfârşită. Pentru ca ascultarea sau
citirea acestui Cuvânt să fie cu adevărat o euharistie, este necesară rugăciunea de invocare a Duhului
Sfânt, ceea ce la sfinţirea darurilor în timpul Liturghiei se numeşte „epicleză”: invocarea Duhului
Tatălui pentru ca El să Se facă prezent cu adevărat şi în mod sensibil prin Cuvântul Său 8.
Pentru a putea aborda astfel citirea Bibliei este imperios necesară înnoirea minţii, metanoia, o
stare posibilă numai prin lucrarea Duhului Sfânt, tot aşa cum pe Muntele Tabor a trebuit ca ochii şi
minţile Apostolilor să fie ele însele transformate de lumina divină pentru ca ei să poată percepe această
lumină.
Fără rugăciune mintea omului nu se transformă. El primeşte prin citirea Scripturii doar câteva
noţiuni, câteva cunoştinţe naturale, asemănătoare celor dobândite din nişte cărţi de istorie.

7
Sf. Ioan Gură de Aur, « Din ospăţul Stăpânului », Ed. Adonai, Bucureşti – 1995, p. 5-7
8
Beauregard M. Costa, idem, p. 118
5
 Biblia trebuie citită cu credinţă şi în stare de rugăciune. Iar această stare o dobândim în
Biserică. Avem nevoie de Biserică pentru a citi Biblia, pentru că avem nevoie de credinţa şi de
rugăciunea care se cultivă în Biserică.
În acest context, deschisul cărţii – practică din nefericire încă tolerată – ne apare în adevărata
lui monstruozitate. Fii ai lui Satan care, neputând intra în comuniune cu Hristos prin rugăciune şi citind
cuvântul Său, intră în legătură cu tatăl tuturor răutăţilor, folosind Sfânta Evanghelie pe post de cărţi de
ghicit în care „dau” trecutul, prezentul şi viitorul persoanelor fără credinţă şi frică de Dumnezeu,
hulind şi batjocorindu-L pe Creator, mutilând trupul Mântuitorului, uitând că este „cu neputinţă să nu
vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin” (Lc. 17,1).
Există secte care citesc mult Biblia, dar le lipseşte experienţa acestui dar al lui Dumnezeu care
vine neîncetat în Biserică. Oamenii sentimentali pot fi mişcaţi de tot ceea ce a făcut Hristos, de tot ceea
ce El a dăruit. Dar este o emoţie care nu este însoţită de o dezvăluire a unui sens, nu înseamnă o
pogorâre a Duhului în persoane umane adunate în comuniunea liturgică. Este o emoţie asemănătoare
celei pe care o putem încerca ascultând faptele unui erou, sau când se povesteşte despre cineva că a
săvârşit o acţiune valoroasă9.
Astăzi, simţul sacrului care înconjoară Biblia are tendinţa de a se pierde. Este simţul pe care îl
aveau primii creştini pe urmele evreilor: Biblia era înconjurată de o atmosferă de sfinţenie. Se trăia în
această atmosferă atunci când se citea Biblia, şi este bine să facem tot ceea ce putem pentru a reînnoi
această conştiinţă a sfinţeniei Bibliei, Cartea Sfântă. Citind Cuvântul lui Hristos, El este prezent într-un
anume fel în mijlocul nostru. Din acest motiv, citirea Sfintei Scripturi este o lectură sacramentală, şi
pentru că este cuvântul viu al unei Persoane vii aflate în comuniune cu cititorul, poate dezvălui şi alte
sensuri decât cele care au fost deja găsite, fără ca unele să se opună celorlalte. „Fiecare teolog
ortodox, fiecare Sfânt Părinte, fiecare credincios care citeşte în stare de rugăciune, aduce ceva
propriu; dar toţi au acelaşi Duh şi mărturiile lor se integrează. De fiecare dată este vorba de o citire
în Biserică. Diferenţele nu se anulează ci se sintetizează. Această muncă continuă de punere în acord
a mărturiilor şi darurilor Duhului constituie Tradiţia”10.
Modul în care fiecare preot citeşte şi se hrăneşte din Scriptură se vede în predică. Preotul de azi
nu se mai adresează unei mase inculte de oameni. Păstoriţii noştri au acces la informaţii care pătrund în
casa şi sufletul lor pe cele mai diverse căi. Foarte mulţi sunt indiferenţi, dar nu inculţi. Ei îl analizează
pe cel ce le vorbeşte nu numai prin prisma a ceea ce le spune, ci şi cum traduce în viaţa lui ceea ce
spune. Dacă vorbele şi faptele nu se armonizează, ei devin indiferenţi faţă de mesajul Evangheliei.
Preotul este chemat să fie, fără nici o exagerare, un sfânt.
Kirkegaard spunea că întâia predică a unui preot ar trebui să fie şi ultima, ea reprezentând un
scandal în urma căruia preotul este aruncat la marginea societăţii „oamenilor de bine”. „Ne trebuie
sfinţi care să ştie să scandalizeze, întrupând nebunia lui Dumnezeu pentru a evidenţia, de pildă,

9
ibidem, p.119
10
ibidem, p. 127
6
prostia cosmonauţilor marxişti plecaţi să-i caute pe Dumnezeu şi pe îngeri printre galaxii… Spre
deosebire de imaginile vedetelor şi de portretele Şefilor de Stat tămâiaţi pretutindeni, sfântul este
umil, asemenea tuturor, dar privirea, cuvântul şi faptele sale « traduc în ceruri » grijile omeneşti şi
coboară pe pământ surâsul Tatălui”11
Dacă astăzi ne lipsesc sfinţii, este pentru că ne rugăm tot mai puţin.
Dacă predicile noastre cutremură viaţa a tot mai puţini oameni, este pentru că ne hrănim din ce
în ce mai puţin cu Cuvântul lui Dumnezeu.
„Cine are urechi de auzit să audă!”

Pr. Cezar-Gorun Nesvadba

Tematică susţinută la conferinţa preoţească de la Protopopiatul Fălticeni în primăvara anului

2001.

11
Evdokimov Paul, “Iubirea nebună a lui Dumnezeu”, Ed. Anastatsia, traducere de Teodor Baconsky, p.76
7