ILIE MOROMETE Primul roman scris de Marin Preda, Morometii, este alcatuit din doua volume, publicate la doisprezece

ani distanta: in 1955, primul volum, iar in 1967 al doilea volum. Desi infatiseaza epoca dinainte si de dupa cel deal Doilea Razboi Mondial, utilizand tehnici narative diferite, cele doua volume alcatuiesc un ansamblu unitar, deoarece reconstituie imaginea satului romanesc de-a lungul unui sfert de secol. Titlul Morometii asaza tema familiei in centrul romanului, insa evolutia si criza unei familii de tarani din Campia Dunarii, Silistea Gumesti, sunt simbolice pentru transformarile din satul romanesc al vremii. Astfel ca romanul unei familii este si roman al deruralizarii satului, o fresca a vietii rurale a vremii. Romanul are o problematica mai complexa: criza comunicarii, timpul, relatiile dintre invidizi si istorie, iubirea, moartea si parvenirea. Personajul principal din roman si cel mai important personaj din literatura lui Marin Preda, Ilie Moromete, il are ca model pe Tudor Calarasu, tatal scriitorului, dupa cum marturiseste acesta in volumul Imposibila intoarcere. Personajul Ilie Moromete reprezinta un tip de personaj aparte in literatura romana: un spirit reflexiv, contemplativ, inteligent, ironic, din acest motiv fiind numit de critica literara taran filosof. Framatarile sale despre soarta taranilor depinzand de roadele pamantului, de vreme si de Dumnezeu sunt relevante pentru firea lui reflexiva. Personaj exponential, al carui destin exprima moartea unei lumi cel din urma taran reprezinta conceptia traditionala fata de pamant si de familie. Criza satului arhaic se reflecta in constiinta acestui personaj confruntat, tragic, cu legile implacabile ale istoriei, cu timpul nerabdator. Mai multe conflicte vor destrama familia lui Moromete si vor marca evolutia personajului: mai intai, dezacordul cu cei trei fii ai sai din prima casnicie: Paraschiv, Nila si Achim, izvorat dintr-o modalitate diferita de a intelege lumea; apoi, conflictul pentru pogonul Catrinei, sotia sa, care aduce ruptura definitiva, in volumul al doilea; ura pe care i-o poarta sora lui, Maria (Guica), pentru ca s-a recasatorit, spulberandu-i astfel sperantele de a avea o batranete asigurata, ura pe care le-o transmite fiilor celor mari. Un alt conflict, secundar, este acela dintre Ilie Moromete si fiul cel mic, Niculae, fiind cauzat de dorinta fiului de a studia. In volumul al doilea, acest conflict trece pe primul plan, pentru ca tatal si fiul reprezinta doua mentalitati diferite. Ca personaj-reflector, punctul sau de vedere asupra evenimentelor completeaza observatiile naratorului omniscient. Personajul este caracterizat in mod direct de narator in debutul capitolului al X lea din primul volum: era cu zece ani mai mare decat Catrina (constingent `911, facuse razboiul). Autocaracterizarea realizata in finalul volumului al doilea scoate in evidenta libertatea individului in ciuda constrangerilor istoriei: domnule,[...] eu totdeauna am dus o viata independenta. Personajul este portretizat in miscare, prin acumularea detaliilor. Obiectivitatea observatiei (prezentarea comportamentului,vorbirea, gestica si mimica) este dublata de finetea analizei interioare, de prezentarea jocului gandurilor lui Moromete. Caracterizarea indirecta, ce se desprinde din gesturile, faptele, vorbele, gandurile personajului, actiunile la care participa, dar si din relatiile cu celelalte personaje, evidentiaza trasaturile lui. Ilie Moromete este om respectat in sat. Are prieteni, pe Cocosila si Dumitru lui Nae, pentru care opinia lui conteaza, este abonat la ziar. Discutiile despre politica, in poiana lui Iocan, nu incep decat in prezenta lui, pentru ca el este cel care citeste ziarele si interpreteaza evenimentele. Moromete este sfatos, ii place sa discute, iar acest lucru o deranjeaza pe Catrina, care se revolta adesea: lovi-o-ar moartea de

vorba de care nu te mai saturi, Ilie! Toata ziua stai de vorba si bei tutun. Disimularea este trasatura lui esentiala. Semnficativa in acest sens este comedia pe care o joaca in fata agentilor fiscali, care ii stricasera placuta discutie de duminica. Intrand in curte, trece pe langa cei doi agenti ca si cum acestia ar fi invizibili, striga la Catrina, despre care stie ca se afla la biserica si la un Paraschiv inexistent. Le spune apoi ca nu are bani, le cere o tigara si numai dupa ce agentii sunt gata sa-i ridice lucrurile din casa, Moromete se hotaraste sa scoata banii. Ironia, puterea de a face haz de necaz, reprezinta o alta trasatura esentiala a lui Ilie Moromete, iar exemple in acest sens sunt numeroase. Lui Niculae care intarzia sa vina la masa ii spune la un moment dat: te dusesi in gradina sa te odihnesti ca pana acum statusi!. Lui Nila i se adreseaza la fel de sarcastic atunci cand acesta il intreaba de ce taie salcamul: Ca sa se mire prostii. Spirit contemplativ, inteligent si ironic, Moromete priveste existenta cu detasare, ca pe un miracol decontemplat, pentru ca isi da seama ca insul care e numai activ isi consuma viata si nu intelege nimic din ea, pentru ca devine robul actiunii. De pe stanoaga podistei sau de pe prispa casei, Moromete priveste lumea cu un ochi patrunzator; in intamplarile cele mai simple el descopera ceva deosebit, o nota inveselitoare, o lumina care pentru ceilalti nu se aprinde. Calatorind la munte ca sa vanda cereale, Moromete povesteste la intoarcere niste fapte extraordinare. Atitudinea fata de pamant si aceea fata de bani este legata de acest dar al contemplatiei. Spre deosebire de taranul lui Rebreanu, dornic de a dobandi pamantul care inseamna demnitate sociala si umana, Moromete trebuie doar sa-l pastreze. Pamantul ii da posibilitatea de a fi independent si libertatea de a se gandi si la altceva decat la ceea ce poate sa aduca ziua de maine. Pamantul este facut sa dea produse, iar produsele sa hraneasca pe membrii familiei si sa acopere cheltuielile casei. Lui Moromete nu ii place negustoria, iar in bani vede adversarii iluziei ca poate pastra modul traditional de viata, fundamentat pe munca pamantului familiei. De aici si conflictul cu fiii cei mari, care au o dorinta nemasurata de castig, si care cred ca tatal lor nu face nimic toata ziua, isi pierde timpul stand de vorba cu prietenii lui, Cocosila si Dumitru lui Nae, in loc sa mearga la munte si sa speculeze graul. Cu toate acestea, Moromete are iluzia ca poate comunica in familia lui, ca nevasta si copiii il inteleg, ca gesturile si framantarile lui isi gasesc ecou si in sufletul lor, ca nu trebuie sa le dea explicatii spre a nu-si stirbi autoritatea. Desi isi iubeste copiii si le vrea binele, isi cenzureaza orice manifestare fata de ei. Ilustrativa, in acest sens, este scena serbarii scolare la care Niculae ia premiul I, desi tatal, neinformat, se astepta sa ramana repetent. Stinghereala copilului, criza de friguri care il cuprinde in timp ce incerca sa spuna o poezie, toate acestea ii produc lui Moromete o emotie puternica, iar gesturile de mangaiere sunt schitate cu multa stangacie. Lipsa unei reale comunicari cu familia reprezinta cauza dramei lui Moromete. Refractari la modul de existenta oferit de tatal lor, Parachiv, Nila si Achim traiesc cu iluzia ca s-ar putea realiza independent. Cand afla ca fiii lui sunt hotarati sa-l paraseasca, Moromete trece printr-un zbucium launtric ce isi pune amprenta asupra chipului sau. Taranul ramane insa lucid si ironic in discutia pe care o are cu Scamosul, consateanul care ii aduce la cunostiinta planul fiilor sai. Drama paternitatii se grefeaza pe contextul social-istoric, care aduce schimbarea ordinii cunoscute a lumii. Banul este noua valoare care o inlocuieste pe cea traditionala, pamantul, si in acelasi timp impune un nou mod de viata. Agresiunea istoriei spulbera iluziile personajului: unitatea familiei, libertatea morala a individului. Risipirea familiei duce la prabusirea morala a tatalui. Momentul culminant al acestei crize este meditatia de la hotarul lotului de pamant.

In confruntarea finala, stapanirea de sine este arma lui Moromete, care spera pana in ultima clipa ca isi poate intoarce fiii de pe calea gresita. Dupa revolta lor fatisa, intr-o izbucnire teribila, Moromete aplica inutil o corectie a baietilor, pe care ii bate cu parul. In lipsa tatalui, ei sparg lada de zestre a fetelor, iau banii si covoarele si fug cu caii. Ca efect al acestei lovituri napraznice in sperantele lui, Moromete devine indepartat si nepasator, se retrage in sine, isi pierde placerea de a vorbii, sociabilitatea, fantezia si ironia. Moartea lui Moromete in finalul romanului simbolizeaza stingerea unei lumi, a satului traditional. Ultima replica a personajului exprima crezul sau de viata, libertatea morala: domnule... eu intotdeauna am dus o viata independenta. Personajul principal din romanul Morometii reprezinta un tip aparte de taran, in literatura romana, cu o serie de calitati care il fac memorabil. Dimensiunea tragica a personajului confruntat cu istoria (motivul literar al timpului viclean) se proiecteaza pe doua coordonate fundamentale: cel din urma taran asista neputincios la destramarea rostului sau, a satului traditional, cu valorile lui, iar tatal nu poate oprii instrainarea propriilor copii si destramarea familiei Morometilor. Destinul sau este simbolic pentru lumea pe care o reprezinta.