Sunteți pe pagina 1din 59

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA FACULTATEA DE INGINERIE MECANICĂ MECATRONICĂ ŞI MANAGEMENT

DE INGINERIE MECANICĂ MECATRONICĂ ŞI MANAGEMENT Lector univ. dr. Cristian Pîrghie Prep. univ. drd. Ana

Lector univ. dr. Cristian Pîrghie Prep. univ. drd. Ana Camelia Pîrghie

Suceava, 2010

1

ELEME TE DE CALCUL AL ERORILOR

În cercetările de fizică experimentală distingem două feluri de determinări de mărimi fizice:

1) Măsurători directe, de exemplu, măsurarea lungimilor cu un metru, a meselor cu o balanţă, a temperaturilor cu un termometru, etc. 2) Măsurători indirecte, când mărimea fizică se obţine prin calcul, folosind rezultatele unor măsurători directe şi aplicând anumite relaţii matematice deduse pe baza legilor fizicii, de exemplu, măsurarea vitezei, acceleraţiei, densităţii, coeficientului de frecare, momentului de inerţie, constantelor elastice, etc.

1. Clasificarea erorilor

Orice măsurătoare fizică implică totdeauna erori. Acestea pot fi:

1. Erori de măsură (erori inevitabile). Acestea se datorează imperfecţiunii simţurilor şi a aparatelor. Valorile citite sunt doar mai mult sau mai puţin apropiate de valoarea exactă, evident necunoscută, a mărimii măsurate. Aceste erori nu pot fi cunoscute exact, dar ele nu pot depăşi eroarea maximă, corespunzătoare preciziei aparatului folosit. Uneori în calcule se folosesc anumite constante fizice, extrase din tabele speciale publicate. Aceste constante au în general erori foarte mici, neglijabile (dacă păstrăm un număr suficient de zecimale) faţă de erorile mărimilor măsurate în mod obişnuit într-un laborator pentru studenţi. 2. Erori de rotunjire. În calcule pot interveni numere iraţionale, având un număr mare de zecimale (radicali, π , …, logaritmi, funcţii trigonometrice, exponenţiale). Evident, suntem nevoiţi să păstrăm în calcule un număr limitat

2

de zecimale. Eroare comisă se poate neglija dacă păstrăm un număr suficient de zecimale. 3. Erori de metodă. Foarte des suntem nevoiţi să înlocuim problema dată (propusă) cu alta mai simplă (aproximativă), ceea ce implică evident o anumită eroare, chiar dacă datele iniţiale ar fi cunoscute exact şi calculele ar fi făcute exact. Erorile se mai pot clasifica şi astfel:

a) Erori sistematice. Aceste erori se pot caracteriza prin faptul că se produc totdeauna în acelaşi sens. Deosebim: a) erori instrumentale, datorită defecţiunii aparatelor, de exemplu etalonarea defectuoasă a aparatului de măsură, deplasarea scalei, etc.; b) erori personale, datorate unor lipsuri în deprinderile şi dexteritatea experimentatorului; c) erori teoretice, datorate neglijării unor factori fizici sau unor acţiuni exterioare permanente sau datorate formulei de calcul imprecise sau greşite. Erorile sistematice pot fi reduse, introducând corecţii adecvate. b) Erori accidentale (întâmplătoare, aleatorii). Aceste erori se caracterizează prin faptul că se produc atât într-un sens cât şi în celălalt şi se datorează unor factori variabili sau nedeterminaţi, care nu pot fi controlaţi de experimentator, adică se datorează întâmplării. c) Erori grosolane sau greşeli. Aceste erori sunt mult mai mari decât erorile obişnuite şi apar datorită neatenţiei experimentatorului: citire greşită la un aparat, notaţie greşită a rezultatului, confuzie, omisiuni. Aceste erori pot fi recunoscute relativ uşor şi eliminate ulterior din calcule.

2. Erori absolute şi erori relative

Măsurând o anumită mărime fizică X găsim o anumită valoare numerică x, apropiată mai mult sau mai puţin de valoarea exactă x 0 (evident necunoscută) a mărimii măsurate. Se numeşte eroare absolută modulul

3

măsurată.

Necunoscându-l pe x 0 , nu putem cunoaşte exact nici diferenţa x 0 - x, dar putem totdeauna evalua marginea superioară a erorilor absolute, după cum vom vedea. Se numeşte eroare relativă raportul

diferenţei (abaterea) δx = x 0 - x dintre

valoarea

exactă

şi

valoarea

x − x δ x 0 = x 0 x 0
x
− x
δ
x
0
=
x 0
x 0

(1)

dintre eroarea absolută şi valoarea exactă a mărimii măsurate.

De obicei erorile sunt mici foloseşte eroarea relativă aparentă

δx<< x 0 , x x 0 , astfel încât practic se

ε

x

=

x − x δ x 0 =
x
− x
δ
x
0
=

x x

(2)

unde eroarea absolută δx (care se poate evalua) este raportată la valoarea măsurată (deci cunoscută). Eroarea absolută se măsoară în aceleaşi unităţi ca şi mărime însăşi, în timp ce eroarea relativă n-are dimensiuni şi se exprimă adesea în procente. Eroarea relativă caracterizează mai bine precizia unei măsurători şi, fiind adimensională, permite compararea preciziei de măsurare a mărimilor de naturi diferite. De exemplu, distanţa Bucureşti - Ploieşti (60 km) măsurată cu o eroare absolută de 6 m înseamnă o eroare relativă de 0,01%, pe când o clădire de 60 m măsurată cu aceeaşi eroare absolută de 6 m înseamnă de fapt o măsurătoare foarte grosolană faţă de cea precedentă, deoarece acum eroarea relativă este de 10%.

3. Rotunjiri

1. Rotunjiri. Am arătat necesitatea de a păstra în calcul un număr limitat de cifre. Pentru a comite o eroare minimă se respectă următoarea regulă. Dacă cifra neglijată este mai mare decât 5, se adaugă o unitate la

4

cifra precedentă păstrată, iar dacă cifra neglijată este mai mică decât 5, nu se adaugă nimic. Exemplu:

5,704953 5,70495 5,7050 5,705 5,70 5,7 6.

(3)

Eroarea comisă prin rotunjire nu depăşeşte evident 0,5 din valoarea unităţii din ultima cifră păstrată. 2. Cifra "exactă". O cifră a unui număr se consideră "exactă", dacă valoarea unei unităţi din această cifră este mai mare decât eroarea absolută a numărului. Cifra "exactă" este cifra optimă, care corespunde erorii minime, în sensul că, dacă mărim sau micşorăm această cifră, eroarea va creşte. De exemplu, prin rotunjirea numerelor iraţionale toate cifrele vor fi "exacte". Ultima cifră "exactă" poate să nu fie strict exactă, dar în orice caz nu diferă de cea strict exactă prin mai mult decât o unitate. 3. Regula de scriere a numerelor aproximative. Dacă nu indicăm eroarea absolută, atunci printr-un număr adecvat de rotunjiri trebuie să scriem numărul astfel încât eroarea să nu depăşească valoarea unei unităţi din ultima cifră scrisă, toate cifrele fiind deci "exacte" . La nevoie se foloseşte factorul 10 k , k fiind un întreg convenabil. Dacă indicăm eroarea absolută a numărului, atunci pe lângă cifrele "exacte" se mai scrie şi cifra următoare, numită "cifră îndoielnică". Este inutil să scriem şi cifrele următoare deoarece sunt inexacte. Vom scrie deci numărul cu tot atâtea zecimale câte zecimale are eroarea absolută.

Exemplu: Viteza luminii în vid este c = 299792,5 ± 0,3 km/s. Dacă nu indicăm eroarea, trebuie să scriem numărul astfel:

c = 2,9979210 5 2,99810 5 3,00010 5 = 30010 3 km/s.

(4)

Sub ultima formă cifrele 00 sunt "exacte" , adică eroarea numărului scris

astfel este sub 110 3 km/s, adică 29910 3 c 30110 3 km/s. Ar fi incorect să scriem c = 300000 km/s fără a indica eroarea, deoarece ar rezulta că eroarea

5

numărului scris astfel este sub 1 km/s, adică 299999 c 300001 km/s, ceea ce este greşit. 4. Cifre semnificative. Se numesc cifre semnificative toate cifrele

"exacte"

regulei

doar

ordinul cifrelor următoare şi pot fi totdeauna eliminate folosind un factor

precedente, fără

şi

cifra

a

"îndoielnică"

socoti

ale

numărului

faţa

scris

conform

zerourile

din

numărului, care

indică

10 k , k - număr întreg (mutând virgula). De exemplu, constanta gazelor perfectă

R = 0,82 atm. l/molgrd = 8210 -3 atm. l/molgrd

(5)

are două cifre semnificative. Dacă, de exemplu, cerem o masă de 27,5 g cântărită cu o precizie de 1 mg, trebuie să scriem m = 27,500 g. Ultimele două zerouri sunt cifre semnificative ("exacte") şi trebuie neapărat scrise. Dacă un rezultat experimental este scris sub forma x = 0,0003, deşi sunt patru zecimale, precizia este grosolană, întrucât avem o singură cifră

semnificativă 3, adică x = (3 ± 1)10 -4 şi eroarea relativă este ε x = 1/3 = 33%. Situaţia se schimbă radical dacă rezultatul este scris sub forma x = 0,00030,

deoarece acum ultimul zero este cifră semnificativă: x = (30 ± 1)10 -5 şi

eroarea relativă este ε x = 1/30 = 3,3%. u importă numărul zecimalelor (adică poziţia virgulei) ci numărul cifrelor semnificative !

Observaţie: Eroarea absolută, indicând un domeniu de nedeterminare,

nu trebuie nici adăugată, nici scăzută din

numărul considerat, ci scrisă în

continuare cu semnul ± şi în aceleaşi unităţi. Exemplu: Prin înmulţire, împărţire, extragere de radical, etc. apar multe

cifre. Chiar dacă toate cifrele numerelor iniţiale sunt riguros exacte, nu toate cifrele rezultatului sunt exacte (ceea ce pare la prima vedere paradoxal).

De exemplu, am cântărit

un vas calorimetric din alamă: m = 50,25 g,

6

unde toate cifrele sunt exacte. Căldura specifică a alamei este c = 0,37 J/gk,

unde iarăşi toate cifrele sunt exacte. Să calculăm capacitatea calorică a

vasului calorimetric definită astfel C = mc:

50,25 ×

0,37

35175

15075

18,5925

C = 18,5925 J/K. La prima vedere, toate cifrele acestui rezultat ar trebui să fie exacte, din

moment ce toate cifrele factorilor au fost exacte. În realitate nu este aşa.

În numărul m = 50,25 g noi nu cunoaştem cifra care urmează după 5

(de exemplu nu am putut-o măsura), la fel în numărul c = 0,37 J/gK nu

cunoaştem cifra care urmează după 7. Să înlocuim aceste cifre cu semn de

întrebare şi să efectuăm din nou înmulţirea:

50,25? ×

0,37?

?????

35175?

15075?

18,5925??

?? sunt exacte, ba chiar

posibilă

de

la

cifra

Se vede că ultimele 2 cifre nu

ar putea creşte cu

rezultatul trebuie rotunjit, eliminând ultimele două cifre:

cifra

5

din

faţa lui

9

aceea,

o

unitate

următoare. De

C = 18,5925 18,60 J/k.

Aici cifra 0 trebuie păstrată, fiind cifră semnificativă !.

4. Formule pentru calcule aproximative

Calculul erorilor este un calcul aproximativ de evaluare al erorilor, de

aceea se fac aproximaţii pe deplin justificate. Dăm mai jos câteva formule

utile.

7

a) (1+x) (1+y) (1+z) 1 + x + y + z,

dacă

x << 1, y << 1, z << 1.

(6)

Formula se obţine uşor, desfăcând parantezele şi neglijând termenii pătratici, care sunt mici.

b) (1 + x) r

1 + rx,

dacă x << 1, r număr real

(7)

Formula se obţine din dezvoltarea în serie a binomului, păstrând primii termeni. Cazuri particulare:

sau

1 ≈ 1 ∓ x , x << 1, 1 ± x 1 1 b
1
≈ 1
∓ x
,
x
<< 1,
1 ± x
1
1
b
(1
),
a
± b
a
a
1
±
x
≈ ± x ,
1
x
<< 1
2
b
a
±
b
a
±
2 a
 

(aici r = -1),

(8)

b

<<

a

;

(8 ' )

(aici r = 1/2)

(9)

,

b

<< a .

 

(9 ' )

Exemplu: Presiunea

atmosferică

H

în

torr, în

funcţie

de

înălţimea

barometrică

B,

în

mm, coeficientul

de

dilatare

liniară

α

al

riglei

şi

coeficientul de dilatare în volum β al mercurului este:

H = B

1

+

αθ =

βθ

1

+

B

(1

+

αθ

)(1

deoarece αθ << 1

şi

βθ

)

B

[1

+

(

α

βθ << 1.

β θ

)

],

(10)

c) Din dezvoltările în serie ale funcţiilor trigonometrice, exponenţiale, logaritmice, funcţii ce păstrează primii termeni liniari, obţinem formule de aproximaţie. De exemplu:

sin

x tg x x

,

cos x

1 -

x

2

2

,

x in rad;

e x 1+ x,

a x = e xln a 1+ x ln a,

(11)

ln (1 + x) x,

dacă x << 1.

8

5. Erori de citire

1. Prin erori de citire vom înţelege erorile de măsură directă a unei mărimi fizice, de exemplu, măsurarea lungimii cu o riglă, a timpului cu un cronometru, a masei cu o balanţă, a temperaturii cu un termometru, etc. Evident, nu putem cunoaşte exact eroarea de citire, dar putem totdeauna evalua eroarea maximă de citire, care nu poate depăşi precizia aparatului folosit. Dacă pe aparat nu este indicată precizia sa, putem lua drept eroare absolută maximă de citire valoarea celei mai mici diviziuni în care este gradată scala aparatului sau chiar 0,5% din această valoare. Într-adevăr, aparatele de măsură (riglele, cronometrele, voltmetrele, etc.) se fabrică în serie, admiţându-se anumite toleranţe ale preciziei indicaţiilor, prin comparaţie cu etaloane speciale. Este inutilă gradarea scalei aparatului în diviziuni mai fine decât precizia lui, întrucât cifrele corespunzătoare acestora oricum n-ar fi sigure (la fel cum este inutilă scrierea zecimalelor neprecise ale unui număr aproximativ). Chiar dacă precizia aparatului ar fi mai înaltă decât valoarea celei mai mici diviziuni, tot n-am putea aprecia exact, cu ochiul liber, fracţiuni mai mici decât o jumătate din diviziunea cea mai mică marcată pe scală. De aceea se ia drept eroare maximă la citire jumătate din valoarea celor mai mici diviziuni marcate pe scală. Exemplu: La măsurarea lungimilor cu o riglă obişnuită putem lua δx

= 0,5 mm, iar dacă avem un vernier 1/10, atunci δx = 0,05 mm. La

cronometrări putem lua δτ 0,2 s sau chiar mai mult datorită timpilor morţi

la pornire şi oprire. La cântăriri putem lua pentru δx jumătate din valoarea celei mai mici mase marcate, la care mai este sensibilă (răspunde) balanţa.

La citiri de temperatură, δt va fi jumătate din valoarea diviziunii minime în care este gradat termometrul folosit. 2. Dacă măsurăm o mărime X (lungime, masă, etc.) repetat de ori, în aceleaşi condiţii şi cu aceeaşi precizie (cu acelaşi aparat, cu aceeaşi

9

conştinciozitate, etc.), vom obţine mai multe valori x i , cu i = 1, 2, 3, …, , împrăştiate (grupate) în jurul valorii reale x 0 . Erorile accidentale se bucură de două proprietăţi importante:

a) Valorile x i sunt împrăştiate simetric (în cazul unui număr suficient de măsurători = 10 ÷ 15) în jurul valorii reale x 0 .

Eroarea reală δx i = x 0 – x i , nu poate fi determinată şi deci nici utilizată deoarece nu cunoaştem valoarea reală (exactă) a mărimii (pe care de fapt ne

propunem

Dacă construim un grafic aşezând în abscisă valorile erorilor reale

δx i , iar în ordonată frecvenţa lor, y, obţinem o curbă sub forma unui clopot, numit clopotul lui Gauss (fig. 1.1), a cărei relaţie este:

să o aflăm). Această eroare are o semnificaţie pur teoretică.

y

=

f

(

δ

x

)

=

2 h − h e π
2
h − h
e
π

(

δ

x

)

2

(12)

unde h este un parametru de preciziei (precizia metodei de măsurare).

y 0 δx n -δx n
y
0
δx n
-δx n

δx i

Fig. 1. Reprezentarea grafică a valorilor erorilor reale în funcţie de frecvenţa lor

b) Erorile mari în modul sunt puţin numeroase (sunt rare). Se poate arăta că pentru un şir de măsurători de egală precizie valoarea cea mai probabilă sau cea mai bună a mărimii măsurate este

10

media aritmetică

a

rezultatelor obţinute:

1 x =
1
x =

x

i

i = 1

.

(13)

Eroarea mediei aritmeticice este mai mică de ori (dacă 10) decât

eroarea unei măsurători individuale (izolate). O măsură a erorii mediei

aritmetice (pentru 10) este dată de eroarea pătratică medie notată cu σ

sau

este dată de eroarea pătratică medie notată cu σ sau S x σ =   1

S

x

σ

=

 

1

 

N

 

(

 

)

2

   

( − 1) ∑ i = 1 x x i   .

(

1)

i

=

1

x

x

i

 

.

(14)

Atunci rezultatul final al unui şir de măsurători se scrie sub forma:

x = x ± σ .

sau

x = x ±

S

x

(15)

Observaţie. Rezultatele x i care sunt în totală discrepanţă cu x sunt erori grosolane (greşeli datorate neatenţiei) şi trebuie eliminate. Cu datele rămase se recalculează media aritmetică şi eroarea pătratică medie.

Din

teorie

rezultă

conform relaţiei:

parametrul

preciziei

h

=

1

S 2 x
S
2
x

h

este

influenţat

(16)

de

S

x

Se poate vedea că σ (sau

S

x

) descreşte odată cu creşterea numărului

de măsurători, .

Semnificaţia

erorii

pătratice

a

mediei

aritmetice:

1) Eroarea pătratică a mediei aritmetice caracterizează precizia măsurătorilor şi este legată de numărul de măsurători necesare de efectuat.

măsurătorilor

2)

În

intervalul (

x ± S

x

)

vor

fi

cuprinse

68%

din

numărul

efectuate, acest interval purtând denumirea de interval de încredere.

3) Eroarea

pătratică

a

mediei

aritmetice

arată

câte

zecimale

se

menţin

pentru valoarea mediei aritmetice în exprimarea rezultatului.

11

Eroarea relativă a mărimii x se exprimă prin relaţia:

ε

x

=

S x

x

(17)

Eroarea relativă caracterizează precizia măsurătorilor legat de alegerea erorii absolute a instrumentelor de măsură. Se apreciază că rezultatul a fost

determinat corect dacă

ε

x

1

%.

6. Calculul erorilor pentru mărimile

măsurabile indirect

În multe cazuri mărimea de măsurat nu este accesibilă măsurării directe. Valoarea acestei mărimi trebuie determinată indirect (calculată) dintr-o relaţie matematică ce conţine mai multor mărimi măsurabile direct. Considerăm o mărime, z, exprimată prin mărimile x i (i = 1, ) măsurabile direct şi satisfăcând relaţia:

z = f(x 1 , x 2 , - - -, x )

(18)

Se pune problema determinării valorii medii, a erorii absolute, a erorii pătratice a mediei aritmetice şi a erorii relative a mărimii de măsurat. Valoarea medie este:

z =

f

(

x

1

,

x

2

,

− − − x

,

)

(19)

Diferenţiala mărimii z are expresia:

dz =

f

x

1

dx

1

+

f

x

2

dx

2

+−−−+

f

x

dx

(20)

Eroarea absolută a mărimii z pentru o măsurătoare se aproximează cu

, atunci

diferenţiala

relaţia de mai sus devine:

ei

şi

notând

dz = δz , dx

i

1

= δx , dx

1

i

2

= δx ,− − −, dx

2

i

= δx

i

δz

i

=

f

x

1

δ

x

1

i

+

f

x

2

δ

x

2

i

+−−−+

f

x

δ

x

i

(21)

fiind numărul total al măsurătorilor efectuate. Efectuând asupra mărimii x 1 , n 1 măsurători, asupra mărimii x 2 , n 2

12

măsurători, etc., eroarea pătratică a mediei aritmetice a mărimii z are expresia: 2 2 2
măsurători,
etc., eroarea
pătratică
a
mediei
aritmetice
a
mărimii
z
are
expresia:
2
2
2
 ∂ f
 ∂ f
 ∂ f
S
(
σ
)
=
S
+ 
S
+−−−+ 
S
(22)
z
z
x
x
x
x
1
x
2
x
1
2
x
,
x
,
,
x
x
,
x
,
,
x
x
,
x
,
,
x
1
2
1
2
1
2
unde:
1
2
(
δ
x
)
1 i
i = 1
S
=
(23)
x 1
(
1)
1
1
…………………… 2 ∑ ( δ x ) i i = 1 S = x (
……………………
2
∑ (
δ
x
)
i
i = 1
S
=
x
(
− 1)

(24)

Mărimea măsurată se va exprimă prin relaţia finală:

z = z ± S

z

(25)

Eroarea relativă, exprimată în procente, este:

ε

z

=

S z

z

7. Erorile funcţiilor

(26)

Majoritatea mărimilor fizice se măsoară indirect, adică se determină prin calcul cu ajutorul unei formule în care intră mărimi ce sunt măsurate direct. Ştiind erorile argumentelor trebuie să calculăm eroarea care rezultă pentru funcţie, în special ne interesează eroarea maximă a funcţiei, cunoscând erorile maxime ale argumentelor.

Este comod să notăm în cele ce urmează cu δx modul erorii absolute

şi cu ε x modulul erorii relative, adică

δ x =

x

0

x

sau

ε

x

=

x

0

δ x x
δ
x
x

13

− =±

x

δ

x

sau

x

0

x

x

sau

x

ε

x

0

.

=

x

±

δ

x

,

(27)

Vom presupune de asemenea că erorile sunt suficient de mici adică

δ x <<

x

,

ε

x <<

1,

(28)

astfel încât putem folosi formule pentru calcule aproximative. 1. Să calculăm mai întâi erorile maxime ale funcţiilor simple.

a) Sumă. Fie suma algebrică:

f = ax + by cu valoarea exactă f 0 = ax 0 + bx 0 , unde a, b sunt constante exacte. Eroarea absolută este:

(29)

f 0 - f = a(x 0 - x) + b(y 0 - y) = ± a δx ± b δy.

(30)

Cazul cel mai nefavorabil are loc atunci când erorile absolute ale variabilelor x, y au acelaşi semn cu coeficienţii respectivi a, b de unde rezultă eroarea maximă:

δ f

=

δ

(

ax

+

by

)

=

a

δ x +

b

δ

y

;

ε

f

=

δ f

. f
.
f

(31)

În particular, dacă f = const.x, atunci δf = |const.|⋅δx; (31 ' ) şi cazul diferenţei, pe care o vom trata şi separat:

f = x - y,

δf = δ(x - y) = δx + δy.

(31 '' )

Observaţie: La adunarea mai multor numere, termenul cu număr minim de zecimale (deci cu eroare absolută maximă) se lasă neschimbat, iar

ceilalţi termeni se rotunjesc păstrând o zecimală în plus faţă de termenul grosolan (aceste zecimale vor da cifra "îndoielnică" a rezultatului).

b) Diferenţă. Asemănător sumei avem:

f = x - y,

f 0 = x 0 - y 0 ,

f 0 - f = (x 0 -x) - (y 0 -y) =

± δx ± δy.

Cazul cel mai favorabil are loc atunci când erorile absolute ale termenilor au semne opuse şi deci se adună, de unde eroarea maximă:

f

δ

=

δ

(

x

y

)

=

δ

x

+

14

δ

y ,

ε

f

x + δ y = δ . x − y
x
+ δ
y
= δ
.
x
y

(32)

Cazul diferenţei este un caz particular al sumei algebrice de la punctul precedent (punând a = 1, b = -1). Dacă x şi y sunt apropiaţi între ei, eroarea relativă maximă a diferenţei va fi foarte mare (din cauza numitorului mic), chiar dacă erorile relative ale termenilor sunt mici. Acest fapt trebuie totdeauna avut în vedere, evitând determinarea unei mărimi ca diferenţă a două mărimi apropiate. De exemplu, dacă creşterea de temperatură într-un vas calorimetric

este mică, de la t 1 = 19,3 ± 0,1 0 C la t 2 = 19,7 ± 0,1 0 C atunci eroarea relativă

a diferenţei t = t 2 - t 1 va fi

δ

t

+

δ

t

2

2

δ

t

2.0,1

t

2

1

=

t

2

t

1

=

19,7

19,3

ε 1

=

t

t

=

0,5

deşi citirile t 1 , t 2

au

fost făcute cu o precizie de 100

=

50%,

ori

mai bună:

ε t 0,1/20 = 0,005 = 0,5 %. c) Produs. Pentru un produs de doi factori avem:

f = xy, f 0 – f = x 0 y 0 - xy = x(y 0 -y) + y(x 0 -x) + (x 0 -x) (y 0 -y) = ± xδy ± yδx ±

δx δy = ± xδy ± yδx. unde am neglijat ultimul termen, erorile fiind presupuse mici. Eroarea maximă (cazul cel mai nefavorabil) va fi:

f

δ

=

δ

(

xy

)

=

x

δ

y +

y

δ

x

,

ε

f

=

δ f

= va fi: f δ = δ ( xy ) = x δ y + y δ

ε

x

+

ε

y

(33)

deci se adună erorile relative ale factorilor. d) Cît . Analog produsului avem:

f =

x

y

, f

0

f

=

x

0

x

yx

0

xy

0

=

y

0

y

yy

0

=

y

(

x

0

x

)

x

(

y

0

y

)

yy

0

=

± y

δ δ

x

x

y

y

(

y

±

δ

y

)

±

y

δ

x

2

x

δ

y

,

y

de unde eroarea maximă (cazul cel mai nefavorabil):

f =

δ

δ

x y δ x + x δ y = 2 y y
x y
δ x +
x δ
y
=
2
y y

,

ε

f

=

δ f

f
f

=

ε

x

+

ε

y

,

(34)

15

deci şi în acest caz se adună erorile relative ale factorilor.

Observaţie: Pentru

ca

o

expresie

de

tip

produs - cît

aibă

sigur

n

cifre exacte trebuie ca factorii să aibă n + 2 cifre exacte.

e) Putere. Să considerăm o funcţie putere f = x 2 , unde x este un

număr real exact. Atunci

f 0 - f =

x

r

0

x = (x ± δx) x = x (1 ± ε ) x x (1 ± rε ) x = ±rx ε

x

x

r

r

r

r

r

r

r

r

r

de unde eroarea:

δ

f

=

δ

x

r

=

r

x

r

ε

x

, ε

f =

δ f = r r
δ
f
=
r
r

x

ε

x

, (35)

x

adică eroarea relativă a unei puteri este egală cu eroarea relativă a bazei

înmulţită cu exponentul (în modul).

Pentru funcţiile simple de mai sus se calculează întâi creşterea

absolută şi apoi cu ajutorul acesteia eroarea relativă.

Pentru funcţii mai complicate de tip produs – cât se calculează mai

întâi eroarea relativă după regula de mai jos şi apoi cu ajutorul acesteia

eroarea absolută.

Exemple: 1) Diametrul d 2 al unui tub capilar se determină pe baza

diametrului cunoscut d 1 al unui tub capilar de comparaţie şi a ascensiunilor

capilare h 1 , h 2 ,

d

2

= d

h 1

1 h

2

(36)

de unde eroarea relativă maximă este, conform regulii:

ε

d

2

=

ε

d

1

+

ε

h

1

+

ε

h

2

ε

h

1

+

ε

h

2

=

δ

h

1

h

1

+

δ

h

2

h

2

=

δ

h

1

  +

h

1

h

1

2

,

(36 ' )

(δ h1 ≈δ h2 ) dacă diametrul d 1 este cunoscut cu suficientă precizie.

2) Modulul lui Young E se determină pe baza alungirii l a unui fir

de lungime l, şi secţiunea S 0

supus forţei F:

E =

16

Fl

0

S

0

l

,

de unde eroarea relativă maximă:

ε

E

=

ε

F

+

ε

l

0

+

ε

S

0

+

ε

l

ε

l

=

δ

( l

l

0

)

2

l

δ

=

l

l

0

l

l

0

,

(37)

(37 ' )

unde erorile forţei F (dată de greutăţi marcate), a lungimii l 0 şi a secţiunii

date S 0 pot fi neglijate (δl ≈ δl 0 ). 3) Perioada pendulului simplu T este dată de formula:

2

T = π

l , g
l
,
g

de unde eroarea relativă maximă:

ε =ε

T

Π

+

1

2

ε +

l

1

2

ε

g

1

2

ε

l

 

(38)

,

(38 ' )

unde erorile pentru π, g se pot neglija dacă luăm un număr suficient de zecimale. 4) Constanta elastică k a unui resort se determină fie static pe baza alungirii x sub acţiunea greutăţii mg, fie dinamic pe baza perioadei T a oscilaţiilor verticale ale greutăţii:

k =

mg

x

de unde eroarea relativă maximă:

ε k = ε m + ε g + ε x ≈ε x

sau

sau

k

4

= π

2

m

T

2

, (39)

ε k = 2ε π + ε m + 2ε T 2ε T ,

(39 ' )

unde se pot neglija erorile masei marcate m, a lui g şi π (luând un număr suficient de zecimale). 2. În cazul unor funcţii oarecare, de exemplu, al funcţiilor trigonometrice, logaritmice, exponenţiale etc., se aplică calculul diferenţial, asimilând diferenţialele cu erori (presupuse mici). Presupunem că funcţia este continuă şi cu derivate parţiale continue în domeniul considerat.

17

două variabile f = f(x, y), valoarea exactă fiind f 0 =

f(x 0 ,y 0 ). Se dezvoltă funcţia în serie Taylor în jurul valorilor (x, y) păstrând doar termenii liniari:

Fie

o

funcţie

de

f

f

0

(

x

0

,

f

y

0

)

≈±δ x

f

(

x

,

y

)

+

(

x

f

x

±

δ

y

f

y

.

0

x

)

f

x

+

(

y

0

y

)

f

y

,

Cazul cel mai nefavorabil are loc atunci când erorile argumentelor au acelaşi semn cu derivatele respective, de unde eroarea maximă:

δ f =

∂ f ∂ x
f
x

δ x +

∂ f ∂ y
f
y

δ

y.

Putem raţiona şi astfel. Anume, diferenţiem funcţia:

df =

f

x

dx +

f

y

dy +

f

x

dx

,

asimilăm diferenţialele cu erori (considerate mici) dx → δx, … şi luăm cazul cel mai nefavorabil pentru a obţine eroarea maximă:

δ f =

∂ f ∂ x
f
x

δ x +

∂ f ∂ y
f
y

δ y +

∂ f ∂ z
f
z

δ

z.

(40)

Putem obţine şi pe această cale formulele pentru funcţiile simple (31 - 35):

(

a

)

f

=

ax

+

by,

df

=

adx

+

bdy

δ f

=

a

δ x +

b

δ

y

;

(b)

(c)

(d)

f = x - y,

f = xy,

f =

x

,

y

df = dx - dy

df = xdy + ydx → δf =

δf = δx + δy;

x

δ +

y

y

df =

ydx-xdy y δ x + x δ y → δ f = . 2 2
ydx-xdy
y
δ x +
x δ
y
δ
f
=
.
2
2
y
y

δ

x;

Pentru expresii de tip produs - cât se calculează întâi eroarea relativă. Pentru aceasta este comod să logaritmăm în prealabil funcţia şi apoi să

diferenţiem (ştiind că

d lnx =

dx );

x

18

(a) f = xyz, ln f = lnx + lny + lnz,

df

f

=

(b)

f =

x

,

yz

ε f = ε x + ε z + ε z ;

ln

f

=

ln

x-

ln

y-

ln

z,

df

f

dx dy dz δ f δ x δ y δ z + + → =
dx
dy
dz
δ
f
δ
x
δ
y
δ
z
+
+
=
+
+
,
deci
x
y
z
f
x
y
z
dx
dy
dz
δ
f
δ
x
δ
y
δ
z
=
=
+
+
,
deci
x
y
z
f
x
y
z

(c)

f = x r ,

ε f = ε x + + ε z + ε z ;

lnf = r ln x,

df

f

= r

dx

x

δ f δ x = r , f x
δ
f
δ
x
=
r
,
f
x

ε f

=

r

ε

x

.

Se găseşte astfel regula de adunare a erorilor relative pentru expresii de tip produs - cât. Exemple: 1) Ascensiunea capilară h este dată de formula:

h

=

2

σ

cos

θ

,

ρ

gr

(41)

unde σ este tensiunea

densitatea

Eroarea relativă maximă este:

superficială, θ - unghiul de racord (umectaţie) , ρ -

tubului capilar.

lichidului, g - acceleraţie

gravitaţională, r - raza

ε h = ε σ + ε cosο + ε ρ + ε g +
ε h = ε σ + ε cosο + ε ρ + ε g + ε r ,
δ
cos
θ
sin
θ
.
δθ
=
=
tg
θ δθ
.
.
ε cos
θ =
cos
θ cos
θ

unde

(41 ' )

2) Nivelul sonor L (în decibeli) este definit prin intensităţile sonore I 0 şi I astfel:

de unde eroarea maximă:

δ

L

=

10

δ

(1

gI

(deoarece I

δ

1

gI

0

)

δ

I

0

).

I

=

I

= 10 lg I

0

10

δ

I

+

δ

I

0

I

I

0

 ≅

10

1

I

δ

1

+

I

I

0

,

(42)

19

8. Trasarea graficelor

În alcătuirea şi trasarea graficelor trebuie respectate anumite reguli.

1. Tabelul de valori.

În primul rând alcătuim tabelul cu valorile argumentului x (în ordine crescătoare) şi valorile corespunzătoare ale funcţiei y = f(x), ca de exemplu în tabelul alăturat.

x, unit. măs.

482

589

648

785

880

1030

y, unit. măs.

1,18

1,225

1,287

1,335

1,360

1,391

 
 

x

1150

1336

1470

1575

1725

y

1,425

1,432

1,429

1,425

1,440

La capătul rândului trebuie scrisă neapărat unitatea de măsură respectivă, fie despărţită printr-o virgulă de simbolul mărimii, fie în paranteze.

2. Domeniul de variaţie

Stabilirea domeniului de variaţie a celor două mărimi x şi y, se face prin rotunjirea valorilor extreme până la valori convenabile care să

încadreze bine valorile din tabel. În exemplul nostru: x (500, 1700), x

=1200, y (1,00; 1,50), y = 0,50.

3. Dimensiunile graficului.

12 x 18 cm (dublul

unei cărţi poştale sau jumătate dintr-o coală oficială obişnuită). În cazuri speciale graficul poate fi mai mic, de ordinul 9 x 12 cm (adică o carte poştală, dar în nici un caz mai mic) sau poate fi mai mare, de ordinul 18 x

Dimensiunile

graficului

trebuie

fie

de

ordinul

18 x Dimensiunile graficului trebuie să fie de ordinul 24 cm. Raportul optim dintre lungime şi

24 cm. Raportul optim dintre lungime şi lăţime trebuie să fie 2 =1,4.

Graficul

poate

fi

aşezat

în

una

din

cele

două

poziţii

a

sau

b din

fig. 2, în funcţie de comoditatea scărilor pentru x şi y.

y

20

y 20 a) x sau y b) Fig. 2. Poziţia graficului x 4. Scările Graficul poate

a)

x

sau

y

y 20 a) x sau y b) Fig. 2. Poziţia graficului x 4. Scările Graficul poate

b) Fig. 2. Poziţia graficului

x

4. Scările Graficul poate fi trasat comod pe hârtie milimetrică sau eventual pe hârtie în pătrăţele de aritmetică (sau comercială). Poate fi folosită şi o hârtie albă, liniată de noi uşor cu creionul cu linii consecutive, verticale sau orizontale, dar aşa ceva se recomandă doar în cazuri extreme. Trebuie să reprezinte un număr de unităţi egal neapărat cu unul din divizorii lui 10, adică 1, 2 sau 5, înmulţit cu o putere întreagă convenabilă a lui 10, deci

10 k , 210 k sau 510 k unităţi, unde k este un număr întreg convenabil (pozitiv, negativ sau nul). Astfel, intervalul dintre liniile echidistante, verticale sau orizontale, poate fi următorul număr de unităţi:

110 -1 = 0,1: 0; 0,1; 0,2; 0,3; 0,4; 0,5; 0,6 etc.

210 -1 = 0,2: 0; 0,2; 0,4; 0,6; 0,8; 1,0; 1,2 etc.

510 -1 = 0,5: 0; 0,5; 1,0; 1,5; 2,0; 2,5; 3,0 etc.

1:

0; 1;

2;

3;

4;

5;

6; etc.

2:

0; 2;

4;

6;

8; 20; 12; 14; etc.

5:

0; 5; 10; 15; 20; 25; 30; etc.

10:

0; 10; 20; 30; 40; 50; 60; 70; etc.

20:

0; 20; 40; 60; 100; 120; 140; etc.

50:

0; 50; 100; 150; 200; 250; 300; 350; etc.

100: 0; 100; 200; 300; 400; 500; 600; etc. 200: 0; 200; 400; 600; 800; 1000; 1200; etc. 500: 0; 500; 1000; 1500; 2000; 2500; 3000; etc.

21

Nu se folosesc pentru intervale numere sub 0,1 sau peste 500 unităţi, deoarece le putem evita folosind submultipli sau multipli ai unităţilor folosite. Distanţa dintre două linii consecutive trebuie să fie de ordinul a 10- 20 mm. Liniile nu trebuie să fie nici prea dese, deoarece încarcă desenul, şi nici prea rare, deoarece strică precizia de reprezentare a datelor. În cazul hârtiei milimetrice sau în pătrăţele (de aritmetică sau comercială), nu se trasează liniile echidistante (deoarece sunt gata trasate de fabrică), ci se marchează pe cele două axe doar intervalele echidistante alese. Distanţa dintre aceste marcaje trebuie să cuprindă 1, 2 sau 5 cm,

respectiv 2, 4 sau 10 pătrăţele de aritmetică. În cazul exemplului nostru x =

1400 repartizat pe 14 cm lungime (în cazul hârtiei albe putem alege şi x =

1300 repartizat pe 14-16 cm). Pe axa verticală avem y = 0,50 unităţi pe

care îi repartizăm pe 10 cm înălţime (fig. 2a) sau pe 15 cm înălţime (fig. 2b). 5. Trasarea graficului Fiecare punct experimental se marchează vizibil printr-un cerculeţ, pătrăţel, triunghi, cruciuliţă etc. (de 1 mm mărime) fără a duce linii ajutătoare (pline sau puncte), ci urmărind paralel liniile de coordonate deja trasate, şi fără a nota pe axe valorile numerice ale coordonatelor punctelor. Numai punctele remarcabile (critice) pot fi eventual evidenţiate prin linii de coordonate (întrerupte) şi înscrise pe axe valorile coordonatelor respective. Punctele experimentale reprezentate nu trebuie unite prin linii drepte,

astfel

încât

graficul

iasă

o

linie

frântă. Trebuie

trasată

o

curbă

lină

(eventual

cu

ajutorul

unui

florar)

prin

interpolare, astfel

încât

curba

treacă prin cât mai multe puncte experimentale, lăsând eventual de o parte

mic de puncte şi cât

mai apropiate de curbă.

noastre

asupra desfăşurării fenomenului (procesului) studiat. Astfel, dacă avem argumente temeinice în sprijinul unei dependenţe liniare atunci vom trasa

şi de alta, în mod egal şi simetric, un număr

cât mai

Forma

curbei

pe

care

o

vom

trasa

depinde

de

cunoştinţele

22

prin interpolare o linie dreaptă (fig. 3, linia plină). Dacă ştim că dependenţa este parabolică vom interpola o curbă parabolică (fig. 3, linia întreruptă).

interpola o curbă parabolică (fig. 3, linia întreruptă). Fig.3 Dacă studiem un fenomen nou şi nu

Fig.3

Dacă studiem un fenomen nou şi nu ştim deloc la ce tip de curbă ne putem aştepta, atunci trebuie să evaluăm bine erorile funcţiei y pentru fiecare punct experimental, pentru a vedea câtă încredere putem avea în

punctele experimentale obţinute. Pentru aceasta marcăm intervalele (y - δy,

y + δy) (δy = eroarea absolută) prin segmente verticale centrate pe punctele experimentale respective (x, y) şi facem interpolarea printr-o curbă lină care să taie aceste segmente. De exemplu, în cazul graficului din fig. 4 se evidenţiază experimental existenţa unui anumit proces (de cristalizare) în regiunea palierului A. Uneori se reiau măsurătorile în mod special în regiunea interesantă pentru a obţine mai multe (mai dese) puncte experimentale şi a evita o eventuală pierdere (estompare) a unor variaţii (fig. 4, în porţiunea cu cruciuliţe). Sub cadrul graficului sau sus în cuprinsul cadrului se scrie titlul graficului, iar acesta trebuie sa indice in general variaţia unei mărimi în funcţie de altă mărime, eventual şi ceea ce scoate în evidenţă acea reprezentare grafică.

23

23 6. Exemple: Fig . 4 a) Sensibilitatea balanţei. Deviaţia acului balanţei în funcţie de masele

6. Exemple:

Fig . 4

a) Sensibilitatea balanţei. Deviaţia acului balanţei în funcţie de masele puse pe platane (la o suprasarcină dată), deviaţie proporţională cu sensibilitatea balanţei, ne conduce de exemplu, la următorul tabel de date:

m,

g

5

30

78

100

120,5

158

α, div.

6,0

3,4

2,9

2,5

2,3

2,2

Graficul este dat în figura 5.

78 100 120,5 158 α , div. 6,0 3,4 2,9 2,5 2,3 2,2 Graficul este dat

Fig. 5

b) Studiul

căderii

24

libere. Înălţimea de cădere s şi timpul de

cădere

liberă ne conduc la o curbă parabolică (pătratică), (fig. 6).

s, cm

16

17

37

44

55

69

79

t, s

0,18

0,28

0,36

0,365

0,405

0,40

0,41

s 0,18 0,28 0,36 0,365 0,405 0,40 0,41 Fig. 6 c) Densitatea unor soluţii Densitatea relativă

Fig. 6

c) Densitatea unor soluţii Densitatea relativă a două soluţii în funcţie de concentraţie ne conduce la graficul din figura 7.

I c

,

%

4

8

13

 

δ

 

1,037

1,06

1,086

II c

,

%

25

50

δ

0,931

0,883

25

25 Fig. 7. Densitatea relativă a unor soluţii d) Oscilatorul armonic Forţa elastică (egală cu greutatea

Fig. 7. Densitatea relativă a unor soluţii

d) Oscilatorul armonic Forţa elastică (egală cu greutatea atârnată) în funcţie de alungirea resortului ne conduce la graficul liniar (F = kx) din figura 8.

F,

gf

5

10

15

20

25

30

35

mm

15

30,5

51

59

70

83

98,5

x,

   
 

F

40

45

50

x

108

120

140

de

interpolare două puncte cât mai depărtate între ele spre marginile graficului), de exemplu, (0,0) şi (140, 50).

Constanta

elastică

se

determină

din

grafic

alegând

pe

dreapta

Prin urmare obţinem:

k

=

F

50 gf

=

x

14,0 cm

=

3,70

gf

/

cm

=

3,63

/

m

26

26 Fig.8. Oscilatorul armonic termocuplu variază practic liniar cu temperatura sudurii calde (cea rece fiind la

Fig.8. Oscilatorul armonic

termocuplu

variază practic liniar cu temperatura sudurii calde (cea rece fiind la 0 0 C). Datele experimentale din tabelul alăturat ne conduc la graficul din figura 9.

e) Termocuplul. Tensiunea

termoelectromotoare

E

a

unui

E ,

mV

0,85

2,2

4,0

5,0

6,7

0 ,

0 C

24,8

55

80

110

140

Interpolând o dreaptă şi luând pe această dreaptă două puncte cât mai depărtate între ele, de exemplu (0,0) şi (140; 6,7) găsim panta dreptei, adică sensibilitatea termocuplului:

s

=

E

θ

=

6,7

140

mV

.

grd

=

48

µ

V

/

grd

.

găsim panta dreptei, adică sensibilitatea termocuplului: s = ∆ E ∆ θ = 6,7 140 mV

Fig. 9

f) Termometrul

cu

27

rezistenţă. Rezistenţa

în

funcţie

conduce la graficul din figura 10.

de

temperatură

ne

R,

108

109

120

122

127

136

142

146

θ, 0 C

22

29

50

58

80

90

105

118

 

R

154

158

 

θ

139

150

Interpolând o dreaptă, R = R 0 (1+Aθ), şi extrapolând-o spre 0 0 C găsim

R 0 = 100 . Pentru determinarea pantei luăm de exemplu punctele (0, 100) şi (150, 158), (pentru simplificare în grafic s-au trecut mai puţine puncte):

m

=

R

0

A

=

158

100

150

de unde coeficientul termic

A =

m

0,387

=

R

0

100

=

=

0,387

3,87.10

/