11

MOTTO
-Ce-aş putea eu, un profesor să învăţ de la un inginer ? !
-Măsura domnule profesor , măsura !

Dialoguri din Parlament ,

N. Iorga şi Gh. Brătianu

1. PRECIZIA PIESELOR DE MAŞINI ŞI APARATE

1.1 Calitatea produselor

1.1.1. Noţiuni generale

Suntem tentaţi adesea să exprimăm păreri sau chiar convingeri despre calitatea unui anumit
produs. Ele provin din relaţia ce o stabilim cu produsul respectiv în ipostaze din cele mai diverse.
Avem, în general, un număr de aşteptări pe care produsul respectiv ni le satisface într-o anumită
măsură. Pentru produsele personale pe care le utilizăm foarte des, cum ar fi maşina sau calculatorul,
putem chiar identifica anumite aspecte constructive şi funcţionale care le deosebeşte de celelalte
produse similare. Acestea sunt percepute ca performanţe ce creează senzaţia de satisfacţie că am
cumpărat şi utilizăm produsul respectiv. Spunem, de obicei, că avem un produs de calitate.
Am făcut apel la câteva experienţe umane comune pentru a convinge că noţiunea de calitate
este deosebit de complexă şi rezultă din relaţia nemijlocită a omului cu un anumit produs. Nu se
poate face abstracţie de faptul că maşina sau aparatul a fost proiectată, fabricată, achiziţionată şi
utilizată de persoane a căror contribuţii se pot aprecia colectiv şi individual prin calitatea
produsului.
Calitatea este o noţiune deosebit de importantă. Ea angajează întreaga umanitate conştientă
de modul cum resursele planetei sunt transformate în produse cu adevărat necesare asigurării unui
standard de viaţă pentru oameni. De la producătorul individual şi până la Organizaţia Internaţională
de Standardizare (ISO), preocuparea pentru calitatea produselor este generală.
Cercetătorii în domeniul calităţii au propus mai multe definiţii pentru conceptul de calitate
de la cele mai simple, care reţin numai aspectele performanţelor tehnice, uşor de ţinut minte, până la
cele foarte complexe, ce fac apel la comportarea în timp a produselor prin indici statistici pe care
numai specialiştii le stăpânesc.
O definiţie acceptabilă pentru majoritatea cercetătorilor ar fi: calitatea este expresia
măsurii în care un produs satisface anumite necesităţi şi justifică consumul de resurse pentru
producerea lui.
Această definiţie are la bază activităţile fireşti ale oamenilor de a-şi satisface aspiraţiile
pentru o viaţă fără lipsuri, dar avertizează asupra necesităţii responsabilităţii pentru a se produce
numai acele produse pentru care omenirea este dispusă să achite costurile. Produsele nevandabile
sunt o irosire de resurse.
Conform standardului ISO 8402:1986 [37], calitatea este definită prin ansamblul de
proprietăţi şi caracteristici ale unui produs sau serviciu care îi conferă acestuia aptitudinea de a
satisface necesităţile exprimate sau implicite.
Din păcate, concepţiile greşite: “calitatea costă scump”, “accentul pe calitate conduce la
reducerea productivităţii”, “calitatea este afectată de slaba pregătire a forţei de muncă
(înapoiere culturală)” şi “calitatea poate fi asigurată printr-o verificare strictă” conduc la
rezultate economice dezastruoase, pentru că absolutizează numai anumite laturi ale conceptului
complex al calităţii ca sistem.
 12
Sistemul calităţii trebuie să cuprindă aspecte legate de: concepţie – proiectare, echipamente
şi tehnologii de fabricaţie, calificarea forţei de muncă, promovarea – desfacerea şi asigurarea cu
reţea service.
Asigurarea calităţii produselor începe din faza de concepţie. Proiectantul este cel care
stabileşte condiţiile impuse fiecărui component al unui produs, care pot asigura funcţionarea
ansamblului în condiţiile cerute în tema de proiectare. Calitatea proiectului este deosebit de
importantă, iar modul de comunicare cu celelalte compartimente trebuie să fie simplu şi clar.
Din cauza complexităţii problemei calităţii, este mai corect să discutăm de nivel calitativ,
definit prin complecşi de indici de calitate. Aspectele calitative trebuie cuantificate pe baza unor
criterii clare, ataşându-li-se numere naturale. Pentru acestea, ordonarea este clară şi univocă. Numai
astfel se pot compara între ele, produsele de acelaşi fel. Dacă s-ar exprima culorile după lungimea
de undă a luminii reflectată, bărbaţii nu ar mai avea probleme cu alegerea din infinitatea de
denumiri de la infraroşu la ultraviolet.
Cuantificarea aspectelor calitative stă la baza modului de abordare şi gândirii
inginereşti.

1.1.2. Raportul calitate preţ de cost

Preocuparea pentru asigurarea calităţii produselor antrenează resurse ridicând costurile de

producţie. Efectele economice şi sociale sunt mai greu de evidenţiat.
O discuţie comparativă între efectele economice şi preţul de cost pentru diferite nivele
calitative ale unui produs, se poate face pe baza evoluţiilor prezentate în diagrama din figura 1.1.

1. Raportul calitate – preţ de cost

Chiar pentru nivelul calitativ zero, preţul de cost este consistent din cauza consumului de
resurse. Preţul creşte parabolic cu creşterea nivelului calitativ. Efectul economic, exprimat valoric,
are o evoluţie ascendentă inegală. Porneşte de la zero crescând la început pronunţat, după care tinde
spre un palier pe care nu-l poate depăşi. Eficienţa economică se exprimă ca diferenţa dintre efectul
economic şi preţul de cost. Ea trece prin zero în punctele n1 şi n2 şi prezintă un maxim pentru
nivelul calitativ optim economic, n.c.ec. Se disting trei domenii pentru nivelele calitative. În
domeniul I, se produce în pierdere, activitatea poate fi acceptată numai după un studiu temeinic şi
bine motivat. Domeniul II este recomandabil cu obiectivul de a ne situa cât mai aproape de nivelul
 13
calitativ optim la care eficienţa este maximă. Domeniul III este destinat produselor de lux şi tezaur.
Produsele din acest domeniu se promovează numai pe baza cererii pe piaţă, cu adaosuri mari, pentru
a se absorbi excedentul monetar prin politici economice.

1.2. Precizia dimensional - geometrică a pieselor

Maşinile şi aparatele sunt ansambluri de piese funcţionale. Piesele sunt corpuri mărginite de
suprafeţe. Proiectantul imaginează piesele şi ansamblele, iar executantul se străduieşte să le
concretizeze. Între cei doi trebuie să existe o bună comunicare asigurată prin proiectul produsului
respectiv. Piesele concrete, realizate efectiv, sunt mărginite de suprafeţe diferite de cele ideale.
Printr-o examinare obişnuită, macroscopică, pot fi evidenţiate abateri ce influenţează dimensiunile
de gabarit, cum ar fi abateri de la forma şi poziţia relativă a suprafeţelor. La o examinare mai
profundă, la scară microscopică, pot fi evidenţiate abateri sub forma urmelor lăsate de sculele
prelucrătoare, până la structura cristalelor aliajelor din care sunt făcute piesele.
Proiectantul trebuie să conştientizeze existenţa acestor abateri şi să prevadă limite
acceptabile pentru ca acestea să nu influenţeze negativ calitatea pieselor şi produsului. Criteriile de
cuantificare şi măsurare a suprafeţelor, precum şi a abaterilor, trebuie reglementate prin norme
obligatorii pentru toţi participanţii la procesul de fabricaţie. Aceste norme constituie baza
comunicării între compartimentele sistemului de producţie.

1.3. Interschimbabilitatea

În înţelesul obişnuit, interschimbabilitatea este posibilitatea ca piesele sau subansamblele de

acelaşi tip să se substituie între ele. Condiţiile necesare ar fi posibilitatea montării – demontării şi
asigurarea funcţionării la parametri prevăzuţi în proiectul produsului.
Din cele prezentate la precizia dimensional - geometrică rezultă şi că probabilitatea ca două
piese să fie identice este extrem de mică. Piesele satisfac condiţiile de interschimbabilitate dacă
abaterile lor sunt mai mici decât anumite limite.
Interschimbabilitatea este cunoscută în domeniul reparaţiilor prin utilizarea pieselor de
schimb cu efecte economice remarcabile. O utilitate mult mai mare o are interschimbabilitatea în
fabricaţie. Piesele de acelaşi fel se execută pe loturi şi apoi sunt utilizate la montaj fără prelucrări
ulterioare. Această însuşire poate asigura colaborarea în producţie şi permite organizarea eficientă a
întregului proces de fabricaţie.
Interschimbabilitatea este posibilitatea substituirii pieselor menţinându-se
funcţionalitatea ansamblului. Piesele interschimbabile nu trebuie să fie identice, dar
suprafeţele şi dimensiunile lor trebuie să se încadreze în anumite limite. Interschimbabilitatea
oferă posibilitatea asamblării lor, luându-le la întâmplare din loturile respective ceea ce
influenţează ansamblul fabricaţiei.

1.4. Dimensiuni. Abateri . Toleranţe.

Întinderile suprafeţelor pieselor se exprimă prin dimensiuni.

Dimensiunea liniară sau unghiulară este caracteristica geometrică definită ca distanţă sau
poziţie relativă între piese sau elemente ale acestora.
Dimensiunea nominală, notată în figura 1.2.cu N este valoarea stabilită de proiectant şi
înscrisă în desenul tehnic de execuţie. Ea este comună pentru arborele şi alezajul ce formează
ajustajul.
Alezaj – denumire generică pentru suprafaţa unei piese ce limitează în exteriorul său
materialul piesei. La asamblare este suprafaţă cuprinzătoare. Notaţiile referitoare la alezaje se scriu
cu majuscule.
 14
Arbore – denumire generică pentru suprafaţa unei piese ce limitează în interiorul său
materialul piesei. La asamblare este suprafaţă cuprinsă. Notaţiile referitoare la arbori se scriu cu
litere mici.

Fig.1.2. Dimensiuni

Dimensiune efectivă, M, m - este valoarea obţinută prin măsurare.

Măsurarea este procesul prin care dimensiunilor li se ataşează şirul numerelor naturale
relativ la unitatea de măsură, de aceeaşi natură cu dimensiunea. Se asigură astfel o ordonare
generală strictă. În desenul tehnic, dimensiunile liniare se înscriu în milimetri, de aceea nu rezultă
explicit unitatea de măsură şi numărul natural al acestora.
Dimensiunea maximă şi dimensiunea minimă; Dmax, Dmin, dmax, dmin - sunt valorile limită
între care pot lua valori dimensiunile efective M şi respectiv m , pentru a se asigura
interschimbabilitatea.
Abaterea E, e - este diferenţa între dimensiunea efectivă şi dimensiunea nominală:
E = M – N şi e = m – N . Abaterea este totdeauna afectată de semn . Abaterile poartă denumiri
specifice atunci când dimensiunea efectivă ia valori particulare; abatere superioară ES, es – pentru
dimensiunea maximă, abatere inferioară EI , ei – pentru dimensiunea minimă, abatere probabilă
Epr, epr – pentru dimensiune probabilă, abatere centrală EC, ec – pentru dimensiunea medie.
Toleranţă, domeniu sau câmp de toleranţă este intervalul cuprins între dimensiunea
minimă şi dimensiunea maximă. Ea nu se confundă cu întinderea sa, T D pentru alezaje şi Td
pentru arbori exprimată prin diferenţa dintre dimensiunea maximă şi dimensiunea minimă :
T D = Dmax – Dmin şi Td = dmax – dmin. Se observă că valoarea numerică a toleranţei este totdeauna
pozitivă.
Dimensiunea reală este dimensiunea suprafeţei ce separă materialul piesei de mediul
înconjurător (suprafaţa reală). Ea nu poate fi cunoscută. Dimensiunea convenţional – reală poate fi
determinată prin prelucrarea statistică a şirului obţinut prin măsurarea de un număr suficient de
mare de ori a aceleiaşi piese (aceleiaşi măsuri).
Abaterile şi toleranţele pieselor utilizate în construcţia de maşini sunt de mii de ori mai mici
decât dimensiunile pe care le afectează , aşa încât reprezentarea din figura 1.2 este mult deformată (
nu respectă scara).
Diagrama de toleranţă este reprezentarea , la scară , a poziţiei şi întinderii câmpurilor de
toleranţă. Linia zero are semnificaţia poziţiei dimensiunii nominale N faţă de limita de măsurare
comună tuturor dimensiunilor nereprezentată, dar subânţeleasă.
În diagrama de toleranţe reprezentată în figura 1.3, domeniile de toleranţă pentru aceiaşi
dimensiune nominală, se reprezintă prin dreptunghiuri haşurate simplu pentru alezaje şi încrucişat
pentru arbori. Laturile paralele , cu linia zero se află la distanţe (ordonate) proporţionale cu abaterile
pe care le reprezintă.
 15

Fig.1.3. Diagrama de toleranţe

Orice câmp de toleranţă este unic determinat dacă se prezintă sub una din următoarele forme :
I – Dimensiunea maximă şi dimensiunea minimă.
II – Abaterea superioară şi abaterea inferioară.
III – Întinderea toleranţei şi una din abateri (abatere fundamentală) cu specificaţia dacă este
superioară sau inferioară.

1.5. Asamblări. Ajustaje. Sisteme de toleranţe şi ajustaje.

Asamblarea este îmbinarea între două piese deja executate; un arbore şi un alezaj. În
funcţie de relaţia de ordine dintre dimensiunile lor efective, asamblarea este cu joc dacă M ≥ m
sau asamblare cu strângere dacă M < m aşa cum se pot vedea în figura 1.4. .
 16
Ajustajul este o noţiune abstractă, previzionară. Ea anticipează tipurile de asamblări. Ajustajul
caracterizează relaţia dintre două loturi de piese, arbori şi alezaje, de aceeaşi dimensiune nominală
referitor la jocul sau strângerea ce se poate realiza la asamblare , extrăgând cele două piese la întâmplare.
Ajustajul se referă la piese a căror dimensiuni sunt afectate de abateri. Noţiunea de ajustaj are sens numai
când nu se cunosc dimensiunile efective ale pieselor, adică la proiectare sau execuţie separată pe loturi de
piese. Pentru exemplificare se prezintă diagramele din figura 1.5.
Mărimile şi poziţiile câmpurilor de toleranţe pentru piesele ce formează ajustaje sunt grupate în
sisteme şi sunt standardizate.
Un sistem de toleranţe este o selecţie de câmpuri stabilite pe bază de experienţă şi
clasificate raţional.
Utilizarea sistemelor de toleranţe şi ajustaje facilitează comunicarea între proiectant şi
executanţi. Sistemele trebuie să asigure suficiente posibilităţi de alegere pentru proiectant, dar şi un
număr limitat de posibilităţi care să satisfacă posibilităţile tehnologice practice în condiţiile de
eficienţă economică

Fig
.1.5. Ajustaje: a) ajustaj cu joc; b) ajustaj intermediar;c) ajustaj cu strângere

Sistemul de toleranţe prezintă un număr finit de câmpuri de toleranţe, care să

satisfacă cerinţele proiectantului şi în acelaşi timp să favorizeze activitatea tehnologului de a
realiza piese în condiţii de eficienţă. Toleranţe mici (piese precise) vor necesita utilaje şi
tehnologii scumpe care vor încărca preţul de cost. Proiectantul va alege toleranţa cea mai
mare (precizia minimă pentru piese) care asigură condiţiile tehnice şi de calitate.