Mihail Sadoveanu

1. Aprecieri critice
Al. Piru: “În Sadoveanu se confesează sufletul colectiv printr-o povestire aparent liniştită ca apa mării
înainte de furtună, cu lungi tăceri pentru contemplarea decorului, lăsând loc liber sugestiei şi încordând
aşteptarea auditoriului până la inevitabilul deznodământ. Într-o astfel de expoziŃie, plăcerea evocării bizuită
pe memoria afectivă a faptelor, melancolie, sau umor reŃinut, stabilesc între autor şi cititor o legătură
intimă, care depăşeşte cu mult durata lecturii.”

2. Prezentare generală. Sinteză

“În Mihail Sadoveanu culminează curentul naŃional şi popular al literaturii române. Asimilând elemente ce
Ńin de definirea unui popor, aşadar transfigurând natura, istoria, folclorul, Sadoveanu a creat o operă care se
menŃine într-o zonă superioară, aceea a valorii greu de egalat.” (Tudor Vianu).
Spiritul paşoptist, în numele căruia a fost iniŃiată literatura originală şi naŃională, s-a regăsit la clasici, care
l-au adoptat şi au creat opere valoroase, ridicând coloane de sprijin pentru literatura interbelică. Între
scriitorii interbelici, Sadoveanu rămâne cel mai fidel exponent al poporului român. Scriitor de atitudine şi
de atmosferă, Sadoveanu aduce în proza românească o tonalitate unică, un timbru interior inconfundabil,
“sadovenismul” un stil, ale cărui rădăcini trebuie căutate în demiurgica forŃă de absorbŃie, de convertire şi
de asimilare a tot ceea ce exista: date istorice, repere topografice, teme, idei.
Opera e construită pe aceleaşi principii ca şi lumea. Orizontul lor comun e dominat de statura
impresionantă a retorului şi interpretului suprem – Creatorul –, al cărui Logos inundă şi copleşeşte totul. În
creaŃia lui, la început a fost Cuvântul, căci Sadoveanu a pus în cuvânt ceea ce a crezut că poate rămâne
mărturie pentru un popor.
EmanaŃie a sufletului naŃional şi a eului original, proiecŃie a anistoricului în istorie, opera sa este o sinteză a
spiritului naŃional, specific unui teritoriu bătrân, în care teluricul capătă accente de rafinament şi de
ceremonie. Sadoveanu e un scriitor care descinde parcă din eposul popular, integrându-se în linia Neculce-
Creangă, reuşind să asimileze şi să transpună într-o operă remarcabilă viaŃa unui popor, cu tot ceea ce Ńine
de condiŃia lui umană.
Opera sadoveniană sugerează vastitate şi profunzime; poate de aceea a fost numit “Ceahlău al cuvântului”:
“Atent la ecourile îndepărtate ale trecutului, interpret lucid al prezentului, deschis semnelor viitorului”,
Sadoveanu dovedeşte o sumă de calităŃi: prestanŃă morală, surâs indulgent, fior elegiac, înŃelegere pentru
efemer, încredere în umanitate.
Romantic prin firea sa înclinată spre melancolie, abordând liric cunoscutele teme romantice: natură, istorie,
iubire, Sadoveanu este şi clasic, prin valoarea operei, privită sub aspectul ei general, dominat de echilibru,
de o stăpânire de sine înaltă, de un simŃ puternic pentru măsură şi de armonia potrivirii elementelor ce
alcătuiesc povestiri sau psihologii de personaje. Realismul lui Sadoveanu este unul al imaginarului, pentru
că admirăm în operă naşterea unei lumi proprii, din apele adânci şi tainice ale imaginaŃiei. El creează o
lume, “o sinteză inefabilă a unui popor bătrân, a existenŃei şi a miturilor lui, a istoriei şi a fanteziei acestuia;
nu scrie o Comedie umană, ca Balzac, ci o mitologie” (Constantin Ciopraga).
Colosul eminescian emană dintr-o imagine macroscopică uluitoare; arhitecturile sadoveniene se
materializează, ca la Balzac şi Tolstoi, în construcŃii monumentale, în care apare distinct universul
Sadoveanu.
Sadoveanu a reînviat istoria într-o viziune diferită de a istoricilor, convingător şi expresiv. A vibrat mereu
la vederea relicvelor şi a inscripŃiilor; s-a înfiorat în faŃa ruinelor, a cetăŃilor, a mănăstirilor. Spiritul eroic şi
tulburător din legende şi balade va trece în romanele sale. Acestea sunt evocări cu aspect de reconstituire a
unor epoci, procedând ca Voltaire, sau inventând, ca Tolstoi. Are vocaŃia gestului şi a fizionomiei
sugestive, dar şi viziunea întregului: “În oglinda halucinantă a ochiului nostru – va spune Sadoveanu –
orice colŃ, orice vale, orice râu se înfăŃişează ca o urmă a durerosului trecut, acesta fiind însoŃit de

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

Created by Neevia Personal Converter trial version
 melancolia istoriei.” AmbianŃa istorică e însoŃită de natură şi de folclor, aceasta fiind o caracteristică a
operei sadoveniene. Se observă o anumită simetrie în reluarea ciclică, orchestrală, a motivelor dominante.
Trei sunt perioadele istorice care au reŃinut atenŃia lui Sadoveanu: secolul al XV-lea, dominat de bărbăŃie şi
acŃiune, prin figura legendară a lui Ştefan cel Mare (FraŃii Jderi), secolul al XVI-lea, caracterizat prin acute
frământări politice, eroicul lăsând loc filosofiei şi toleranŃei (Nicoară Potcoavă) şi, în sfârşit, secolul al
XVII-lea, dominat de ambiŃie şi lăcomie, prezente în domniile lui Vasile Lupu şi Duca-vodă (Zodia
cancerului, Nunta domniŃei Ruxandra). Amintim şi romanele: Şoimii, Vremuri de bejenie, Neamul
Şoimăreştilor.
Pictor de frescă, Sadoveanu stilizează şi portrete, prin vorbirea decorativă şi gesticulaŃie ceremonioasă şi
arhaică. Este, de asemenea, un atent observator al mişcărilor de masă, pe care le conduce în chip magistral.
(Se dezvoltă romanul FraŃii Jderi. Moldova arhaică sub aspect organizatoric, politic, economic; viaŃa la
Curte, chipul domnitorului; adevărul şi legenda)

E greu de precizat unde începe descrierea şi unde sfârşeşte naraŃiunea în opera sadoveniană, pentru că între
acestea există un echilibru perfect. Mare povestitor, Sadoveanu este un vibrant poet al naturii, privind
lumea când cu liniştea magistrală a clasicilor, când cu prospeŃimea de imagini a romanticilor. Natura e
pretext de evocare, favorizând de multe ori reflecŃia.
Prozatorul vede oamenii prin peisaj şi peisajul prin oameni, căci natura devine o “cutie de rezonanŃă a
sentimentelor” (Tudor Vianu). Vântul, ploaia, sunetele clopotului, configurează un climat sufletesc
melancolic ori tragic; întâia iubire e asociată invaziei de lumină şi de muguri proaspeŃi; echilibrul sufletesc
al maturităŃii pare reflexul solstiŃiului de vară; strigătele ascuŃite ale cocorilor amintesc de plânsul zgomotos
al copiilor.
Sadoveanu însuşi mărturiseşte: “Pământul şi soarele, codrii şi apele se asociau cu viaŃa acelor fraŃi ai mei,
pe care-i simŃeam venind spre timpurile noi”. Când e vorba de vânătoare şi de pescuit, raportarea oamenilor
la peisaj devine procedeu: “În codrii de la Râşca, meditativul Antonie stă de-o viaŃă-ntreagă într-o căsuŃă ca
din poveste, Ńinând tovărăşie lupilor şi căprioarelor”. În deltă, moş Procor ştie tot ce se petrece. Credincios
bălŃii este şi moş Barnea de la Prut.
Cinegetica şi pescuitul l-au condus şi în munŃi (Poveştile de la Bradu-Strâmb), în codri (Ochi de urs), în
deltă şi în bălŃile acesteia (ÎmpărăŃia apelor, łara de dincolo de negură). În Deltă mai ales, creaŃia şi
dispariŃia se succed într-o necurmată metamorfoză, în mediul subacvatic; în mâlul cald al Deltei, creaŃia ia
forme infinite într-o migraŃie continuă. Muntele nu este doar o atracŃie ecologică, ci un spaŃiu sacru, ce
favorizează meditaŃia eternă. În spaŃiul dintre Ceahlău şi Călimani mai sunt posibile minunile. Din aceşti
munŃi vin legendele preistorice: “În pâcla lor vânătă se strecoară fantomele bourilor domneşti, pe lângă
turma împietrită, vegheată de stânca Dochiei.” Ape precum Siretul, Moldova BistriŃa, aduc cu ele amintiri
de o arhaitate geologică.
Peisajele descrise au viaŃă şi farmec. Prozatorul trece ca cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii
noastre, sprijinindu-se însă mai ales pe factorii audiŃiei. Farmecul peisajului este unic. Garabet Ibrăileanu
spunea că “D. Sadoveanu ne dă imagini picturale de natură, dar, mai cu seamă, îşi exprimă sensibilitatea şi
senzaŃiile ce i le dă natura. Eminescu ne-a dat imaginea naturii transfigurată eminescian, ca expresie a
sufletului său. Hogaş ne-a dat imaginea naturii şi explozia sentimentelor pentru natură. Sadoveanu ne-a dat
şi admirabile imagini de natură şi natură sadovenizată şi, mai ales, senzaŃiile sale”.

O permanenŃă a operei sadoveniene a rămas lumea satului, care şi-a găsit în Sadoveanu un observator
pătrunzător. Paginile consacrate realităŃilor rurale din trecut reprezintă o galerie de imagini de o bogăŃie
excepŃională. Nici un alt scriitor n-a prezentat Ńărănimea în ipostaze atât de variate. Din ansamblul operei
sadoveniene rezultă o galerie completă, locuitorii satelor apărând fie retrospectiv, în tablourile unei istorii
frământate, fie ca martori ai unui trecut mai apropiat sau mai îndepărtat. Constantin Ciopraga scria: “În
opera sadoveniană se adună ca într-o frescă amplă filosoful şi idilicul, taciturnul şi jovialul, pădurarul şi
pescarul, păstorul, pribeagul, soldatul, omul bălŃilor şi singuraticul înălŃimilor.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 Cu toată diversitatea faptelor şi a eroilor, desprindem în fond câteva tipuri: energicul, meditativul,
resemnatul, Ńăranul-durere şi Ńăranul-înŃelepciune, Ńăranul-pasiune. Dintre toŃi, cel mai aproape de inimă i-a
fost Ńăranul de la munte.
Prozatorul reconstituie viaŃa poporului român, văzut prin Ńăranii moldoveni, cu datini, obiceiuri şi credinŃe.
Moldova e văzută ca o “Americă încântătoare, ca o Brazilie din vremea emigrării, în care inocentele vieŃi şi
?!?! autohtone, iubitori de întinderile de străbătut călare, fără nici o lege, luptă fără putere împotriva
târgurilor, găsind adăpost pe moşii fără margini sau fugind spre Prut”.
Este lumea surprinsă de Sadoveanu în Bordeenii. Departe de civilizaŃie, oamenii de pe moşia boierului Jorj
Avrămeanu, din pustietăŃile bălŃilor Jijiei, trăiesc în bordeie sub pământ, în condiŃii inumane. Pribegi,
înfrânŃi ai soartei, fugari căutaŃi de lege, bordeenii se mişcă lent, resemnaŃi, într-o stare de vegetaŃie;
abrutizaŃi de muncă, îşi găsesc alinarea în rachiul primit ca răsplată a muncii la sfârşitul săptămânii. Casa
de Ńară a boierului, cu patru camere mari, li se pare o “curte straşnică”, întrebându-se cu mirare la ce pot
folosi atâtea camere. Vechilul moşiei este un fost hoŃ de cai, neacceptând să fie înfruntat. Îşi va găsi însă un
om pe măsură în NiŃă Lăpădatu, om aprig, ce vede altfel lucrurile.
SpaŃiul locuit de bordeeni este un Ńinut de margine, pustiu şi uitat de Dumnezeu. O călătorie până la cel mai
apropiat oraş ar fi însemnat o aventură neobişnuită.
Satul este văzut de cele mai multe ori ca un topos ce păstrează legile nescrise ale poporului. Ruperea de
lumea satului şi plecarea la oraş însemna degradare. Ion Ursu devine alcoolic când intră în mediul
orăşenesc, iar Petea Străinu, “stricat” de viaŃa de la oraş, face 20 de ani de muncă silnică pentru tâlhărie şi
omor, întorcându-se la origini fără a se putea redresa. Toată lumea aceasta se găseşte între tăcere şi
resemnare, cuvântul reprimat fiind semnul suferinŃei.
Dar, în Hanu AncuŃei, cuvântul triumfă asupra tăcerii. Hanul este un “caravanserai” românesc, loc de popas
şi de discuŃie cu parteneri ocazionali. Lumea prezentă e proiectată în afara timpului, pendulând între
prezent şi trecutul memoriei naratorilor. În cele nouă povestiri este proiectată o Moldovă neatinsă de
civilizaŃie, evocată prin povestirile celor adunaŃi: Neculai Isac – căpitan de mazili, Ienache coropcarul,
Leonte zodierul, Orb sărac, Zaharia fântânarul, baba Salomia, Constantin MoŃoc – ciobanul de la Rarău. În
această carte de atmosferă ne întâmpină sfătoşenia moale a moldovenilor. Sunt evocate suferinŃe vechi,
drame de iubire, fapte eroice, peste toate plutind o mâhnire lină, o magie a amintirii. Indirect, se face
elogiul vieŃii curate, a bunăstării de altădată. Hanul devine personaj, pentru că tot ce se întâmplă acolo
aparŃine – prin partenerii ocazionali – hanului. Lirismul învăluie pe cei prezenŃi, care alcătuiesc o lume
statornică, fericită, întrucât se poate înfrupta din darurile pe care pământul acestei Ńări le oferă. Personajele
se realizează caracterologic, prin comportament, gesturi şi, mai ales, limbaj; tehnica povestirii este grefa
narativă sau “povestirea în ramă”.

Expresia cea mai elocventă a vieŃii Ńăranului de la munte este romanul Baltagul (Comentariu sumar)

Sadoveanu n-a uitat în opera sa târgul de provincie, pe care l-a cunoscut în timpul copilăriei şi al tinereŃii
sale. Fie că e vorba de Paşcani sau de Fălticeni, realitatea citadină rămâne aceeaşi: târgul de provincie este
locul unde se moare. Mişcat de ceea ce a văzut, sentimentalul Sadoveanu trece de la exaltarea eroică la
stilul rarefiat, stagnant, al mediilor provinciale. În acestea agonizează suflete în derivă; totul este convenŃie,
stereotipie. În orizontul recluzionar al târgului, frapantă e senzaŃia rotirii în cerc, din care nu se poate ieşi.
De aceea, comportamentul indivizilor pare identic. SituaŃiile străbătute de eroi par de asemenea aceleaşi.
Provincialul e un sentimental, care n-a uitat trecutul, dar care nu poate privi liber viitorul. Pe scara socială
are o poziŃie hibridă: pare înapoiat faŃă de locuitorul Capitalei, dar utopic faŃă de Ńăran. Soarta
provincialului este tragică, pentru că nu poate alege, pentru că nu îndrăzneşte să rupă obişnuinŃa. Atunci
stagnează, se ofileşte, precum TincuŃa Negrea, eroina din Floare ofilită, sau Neculai Manea, eroul din
Însemnările lui Neculai Manea. Daria Mazu, EugeniŃa Costea, sunt eroine ce se sting între obişnuinŃă şi
năzuinŃă. În acest sens, putem spune că fiecare provincial e o Madame Bovary care visează la viaŃa intensă
a Capitalei, dar care n-are curajul să părăsească viaŃa mediocră a modestului oraş.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 Mesajul esenŃial al operei sadoveniene ar fi, deci, acela al împăcării omului cu timpul şi cu natura şi refuzul
vitezei în favoarea adâncimii.

VocaŃia lui Sadoveanu este de povestitor. El a încarnat în forme autentice înclinaŃiile spiritualist-autohtone
pentru povestire. O constanŃă a operei narative este evocarea omului în general şi a Ńăranului în special,
într-o tainică şi misterioasă comuniune cu natura, de o sălbatică măreŃie.
Tehnicile narative preferate de Sadoveanu sunt: cea a edificiului arhitectonic masiv, cu o largă desfăşurare
spaŃio-temporală – în FraŃii Jderi, aceea a “povestirii în ramă” (grefa narativă) – în Hanu AncuŃei, şi tehnica
cinematografică modernă, cu structuri sofisticate, ca în Baltagul. Reprezentant al romanului tradiŃional,
Sadoveanu preferă construcŃia liniară, în care acŃiunile converg spre albia unui destin unic.
Exceptând Hanu AncuŃei, unde scriitorul e diferit de narator, celelalte opere prezintă o perspectivă narativă
unică, autorul fiind omniscient, conducându-şi şi caracterizându-şi personajele. Acestea au o evoluŃie
liniară, previzibilă, constituindu-se deseori în destine centrale: Ştefan cel Mare, Vitoria Lipan, IonuŃ Jder,
Nicoară Potcoavă.
SpaŃiul epic este, de regulă, al naturii şi al legendei, timpul fiind nedeterminat, dar vechi şi patriarhal. Ca
descriptiv, Sadoveanu traduce o stare sufletească ce nu se poate fixa în enunŃuri lapidare, ci în fraze ample,
în care termeni ca: abur, negură, şoaptă, murmur, taină, fior, vrajă, somnie, se repetă insistent. Stările sunt
de blândeŃe, linişte, tăcere, mâhnire, vrajă. Totul cântă: apa, codrul, piatra, sugerând muzica în raport cu
Universul.

3. Baltagul

a) Aprecieri despre roman

Baltagul se menŃine într-o zonă superioară de mister şi de poezie, creionată în Hanu AncuŃei şi continuată
în Zodia Cancerului. Dramă omenească, povestea din Baltagul are un pronunŃat accent de baladă romanŃată,
de mister cosmic. Poate fi considerat “romanul unui suflet de munteancă” – după Perpessicius – pentru care
îndatoririle faŃă de morŃi sunt “comandamente exprese”. Prin puterea lui de cuprindere şi de sintetizare a
vieŃii unei întregi colectivităŃi, cu îndeletnicirile, credinŃele, folclorul şi etnografia ei, Baltagul este o
capodoperă şi un fragment de epopee a poporului român, un excepŃional poem al naturii şi al sufletului.
În Arca lui Noe, Nicolae Manolescu discută Baltagul într-un studiu cu titlul “O femeie între bărbaŃi”.
Problema asupra căreia se opreşte este în ce măsură romanul aparŃine miticului şi realismului. În sensul
acesta, deosebim două structuri: una monografică, realist-epică, referitoare la łara de Sus în general şi la
Tarcău în special, şi alta, simbolico-mitică. Într-un spaŃiu montan, consacrat mitic, femeia este elementul
stabil, conservator şi formalist, în timp ce bărbatul, ca element mobil, iese din spaŃiul acesta, descoperind
“cealaltă lume”. Vitoria se află la contactul dintre aceste două lumi. Descoperind adevărul, în căutarea
căruia a plecat, Vitoria restabileşte dreptatea. Cunoscând lumea, eroina va recunoaşte coerenŃa realului.
Prin urmare, romanul ar fi realist. Dar atmosfera creată, supunerea oamenilor la legile nescrise devenite
tradiŃii, cultul Soarelui, credinŃele, îl situează în mit.

b) Baltagul între baladă şi legendă

De regulă, romanul este considerat cu structură baladescă, fiind văzut ca un deznodământ al baladei
MioriŃa. Motoul: “Stăpâne, stăpâne / Mai cheamă ş-un câne” întăreşte ideea. Argumente în favoarea acestei
afirmaŃii există: şi balada, şi romanul au ca punct de plecare transhumanŃa; în ambele, invidia devine motiv
al crimei; şi în baladă, şi în roman există un animal credincios oierului: mioriŃa şi, respectiv, câinele Lupu;
în căutarea celui plecat şi neîntors în timp util pornesc femeile: în baladă – mama, în roman – soŃia.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 Dar mai fascinantă apare apropierea dintre roman şi mitul lui Osiris. Acesta este zeul egiptean al viŃei de
vie şi pleacă mereu în lume, să le vorbească oamenilor despre binefacerile culturii respective. Asemenea
lui, Nechifor Lipan este mereu plecat pentru negustorie. Şi în mit, şi în roman, soŃia este aceea care
păstrează flacăra nestinsă a căminului: zeiŃa Isis şi munteanca Vitoria Lipan. Osiris va cădea pradă invidiei
fratelui său Seth, aşa cum Nechifor Lipan va deveni victima celor doi oieri. În căutarea lui Osiris va pleca
zeiŃa Isis, însoŃită de fiul său, Horus, aşa cum în căutarea lui Nechifor va pleca Vitoria însoŃită de
GheorghiŃă. Şi în mit, şi în roman, există câte un animal care ajută la găsirea celui dispărut: Anubis –
câinele cu cap de şacal, şi câinele Lupu. Isis va purta cu sine bagheta pentru săvârşit mistere; Vitoria nu se
va despărŃi de un beŃişor alb, prin mişcarea căruia îşi exprimă neliniştea. La găsirea celui dispărut, cele
două femei vor proceda la fel: zeiŃa înfăşoară rămăşiŃele într-un giulgiu alb, peste care presară mirodenii;
Vitoria Lipan potriveşte oasele în “cutia de brad”, le stropeşte cu vin, iar deasupra acesteia pune lăvicerul
învrâstat.

c) ViaŃa satului de munte – aspecte monografice

Romanul Baltagul constituie o monografie a satului moldovenesc de la munte. Este surprinsă viaŃa din satul
Măgura Tarcăului, peste care timpul trece fără a lăsa urme. Lumea respectă datinile nescrise, iar legea
căreia i se supun locuitorii este sfântă pentru toŃi. Dreptatea nu e făcută de autorităŃi; omul însuşi se
pedepseşte, sau natura este cea care face dreptate.
“Ca toate satele de munte, şi acesta este împrăştiat pe locuri strâmte, între stânci de piatră. Asupra satelor
fulgeră, trăsneşte şi bat puhoaiele”. Aşezarea rurală are “ulicioare lungi şi cotite şi o biserică aşezată pe un
dâmb”. UliŃele, întotdeauna curate, sunt un semn al hărniciei locuitorilor, pe care Sadoveanu îi admiră.
“Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare: iuŃi şi nestatornici ca apele, ca vremea, răbdători
în suferinŃe ca şi-n ierni cumplite, […] plăcându-le datinile lor de la-nceputul lumii, ferindu-se de alte
neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru. ViaŃa nu le este uşoară, căci
munteanului îi este dat să-şi câştige pâinea cu toporul ori cu caŃa: cu toporul dau jos brazii, pe care-i fac
plute, pe care le mână până la GalaŃi. Cei mai vrednici întemeiază stâni în munte. Acolo stau, cu Dumnezeu
şi cu singurătăŃile, până la venirea toamnei, când îşi coboară turmele la iernat, în bălŃi”. Aceasta este
transhumanŃa, atât de importantă pentru viaŃa muntenilor. Aceştia au rădăcini la locul lor, ca şi bradul. În
munŃi se simt apăraŃi de intruşi, acceptând cu greu pe străini. Nimeni nu-i conduce, singura autoritate
recunoscută rămânând preotul.
Dintr-un asemenea sat a plecat Nechifor Lipan să cumpere oi, neîntorcându-se la vremea stabilită, ceea ce
stârneşte neliniştea, apoi tristeŃea Vitoriei. Casa lor este îndestulată: “Aveau poclăzi în casă, piei de miel în
pod, oi în munte, brânză-n cămară şi parale strânse într-un cofăiel cu cenuşă”. Copiii sunt crescuŃi cu frica
lui Dumnezeu, în cultul tradiŃiei şi al Soarelui: “Mai cu samă stau ei în faŃa Soarelui, cu o inimă ca din el
ruptă”.
Botezul, nunta, înmormântarea, sunt evenimente esenŃiale ale vieŃii, şi fiecare se desfăşoară după un anumit
ceremonial. Botezul se sărbătoreşte prin cumătrie. Nimerind la Borca într-un asemenea eveniment, Vitoria
a intrat la lăuză, punându-i rodin sub pernă şi dăruind “creştinului celui nou” o hârtie de douăzeci de lei; a
închinat paharul de băutură către nănaşi şi a sărutat mâna preotului.
Nunta este prilej de mare bucurie. Trebuiau să se veselească nu numai nuntaşii, ci toŃi cei care întâlneau
alaiul. De aceea, Vitoria arăta “veselă faŃă şi limbă ascuŃită”, făcând frumoasă urare miresei întâlnită la
Cruci. Elemente ale oraŃiei de nuntă transpar în roman: “vorniceii au întins plosca şi au ridicat pistoalele:
ori beau în cinstea feciorului de împărat şi a frumoasei doamne mirese, ori îi omoară acolo, pe loc. Mireasa
şi druştele aveau capete înflorite. Nevestele numai în catrinŃi şi bundiŃi. BărbaŃii împuşcau cu pistoalele
asupra brazilor ca să sperie şi să alunge mai degrabă iarna”.
Înmormântarea este de asemenea descrisă în detaliu. Există un cult al morŃilor, care trebuie respectat cu
sfinŃenie, pentru ca cel ucis să-şi găsească liniştea. Carul care ducea sicriul era împodobit cu cetină, însoŃit
de trei preoŃi, trei oameni cu buciume şi patru femei bocitoare. PreoŃii înalŃă cântare, în timp ce o bătrână
împlineşte datina podurilor. “După ce îşi spun cântarea buciumaşii, prind a plânge şi a boci tare frumos
femeile tocmite”. La coborârea siciului în groapă, acesta este stropit cu vin şi, conform tradiŃiei, peste
groapă se dă o găină neagră. Peste sicriu se aruncă Ńărână, cel mort găsindu-şi odihna de veci.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 Cu multă credinŃă se îndeplinesc şi alte slujbe, conform obiceiurilor. În ziua de Bobotează, de pildă, se
binecuvântează apele şi izvoarele. Pe 9 martie, zi de proaspătă primăvară, se oficiază slujbă pentru cei 40
de sfinŃi mucenici din Sevasta. La biserică se duc frumoase daruri: colaci, colivă, untdelemn şi vin. Asupra
lor se aprind făclii, iar în altar, părintele Daniil oferă sfânta împărtăşanie.
Din această lume porneşte să afle adevărul munteanca Vitoria Lipan. Ea poate fi văzută în triplă ipostază:
de locuitoare a satului de munte, de mamă şi de soŃie. Este o femeie simplă, fără ştiinŃă de carte, dar isteaŃă
şi cu mult spirit practic. În lipsa soŃului, conduce cu pricepere gospodăria. Când hotărăşte să plece în
căutarea lui Nechifor, îşi pune toate treburile în ordine, uimindu-l pe negustorul David prin isteŃime şi spirit
practic.
Respectă tradiŃiile şi datinile, supunându-se obiceiurilor. Crede în vise, intuind că lui Nechifor i s-a
întâmplat o nenorocire. Merge la preot, ca să-i citească slujbe, dar şi la baba Maranda, despre care se ştia că
“unelteşte” cu forŃe necurate, pentru a-i ghici viitorul. Crede în superstiŃii dar, mai ales, cere ajutor lui
Dumnezeu. Face rugăciuni către Maica Domnului, apoi se duce la BistriŃa, la mănăstire, rugându-se şi
aşteptând semn. I se pare că icoana îi vorbeşte, îndrumând-o să meargă spre căutarea celui pierdut.
Ca mamă, Vitoria este severă; îşi educă fata în respectarea tradiŃiei. Încercările fetei de a se îndepărta de
lege sunt sancŃionate drastic; renunŃarea la catrinŃă, cămeşă şi coadele împletite este un lucru de ruşine: “ÎŃi
arăt eu coc, valŃ şi bluză, arză-te para focului să te arză! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut
de acestea, şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu. Altfel, îŃi leg o piatră de gât şi te dau în Tarcău.”
Pentru GheorghiŃă are o anume slăbiciune, pentru că acesta îi aminteşte de bărbatul ei, când era tânăr.
Scrisoarea pe care i-o dictează părintelui sugerează dragostea şi apropierea sufletească de cel care era
întruchiparea lui Lipan. Îl priveşte cu ochi critic: “Eu te cetesc pe tine, măcar că nu ştiu carte” şi-l
compătimeşte, gândindu-se să trebuie să devină “bărbatul casei”: “Pentru tine, de-acu-nainte, începe a
răsări soarele”.
Vitoria este o femeie frumoasă, deşi e trecută de prima tinereŃe. O nespusă feminitate se desprinde din toată
înfăŃişarea ei. Îşi iubea bărbatul, dar nu i se supunea, aşa cum era obiceiul. Era aprigă, apărându-şi o anume
poziŃie în casă: de stăpână egală cu bărbatul. Se întâmpla ca Nechifor s-o mai lovească, dar ea ştia că nu cu
răutate, ci doar pentru a nu-şi simŃi ameninŃată autoritatea. Orice s-ar fi întâmplat, oricât ar fi întârziat,
Nechifor se întorcea la dânsa “ca la apa cea bună”.
Era sensibilă la elogiile mute ale bărbaŃilor: “Nu mai era tânără, dar avea o frumuseŃe neobişnuită în
privire: ochii îi luceau ca într-o uşoară ceaŃă în dosul genelor lungi şi răsfrânte în cârligaşe. SimŃindu-se
admirată, femeia îşi regăsi îndată înfăŃişarea pe care o avea când se uita în oglindă, cu o lumină abia simŃită
de râs”.
Negăsind înŃelegere la autorităŃi, îngrijorată de soarta soŃului, bănuind o nenorocire, Vitoria hotărăşte să
plece în căutarea bărbatului. Părăsirea Tarcăului este echivalentă cu ieşirea din gineceu şi pătrunderea într-o
lume necunoscută şi până atunci interzisă. Îl ia cu sine pe GheorghiŃă, care va porni pe o cale de iniŃiere,
călătoria având caracter formativ. Flăcăul presimte ce se va întâmpla, realizând că a lăsat în urmă copilăria:
“A intrat la slujbă grea şi la năcaz. Pentru o tinereŃă ca a lui cade grea sarcina gospodăriei”.
Îndrăznea să cugete că “femeile-s mai viclene şi mai iscusite la vorbă, însă bărbaŃii-s mai proşti, dar mai
tari de vârtute”.
Munteanca dovedeşte intuiŃie în găsirea drumului pe care l-a străbătut soŃul ei. Merge pe calea deschisă
oierilor care urcă la păşunat şi coboară la iernat. Cu o inteligenŃă deosebită şi cu un tact feminin
surprinzător, iscodeşte, întreabă, incită, aŃâŃă spiritele. Dovedeşte un caracter echilibrat şi nu-şi
exteriorizează trăirile. Poposeşte la cârciumi, la hanuri, până când, între Suha şi Sabasa, va descoperi, cu
ajutorul câinelui Lupu, osemintele soŃului ucis.
În căutarea bărbatului, Vitoria a pus spirit de vendetă şi o aplicaŃie de detectiv. Bănuieşte cu metodă,
cercetează cu disimulaŃie, pune la cale scenete pentru a provoca autodemascarea. La hanul lui Donea, la
domnul David, la moş Pricop, la cârciuma lui Macovei şi, în sfârşit, la Iorgu Vasiliu, află despre oierul
vesel şi puternic, care purta căciulă brumărie şi care se dovedea generos. Află, de asemenea, despre ceilalŃi
doi oieri: Calistrat Bogza şi Ilie CuŃui, dându-şi seama că aceştia sunt vinovaŃi de crimă. Fără martori,
aceştia nu puteau fi acuzaŃi, şi femeia dovedeşte încă o dată tactică feminină, apelând la mijloace feminine.
Se comportă surprinzător: acuză violent, devine umilă, cere compătimire, râde sau plânge: “întreabă

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 râzând”, “se apără uimită”, “vorbeşte cu mirare”, “fâlfâie cu braŃele ca din aripi”, “Ńipă”, “întreabă cu voce
dură”, “şopteşte”, sau “priveşte neclintit”.
Ştie că singura modalitate de a-i dovedi pe ucigaşi este autodemascarea acelora. Creează o atmosferă de
bănuieli, de murmur, de priviri; aruncă vorbe la întâmplare, creând în vinovaŃi o tensiune insuportabilă; de
fapt, provocându-i, îi va face pe aceştia să mărturisească.
Magistral este fragmentul care s-ar putea numi Demascarea. Apare aici o opoziŃie între unii, care “ar putea
zice” sau “ar putea crede”, şi eu, care ştie şi care are ştiinŃă de cum, unde şi când s-a întâmplat crima: la
asfinŃit, în timp ce tovarăşii se duceau la deal. Unul s-a grăbit spre pisc, să vadă dacă nu vine cineva, al
doilea îl urma pe Nechifor, dându-i o singură pălitură cu baltagul, “ca atunci când vrei să despici un
trunchi”. A lovit apoi calul, împingându-l în râpă. N-a reuşit să omoare însă câinele. Ultima afirmaŃie a
Vitoriei: “Nu i-a văzut şi nu i-a ştiut nimeni până acuma” a sporit şi mai mult teama ucigaşilor, care, în
sinea lor, au recunoscut că lucrurile s-au petrecut întocmai. GheorghiŃă va fi cel care, cu baltagul, îl va
pedepsi pe ucigaşul Bogza. CuŃui a mărturisit de bunăvoie: “Să se ştie că a fost întocmai cum a arătat
femeia mortului”. În spiritul moralei creştine, Vitoria îi va acorda ucigaşului iertarea.
FrumuseŃea sufletească a acestei femei din popor apare de-a lungul romanului. SuferinŃa n-o usucă, deşi se
simte prăbuşită sufleteşte. Este în stare să se bucure încă de fiorul primăverii. Îşi urmăreşte cu tenacitate
scopul, nu atât pentru a se răzbuna, cât pentru a împlini dreptatea, conform legii talionului: “Ochi pentru
ochi, dinte pentru dinte”. Poate fi asemănată cu alte eroine dârze şi aprige din literatura română, prin voinŃa
deosebită: Anca, eroina lui Caragiale din drama “Năpasta”, Doamna Clara din “Vlaicu-vodă”, sau Vidra
din “Răzvan şi Vidra”. S-a mai spus, de asemenea, că Vitoria Lipan este un Ulise carpatin.

e) Arta narativă
Sadoveanu a realizat romanul printr-un model structural cinematografic, fiind receptiv la formulele
noi. În acest sens, amintim începutul romanului, constituit dintr-o legendă spusă de Nechifor Lipan,
personajul care trăieşte “fără a exista”.
NaraŃiunea prezintă forme de iniŃiere a eroilor, fie că e vorba de însăşi Vitoria Lipan, fie că e vorba
de GheorghiŃă. Acesta este, la început, neştiutor şi fricos, şi, din cauza aceasta, tăcut. Treptat şi la îndemnul
mamei, intervine cu îndrăzneală în anumite situaŃii, începe să aibă păreri; îşi înŃelege mama. În cele din
urmă, va săvârşi actul dreptăŃii pedepsindu-l pe vinovat. Călătoria de iniŃiere s-a sfârşit şi l-a maturizat,
acum fiind în stare să preia îndatoririle tatălui său.
Apare şi aici motivul hanului, loc de popas şi de conversaŃie.
Discursul narativ este realizat prin parataxă (coordonare între propoziŃii principale scurte),
imprimând un anume ritm naraŃiunii. Fraza are cadenŃă de baladă sau de bocet: “Am trecut muntele ista…
în toate felurile… Am cheltuit parale… în dreapta şi-n stânga… Am mişcat oameni şi preoŃi…”
Limbajul este viu, atractiv, presărat cu regionalisme. Nu lipsesc descrierile de natură, văzută în
concordanŃă cu trăirile.

Romanul Baltagul rămâne o carte de referinŃă pentru proza sadoveniană şi pentru cea românească
în general.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 4. FraŃii Jderi

a) Aprecieri
Perpessicius scria despre romanul FraŃii Jderi: “Documentarul şi poezia se armonizează şi dau acea
atmosferă înŃesată de miresme, în care toate se petrec după legile vieŃii de toate zilele, dar şi după norma
visului. Virtutea descriptivă apare în imnurile închinate frumuseŃii pământului românesc, în toată nesfârşita
lui varietate, indiferent de regiune şi anotimp”.
Edgar Papu scria că FraŃii Jderi este “roman istoric, dar şi epopee, cronică şi legendă, poem folcloric şi
rapsodic, roman realist şi poem romantic”.

b) Structura romanului
Romanul este alcătuit din trei volume intitulate: Ucenicia lui IonuŃ, Izvorul Alb şi Oamenii Măriei-sale.
Primul volum prezintă Moldova sub aspect economic, social şi politic în timpul lui Ştefan cel Mare. Aflăm,
de asemenea, despre familia comisului Manole Jder şi, mai ales, urmărim ucenicia lui IonuŃ la curtea
domnească. Al doilea volum urmăreşte vânătoarea domnească de la Izvorul Alb şi nunta domnitorului
Ştefan cu domniŃa Maria de Mangop. În sfârşit, ultimul volum înfăŃişează pregătirile de luptă ale
moldovenilor, bătălia de la Podu-înalt şi marea victorie a creştinilor împotriva păgânilor.

c) Imaginea Moldovei sub diferite aspecte

Viziunea asupra Moldovei este poematică, aceasta fiind văzută ca o Ńară binecuvântată de Dumnezeu, în
timpul conducerii ei de către cel mai strălucit din domnii Moldovei: “De când acea putere se aşezase asupra
Moldovei, părea că s-au schimbat şi stihiile. Ploile cădeau la timp; iernile aveau omături îmbelşugate;
iazurile stăteau liniştite în zăgazuri; morile şi pâraiele cântau în văi. Prisăcile se înmulŃeau în poienile
pădurilor. Drumurile erau paşnice. S-a făcut lumină şi dreptate în Ńara Moldovei. BraŃul domnitorului sfânt
a pedepsit pe toŃi răii şi lotrii, pe toŃi slujbaşii care au obijduit pe sărmani, pe boierii cei făloşi şi pântecoşi,
care şi-au plecat grumazul şi s-au supus.”
FrumuseŃea Ńării este unică, aflată fiind într-un colŃ de lume, “într-o cumpănă a văzduhului ce lăsa peste tot
farmec”: “Spre răsărit, către valea Siretului, zarea avea ceva trandafiriu. Înspre apus, către munŃii cei mari,
dincolo de păduri de fag şi de brad, înălbăstreau pâcle. Pajiştile aveau râsuri în mii de feŃe ale florilor, iar în
streaşina pădurii se aud picurând tălăngile. Poieni depărtate, dumbrava şi gârlele Moldovei alcătuiau o
lumină de basm.”
Este şi o Ńară bogată Moldova: “Mai ales vitele sunt bielşugul Ńării Moldovei, şi grădinile, şi iazurile, şi
prisăcile; şi oi sunt de două soiuri, cât nu li se cunoaşte numărul. De asemeni îmbielşugate sunt holdele…
NeguŃătorii nemŃi plătesc bun preŃ la noi pentru blănile de râs şi de jder”.
Într-o asemenea Ńară trăiesc răzeşii, care se găsesc în relaŃii conflictuale cu unii dintre boierii hrăpăreŃi.
Sunt, de asemenea, oieri, care cunosc meşteşugul deprins din tată în fiu: “Noi am fost rânduiŃi de tineri în
munte, la oile bătrânului; am purtat oile şi am stăpânit ciobanii; ne-am bătut uneori cu lotrii, cu lupii şi cu
urşii. Aşa am stat noi mulŃi ani, până ce s-au ridicat cei de-acasă. Atunci ne-a poruncit bătrânul să coborâm
la vale şi, în locul nostru s-au suit ceilalŃi patru. După aceea am fost rânduiŃi vânători domneşti şi facem
slujbă şi la Cetatea NeamŃului”.
Aflăm şi date despre Curtea domnească, despre slujbele domneşti, despre petrecerile de la Curte, unde
boierii se întrec în băutură şi în vorbe; despre felul în care se săvârşesc judecăŃile – cu dreptate pentru cel
asuprit. Măria-sa veghează neclintit în hotărârile sale, şi toată lumea se înfăŃişa cu cutremur la Măria-sa,
îngenunchind sub sabia dreptăŃii sale.
RelaŃiile de la Curte sunt dintre cele mai neaşteptate: de prietenie, dar şi de invidie; boierii îl respectă pe
Ştefan şi se tem de acesta, aşteptând moment prielnic să se răzvrătească: “Şede Vodă ca un cerb frumos cu
stea în frunte, iar împrejurul cerbului numai jivine… Acu să-i spun aşa Măriei-sale, că-i stau prin preajmă

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 prea mulŃi lupi şi dihori. Tare i-aş dezbrăca eu pe aceştia de piele, ca să-şi plătească stricăciunile ce au
săvârşit”.
Romanul are şi un pronunŃat caracter monografic, în sensul că ne oferă pagini memorabile despre obiceiuri,
datini şi credinŃe; naşterea, botezul, peŃitul, nunta, hora, hramul, praznicele, moartea sunt înfăŃişate de către
Sadoveanu ca un cunoscător atent şi sensibil, sesizând existenŃa repetabilă a moldovenilor. Hora, de pildă,
este o expresie a vitalităŃii: “avântul cu care jucau la sunetul cimpoaielor avea ceva înaripat şi sălbatec în
acelaşi timp”. PeŃitul se desfăşoară după un ceremonial cunoscut şi respectat: “Domnia sa IaŃco Hudici i-a
primit cu bine; şi-a deschis cămările; a pus pe masă miere nouă şi nuci; a poruncit să se sloboadă vin
tocmai din fundul pivniŃii, din cel care număra ani mai mulŃi.” Hramul mănăstirii NeamŃ, prezentat în
deschiderea romanului, oferă deschidere spre înŃelegerea obiceiurilor străvechi. La sfânta sărbătoare este
aşteptat însuşi Vodă, cu teamă şi cu nelinişte: “Se vorbeşte prin sate despre Măria-sa că-i om nu prea mare
la stat, însă groaznic când îşi încruntă sprânceana; iar, când vine la o sfântă mănăstire, n-are de ce se uita
groaznic… Ca un stăpân al Ńării ce se află, Măria-sa trebuie să cunoască al cui e pruncul şi a cui e nevasta,
să vadă şi să cunoască unele şi altele”. La hram aflăm despre spiritul de dreptate al domnitorului, care-şi
mărturiseşte dorinŃa de a face rânduială în toate târgurile şi satele.
Interesante pagini sunt cele care se referă la războaiele “bătute” de Ştefan cel Mare. O asemenea luptă este
aceea cu Mamac-han, care face multă risipă în Ńara Moldovei cu tătarii lui. Moldovenii îi înving însă, iar
Domnul dă pedepse exemplare celor prinşi.
Detaliat sunt prezentate pregătirile pentru luptă şi tabăra de la Vaslui, unde s-au adunat moldovenii pentru a
Ńine piept turcilor: “Nu este pe lumea asta Ńinut mai frumos decât Ńinutul Vasluiului: dealuri cât lumea,
parcă te sui în cer, şi văi, parc-ar fi să te cobori în iad.” Ştefan şi-a ales aici loc de tabără, deoarece,
împreună cu slujitorii săi de Ńară, cunoaşte cotloanele, râpele, poienile, ascunzătorile, codrii: “Vodă, cu ale
sale oşti, se află în asemenea Ńinut ca într-o cetate; dar ce-ar putea păgânii să facă şi să aleagă dintre
asemenea maŃe încurcate ?”
Despre organizarea armatei aflăm din scrisoarea unui italian aflat la Curtea domnitorului moldovean. Pe
străini îi uimesc trupele de nobilime mică, rurală, a Ńării – răzăşii, oşteni fără simbrie, “oameni ai Măriei-
sale”. Sunt apoi curtenii în leafă, trupe cu armură uşoară. Nu lipseşte artileria grea.

d) Caracterizarea personajelor

Ştefan cel Mare

S-a spus că romanul FraŃii Jderi este o epopee a Moldovei condusă de un prinŃ luminat, Ştefan cel Mare.
Dacă în cronica lui Ureche acesta apare incizat în bronz, dacă în Apus de Soare al lui Delavrancea este
conceput poematic şi decorativ, în FraŃii Jderi Ştefan apare ca un erou de excepŃie, aflat între legendă şi
realitate. Moldovenii cred că are pecete sfântă pe braŃul stâng şi că este privegheat din înălŃimi de o pajură
sfântă.
Apare în ipostaza de domnitor, în toată măreŃia lui, dar şi ca tată, soŃ şi prieten. Ca tată, este bun şi
înŃelegător, dar şi aspru, încercând să-şi educe feciorul şi să-l iniŃieze, treptat, în problemele domniei. Ca
prieten, este generos şi cinstit: “Eu pe toŃi câŃi îi am lângă mine, care mănâncă pâinea mea sau se bucură de
mila domniei mele, îi socotesc fără vicleşug. Le-am deschis sufletul meu şi i-am îmbrăŃişat.” Ca soŃ,
respectă obiceiurile de la Curte, având o atitudine nobilă faŃă de Maria de Mangop; chiar dacă această
căsătorie cu “domniŃa de la BizanŃ” nu se bazează pe dragoste, Ştefan ştie să respecte protocolul, urmărind,
în fond, binele Ńării.
În toată strălucirea sa apare, însă, ca domnitor, convins de responsabilitatea sa faŃă de Ńară şi neam. Însuşi
mărturiseşte: “Noi, domnii şi stăpânitorii de noroade trebuie să urmăm pilda Soarelui, dând în fiecare zi
căldură şi lumină, fără a primi”. Uimeşte pe solii străini prin cultura sa; cunoaşte protocolul; pricepe greaca
şi latina; vorbeşte limba lui Dante; cultivă rânduiala bizantină.
Este animat de un puternic simŃ al dreptăŃii; “călătoreşte prin Ńară şi face giudeŃ”, trezind admiraŃia
supuşilor săi şi teama în cei necinstiŃi. Doreşte pentru Moldova un singur păstor, care să o apere de
duşmanii dinăuntru şi dinafară: “Războiul meu, staroste Căliman, îl am cu această Ńară fără rânduială. În
Ńara asta a Moldovei umblă neorânduielile ca vânturile. Am găsit în Ńara asta, staroste Căliman, şi mulŃi

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 stăpâni. Nu trebuie să fie decât unul. Aşa că eu bat război […] ca în Ńara asta să fie rânduială în toate
târgurile şi satele şi linişte pe toate căile neguŃătorilor”.
Bun strateg, cunoscător al tacticii de luptă, domnitorul va câştiga bătălia de la Podu-înalt, nu fără jertfă.
După culegerea şi îngroparea celor căzuŃi pentru Ńară, Ştefan nu-şi poate domina tulburarea, rupând din
sufletul său vorbe patetice, pentru liniştea celor rămaşi în viaŃă: “Când răsare soarele, avem să ne aducem
aminte de ei şi avem să-i jelim, de asemenea când soarele asfinŃeşte. Şi când ne vom trezi la bătaia miezului
nopŃii, avem să-i simŃim în jurul nostru, şi ne vom afla nemângâiaŃi de pierderea lor”. A pierdut doi foarte
buni prieteni din familia Jderilor: bătrânul comis Manole şi al doilea comis Simion.
Dacă pentru prieteni dovedeşte generozitate, cu duşmanii este necruŃător; pedepsele date sunt crunte.
Dincolo, însă, de tirania, pentru care era judecat de neprieteni, se află un suflet bântuit de nelinişti. Deseori
dorea, în sufletu-i întunecat şi trupu-i ostenit, lumină şi mângâiere de la Dumnezeu. În tot ce face este
dominat de o voinŃă de neînfrânt, care impresionează şi fascinează. Ideea sacrificiului, împinsă până la
neliniştea romantică, face din el un vizionar.

Familia Jderilor
Este alcătuită din bătrânul Manole Jder, devotat până la sacrificiu domnitorului, înŃelept şi viteaz, şi din cei
cinci feciori ai săi: Simion, Damian, Cristea, Nicoară şi IonuŃ.
Avându-l în vedere pe IonuŃ, putem spune că FraŃii Jderi este romanul formării unui destin: “Era fluture,
flacără, schimbător ca un pui de demon”. Deşi nu este copilul Ilisaftei, ci este dat acesteia ca un dar de la
Dumnezeu, comisoaia îl iubeşte mai mult decât pe ceilalŃi, deşi intuieşte că este feciorul lui Manole.
IonuŃ este neiniŃiat, aflându-se în situaŃia de a acumula experienŃa de viaŃă. Cunoaşte întâi prietenia cu
Alexăndrel-vodă şi sentimentul primei iubiri – faŃă de jupâniŃa Nasta, îndrăgită şi de Alexăndrel. Viteaz,
dar inconştient de pericol, îşi asumă răspunderea salvării fiului de domn din capcana întinsă de oamenii
hoŃului Gogolea, aceasta fiind prima lui faptă de vitejie. Va săvârşi altele în lupta contra tătarilor lui
Mamak-han. ÎnclinaŃia sa spre aventură este dovedită şi în plecarea de unul singur pentru recuperarea
Nastei din seraiul lui Suleiman-bei.
Se maturizează fizic şi ca oştean, căpătând încrederea domnitorului, care îi cere să le conducă pe doamnele
Munteniei la adăpost. Află rostul muncii când este izolat în bălŃile Jijiei. Se iniŃiază în vânătoare,
participând alături de curtenii de frunte la vânătoarea organizată pentru prinderea bourului alb.
Călătoreşte apoi în Polonia şi în Imperiul Otoman, spre muntele Athos (în realitate pentru a afla intenŃiile
otomanilor, ce pregăteau război împotriva Moldovei). Întâlnirea de la cetatea Crăciuna cu Nicodim ni-l
arată deja ca pe un tânăr cu experienŃă, maturizat şi înŃelept. În lupta de la Podu-înalt se remarcă prin vitejie
şi înŃelepciune. Era acum capabil a primi din partea domnitorului locul tatălui său.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com