Caracterizarea lui Ion

Aparut in 1920, in forma sa definitiva, romanul Ion fundamenteaza formula

romanului social modern, obiectiv si realist. Cu o structura bine realizata, in doua parti
intitulate sugestiv Glasul pamantului si Glasul iubirii, opera cuprinde viata satului
transilvanean, inainte de razboi.
In prim-planul romanului se afla tanarul taran Ion Pop al Glanetasului, simbolic prin
tragismul sau, consumandu-se intre iubire si patima pentru pamant. Complexitatea sa a dat
nastere unor viziuni atat de diferite, incat prin insumarea lor se constituie o figura
impresionanata prin iubirea uriasa pentru pamant. Eugen Lovinescu (in Istoria literaturii
romane contemporane) observa: Cu un material aparent haotic, cu episoade numeroase
ce se pun de-a curmezisul, romanul se organizeaza, totusi, in jurul unei figuri centrale, al
unui erou frust si voluntar, al lui Ion. El e expresia instinctului de stapanire a pamantului, in
slujba caruia pune o inteligenta ascutita, o viclenie procedurala si, mai ales, o vointa
imensa; nimic nu-i rezista; in fata ogorului aurit de spice e cuprins de betia unei inalte
emotii si vrea sa-l aibe cu orice pret.
Eroul este caracterizat direct, naratorul obiectiv lasandul-l sa-si dezvaluie trasaturile
in momente de incordare, consemnand gesturile, limbajul, gandurile, prezentand relatiile lui
cu celelalte personaje. Mediul social in care traieste Ion este, fara indoiala, un factor
modelator, care exercita o presiune autoritara asupra eroului.
Alaturi de procedeele realiste, apar procedee moderne cum ar fi introspectia,
monologul interior, relativizarea perspectivelor asupra personajului. Astfel, portretul lui
Ion se contureaza nu numai din perspectiva autoriala, ci si din parerile celorlalte personaje,
ale altor instante narative: dupa George, el este artagos ca un lup nemancat, Vasile Baciu il
considera hot, calic tantos.
Analiza psihologica e folosita cu obiectivitatea scriitorului realist.
Autocaracterizarea evidentiaza framantarile sufletesti, prin monologul interior al lui Ion.
Faptele, limbajul, gesturile, mimica personajului prin care se tradeaza intentiile, toate se
directioneaza catre pamant devenit simbol si catre iubire.
Datorita calitatii lui Rebreanu de observator omniscient, aflam ca la scoala din sat,
Ion a fost cel mai iubit elev al invatatorului Herdelea, care mereu i-a batut capul
Glanetasului sa dea pe Ion la scoala cea mare din Armadia, sa-l faca domn. Era silitor si
cuminte, dar ii era mai drag sa pazeasca vacile pe campul plesuv, sa tie coarnele plugului,
sa coseasca(...). Si Glanetasu, pe cat de greu l-a dat la liceu, tot atat de lesne s-a impacat sa
nu-l mai urmeze.
Era chipes, istet, iute si harnic, dar sarantoc. Dorinta de a avea pamant il obsedeaza:
Trecea deseori [...] pe langa pamanturile lui Vasile Baciu. Le cantarea din ochi, se uita
daca sunt bine lucrate si se supara cand vedea ca nu sunt toate cum trebuie. Se simtea
stapanul lor si-si facea planurile cum va ara faneata cutare, iar cutare porumbiste cum voi
semana-o cu trifoi...
Inca de la inceputul romanului, la hora satului, se evidentiaza dintre jucatori, feciorul
lui Alexandru Pop Glanetasu, Ion, urmarind-o pe Ana cu o privire stranie, parca nedumerire
si un viclesug neprefacut, apoi o vede pe Florica, mai frumoasa ca oricand (...), fata
vaduvei lui Maxim Oprea. Desi ii era draga Florica, Ion e constient ca Ana avea locuri si
case si vite multe. Apriga dorinta a acestuia de a avea pamant, il pune in relatii conflictuale
cu Baciu, cu Ana, cu satul. Spre deosebire de conflictul exterior, mult mai puternic este
conflictul interior (cu atat mai mult cu cat setea de pamant este convertita intr-o obsesie
unica, fixata in subconstient).
Scena infruntarii dintre Ion si Vasile Baciu, la hora duminicala, dezvaluie starea lui
Ion, notata cu minutiozitate. Jignit de Baciu care-l numeste sarantoc, fleandura, hot, in fata
satului, Ion reactioneaza potrivit firii sale impulsive, violent (statea neclintit, ca un lemn,
doar inima ii sfarama coastele ca un ciocan infierbantat [...]. Ion, insa, nu vedea, nu auzea.
Rusinea il tintuia locului).
Dupa ce-l batu zdravan pe George Bulbuc, pe care-l voia Vasile Baciu ginere, fiind
flacau bogat, Ion era multumit acuma si racorit. Orgoliul sau ranit se mai tempera in urma
acestei ispravi. Conflictul cu Simion Lungu, caruia i-a micsorat bucata de pamant, confirma
dorinta arzatoare pentru pamant.
Monologul interior dezvaluie structura intima a personajului. Dojenit de preot in fata
lumii din biserica pentru ca-l batuse pe George, Ion puse ochii in jos, tremurand de rusine,
simtind privirile celorlalti cum il sfredeleau, neindraznind nici macar sa se miste din loc:
Dar el de ce ticalos? Pentru ca nu se lasa calcat in picioare, pentru ca vrea sa fie in randul
oamenilor. Ii ardeau obrajii si tot sufletul de rusine si de necaz ().
Scriitorul isi urmareste personajul in doua ipostaze care il definesc substantial :
framantat de dorinta de a avea pamant si dupa ce capata pamantul mult dorit. Dominat de
instincte primare, aflat sub semnul fatalitatii, Ion este o victima a instinctelor sale viguroase
si neclintite, caci, ce folos de pamanturi, daca cine ti-e pe lume drag nu-i al tau? spune
Ion la sfarsit. Casatorindu-se cu Ana din interes si renuntand la Florica, Ion paseste spre o a
doua drama. Intelegand ca odata cu pamanturile o primise si pe Ana, Ion o uraste; de aici
incep bataile, nepasarea la suferinta Anei, vorbele urate. Nici macar moartea acesteia nu-l
misca, singura lui grija fiind copilul, intrucat el reprezinta pamantul, legatura cu zestrea celei
ce-i fusese sotie.
Indemnat de glasul iubirii, Ion se imprieteneste cu George si incepe s-o viziteze pe
tanara lui nevasta, Florica. Surprins intr-o noapte in curtea lui, de catre George, el este ucis,
in mod simbolic, cu sapa. Personajul este drastic pedepsit de autor, intrucat el se face vinovat
de dezintegrarea morala, raspunde de viata Anei si a copilului lor, tulburand linistea unui
camin, linistea unei intregi colectivitati.
In ultimele clipe de viata, prin mintea lui Ion se deruleaza momente ale existentei sale
trecute, aceasta enumerare tragica incheindu-se tot cu glasul pamantului: si-i paru rau ca
toate au fost degeaba si ca pamanturile au sa ramaie ale nimanui.
Prin Ion, eroul romanului cu acelasi nume, Liviu Rebreanu a creat un personaj de
referinta in literatura romana, care va suscita mereu noi introspectii in adancimile fiintei
umane. (Marian Popa)