Sunteți pe pagina 1din 10
Universitatea de Ș tiin ț e Agricole ș i Medicină Veterinară ,, Ion Ionescu de la

Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară ,,Ion Ionescu de la Brad” Iași

Facultatea de Agricultură Specializare Agroturism

: Management în Alimentatie Publică și

Management și operațiuni bancare -Managementul financiar-

Managementul financiar al societatii comerciale este expresia unui domeniu specific al activitatii de conducere, domeniu în cadrul caruia se fundamenteaza, elaboreaza, adopta si finalizeaza deciziile financiare prin relevarea întregului potential managerial la nivelul intreprinderii.

Gestiunea financiară poate fi definită ca un ansamblu de decizii, operaţiuni şi modalităţi de organizare a activităţii financiare în vederea procurării si utilizării capitalurilor în scopul obţinerii, repartizării si utilizării cât mai eficiente a profiturilor întreprinderii.

Gestiunea financiară presupune aplicarea in activitatea intreprinderii a 2 principii de bază:

autonomia funcţională a intreprinderii, respectiv libertatea in modul de procurare şi

gestiune a capitalului; eficienţa, respectiv obţinerea maximului de rezultate in urma gospodăririi şi utilizării

capitalului.

Prin intermediul managementului financiar putem raspunde la intrebarile:

o Cum se realizează gestionare eficientă a activităţii curente a întreprinderii? (politica de management al capitalului de lucru)

o Care sunt investiţiile pe care întreprinderea ar trebui să le realizeze? (politica de investitii)

o Care sunt sursele de finanţare la care întreprinderea ar trebui să apeleze pentru finanţarea activităţii curente, respectiv a investiţiilor? (politica de indatorare)

Probleme fundamentale ale managementului financiar

Scopul fumdamental al activitatii societatii comerciale si deci al managerului aflat la nivelul superior este întotdeauna conservarea si majorarea capitalului pus la dispozitie de catre actionari sau de catre proprietarii firmei. Managerul general este dator sa explice membrilor adunarii generale a actionarilor modul în care a folosit capitalul si profitul obtinut.

Pentru a atinge acest scop trebuie sa coordoneze activitatea în diferite domenii - dezvoltarea produselor noi, aprovizionarea cu materii prime, angajarea si motivarea personalului, productia si vânzarea produselor etc. Pentru fiecare dintre acestea, managerul general fixeaza obiective specifice - derivate din scopurile generale, fundamentale ale firmei - si angajeaza manageri specializati care primesc sarcina sa atinga scopurile fixate. O mare parte dintre teluri sunt direct legate de indicatorii economico-financiari. Managerii exprima rezultatele activitatii lor prin nivelul profitului realizat.

Pentru a asigura durabilitatea si prosperitatea unitatii pe care o conduce, managerul trebuie sa se sprijine si sa asigure realizarea practica si judicioasa a managementului financiar, sa stapâneasca principiile si notiunile de baza privitoare la alocarea fondurilor; iar în aplicarea lor sa apeleze la acele metode care îi asigura sporirea lor.

Constituirea si utilizarea eficienta a fondurilor într-o societate comerciala implica existenta unui obiectiv managerial, care poate fi formulat pe scurt în felul urmator:

maximalizarea profitului si a bunastarii actionarilor. Pentru aceasta managementul financiar trebuie axat pe:

a) alocarea eficienta a fondurilor în interiorul societatii comerciale;

b) sporirea fondurilor la termenele cele mai potrivite interesului unitatii si actionarilor

ei.

În atingerea acestor obiective, managerul este dator ca, apelând la metode de analiza, de planificare si control financiar, sa elaboreze, împreuna cu aparatul sau de specialitate, previziuni privitoare la evolutia si eficienta utilizarii mijloacelor financiare în conditiile specifice societatii comerciale si sa planifice lichiditatea unitatii economice si acoperirea obligatiilor ce deriva din aceasta

Rolul fundamental al managementului financiar în cadrul întreprinderii se concretizează în:

1.Maximizarea valorii întreprinderii

Valoarea unei întreprinderi nu este dată numai de valoarea prezentă a patrimoniului sau, ci trebuie luate în consideraţie şi următoarele aspecte:

valoarea întreprinderii este o valoare actuală, adică echivalentul efectiv al rezultatelor sale viitoare;

evaluarea întreprinderii reflectă în acelaşi timp şi efectele riscurilor interne şi externe ce pot afecta nivelul şi stabilitatea viitoare a rezultatelor aşteptate.

În concluzie, se poate spune că maximizarea valorii întreprinderii depinde de nivelul performanţelor asigurate de activitatea întreprinderii şi de stapânirea riscurilor financiare în general.

2.Menţinerea nivelului performanţelor financiare

Gestiunea financiară trebuie să asigure menţinerea performanţelor întreprinderii la un nivel care să asigure obţinerea unor venituri suficiente pentru a asigura plata furnizorilor de resurse şi, dacă este necesar, să permită restituirea acestor resurse. Obţinerea de către întreprindere a unor rezultate defavorabile sau insuficienţem reflectă o risipire a resurselor, dăunătoare atât pentru întreprindere cât şi pentru furnizorii săi de fonduri şi pentru economia natională.

De asemenea, gestiunea financiară a întreprinderii nu urmăreşte obţinerea cu orice preţ a profitului maxim pe termen scurt ci acordă o mai mare importanţă stabilităţii performanţelor pe termen lung, încercând să găsească un efectiv, satisfăcător între stabilitate şi rentabilitate.

3.Stăpânirea riscurilor financiare

Principalele riscuri financiare la care este expusă întreprinderea sunt:

-riscul de exploatare are în vederea stucturarea costurilor întreprinderii în costuri fixe şi costuri variabile, această repartiţie determinând o dependentă mai mică sau mai mare a rezultatelor la evoluţia producţiei şi vînzărilor.

Astfel, o întreprindere având cheltuieli fixe foarte mari este mai supus a riscului deoarece dacă aceste cheltuieli se repartizează pe o cantitate limitată de producţie determină pierderi efective

Dacă activitatea întreprinderii şi cererea de piaţă permit o producţie ridicată, cheltuielile fixe se repartizează asupra unei producţii suficiente şi se pot obţine profituri.

-riscul de îndatorare este legat de structura de finanţare a întreprinderii şi se manifestă atunci când rentabilitatea economică a întreprinderii îndatorate este inferioară ratei medii a dobînzii aferente creditelor acordate.

Dacă creşte volumul de credite, întreprinderea se obligă să obţină profituri suplimentare care să permită remunerarea şi rambursarea acestor credite.

-riscul de faliment este consecinţa insolvabilităţii întreprinderii şi poate determina chiar dispariţia acesteia.

Crizele de solvabilitate nu conduc întotdeauna la faliment, deseori întreprinderea îşi asigură supravieţuirea dar chiar şi în acest caz sunt antrenate costuri specifice care pot afecta activitatea viitoare a întreprinderii.

-riscul valutar şi riscul de rată a dobînzii sunt riscuri financiare specifice legate de evoluţia cursului de schimb a monedei naţionale şi de evoluţia posibilă a ratei dobanzii. Orice întreprindere care efectuează operaţii în devize sau monedă străină se expune riscurilor de pierdere legate de evoluţia defavorabilă a cursului de schimb între momentul încheierii unei tranzacţii şi momentul efectuării efective a plăţii.

De asemenea, întreprinderile sunt expuse efectelor favorabile date de variaţia ratelor dobânzii pe piaţă de capital. Acest risc afecteaza atât întreprinderile care angajează noi

credite (cheltuielile financiare cresc ca urmare a creşterii dobânzilor) cât şi cele împrumutate (dacă au acordat credite cu dobânda fixă care asigură o remunerare plafonată în timp ce dobânda de pe piata financiara poate creşte).

4.Menţinerea solvabilităţii sau stăpînirea echilibrului financiar

Solvabilitatea reprezintă aptitudinea unei întreprinderi de a face faţă datoriilor sale când acestea ajung la scadenţă. Menţinerea solvabilităţii este esenţială, asa cum am arătat, pentru prevenirea riscului de faliment. În cazul întreprinderilor insolvabile creanţierii prejudiciaţi pot cere urmărirea în justitie, acţiune ce se poate încheia cu pierderea totală sau parţială a patrimoniului debitorului falimentar. Prin urmare, gestiunea financiară are un domeniu de acţiune foarte larg impunând, în special, rezolvarea a două probleme esenţiale:

asigurarea echilibrului financiar, respectiv echilibrarea fluxurilor de încasari şi plăţi;

rentabilizarea utilizării fondurilor, asigurându-se atât remunerarea acestora cât şi

dezvoltarea întreprinderii.

Funcţiile managementul financiar reprezintă un anumit tip de activitate managerială, alcătuit din acumularea, sistematizarea, transmiterea şi păstrarea informaţiei şi luarea deciziilor financiare.

Principalele sarcini ale managementul financiar a întreprinderii pot fi analizate pe cele trei faze ale ciclului financiar fundamental desfăşurat în întreprindere: analiza financiară, decizia financiară şi controlul de gestiune.

Analiza financiară are ca obiectiv identificarea potenţialului de degajare a fluxurilor monatare reale (cash flow-uri) ca acţiune internă, iar ca acţiuni externe se urmăreşte echilibrul financiar şi performanţele întreprinderii evidenţiate la nivelul soldurilor interne de gestiune, capacităţii de autofinanţare etc. Analiza financiară urmăreşte de asemenea stabilirea unui diagnostic financiar al rentabilităţii şi al riscului pe baza documentelor contabile de sinteză:

bilanţul, contul profit şi pierderi, anexele la bilanţ.

Decizia financiară este procesul raţional de alegere a unei linii de acţiune pe baza analizei mai multor soluţii posibile în vederea realizării obiectivului de maximizarea valorii

întreprinderii. La nivelul întreprinderii se pot identifica trei mari categorii de decizii: decizii de investiţii, decizii de finanţare şi decizii de repartizare a profitului.

Deciziile de investiţii au influenţă directă asupra structurii activelor întreprinderii, respectiv asupra gradului lor de lichiditate. Obiectul deciziei de investiţii îl

reprezintă selecţia elementelor de active utilizând drept criterii rentabilitatea şi lichiditatea. Deciziile de finanţare au influenţă directă asupra structurii pasivelor, modificând gradul de exigibilitate al acestora şi costul mediu al capitalului. Deciziile de repartizare a profitului net au implicaţii directe asupra investiţiilor şi a capacităţii de autofinanţare a întreprinderii.

Gestiunea financiară pe termen scurt are ca obiectiv asigurarea echilibrului financiar între nevoile de capitaluri circulante şi de trezorerie pe de o parte şi sursele de capitaluri circulante (proprii, temporare, credite de trezorerie şi de scont) pe de altă parte.

Esenta managementului o reprezinta functiile sau atributele, dupa cum a rezultat din definitie. Cunoasterea si intelegerea functiilor managementului in mod aprofundat constituie o premisa majora pentru descifrarea continutului stiintei si practicii riguroase a managementului pentru insusirea si utilizarea eficienta a sistemelor metodelor,tehnicilor,procedurilor si modalitatilor care-i sunt proprii.

Cel care a identificat si analizat procesele de management pentru prima data a fost Henry Fayol,in cadrul lor definind cinci functii principale:

previziunea

organizarea

comanda

coordonarea

controlul

Dupa alte opinii, procesul de management se poate partaja, avand in vedere natura sarcinilor implicate de desfasurarea lui si modul de realizare,in cinci functii:

previziune

organizare

coordonare

antrenare

evaluare-control

Functia de previziune consta in ansamblul proceselor de munca prin intermediul carora se determina principalele obiective ale firmei-societate comerciala sau regie autonoma-si componentelor sale ,precum si resursele si principalele mijloace necesare realizarii lor.

Functia

de

coordonare

consta

in

ansamblul

proceselor

de

munca

prin

care

se

armonizeaza deciziile si actiunile personalului firmei si ale subsistemelor sale,in cadrul

previziunilor si sistemului organizatoric stabilite anterior. Functia de antrenare incorporeaza ansamblul proceselor de munca prin care se

determina personalul firmei sa contribuie la stabilirea si realizarea obiectivelor

previzionate,pe baza luarii in considerare a factorilor care il motiveaza. Functia de evaluare-control poate fi definita ca ansamblul proceselor prin care

performantele firmei,subsistemelor si componentilor acesteia,sunt masurate si comparate

cu obiectivele si standardele stabilite initial,in vederea eliminarii deficientelor constatate si integrarii abaterilor pozitive.

Functia

de

organizare

desemneaza

ansamblul

proceselor

de management prin

intermediul carora se stabilesc si delimiteaza procesele de munca fizica si intelectuala si componentele lor (miscari,timpi,operatii,lucrari,sarcini etc), precum si gruparea acestora pe posturi, formatii de munca, compartimente si atribuirea lor personalului corespunzator anumitor criterii manageriale,economice,tehnice si sociale,in vederea realizarii in cat mai bune conditii a obiectivelor previzionate.

Principii de elaborare a structurii de organizare

Conceperea structurilor de organizare se realizeaza in stransa corelatie cu evolutia factorilor de influenta,prezentati anterior,si cu respectarea unor principii generale de elaborare.

1.Principiul unitatii obiectivelor- O structura de organizare este eficienta daca asigura participarea fiecarui salariat la atingerea obiectivelor firmei.

2.Principiul eficientei -Structura de organizare este eficienta daca asigura atingerea obiectivelor firmei cu costuri cat mai mici.

3.Principiul sferei de autoritate -Fiecare titular al unui post de conducere poate coordona un numar optim de posturi de executie. Acest numar depinde de complexitatea activitatilor conduse si gradul de repetabilitate al acestora.

4.Principiul scalar.- Cu cat este mai clara linia de autoritate,cu atat mai eficiente vor fi responsabilitatea luarii deciziei si comunicarea informatiilor,in ambele sensuri,pe directie verticala,in piramida structurii de organizare.

5.Principiul delegarii prin rezultate dorite.- Autoritatea delegata spre managerii de mijloc si inferiori trebuie sa asigure atingerea performantelor dorite. In acest scop,o parte din atributii,competente si autoritatea managerilor superiori se transfera subordonatilor fixandu-le si rezultatele ce trebuie sa fie realizate. Delegarea de autoritatate nu reduce responsabilitatea conducatorului.Cu alte cuvinte, responsabilitatea nu poate fi delegata.

6. Principiul responsabilitatii absolute.- Responsabilitatea subordonatilor fata de manageri ,in legatura cu atingerea obiectivelor postului,este absoluta. In acelasi context ,managerii sunt obligati sa asigure conditiile necesare desfasurarii activitatilor subordonatilor

7.Principiul unitatii de comanda .- Intelegerea si respectarea relatiilor de munca ,dintre manageri si subordonati, elimina posibilitatea aparitiei unor probleme si permite cresterea responsabilitatii personale pentru rezultatele obtinute in procesul muncii.

8. Principiul nivelului de autoritate .- La delegarea de autoritate se transfera managerului delegat dreptul de a decide ,in limita competentelor acordate ,fara ca managerul superior sa intervina in desfasurarea proceselor respective de munca.

9.Principiul diviziunii muncii.- Structura orgnizatorica este mai eficienta atunci cand activitatile ,atributiile si sarcinile sunt delimitate de posturi de lucru in stransa concordanta cu pregatirea profesionala de specialitate si motivatiile salariatilor.

10.Principiul definirii functiei.- Cu cat posturile de lucru si compartimentele au mai bine definite activitatile,atributiunile sarcinile, obiectivele,responsabilitatile,competentele si autoritatea cu atat nivelul performantelor este mai mare

11.Principiul separatiei.- In organizarea activitatilor de control si verificare ,persoanele titulare ale posturilor de control executa sarcinile de verificare si control independent de titularul postului de conducere al compartimentului controlat si raporteaza rezultatele titularului postului de conducere superior pe linie de linie de autoritate compartimentului controlat.

12.Principiul echilibrului.- Aplicarea diferitelor principii si tehnici de elaborare a structurii de organizare trebuie sa tina cont de eficienta generala a structurii.Fiecare principiu ofera avantaje si dezavantaje si de aceea aplicarea nu se face in mod rigid ci cu asigurarea unui echilibru care sa confere structurii de organizare o eficienta cat mai mare.

13.Principiul flexibilitatii.- Fiecare firma trebuie sa activeze in conditiile schimbatoare determinate de mediul extern si intern.Aplicarea acestui principiu in elborarea structurii de organizare,presupune nticiparea solutiilor ce trebuie s fie adoptate prompt,pentru a nu reduce eficcitatea activitatilor firmei.

14.Principiul facilitarii actului de conducere.- Cu cat structura de organizare si delegarile de autoritate dau posibilitati mai mari managerilor sa creeze si sa sustina un nivel ridicat de performanta,cu atat mi mult vor putea fi dezvoltate abilitatile de conducere a acestora . Principiile de elaborre a structurii de organizare nu trebuie sa fie absolutizate. Acestea trebuie sa fie adaptabile in functie de conditiile concrete ale fiecarei firme.De fapt,aceasta e o problema de cunoastere a modului cum trebuie folosite aceste principii,o problema de discernamant si experienta in insusirea temeinica a stiintei managementului.