XIII

în momentele mele de maximă tandreţe, extrem de vulnerabile, pe care îmi închipuiam că le

împărtăşesc cu Diana, punînd şi pe seama ei aceleaşi calităţi, dacă asta erau, ori puncte slabe,
aşa cum s-au dovedit pînă la urmă, îi propuneam să lase totul şi să vină cu mine la unul dintre
posturile universitare americane ce îmi erau din cînd în cînd oferite. Nu mai predasem
niciodată într-o universitate yankee. îmi imaginam ceva asemănător unui refugiu bucolic
înconjurat de lacuri, clădiri ale bibliotecilor acoperite de iederă, precum şi cele mai bune
rechizite de birou, care constituie pentru mine atracţia maximă faţă de lumea anglo-saxonă.
Mă simt deprimat profesional în ţările latine; calitatea inferioară a hîrtiei, care constituie
instrumentul meu de lucru, îmi provoacă o frustrare comparabilă cu cea a unui pictor căruia îi
lipsesc culorile sau care, avînd inclusiv pensule, constată că nu mai are pînze. Cerneala se
îmbibă pe un caiet făcut în Mexic; hîrtia spaniolă e tipică atmosferei mercantile şi contabile
ilustrate de romanele lui Perez Galdos, verişoară cu abacul şi soră a pergamentului, iar în
Franţa vînzătoarele

95
prost dispuse nu îl lasă pe scriitorul curios să miroasă, să atingă, să simtă intimitatea hîrtiei. In
schimb, în lumea anglo-saxonă hîrtia este moale ca mătasea, felul rechizitelor variat, vast,
bine clasificat. Să intri într-o papetărie din Londra sau New York echivalează cu intrarea într-
un paradis plin de fructe ale îndeletnicirii scrisului, stilouri care se avîntă ca nişte păsări de
pradă, planşete care susţin cu maleabilitatea unei mîini îndrăgostite, agrafe ca nişte broşe de
argint, dosare ca de protocol, etichete care par cărţi de credit, caiete care sînt adevărate deu-
teronoame... Ani de zile, am revenit în Mexic încărcat de caiete cu hîrtie velină pentru ca prie-
tenul meu Fernando Benitez să îşi poată scrie comod marile sale cărţi despre supravieţuirea
indigenilor din Mexic, să le scrie confortabil şi cu senzualitate. Legea excluderii ideologice a
maccarthismului nu îi permitea lui Benitez să intre în Statele Unite, nici măcar ca să cumpere
caiete bune pentru lucru. Dar asta este o altă poveste. Jose Emilio Pacheco, poetul mexican,
spune că primul lucru pe care îl face înainte de a cumpăra o carte este să o deschidă la
întîmplare şi să îşi bage nasul între paginile sale. Mirosul acela magnific, comparabil cu cel pe
care îl poţi simţi între sînii sau între picioarele unei femei, se multiplică de o mie de ori în
rafturile marilor biblioteci universitare din Statele Unite. Acum, eu o invitam pe Diana, nu din
cale afară de serios, recunosc, cu un fel de entuziasm anemic, o repet, dacă vrei putem să
trăim împreună într-o universitate, tu poţi să te duci la filmări...
96
Ea mă întrerupea:
— Ar fi mai bine decît în Santiago.
îi eram recunoscător pentru bileţelele pe care mi le trimitea de la locaţia de filmare din munţi,
în fiecare zi, în timp ce eu îmi scriam oratoriul. în cel mai bun dintre ele (pe care o să îl
păstrez în continuare), zicea: „Iubitule, dacă reuşim să supravieţuim în acest loc, sîntem
invincibili. Ce ar mai putea să ne despartă? Te iubesc." Iar acum spusese că da, traiul într-un
campus universitar american ar putea să fie frumos. în fiecare an, se întorcea în orăşelul ei
natal din Iowa ca să sărbătorească Ziua Recunoştinţei, acel Thanksgiving pe care numai
americanii îl sărbătoresc. Le aduce aminte de candoarea lor de altădată, de fapt asta şi
sărbătoresc. Evocă anul petrecut de fondatorii puritani ai coloniei din Massachusetts, după
debarcarea pe stînca de la Plymouth în 1620, în fuga lor de intoleranţa religioasă din Anglia.
Eu îi numesc, spre amuzamentul unor prieteni, primele „spinări ude" ale Statelor Unite. Unde
le erau vizele şi permisele de şedere? Puritanii aceia erau muncitori imigranţi, exact la fel ca şi
mexicanii care traversează în zilele noastre frontiera de sud a Statelor Unite în căutare de
lucru şi care sînt primiţi adesea cu bîte şi cu gloanţe. De ce? Pentru că invadează cu limba lor,
cu mîncarea, religia, braţele şi sexul lor un spaţiu rezervat civilizaţiei albe. Sînt sălbaticii care
se întorc. Puritanii se bucură, în schimb, de statutul pozitiv de civilizatori. Fură pămînturi,
omoară indieni, decretează separarea sexuală, împiedică metisajul, impun un spirit de
intoleranţă mai rău decît cel de care au fugit, vînează vră-
97
jitoare imaginare şi rămîn, cu toate acestea, simboluri ale nevinovăţiei şi abundenţei. Un
curcan mare umplut cu mere, nuci, mirodenii şi scăldat în sos gros confirmă Statelor Unite, în
fiecare lună a lui noiembrie, siguranţa destinului lor dublu: Inocenţa şi Abundenţa.
— La aşa ceva te întorci în fiecare an? Mi-a spus că acela chiar că era cel mai bun
rol al ei. Să pretindă că este în continuare aceeaşi fată simplă de provincie. Nu îi venea greu să
mimeze valorile clasei de mijloc. A fost alăptată cu ele, a crescut cu ele.
— E rolul pe care-l aşteaptă părinţii mei. Nu mi-e greu. Te asigur că e cel mai bun rol al meu.
Aş merita un Oscar pentru cît de bine ştiu să-l interpretez. O să fiu iar fata din cartier. Vecina.
Ai dreptate.
Ochii i-au devenit nostalgici.
— Oriunde m-aş afla, în ultima joi din noiembrie mă întorc în orăşelul meu natal şi săr-
bătoresc Ziua Recunoştinţei.
— Şi ei ce fac? Părinţii tăi.
— Beau vin. Este singura ocazie cînd fac asta. Cred că dacă beau vin, voi fi mulţumită, nu mi
se va mai părea departe Parisul. Mă privesc ca pe o femeie stranie, sofisticată. Eu îi fac să
creadă că sînt aceeaşi fată bună dintotdeauna. Pun pe masă vinuri franţuzeşti. Ăsta e modul lor
de a-mi spune că ei ştiu că eu sînt diferită şi că ei, în schimb, rămîn mereu aceiaşi.
— Dar ei te cred? Tu crezi că te cred?
— Eiii, hai să jucăm scrabble. E abia opt seara. Inventăm diverse jocuri de interior ca să ne
petrecem serile. Cel mai des jucăm jocul ade-
98
vărului. Recompensa minciunii devine o plăcere: să îl săruţi pe mincinos. Era mai bine să spui
adevărul şi să păstrezi sărutările pentru noapte. Dar Cooper, bătrînul actor, deşi era singur, nu
dorea să sărute ori să fie sărutat.
întrebarea din acea seară era una propusă de mine. De ce ne înfrînăm marile pasiuni?
— Ce vrei să spui, întrebă actorul, că dacă nu ni le-am înfrîna ne-am reîntoarce la legea jun-
glei? Asta o ştim de mult, zise strîmbînd acru din nas şi strîngîndu-şi buzele, cu un gest foarte
caracteristic rolurilor sale din filme.
— Nu, am explicat eu, vă cer să mărturisiţi într-un mod foarte personal de ce, în majoritatea
cazurilor, cînd apare ocazia de a trăi o mare pasiune personală, o lăsăm să treacă, facem pe
proştii, părem, uneori, orbi cu privire la cea mai bună ocazie de a ne dedica unui lucru care
ne-ar oferi o satisfacţie superioară, o...
— Sau o insatisfacţie profundă, zise Diana.
— Şi asta-i adevărat, am zis. Dar hai s-o luăm pe rînd. Lew.
— OK, n-o să spun că orice mare pasiune ne redă starea animalică şi întrerupe legile ci-
vilizaţiei. Dar aşa se întîmplă la tot pasul, de la sexul cu femeia noastră pînă la politică. Poate
că temerea mai ascunsă este că o pasiune oarbă, necîntărită cum se cuvine, ne-ar elimina din
grupul căruia îi aparţinem, ne-ar face vinovaţi de trădare...
Bătrînul vorbea cu obidă. L-am întrerupt fără să-mi dau seama că încălcăm astfel propria mea
premisă. Nu-i îngăduiam să se lase pradă propriei sale pasiuni fiindcă simţeam că o perso-
99
naliza, identificînd-o prea mult cu propria lui experienţă... Diana mă privi intrigată, cîntărind
această înclinare a mea spre bunele maniere, pentru evitarea fricţiunilor...
— Vorbeşti despre sex, te referi la pasiunea sexuală?
Nu, îmi transmise Cooper din priviri.
— Da, asta e. Pasiunea ne scoate din grupul cunoscut. Poate viola endogamia. Endogamia şi
exogamia. Astea sînt cele două legi fundamentale ale vieţii. Iubirea în cadrul grupului sau în
afara lui. Sexul înăuntru sau afară. Să te hotărăşti în privinţa asta, să ştii dacă sîngele rămîne
acasă ori pleacă de nebun, rătăcitor, este ceea ce ne împiedică să ne lăsăm pradă marii pasiuni.
Sau ne trimite cu capul înainte în hăul necunoscutului. Avem nevoie de reguli. Nu contează că
sînt implicite. Trebuie să fie sigure, clare pentru spiritul nostru. Te căsătoreşti în cadrul
clanului. Sau te căsătoreşti în afara lui. Copiii tăi vor face parte din familia noastră sau vor fi
străini. Vei rămîne aici, lîngă vatra străbunilor tăi. Sau vei pleca în lume.
— Voi aţi plecat în lume, le-am spus celor doi americani. Noi, mexicanii, am rămas înăuntru.
Ba chiar v-am dat vouă jumătate din ţară fiindcă nu am populat-o la timp.
— Nu-ţi face griji, rîse Diana. în curînd California o să redevină a voastră. Toată lumea vor-
beşte spaniolă.
— Nu, i-am zis. Răspunde la întrebarea jocului.
— Tu mai întîi. Doamnele la sfîrşit, se strînse în sine ca o pisică de Angora; niciodată nu fu-
100
seseră mai adînci, mai promiţătoare gropiţele din obrajii ei.
— Eu mărturisesc că mă tem că o pasiune ar putea să îmi răpească timpul necesar pentru
scris. Am lăsat să treacă multe ocazii de plăcere pentru că am prevăzut consecinţele negative
asupra literaturii mele.
— Spune-le, gropiţe mai adînci ca oricînd, aproape impudice.
— Gelozii. îndoieli. Timp. întoarceri şi răsuciri. Locuri de întâlnire. Confuzii. înţelegere gre-
şită. Minciuni.
— Tot ce poate să-i răpească pasiunii pasiunea, îşi agită caraghios Diana capul blond.
— Nu există femeie pe care să n-o poţi cuceri dacă îi dedici destul timp şi atenţie. Astea
contează mai mult decît banii sau frumuseţea. Timp, timp, femeia este o devoratoare a timpu-
lui bărbatului, asta e tot. Să le dedici mult timp.
— Noi n-am pierdut timpul. Ne-am văzut şi gata, făcu Diana ca şi cum ar fi băut dintr-un
pahar invizibil. Tu şi cu mine.
— Mi-e groază să nu rămîn fără timp pentru scris, am continuat. Scrisul e pasiunea mea.
Orice scriitor se naşte cu timpul numărat. Din momentul în care se pune pe scris, începe o lup-
tă contra morţii. în fiecare zi, moartea se apropie de urechea mea şi îmi spune: o zi mai puţin,
n-o să ai timp.
— Există ceva mai rău, zise Cooper. Un prieten, cercetător la UCLA, mi-a spus că va veni o
zi în care la naştere îţi vor putea spune, mai întîi, de ce o să mori şi, în al doilea rînd, cum o să
mori. Merită să trăieşti asa?
101
— Ăsta e alt joc, Lew. întrebarea asta o s-o punem mîine, am rîs eu. Ne rămîn multe nopţi
lungi în Santiago, fără cinematograf, fără televizor, fără restaurante decente...
Am privit în ochii Dianei, implorînd, nu afir-mînd, multe nopţi de acum încolo, dar ochii mei
nu au topit expresia de deznădejde din ai ei. Spusesem adevărul. Meritam un sărut în seara
asta? M-ar săruta Diana ca să-mi spună: ai minţit? Mă preferi pe mine. Laşi totul pentru mine.
Dimineţile tale de scriitor sînt doar o păcăleală. Trăieşti ca să mă iubeşti noaptea. Ştiu asta. O
simt. Tot ce scrii aici o să fie un rahat, pentru că pasiunea ta nu se va regăsi acolo, va fi între
aşternuturile mele, nu între paginile tale.
— Ar trebui s-o facem, zise Diana.
Lew şi cu mine am privit-o fără să înţelegem. A priceput.
— Nimic nu trebuie să împiedice o pasiune. Absolut nimic. Dă-mi ceva de băut.
I-am dat, în vreme ce ea spunea că viaţa nu este niciodată generoasă de două ori. Există forţe
care apar doar o dată, niciodată de mai multe ori. Forţe, repetă, dînd din cap de cîteva ori,
privindu-şi unghiile vopsite de la picioarele desculţe, cu bărbia sprijinită pe genunchi. Forţe,
nu ocazii. Forţe pentru iubire, politică, creaţie artistică, sport, orice. Trec o singură dată. E
inutil să-ncerci să le recuperezi. S-au şi dus, supărate pe noi pentru că nu le-am băgat în sea-
mă. N-am vrut pasiunea. Şi-atunci nici pasiunea nu ne-a mai vrut.
A izbucnit în plîns şi am luat-o în braţe, du-cînd-o pînă în pat. Era de mărimea unei fetiţe.
102