XIV

Am culcat-o, docilă şi învinsă, plînsă, obişnu-indu-mă cu grija pe care ea părea să o pretindă

şi pe care eu, cu o imensă plăcere, i-o acordam. Părea o fetiţă, culcată pe o parte, plîngînd
încet, abia mişcîndu-se cît era de mică, cerînd protecţie şi blîndeţe. Pe care eu doream să i le
dau — am aşezat-o mai bine în pat, am învelit-o ca s-o feresc de frigul nopţii din deşert, am
mîngîia-t-o pe creştet, obişnuit de mult cu tunsoarea ei scurtă ca a Sfintei Ioana, gata mereu de
război şi de rug. Nu lăsa fire de păr pe pernă, ca alte femei. De fapt, nu lăsa nici o urmă,
asemenea neprihănirii ei sudeze, luterane, proaspete ca o pădure, albastre ca un fiord, agăţată
cu disperare de orele lungi de vară, de parcă iarna cu lumina ei împuţinată ar fi fost o oglindă
întunecată a morţii, spirit pur, imaterial. Am văzut, am simţit toate astea, pe dnd o înveleam
cît mai cu grijă în acea noapte în care ea plîngea gîn-dindu-se (mi-am închipuit) la toate
ocaziile pierdute pentru o pasiune, momentele care au apărut, ne-au atras atenţia, noi nu le-am
băgat în seamă şi ele au dispărut pentru totdeauna. Inutil să încerci să le mai recuperezi. S-au
dus
103
pentru vecie. Nu s-au transformat într-o obişnuinţă.
în schimb, mi-am spus, mîngîind-o pe cap în timp ce ea se scufunda în vise nevăzute, tot ceea
ce acceptăm devine obişnuinţă, inclusiv pasiunea. Zîmbeam mîngîindu-i căpşorul blond cu
părul atît de scurt; rolul de Sfîntă Ioana devenise pentru ea o obişnuinţă, Diana rămînea pentru
totdeauna o femeie scundă, pasărea, pu-celle, fecioara, domniţa din Orleans, sfînta luptătoare,
mică, blondă, cu părul tuns milităreşte, ca nimeni să nu pună la îndoială voinţa ei războinică,
ca să îi stea bine coiful de luptă: părul tăiat foarte scurt, ca să ardă mai puţin pe rug. I-am spus
în linişte că aureola avea să o primească de la Dumnezeu. O mare coamă aprinsă în noapte,
tîrîtă de-a lungul nopţii, ar fi luată drept o stea a diavolului.
Sfînta Ioana... Pînă şi sfinţenia devine obişnuinţă, ca şi pasiunea, iubirea, totul. în puţinele
săptămîni de cînd eram în Santiago, dormitorul acesta devenise un loc familiar, obişnuit.
Ştiam unde se află toate cele. Hainele mele, aici. Ale ei, acolo. Spaţiul limitat al băii împărţit
echitabil. Adică: optzeci la sută pentru ea, care călătorea cu o varietate luxoasă şi deconcer-
tantă de creme, creioane dermatografe, oje, unguente, loţiuni, parfumuri, fixative... Eu, pe de
altă parte, nu aveam nevoie de spaţiu decît pentru aparatul şi crema de ras, pentru pieptene şi
periuţa de dinţi. M-am plîns de pasta Colgate pe care trebuia să o cumpăr în Mexic, unde
tarifele de import ridicate nu ne ofereau prea mult de ales.
104
— De ce? Care îţi place? mă întrebă Diana. Mai în glumă, mai în serios, i-am spus că
pasta Capitano, un tub de pastă de dinţi pe care îl foloseam la Veneţia şi care îmi aducea
aminte de cea făcută în casă de bunica mea în Jalapa. Bunica mea nu avea încredere în
produsele făcute cine ştie pe unde, cine ştie de cine, şi pe care cineva mai ajunge să şi le pună
şi în gură. Ea încerca să facă totul în casă, cele necesare pentru bucătărie, pentru mobilier,
pentru croitorie sau broderie... Pasta Capitano îmi amintea de bunica mea pentru că era roz pe
dinăuntru şi albă pe dinafară, cu desenul unui celebru domn mustăcios de pe la începutul
secolului, se presupune chiar Căpitanul în persoană, conferind produsului o chezăşie de
tradiţie şi de siguranţă. Bunicul meu, mi-am spus, semăna fără îndoială cu acest Căpitan din
secolul al XlX-lea. Bunica s-ar fi îndrăgostit de un bărbat care arăta aşa, mustăcios, cu gulerul
înalt şi cu cravată la plastron.
— Pasta Căpitanului, am rîs.
Trei zile mai tîrziu, Diana îmi dădea un pachet cu zece tuburi din faimoasa pastă de dinţi. Le
comandase tocmai din Italia. Aşa, pur şi simplu, pocnind din degete, de la Roma la Los
Angeles, de acolo la Ciudad de Mexico şi în orăşelul provincial Santiago. în trei zile, iubita
mea îmi satisfăcea un capriciu exagerat, neaşteptat, în acelaşi timp, ceea ce mi se părea o sim-
plă boutade din partea mea, nici măcar o pasiune, devenea o obişnuinţă în baia noastră. Eu nu
mai trebuia să îmi doresc pasta mea de dinţi italiană. Se şi afla acolo, ca şi cum mi-ar fi
trimis-o
105
din ceruri Sfînta Apolonia, sfînta patroană a dentiştilor şi a durerilor de dinţi.
Am privit-o pe Diana adormită. Trăia în lumea satisfacţiei instantanee. Ştiam că lumea aceea
exista. Tinerii de la Paris, în mai 1968, se revoltaseră, oarecum, contra a ceea ce numeau
tirania consumului, societatea care făcea trocul dintre fiinţă şi aparenţă, dobîndirea ca probă a
existenţei. Un mexican, oricît ar umbla prin lume, rămîne mereu ancorat în societatea
necesităţii, ne întoarcem la nevoile care ne înconjoară peste tot în Mexic, iar dacă avem un pic
de conştiinţă, ne vine greu să ne imaginăm o lume în care tot ce îţi doreşti se obţine imediat,
chiar dacă este vorba despre o pastă de dinţi de culoare roz. întotdeauna mi-am repetat că
vigoarea artei în America Latină vine din acel risc enorm de a plonja în abisul nevoilor, cu
speranţa de a cădea în picioare pe cealaltă parte, cea a satisfacţiei. Asta ne costă scump, dacă
nu în privinţa noastră, sigur în numele celor care ne înconjoară.
O pastă de dinţi din Italia în trei zile. O obişnuinţă, care nu mai este o dorinţă, nici măcar un
capriciu. Am scuturat din cap, de parcă voiam să ies sau să revin din visul Dianei. Totul
devine obişnuinţă. Diana doarme pe partea dreaptă a patului, aproape de telefon. Eu dorm pe
partea stingă, aproape de cîteva cărţi, o agendă şi două pixuri. Dar în noaptea asta, culcîn-du-
mă, întind mîna să iau o carte, ridic privirea şi dau de privirea lui Clint Eastwood. Las cartea
să cadă, mirat. Obişnuinţa se stricase. Diana plasase pe partea mea de pat o fotografie de-a lui
Clint Eastwood, dedicată, cu dragoste, Dia-
106
nei. Acea inconfundabilă privire laconică, albastră şi îngheţată, la fel de intensă ca un glonţ.
Vorbirea lentă şi parcimonioasă, ca şi cum parcimonia dialogului ar fi fost un lubrifiant al
vitezei împuşcăturii. Un ciot de ţigară stinsă între dinţii strînşi. Era fotografia unui războinic
ce fusese pe la Troia, un Ahile din piele şi piatră, strămutat acum departe de marea iabraşă a
lui Homer, în mijlocul unei epopei fără apă, fără ţărmuri, fără vele, o epopee a setei, a de-
şertului, şi fără poeţii care să cînte isprăvile glorioase ale eroului. Asta îl mîhnea: nimeni nu îl
evoca. Clint Eastwood. Un erou amar mă privea printre gene blonde şi de sub sprîncene de
nisip. Obişnuinţa înrădăcinată se stricase. Trebuia să îmi închipui. Trebuia să fi ştiut dinainte
că nici o obişnuinţă nu ar fi rezistat multă vreme alături de Diana. Plînsul ei, în noaptea asta,
era doar amintirea daţilor în care ar fi trebuit să plîngă şi nu o făcuse.
Mi-am propus să o întreb cu prima ocazie: „Ascultă, tu plîngi doar pentru că n-ai făcut asta
atunci cînd se cuvenea?"
Privirea lui Clint Eastwood m-a oprit să o trezesc în acea clipă şi să o întreb ceea ce ştiam
deja. Ea plîngea azi fiindcă nu plînsese mai demult, atunci cînd ar fi trebuit. Terminase recent
o filmare în Oregon cu Clint Eastwood. Fusese o filmare lungă. Durase luni de zile. Au fost
amanţi. Dar eu nu puteam să întreb nimic, să aflu nimic. Nici ea. Asta era într-adevăr legea
nescrisă, acordul tacit între amanţi. Amanţii moderni, adică liberi. Nu încerci să afli ce s-a în-
tîmplat înainte, cu cine, cînd, cît a durat. Regula
107
civilizată era să nu întrebi nimic. Dacă ea dorea să-mi povestească ceva, cu atît mai bine. Eu
nu aveam de ce să afişez curiozitate, gelozie, nici măcar bunăvoinţă. Eu aveam de păstrat doar
o linişte totală uitîndu-mă zi şi noapte la privirea războinicului lui Oreste, plasată pe partea
mea aşa cum ai pune icoana lui Cristos la că-pătîi ca să te binecuvînteze şi să te apere. Nu
aveam să-i ofer satisfacţia de a o întreba ceva. Dacă ea avea de gînd să spună oareşice despre
Clint Eastwood şi despre imaginea lui brusc apărută ca un omagiu la căpătîiul culcuşului
nostru erotic, era treaba ei. Pasiunea, gelozia îmi spuneau: protestează, fă o scenă, trimite-o la
naiba pe curva asta yankee. Raţiunea îmi spunea, nu îi da satisfacţia asta. Aşa ceva ar umple-o
de încîntare. Şi ce? şi ce dacă se supără pe mine, o rupe cu mine şi eu mă car, şi ce? şi
celelalte, toate. Asta era problema, că adevărata pasiune, cea pe care o simţeam atunci pentru
ea, nu mă lăsa să fac nimic din ce ar fi pus în pericol faptul de a fi alături de ea, nimic mai
mult. Nu mă amăgeam. în toate astea era multă neruşinare, aproape instinctuală. îmi trîntea
poza fostului ei amant sub nas şi eu trebuia să înghit. Răbdam pentru că nu doream să mă
despart de ea. Nu voiam să fac nimic în stare să rupă vraja iubirii noastre. Ea însă, da.
Fotografia aia era o provocare. Ori, cumva, era forma prin care chiar ea îmi spunea că
amîndoi o să mai avem parte de alte iubiri, înainte sau după a noastră? Nu am vrut să întrevăd
anticiparea unei rupturi în toate astea. Nu puteam să o admit. Aş fi negat intensitatea propriei
mele
108
pasiuni, aceea de a fi cu ea, de a mă culca cu ea, mereu, mereu...
între gelozie şi despărţire, exista calea seninătăţii, a sofisticării, a reacţiei civilizate. Să nu
arăţi că te-ai prins. Să o iei cu destul sansfagon. Voia să atîrne pozele lui Clint Eastwood prin
toată casa? N-avea decît. Eu aş lua-o ca pe un fel de provocare puştească, glumeaţă, zgîndă-
ritoare, al cărei clocot ar fi potolit de maturitatea mea răbdătoare, civilizată. Eram mai în vîr-
stă cu zece ani. Diana voia să scoată limba la mine? I-aş fi supt-o.
Dar nu am reuşit să dorm liniştit, propria mea explicaţie nu reuşea să mă mulţumească. Totul
era prea simplu. Probabil că era ceva în plus şi, în acea dimineaţă, cînd ea s-a trezit la cinci şi
s-a lipit de mine dînd şi oferind amorul ei cotidian, reacţia mea a fost aproape mecanică, iar la
sfîrşit, ridicîndu-se din pat, înfăşurată în cearşaf, de parcă privirile lui Clint Eastwood şi ale
mele ar fi fost, alăturate, cam prea mult, mi-a spus aşa:
— Domnule, aţi adunat două săptămîni de plăceri. Cînd credeţi că o să mi le oferiţi şi mie?