v

Poţi să te desprinzi dintr-o situaţie amoroasă si să începi o alta fără să faci rău nimănui? Spun
asta doar ca un exemplu ales dintre numeroasele întrebări care te năpădesc atunci cînd, brusc,
îţi dai seama că ceva e pe cale să înceapă, însă că se repercutează asupra a ceea ce e pe cale să
se termine. Era scundă, blondă, cu o tunsoare băieţească, albă, palidă, cu ochi albaştri ori,
poate, cenuşii, foarte zglobii, la fel ca şi zîmbetul şi gropiţele din obraji. Nu era îmbrăcată
prea grozav; un taior californian, lung, care nu îi venea bine pentru că o făcea să pară şi mai
scundă decît era, oarecum şleampătă. Eu — ca toată lumea — mi-o aminteam din cele două
filme mai importante în care jucase, în ambele, Diana Soren îşi punea în evidenţă fizicul de
adolescentă îmbrăcată bărbăteşte. Primul a fost Ioana d'Arc şi armura îi permitea să se mişte
energic şi mobil, simţindu-se bine în scene de luptă, aşa cum nu ar fi reuşit în cele de saloane
cu rochii şi peruci pudrate; înarmată pentru luptă ca un soldat, îmbrăcată milităreşte. Avea să
plătească scump, pe rug, acuzată de vrăjitorie, dar, pe la colţuri, şi de lesbianism, de
androginie. In

schimb, în singurul film pe care l-a făcut după aceea, în Franţa, apărea ca o fată îmbrăcată
doar în bluză şi jeans, umblînd pe Champs-Elysees fluturînd un număr din ziarul Herald
Tribune... Sprintenă, liberă, războinica din Orleans sau vestala din Cartierul Latin, adorabil de
feminină deoarece ca să ajungi la ea trebuia să treci hotarele androginiei şi ale
homoerotismului, eu mereu am întrevăzut la Diana Soren, cea de pe ecran, un fel de subtitrare
nescrisă: iubirea care nu îndrăzneşte să îşi spună numele, dar şi ceva încă mai rău, adică
iubirea fără nume. Ce nume să dai oare posibilei iubiri impregnate de cea mai pură
potenţialitate care, făcîndu-şi intrarea la petrecerea de Revelion din 1970, după explozia
baloanelor cu gaz, se numea „Diana Soren"? Am privit-o. M-a privit. Luisa ne-a privit pri-
vindu-ne. Soţia mea s-a apropiat şi mi-a spus cu răceală:
— Cred că ar trebui să plecăm.
— Dar petrecerea abia a început, am protestat.
— Pentru mine s-a terminat.
— Din cauza exploziei? Nu s-a întîmplat nimic. Uite.
I-am arătat mîinile care nu tremurau.
— Mi-ai promis noaptea asta.
— Nu fi egoistă. Uite cine a sosit. Doar o admirăm aşa de mult.
— Nu vorbi la plural, te rog.
— Aş vrea să stau puţin de vorbă cu ea.
— Să nu te întorci prea tîrziu, şi-a arcuit ea o sprinceană, un reflex aproape inevitabil, pavlo-
vian, genetic al actriţelor mexicane.
-
Nu m-am întors deloc. Aşezat lîngă Diana Soren, vorbind despre cinema, despre viaţa de la
Paris, descoperind prieteni comuni, m-am simţit un trădător şi, ca întotdeauna, mi-am spus că
dacă nu trădam literatura, nu mă trădam nici pe mine; de ceilalţi nu îmi păsa. Dar atingînd cu
vîrful degetelor mîna Dianei Soren am avut senzaţia că trădarea, dacă avea să fie comisă,
trebuia să fie dublă. La urma urmei, Diana era soţia unui scriitor francez foarte popular şi
premiat, Ivan Gravet, care scrisese două cărţi minunate despre tinereţea lui ca refugiat din
Europa de Est, iar mai tîrziu ca luptător în război. Romanele sale mai noi păreau scrise pentru
cinematograf şi au fost produse la Hollywood, dar în tot ceea ce scria exista mereu ceva
inteligent alături de o deziluzie tot mai mare. Mi-l închipuiam în stare de o glumă ultimă,
enormă, dar fără iluzii. Era colegul meu. Puteam să îl trădez? Chiar el, mi se părea, dădea mai
multă importanţă cărţilor lui decît femeilor avute... Am început să o doresc pe Diana.
întîlnirile dintre un bărbat şi o femeie au loc la două niveluri. Unul extern, filmabil, ca să zi-
cem aşa, este nivelul gestului, atitudinii, privirii, mişcării. Mai interesant este nivelul intern în
care încep să apară, să se ciocnească senzaţii, întrebări, îndoieli, elucubraţii, fantezii, mai ales
închipuiri despre ea; ea oare ce crede, cum o fi, ce îşi închipuie despre mine? In faţa încîntării
produse de acest căpşor blond tuns de parcă ar fi avut o cască de luptă medievală ori pentru
luptele de stradă din anii şaizeci (ani lăsaţi în urmă în acea noapte, anii şaizeci deodată atît
de îndepărtaţi precum Războiul de o Sută de Ani), îmi imaginam o invitaţie tulburătoare,
carnală, capul Dianei Soren spunîndu-mi: ima-ginează-ţi corpul meu, îţi poruncesc, fiecare
detaliu al capului meu, al feţei mele are un echivalent în corpul meu, caută în corpul meu
surîsul gurii mele vizibile, cercetează gropiţele din obrajii mei, examinează respiraţia năsucu-
lui meu cîrn, caută perechea tactilă şi excitabilă a privirii mele, caută echivalenţa geamănă a
părului meu blond, moale, spălat, scurt, uneori pieptănat, alteori liber ca vîntul, însă apropiat,
foarte apropiat de modelul său mai intim, nevăzut, nesigur — carnea mea.
Acela era un nivel al dorinţei care se năştea în mine pe cînd sporovăiam afabil pe sofaua din
casa lui Eduardo Terrazas. Nu ar fi trebuit să îl dezvălui pentru că un alt articol al Constituţiei
Intîlnirilor ne impune să nu îi oferim niciodată unei femei muniţiile pe care le-ar putea aduna
ca să tragă împotriva noastră atunci cînd va trebui (iar într-o zi va trebui) să ne atace. Asta este
ceva tipic la ele: să ne adune păcatele şi să le reverse asupra noastră atunci cînd au ele nevoie
şi cînd noi ne aşteptăm mai puţin. Autoapărare? Nu. Femeile sînt maestre în arta de a ne face
să ne simţim vinovaţi. Pentru a-mi ascunde dorinţa stringentă, am recurs, aşadar, la ideea
antiafrodisiacă a femeii ca generatoare de culpabilitate, femeia ca o adevărată Rezervă fe-
derală sau Fort Knox a Vinovăţiei, care le strîn-ge ca să evite inflaţia şi apoi începe să dea
drumul unor lingouri ale reproşului puţin cîte puţin, distilate, iritante, înveninate, pînă la urmă
victo-
rioase, pentru că noi, bărbaţii, minunate paradigme ale generozităţii, n-am face aşa ceva nici-
odată.. . M-am gîndit la trădarea care, în cazul meu, avusese deja loc, deşi nu se întîmplase
nimic cu Diana Soren — Luisa era singură si în drum spre Sân Angel — si trădarea pe care ea
putea să o comită dacă eu reuşeam în acea noapte ceea ce îmi propusesem; mai mult ca
oricînd, am hotărît că trebuia să fie vorba despre o trădare dublă, împărtăşită, care să ne
unească şi să ne excite...
Luisa şi Ivan, martorii noştri absenţi, plutind ca doi arhangheli exterminatori deasupra tru-
purilor noastre, dar respectînd integritatea noastră trădătoare fiindcă, de fapt, ne iubeau, îşi
aminteau cu drag de noi şi nu pierdeau speranţa de a fi iar împreună cu noi. Oare şi noi îm-
preună cu ei?
Am vorbit despre alte locuri, alţi prieteni răs-pîndiţi prin lume şi simţeam că începea să ne
lege nu doar acea fraternitate cosmopolită, rătăcitoare, ci preţul acesteia. Să fii de oriunde, ne-
am spus, înseamnă să fii de niciunde... Unde se simţea ea bine? La Paris, în Mallorca, mi-a
zis. Dar Los Angeles? A rîs. Locul acela nu părea groaznic doar sub aspect fizic, exterior. Era
oribil pe dinăuntru, fără leac.
— Cum se spune în franceză, în spaniolă? Există un cuvînt englezesc perfect pentru Hol-
lywood, smugness.
— Autosuficienţă, mulţumire de sine?
— Da, rîse ea, vanitatea asta universală, ştii... Buricul lumii. Ce se întîmplă acolo este cel mai
important de pe lume. Toţi ceilalţi sînt nişte hicks...
— Nişte primitivi...
— Doar Hollywood este internaţional, cosmopolit. Bay, cînd le demonstrezi că nu este aşa, te
detestă, te fac să plăteşti scump, te urăsc.
— De unde ştii? Toţi se ascund sub masca feţelor bronzate.
— Ca si tine! rîse ea, făcînd nişte ochi mari de uimire ironică, uitîndu-se la bronzul cu care
mă întorsesem din Puerto Vallarta.
M-a făcut să îmi aduc aminte că revenisem ars în mai multe sensuri.
Zîmbetul acela m-a fermecat. Ar putea să-l mai repete, mi-am spus, de cîte ori ar dori, timp de
secole, şi nu aş putea să mă satur vreodată de el. Zîmbetul şi rîsul cristalin ale Dianei Soren,
atît de vesele, atît de vii în noaptea anului nou din Mexic. Cum să nu o adori pe loc? Mi-am
muşcat buza. Adoram o imagine văzută, urmărită, compătimită chiar, de-a lungul a 15 ani...
Orgoliul era cel care mă făcea să acţionez. Voiam să mă culc cu o femeie dorită de mii de băr-
baţi. Voiam să sar pe ea cu respiraţia gîfîită a altor o sută de mii de bărbaţi în ceafa mea, do-
rind să fie ca mine, să fie în locul meu. M-am oprit brusc. Cum ar împărtăşi ea, vreodată, atîta
orgoliu şi vanitate cu mine?
Subestimam, de-a lungul acelei nopţi, capacitatea feminină de cucerire, donjuanismul sexului
opus. Nu ne place să acceptăm perseverenţa la o femeie, nici destinul, pe care le admirăm atîta
în cazul nostru. Mîndria noastră (sau orbirea noastră) este extrem de mare. Ori, poate, dăm la
iveală o modestie ascunsă care ar putea fi cel mai mare punct de atracţie al unui indi-
vid, slăbiciunea lui secretă, irezistibilă, chemînd inconştient îmbrăţişarea amantei mame, pro-
tectoare, descoperitoarea enigmei vulnerabilităţii, atît de grijuliu mascată, ascunsă, negată...
Diana a revenit de mai multe ori la tema căminului şi a exilului. M-a întrebat dacă îl cunoş-
team pe James Baldwin, scriitorul negru exilat în Franţa. Nu, era bun prieten cu Bill Styron,
dar eu nu-l cunoşteam, doar îl citisem.
— Spune într-un loc... Ochii Dianei priviră candelabrul colonial de care atîrnau baloanele arse
de anul nou ca nişte jalnice planete moarte. Un negru şi o albă, tocmai pentru că sînt ame-
ricani, ştiu mai multe despre ei înşişi şi despre celălalt, decît orice european despre orice ame-
rican, fie el alb sau negru.
— Crezi că nu e posibilă întoarcerea acasă? am întrebat-o.
Şi-a agitat de mai multe ori capul, ridicînd picioarele şi apropiindu-le pentru a-şi sprijini
fruntea de genunchi.
— Nu. Nu e posibilă.
— Tu nu te întorci niciodată în oraşul tău natal?
— Ba da. De aia ştiu că nu e posibilă întoarcerea.
— Nu te înţeleg.
— E o farsă. Trebuie să mă prefac că-i iubesc. Şi-a ridicat ochii. S-a uitat la privirea mea
întrebătoare şi mi-a spus repede, ca si cum ar fi vrut să scape de stînjeneală:
— Părinţii mei. Prietenii mei de şcoală. Iubiţii mei. îi detest.
— Pentru că au rămas acolo, în fundătura aia?
,,
— Da. însă şi pentru că acolo s-au salvat. Nu au fost nevoiţi să joace roluri, ca mine. Probabil
că îi urăsc pentru că îi invidiez.
— Eşti actriţă. Ce-i aşa de neobişnuit în asta?
— lowa, lowa, rîse ea cu un accent de disperare. Nu ştiu dacă noi, americanii, ar trebui să ne
exilăm cu toţii, aşa ca Baldwin şi ca mine, sau să rămînem toţi acasă, ca părinţii şi iubiţii mei.
Poate că greşeala noastră, greşeala Statelor Unite, este plecarea asta în lume. Niciodată nu
înţelegem ce se întîmplă departe de casă. Sîn-tem nişte primitivi cum spui tu, nişte hicks. Hol-
lywood! Imaginează-ţi, dacă nu ştii ultima bîr-fă, cine cu cine se culcă, ce salariu i se plăteşte
fiecăruia, cred despre tine că eşti un tarat, un analfabet. Toate glumele au subiecte provinciale,
locale. Glume de familie, ştii şi tu. Nu înţeleg pe cineva ca mine care niciodată nu le face
plăcerea de a le povesti bîrfe şi nu le destăinuie nimic despre ultimele sale iubiri.
— Şi Baldwin spune că Europa are ceea ce vouă vă lipseşte, un simţ al tragediei, al limitelor,
în schimb, voi aveţi ceea ce le lipseşte europenilor, un simţ al posibilităţilor nelimitate ale
vieţii... O energie care...
— îmi place. Asta îmi place, îmi place. Mîna fierbinte a Dianei în mîna mea, după
ce petrecerea s-a terminat şi cînd am rămas doar ea, Terrazas şi cu mine. Diana ne-a invitat la
un ultim pahar în apartamentul ei de la hotel, iar Eduardo a spus că ne lasă acolo cît să dea o
fugă să ia o prietenă de la Anderson's, din Paseo de la Reforma, si revin amîndoi la Hilton,
care nici nu este departe.
43
Nu s-a mai întors. Diana şi cu mine ne-am distrat scriind telegrame comune tuturor prietenilor
noştri parizieni. Am vorbit în continuare despre Hollywood, ea, despre Mexic, eu, bînd
şampanie şi începînd să ne jucăm unul cu altul, în timp ce eu îmi juram că nu am să o iubesc
niciodată, că domeniul iubirii era prea vast pentru a-l sacrifica iubirii, că în chiar acea noapte
putea să fie alta în locul ei, multe altele, că totuşi era o tentaţie excitantă să o iubesc şi că nu
voiam să mă întreb vreodată, mai tîrziu, dacă m-as fi putut lipsi de ea... In acea noapte, da, aş
fi putut să o las, sub orice pretext, şi să plec din acel apartament care părea un studio de
filmare al MGM dintr-un hotel ce ar fi urmat să se prăbuşească la viitorul mare cutremur din
Ciudad de Mexico.
în timp ce ea se dezbrăca, eu priveam de la fereastra hotelului statuia regelui aztec
Cuauhtemoc, veghind, cu lancea în vînt, asupra plăcerilor din oraşul său pierdut.